de David Benedict
Din cartea „Istoria baptiştilor din America şi din alte părţi ale lumii”, 1848
Deoarece aceasta este prima tabără importantă de care se ştie care a încuviinţat doctrina ce se separa de biserica consacrată, se cuvine să dăm o consemnare completă a motivelor care au dus la separare, cât şi a unor fapte mai importante a istoriei lor, atât cât au continuat să existe ca biserici distincte şi independente.
Robinson, în al său volum „Cercetări eclesiastice”, a dat detalii ample despre subiect, iar întâia mea selecţia va fi din acea lucrare.
Istoria lui Novatian este lungă şi, ca şi a tuturor celor aflaţi în starea sa, este înceţoşată de fabulaţii şi calomnii.” Cazul lui a fost astfel, pe scurt. Novatian era un înţelept în Biserica Romei. Era un om cu învăţătură bine pusă la punct, susţinea aceeaşi doctrină ca şi biserica şi îşi publicase câteva tratate care apărau ceea ce credea. Exprimarea sa era elocventă şi insinuantă, iar moravurile lui erau fără cusur. El privea cu durere mare depravarea intolerabilă a bisericii.”
Creştinii, în decursul câtorva ani, au fost răsfăţaţi de un împărat, apoi persecutaţi de altul. În vremuri de prosperitate, mulţi s-au grăbit înspre biserică cu scopuri mărunte. În timpuri de restrişte, ei au negat credinţa şi au alergat înapoi la idolatrie. Când furtuna s-a domolit, ei au venit înapoi la biserică, cu toate ticăloşiile lor, pentru a-i deprava pe ceilalţi prin exemplul lor. Episcopii, căutând prozeliţi, au încurajat toate acestea, transferând atenţia de la creştinii vechii adunări de virtute, pentru a arăta spectacole zadarnice ale Paştelui şi altor sărbători evreieşti, denaturate şi cu păgânism.
La moartea episcopului Fabian, Cornelius, un frate înţelept, cât şi vehement partizan al primirii gloatelor de rătăciţi, a fost propus pentru numire. Novatian i s-a opus; dar cum Cornelius şi-a rânduit alegerea, iar el nu a întrevăzut vreun mod de reformare, ci din contră – un val de imoralitate pătrunzând în biserică, s-a retras şi împreună cu el, mulţi alţii. Cornelius, aţâţat de Ciprian, care era exact în aceeaşi stare, prin dojenirile oamenilor drepţi din Cartagina, şi fiind exasperat peste măsură de unul dintre confraţii clerici, anume Novatus, care plecase din Cartagina şi se dusese la Roma pentru a îmbrăţişa cauza lui Novatian, a convocat un conciliu, iar acolo s-a emis o sentinţă de excomunicare pe numele lui Novatian.
În cele din urmă, Novatian a format o biserică şi a fost ales episcop. Un număr mare de oameni i-au urmat exemplul, pe tot cuprinsul imperiului fiind constituite biserici puritane, care au înflorit de-a lungul a două sute de ani. După aceea, când legile penale i-au împins către unghere ferite, pentru a se închina la Dumnezeu în particular, ele au început să se distingă printr-o varietate de nume şi succesiunea lor a continuat, până la Reformă.
Novatian a fost primul anti-papă; şi totuşi, la acea vreme, nu exista nici un papă, în sensul modern al cuvântului. Ei îl numeau pe Novatian autor al ereziei puritanismului; chiar dacă ştiau că Tertullian renunţase la biserică cu aproape cincizeci de ani mai înainte, pentru aceleaşi motive; şi Privatus, un bătrân de pe vremea lui Novatian, avusese în câteva rânduri dojeni la adresa denaturărilor care aveau loc şi, deoarece acestea nu se remediau, a plecat şi a format congregaţii separate.
Ei l-au taxat pe Novatian ca fiind părintele nenumăratelor congregaţii de puritani de pe tot cuprinsul imperiului; şi totuşi el nu avea vreo influenţă asupra vreuneia, alta decât bunul exemplu pe care îl dădea. Oamenii vedeau pretutindeni aceleaşi cauze de nemulţumiri, cerând să scape de ele; şi când un om a luat poziţie în numele virtuţii, a sosit şi criza; oamenii au văzut puterea leacului şi au aplicat aceeaşi măsură pentru propria lor tămăduire.
Ei l-au învinuit pe acest om şi toate acele biserici pentru severitatea disciplinei lor; totuşi, această disciplină morală aspră a fost singura coerciţie a bisericilor de la începuturi şi a fost exerciţiul care a înfăţişat constrângerea civilă ca nefiind necesară. Unii au strigat că este barbar să refuzi reprimirea oamenilor în rândul comuniunii creştine, dat fiind ca căzuseră în rătăcirea idolatriei sau ticăloşiei.
Alţii, găsind inconveniente la o disciplină atât de rigidă, au cerut o ispăşire de cinci, zece sau cincisprezece ani; însă novaţienii au spus: „Dacă eşti un credincios virtuos şi vei ajugne în comuniunea noastră potrivnică păcatului, poţi fi primit printre noi prin botez; sau, dacă vreun catolic te-a botezat înainte, prin rebotezare; însă, ţine seamă, dacă încalci înţelegerea prin cădere în idolatrie sau ticăloşie, te vom alunga din comunitatea noastră; şi orice vei face, nu te vom mai primi vreodată.
„Doamne fereşte ca noi să aducem daune persoanei tale, proprietăţii sau rangului tău sau chiar să judecăm adevărul pocăinţei tale şi a viitoarei tale stări; dar nu vei putea fi reprimit vreodată în comunitatea noastră fără ca noi să renunţăm la cel mai bun şi singurul străjer pe care îl avem, anume puritatea moravurilor noastre.” Că aceşti oameni au gândit corect sau nu, despre virtute ca obiect al lor, ei au pus problema păcătoşilor, şi trebuie să fii un om slab ca să fi speriat de aşa ceva, deoarece Sfântul Ciprian, cel mai intolerant dintre toţi sfinţii, spune că ei erau copiii diavolului.” (Istoria Ecleziastică, Vol. I, pag. 233).
Consemnările domnului Orchard despre originea şi primele acţiuni ale novaţienilor intră mai în detaliu, dând o perspectivă mai distinctă a lor pentru cei neobişnuiţi cu istoria ecleziastică, precum cele ce urmează:
„Când Decius a venit pe tron, în anul Domnului 249, el a cerut, prin edicte, ca toate persoanele din imperiu să se conformeze închinării păgâne. Patruzeci de ani de tolerare au crescut mult numărul practicanţilor, iar ei se regăseau în fiecare departament de guvernământ. Ei erau de atâta vreme dezobişnuiţi cu procesele, încât viaţa multora era nepregătită pentru suferinţe. Edictele lui Decius oprima bisericile, mulţimile apostate, iar mulţi oameni au fost martirizaţi. În doi ani, acest proces s-a diminuat, iar mulţi apostaţi au optat pentru revenirea în frăţia creştină, susţinându-şi revenirea prin scrisori adresate unor creştini de vază, care fuseseră martiri în perioada persecuţiei.”
Faima unor anumiţi apostaţi a dat prilej unei opoziţii privind reprimirea lor. În timp de pace, mulţi au intrat în biserică fără a lua în calcul încercările grele; iar când persecuţia s-a ivit, astfel de oameni au căzut repede în idolatrie, şi, când greutăţile au trecut, au câştigat prea uşor reprimirea în comunitatea creştină.
Un novaţian, prezbiter în Biserica Romei, s-a opus vehement reprimirii apostaţilor; dar nu a avut succes. Alegerea unui pastor în aceeaşi biserică i-a revenit lui Cornelius, la a cărui alegere se opusese Novatian, din pricina acestei dornicii a lui de a reprimi apostaţi. Novatian s-a separat de biserică, în consecinţă, cât şi de jurisdicţia lui Cornelius.
Novatian, ca fiecare persoană atentă, era dezgustat de primirea fără minte a unor astfel de apostaţi în comunitate, iar asta prin conduita multor pastori, care erau mai îngrijoraţi de numărul celor din comuniune, decât de curăţenia ei. Novatian a fost primul care a izbutit să despartă interesul acesta, lucru care a fost apoi cunoscut timp de secole prin numele lui.
Este evident că mulţi oameni au fost înainte în situaţia de a îmbrăţişa prima ocazie de a uni bisericile într-o astfel de comuniune. Novatian a devenit primul pastor cu un nou scop, şi este astfel acuzat de crima de a fi dat naştere unui număr foarte mare de congregaţii de puritani, în fiecare parte a Imperiului Roman; şi totuşi, toată influenţa exercitată de el a fost exemplul de virtute şi convingeri morale. Aceste biserici au înflorit până în secolul al cincilea.
Nu era nici o diferenţă în doctrină între novaţieni şi alţi creştini. Novatian văzuse lucrurile rele izvorând din reprimirea apostaţilor; în consecinţă, refuzase comuniunea tuturor celor care decăzuseră după botez.
„Ei considerau”, spune Mosheim, „biserica creştină ca fiind o societate unde virtutea şi inocenţa domneau universal, şi nici unul din membrii ei, de la intrarea lor în sânul bisericii, nu se pângărise cu vreo nelegiuire foarte mare; şi, în consecinţă, ei priveau fiecare societate care reprimea în rândurile ei pe cei ticăloşi ca fiind nedemnă de titlul de biserică creştină adevărată. În numele disciplinei bisericeşti aspre, acest exemplu era urmat de mulţi, iar bisericile de acest soi au prosperat în cea mai mare parte a provinciilor care primiseră evanghelia.” (Hist. Cap.3)
Învăţaţii şi istoricii au investigat pretenţiile acestor biserici în privinţa caracterului puritan, conferindu-le apoi cununa de onoare.
Dupin spune: „Stilul lui Novatian este pur, limpede şi politicos; exprimarea sa aleasă, gândurile sale fireşti, iar calea de raţionament dreaptă; el dă cu abundenţă citate din textele Scripturii, care sunt întotdeauna la subiect; şi pe lângă asta, există multă ordine şi rânduială în acele tratate ale lui pe care le avem; şi nu vorbeşte altfel decât cu moderaţie şi candoare.” (Dupin, cap. 3)
„Manierele lor”, spune dr. A. Clark, „erau în general simple şi cucernice, într-adevăr, iar disciplina lor rigidă nu este o dovadă rea în acest sens.”
Ştim bine toţi că cei denumiţi „pietişti” în Germania şi „puritani” în Anglia au fost, în general, la vremea respectivă, printre cei mai religioşi şi cucernici oameni din ambele naţiuni. „Ei erau”, spune Robinson”, „baptişti trinitarieni.”
Aceste biserici au existat timp de şaizeci de ani sub o guvernare păgână, timp în care vechile interese corupte ale Romei, Cartaginei şi a altor locuri, nu deţineau alte mijloace de exprimare decât convingerea şi imputarea, pentru a stăvili progresul opoziţiei. De-a lungul acestei perioade, bisericile novaţiene erau foarte prospere, fiind ridicate în tot cuprinsul Imperiului Roman. (Mosheim, Gill, Milner, Neal, Robinson şi Jones, aşa cum sunt citaţi de Orchard, pag.55).
„Ele erau numeroase în Frigia şi un număr de oameni eminenţi au fost crescuţi în munca de prelat” spune Lardner. Este imposibil de calculat beneficiile serviciilor lor către omenire. Influenţa lor trebuie să fi dat de gândit considerabil spiritului inovativ şi secularului din vechile biserici. Deşi rigide ca disciplină şi schismatice în caracter, ele au fost totuşi expansive şi în condiţii înfloritoare, când Constantin a venit pe tron (anul Domnului 306).
Justeţea în doctrină, unitatea vădită între bisericile lor, în numărul lor, i-au sugerat lui Constantin posibilitatea unirii lor cu Biserica Catolică, însă acestea au refuzat. Aceste biserici, laolaltă cu altele de aceeaşi factură, au obţinut libertatea religioasă în anul 313, de la Constantin.
„În anul Domnului 331, el şi-a schimbat politica faţă de aceşti oameni, iar ei au fost implicaţi, cu alte denominaţii, în necazuri şi suferinţe. Le-au fost luate cărţile, li s-a interzis să se adune la un loc, iar mulţi şi-au pierdut locaşurile de închinare. Ortodoxia taberei novaţiene, cu influenţa unora dintre prelaţii ei, se presupune că ar fi procurat oarecare blândeţe din partea legii. Măsurile opresive ale lui Constantin i-au împins pe mulţi să părăsească scena suferinţelor şi să se retragă în locuri mai retrase. Claudius Seyssel, arhiepiscopul papal, a dat de urma ereziei waldensiene la un pastor pe nume Leo, care plecase din Roma în acea vreme către nişte văi.” (Facts. Opp. To Fiction, pag. 37).
În 375, anul Domnului, Împăratul Valens (acest Valens, care cerea botezul fiului său muribund, a trimis opt prelaţi în surghiun; însă înainte ca corabia lor să ajungă prea departe de ţărm, ea a fost incendiată, toţi cei de pe ea pierind) a îmbrăţişat credinţa arianistă. A închis bisericile novaţiene, i-a alungat pe prelaţi şi probabil ar fi dus aceste măsuri până la o severitate extremă, dacă prejudecăţile şi zelul nu i-ar fi fost domolite de un cucernic pe nume Marcion. În timpul acestei încercări crunte, sentimentele binevoitoare ale novaţienilor au devenit atât de vădite, încât au stârnit chiar admiraţia duşmanilor lor.
Către finele secolului al patrulea, novaţienii aveau trei, dacă nu chiar patru biserici în Constantinopol. Mai aveau biserici şi în Niceea, Nicomedia şi Cotiveus, în Frigia, toate fiind destul de vaste; pe lângă acestea, mai erau multe în Imperiul de Apus. Existau câteva biserici ale acestor oameni, la începutul secolului al cincilea, în oraşul Alexandria.
În anul Domnului 412, Chiril a fost uns episcop al Bisericii Catolice în acest oraş. Una dintre primele sale acţiuni a fost să închidă bisericile novaţienilor, să le dezgolească de potirele şi ornamentele lor sacre. Un prelat, Chiril, a fost deposedat de tot ce avea. Ei au trăit un tratament similar la Roma, din partea lui Inocenţiu, care a fost unul dintre primii episcopi care să îi persecute pe oponenţi şi să le jefuiască bisericile.
La cel de-al patrulea Conciliu Lateran, canoanele emise i-au alungat pe novaţieni ca fiind eretici, iar aceste canoane au fost sprijinite de un edict dat în 413 anul Domnului, de către împăraţii Theodosius şi Honorius, declarând că toate persoanele rebotezate, cât şi cei care înfăptuiesc rebotezarea, trebuie să fie pedepsite cu moartea. Ca atare, Albanus, un preot neostoit, împreună cu alţii, a fost sortit morţii pentru rebotezare.
Edictul a fost probabil obţinut sub influenţa lui Augustin, care nu putea să îndure să aibă un rival, nici nu suporta pe cineva care ar fi pus la îndoială virtutea riturilor sale, ori sanctitatea frăţiei lui, ori justeţea crezului catolic; şi în aceste puncte, disputate cu novaţioniştii şi donatiştii – două corpuri bisericeşti puternice şi extinse în Italia şi Africa – ei au fost făcuţi să simtă greutatea influenţei sale. Aceste moduri combinate de opresiune au făcut ca cei credincioşi să abandoneze oraşele şi să caute să se retragă în zone rurale, ceea ce au şi făcut, îndeosebi în văile Piemontului, locuitorii cărora au început să fie denumiţi waldensieni.
Novaţioniştii au înflorit apoi mult timp după aceea în Roma, având multe locuri de închinare şi congregaţii mari; însă puterea crescândă a intereselor catolice, conjugarea lor cu forţa sabiei, caracterul ambiţios al prelaţilor lor, cu spirit tiranic în privinţa episcopilor, a făcut ca orice interes opus să fie zdrobit. Aşa că ei i-au jefuit pe novaţionişti de bisericile lor şi i-au aruncat în obscuritate.
„Cam pe la această vreme unele epistole potrivnice lor au început să apară, scrise de persoane diferite, care au avut o influenţă mare asupra intereselor acestor oameni, în perioada aceasta. Un anume om, a cărui ostilitate a fost resimţită de novaţionişti, a fost Celestin, unul din succesorii lui Inocenţiu, în anul Domnului 932. El a luat în posesie toate bisericile lor din Roma, împingându-i la a se închina în case particulare din cele mai obscure locuri. S-a ţinut câte un conciliu, la Arles şi la Lyon, în anul 455, în care părerile novaţioniste despre predestinare au fost controversate, dar şi prin care ei au fost stigmatizaţi.” (Mezaray, pag. 19, Clovis – citat de Orchard, pag. 61).
Aceşti oameni cucernici, acum retraşi din văzul lumii; şi totuşi se simte destul de bine că, în timp ce unii dintre ei au căutat azil în alte regate, alţii dintre aceşti oameni dispreţuiţi au continuat în Italia, iar o succesiune a lor se va regăsi apoi sub alt nume.” (Mosheim, Hist., în mai multe locuri).
În 476, anul Domnului, de pe douăzeci şi trei august, s-a pus punct tuturor persecuţiilor din Italia, prin supunerea de către regatul goţilor, ale căror legi emanau cel mai pur spirit de egalitate şi libertate universală. Starea religioasă dincolo de Biserica Catolică nu ne parvine prea clar. Această libertate civilă şi religioasă a continuat pentru aproape încă trei veacuri, timp în care numărul dizidenţilor, neîndoielnic, a crescut.
Consemnările date despre novaţionişti de Eusebius şi Socrate, în istorisirile lor, sunt dovezi decisive a influenţei lor extinse. Faptul că ei au subzistat până către finele secolului al şaselea este evident, din cartea lui Eulogius, episcop de Alexandria. Dr. Lardner remarca: „Întinderea vastă a acestei secte este un manifest de la numele autorilor care i-au pomenit sau au scris împotriva lor, de prin câteva părţi ale Imperiului Roman, în care se aflau ei. Este de asemenea, evident, faptul că aceste biserici au avut în rândul lor pe unii oameni de vază şi eminenţi.”
Amploarea acestor puritani într-o perioadă atât de critică, justificarea credinţei lor, opinia lor legată de caracterul şi puritatea comuniunii, întinsul şi îndelungatul lor succes, trebuie să fi avut o puternică influenţă în toate vecinătăţile bisericilor lor, în verificarea ambiţiei şi trăiniciei clerului existent, cât şi în ridicarea unui auspiciu moral în provinciile respective. Aceşti martori dârji (Apocalipsa 7:3) au fost primii dizidenţi faţă de asumarea ierarhiilor; şi este mulţumitor să ne putem dovedi pe noi înşine succesori ai acestei clase de oameni care au dat întâiul exemplu de neabatere de la puritatea şi simplitatea închinării creştine, cât şi o adeziune fermă la aceasta…
