de Nathaniel McCallum
Istoria creștinismului timpuriu este plină de persecuții, și timpul Sfântului Ciprian nu a fost diferit. După treizeci și opt ani de toleranță, în anul 250 d.Cr. a început o altă persecuție a creștinilor din mâna împăratului Decius. La comanda lui, toți locuitorii imperiali trebuie sa sacrifice zeităților romane. După ce au făcut acest lucru, li s-a oferit un certificat (libellus), care afirma că și-au îndeplinit obligația. Cei care au refuzat au fost torturați și uciși în cele din urmă.
Persecuția dură a împiedicat, de asemenea, alegerea unui nou episcop al Romei, după martiriul lui Papa Sf. Fabian. Umplerea golului de conducere în timpul perioadei de sede vacante, este Novațian, unul dintre primii prezbiteri de la Roma. Novațian a fost el însuși un om talentat, atât în retorică cât și în teologie, și a fost primul teolog de limbă latină în Roma. Dintre lucrările rămase pe care le avem de la el este De Trinitate, o lucrare seminală de la începutul gândirii ortodoxe Trinitare creștine, care împrumută de la Tertulian din Cartagina. În numele clerului roman, el a scris, de asemenea, mai multe epistole ale Sfântului Ciprian pentru a aborda zvonuri (false) că cei căzuți în păcat sunt readmiși în Biserică fără penitență.
Cu toate acestea, alegerea lui Sf. Corneliu, în locul lui Novațian, la episcopia Romei a provocat o criză împrejurul imperiului. Novațian a adunat trei episcopi din Italia, care l-au ordinat ca episcop și l-au declarat ca Papă de drept al Romei. Cei mai mulți scriitori antici pe această temă au atribut lucrul acesta geloziei lui Novațian; cu toate acestea, principala preocupare a Novațianilor a fost ceea ce Novațian a perceput a fi un tratament neglijent față de cei căzuți în păcat. El a declarat pe cei căzuți în păcat hulitori ai Duhului Sfânt (cf. Epistola 42 a lui Ieronim), un păcat de neiertat, care se pedepsește cu excomunicarea pe tot parcursul vieții. Cei care l-au urmat în schismă s-au numit Puritani (greacă: Kathari) și mai târziu au adăugat toate păcatele de moarte (adulter, crimă, etc) la lista de păcate de neiertat.
Schisma lui Novațian a împărțit, de asemenea, Biserica din Cartagina, unde Sf. Ciprian a fost episcop. Ciprian însuși, probabil, nu a ajutat chestiunile. În timpul persecuției el a fugit ca să se ascundă, fapt care i-a adus o mare ostilitate în Cartagina și a determinat sosirea unei scrisori de la Roma, cerându-i ca să își justifice acțiunile sale. În răspunsul său către Roma, Ciprian pretinde că el a fost instruit într-o viziune să fugă; o explicație care părea pentru adversarii săi ex post facto. Mai mult, el a pus restricții stricte cu privire la venerarea martirilor care nu au fost încă canonizați; înfuriindu-i pe cei care au mărturisit pe Cristos în timpul persecuției și făcându-i să apară neglijenți față de cei căzuți în păcat. Cu toate acestea, în ciuda numeroșilor din Cartagina, care au aderat la schisma Novațianistă, Ciprian a fost de fapt un moderat, care a cerut penitență strictă a celor căzuți în păcat în multe cazuri. Mai departe, de asemenea, Ciprian va dovedi mai târziu curajul lui de martir sub împăratul Valerian.
Revenind la preocuparea principală a acestei serii, schisma din Cartagina a dus la un conflict secundar: cum ar trebui converiții din schisme și erezii să fie primiți în Biserică, prin botez prin sau alte mijloace? Roma, împreună cu o mare parte din Africa de Nord, a practicat primirea acestor persoane prin ungerea cu ulei. Cartagina de asemenea a avut o astfel de practică în antichitate, dar un consiliu local sub unul dintre predecesorii Sfântului Ciprian, Agrippinus, a adoptat practica de primire prin botez. Această noutate a devenit un punct de dispută cu Novațianii din Cartagina, care au preferat să păstreze vechiul obicei.
Slujba de a apăra practica contemporană din Cartagina a scăzut în sarcina lui Sfântul Ciprian. În 255 și 256, Ciprian a convocat două sau trei consilii locale din Cartagina care au admis practica lor locală, chiar în fața Papei Sfântul Ștefan, care a cerut ca ele să mențină obiceiul mai vechi. Cu toate acestea, apărarea lui Ciprian a rebotezării nu a avut succes și Cartagina s-a întors la practica sa veche (pre-Agrippiniană). Ieronim, în al lui Dialog Împotriva Luciferienilor, a descris situația astfel:
Ciprian de memorie binecuvântată a încercat să evite puțuri crăpate și să nu bea din ape străine, și, prin urmare, respingând botezul eretic, el a convocat sinodul său African în opoziție cu Ștefan, care a fost al douăzeci și doilea succesor binecuvântat al lui Petru în scaunul Romei. Ei s-au întâlnit pentru a discuta despre această chestiune; dar încercarea a eșuat. În cele din urmă chiar acei episcopi care stabiliseră împreună cu el că ereticii trebuie să fie re-botezați, a revenit la vechiul obicei și a publicat un decret proaspăt.
Astfel, cele trei aspecte principale ale schismei Novațiane sunt: iertarea de păcatul de moarte după botez, eclesiologia și rebotezarea. Trebuie să ne întrebăm, de ce au apărut aceste controverse? Și de ce au apărut ele în Cartagina? Răspunsul vom vedea, se află în Tertulian.
Numit Tatăl creștinismului latin, Tertulian a fost primul care a scris în limba latină și a oferit baza pentru multe dintre expresiile teologiei latine despre Cristologie și gândirea Trinitariană. De fapt, Tertulian este cel care ne-a dat cuvântul „Trinitate” (trinitas) în sine. Cu toate acestea, Tertulian nu a fost lipsit de controverse. Sfântul Augustin va pretinde mai târziu că Tertulian a părăsit Biserica Catolică din Cartagina ca să se alăture Montaniștilor, o sectă care a accentuat rostiri profetice în curs de desfășurare şi un cod moral strict. Cu toate acestea, cărturarii moderni, mai ales Tabbernee, cred acum că în Cartagina Montanismul nu a fost o biserică separată, ci o dezbatere în cadrul bisericii locale.
În dezbaterea între cele trei părți dintre Papii Romei, Ciprian și Novațieni găsim dispoziția lui Tertulian scrisă pe larg. În Despre Botez, scris în circa 200 d.Cr., Tertulian a învățat rebotezarea („Astfel, nici [ereticii] nu pot primi [botezul], pentru că ei nu-l au.” – Despre Botez 15). În câțiva ani, rebotezarea a devenit noua practică a Cartaginei sub Agrippinus (aproximativ 215 d.Cr.). Dar de ce este aceasta o problemă importantă pentru Tertulian? În capitolul 20 găsim aceste cuvinte:
Prin urmare, voi cei binecuvântați, pentru care harul lui Dumnezeu așteaptă, atunci când veniți de la spălarea cea mai sacră a nașterii din nou, și atunci când pentru prima dată ați întins mâinile cu frații voștri din casa mamei voastre, cereți de la Tatăl vostru, cereți de Domnul vostru, că darurile speciale ale harului și distribuțiile de daruri spirituale să fie ale voastre.
Mai multe lucruri sunt notabile în acest verset simplu. În primul rând, după cum observă Killian McDonnell, găsim prima referire din istorie a bisericii ca mamă. În al doilea rând, găsim o mișcare de trei ori de la botez, prin naștere spre o rugăciune liturgică pentru primirea noului patrimoniu, care este carisma spirituală (peculia gratiae, distributiones charismatum subiacere). Astfel, respingerea lui Tertulian a practicii botezului străvechi este intrinsec legată de așteptările carismatice ale novicilor. Ereticii nu pot poseda botezul, deoarece ei nu dispun aceeași disiplină (disciplinae) și, prin urmare, nu dispun de același Dumnezeu sau Cristos (Despre Botez 15).
La fel de similară este problema iertării păcatelor de moarte după botez. În circa 210 d.Cr., Papa Zephyrius a emis un decret în care adulterul și curvia ar putea fi iertate după botez. Prin acest decret el a sperat să rezolve problema de lungă durată privind modul de interpretare a lui Evrei 10:26 și următoarele versete. Cartea Romană Păstorul din Hermas, sugerase că păcatele de moarte nu puteau fi iertate. Deci la fel a făcut condamnarea botezurilor ulterioare ale lui Elcesaites (Hippolytus – Respingerea 9.10). Dar, în emiterea decretului său, Papa Zephyrius a instituit în mod clar iertarea păcatelor de moarte prin penitență. Acest lucru l-a înfuriat foarte mult pe Tertulian, care a scris ulterior tratatul său Despre Modestie pentru ca să-l contrazică. Acest lucru este notabil pentru dependența sa de enunțuri profetice locale pentru a justifica opoziția față de ceea ce este perceput ca fiind un tratament lejer al preacurvarilor.
Astfel, în Cartagina aflăm că schisma Novațiană este întocmai o dezbatere în cadrul înclinațiilor locale Montaniste. Novațianii au păstrat vechea practică despre botez, dar au fuzionat-o cu insistența Montanistă că păcatele post-botez sunt de neiertat. În schimb, Ciprian apără noua practica a lui Tertulian despre botez, pe care el o atribuie lui Agrippinus, dar susține decretul lui Papa Zephyrius despre iertarea păcatelor de moarte și condamnarea sa ulterioară a Montanismului.
Printre scrierile care au rămas de la această controversă se află un tratat Despre unitatea Bisericii și numeroase epistole (69-75) de la Sfântul Ciprian, care asigură o apărare temeinică nu doar a obiceiului lor mai recent, dar şi a ecleziologiei despre care el crede că o constrânge. Din punctul de vedere al oponenților Sfântului Ciprian, noi avem un tratat anonim despre Re-Botez, despre care, deși nu poate fi datat cu certitudine, dovada internă sugerează că a fost scris contemporan și împotriva Sfântului Ciprian. Acest lucru, combinat cu numeroase argumente împotriva Sfântului Ciprian, pe care noi le putem reconstrui din epistolele sale, ne oferă o imagine destul de completă a adversarilor săi.
Chiar dacă teza lui Ciprian despre botez nu a fost susținută în Cartagina, articularea lui despre eclesiologie a devenit standardul de sine-înțeles al Bisericii Catolice, atât în lumea latină cât și în cea greacă. În special, imaginile sale vii ale îmbrăcămintei drepte a lui Hristos și fecioara nepângărită au devenit icoanele canonice ale Bisericii. Întrebarea reală care ar aștepta teologii de mai târziu este dacă sau nu cineva ar putea reconcilia eclesiologia lui Ciprian cu vechiul obicei de a accepta (unele) botezuri eretice.
În următorul articol vom explora exact ceea ce a spus Ciprian cu privire la primirea prin botez și cum se asociază aceasta cu eclesiologia sa. În continuare, vom acorda o atenție îndeaproape față de ceea ce el împrumută de la Tertulian, și ceea ce evită el să împrumute.
