de Dr. C. Matthew McMahon
Acest articol scurt le este destinat oamenilor laici care doresc să înveţe unele lecţii importante de la pionierii Puritani.
Ceea ce eu consider a fi cea mai importantă lecţie este faptul că laicii de astăzi ar putea învăţa de la Puritani. Le voi răspunde astfel:
Am citit peste 750,000 de pagini din cărţile de teologie, ceremonii şi tratate ale Puritanilor, iar această cantitate de citire nu are un efect mic. Ei mi-au redefinit viaţa, învăţându-mă despre Biblie într-o manieră răsunătoare. Voi continua să citesc până când Dumnezeu va decide să mă ia de pe această lume, deoarece doresc să fiu mai aproape de Hristos, iar ele mă ajută în căutarea mea de a-l cunoaşte mai intim pe Hristos. Admit, sunt un Puritan. Însă ca rezultat că am citit atât de multă literatură din secolul 17, ce am învăţat? Există ceva de valoare despre Puritani? Ce poate să înveţe laicul contemporan despre ei?
Prima lecţie pe care laicul ar putea-o învăţa de la Puritani este zelul extrem pentru Dumnezeu în orice au făcut. Nu contează ce serviciu doreau să facă în biserică, Puritanii erau zeloşi cauzei lor. Laicii tipici ai bisericii secolului 21 trebuie să arunce o privire atentă la cantitatea de zel pe care l-au pierdut prin bulele lor teologice. Ei au renunţat la misiunile spirituale ale bisericii în favoarea bătrânilor şi diaconilor, în loc să-şi care singuri crucile şi să slujească prin puterea lui Hristos ca un regat de preoţi. Cred că este corect atunci când oamenii declară biserica ca fiind un gigant care doarme. Zelul şi frecvenţa Puritană trebuie să fie recapturate dacă biserica doreşte să fie eficace în misiunea sa de a disciplina şi sluji. Dragostea, bucuria şi dorinţa proaspătă şi reînoită în servirea lui Dumnezeu ar trebui să fie un concept constant. Unde poţi găsi un predicator sau o biserică care spune “zelul tău m-a îngropat?” Unde este cel violent care ia Regatul cu forţa? Unde sunt ferestrele inoportune? Cu asemenea mistere glorioase despre Hristos, unde este zelul şi febra venerării? Cred că este sigur de a spune că biserica de astăzi duce lipsă de zel şi pionieri. Avem nevoie de mai mulţi care să articuleze cu Luther, “Luther împotriva lumii!” Iar acest zel nu trebuie să fie fără minte, sau un zel ce utilizează măsuri nebiblice din cauza unui scop dorit. Nu. Puritanii nu ar disocia niciodată zelul pe care l-au avut pentru Dumnezeu şi Hristos cu soliditatea adevărului Evangheliei. Ei nu ar îndepărta niciodată urmele non-negociabile ale Evangheliei, ce le permit să-l cunoască pe Dumnezeul pentru care sunt zeloşi. Acele adevăruri ale Evangheliei sunt cele ce cauzează zelul şi dispoziţiile violente ale oamenilor sfinţi de a luat rai prin forţă.
În al doilea rând, dacă există vreun cuvânt care se apropie de viziunea Puritană a bisericii, acela este “reformă.” Biserica contemporană trebuie să reînveţe sloganul “Mereu Reformăm”. Ei sunt împovăraţi din cauză că au neglijat acest lucru. Biserica de astăzi a abandonat această idee a secolului 17. “Reforma” este printre cuvintele neobişnuite din dialectele bisericeşti de astăzi, iar în mintea Puritană, era ideal. Pentru a trimite biserica spre idealul de a fi sanctificat pentru Dumnezeu, trebuie să existe o mişcare constantă spre reformă, nu departe de ea. Evanghelia trebuie să existe în fiecare parte din vieţile noastre şi fiecare faţetă a fiinţei noastre. Evanghelia lui Hristos are trebui să schimbe gândurile noastre în mod constant, şi să transforme minţile noastre în fiecare zi prin sanctificare. Puritanii au persitat cu reformarea fiecărei părţi a vieţii lor ce părea a fi neatentă la cadrul biblic. Munca etică, educaţia, Mariajul, familia, acţiunea socială, doctrina şi biserica erau conformate continuu pe calea pe care au găsit-o ca fiind articulată clar de Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica de astăzi a campurat admiraţia de sine într-o măsură în care atunci când probleme apar, ele sunt ignorate, sau poate neobservate, deoarece biserica şi-a pierdut abilitatea de a observa semnalele de alarmă ce le atrag atenţia; ei şi-au pierdut dorinţa de a separa binele de rău. Fără dorinţa de a fi conformat puterii lui Hristos şi adevărurilor sale, biserica va lenevi mereu în mizerie, având o formă de divinitate, însă negându-i puterea.
În al treilea rând, dacă a existat vreodată un loc de reformă în biserica astăzi, ar avea nevoie de stabilitate şi înţelegere doctrinală. Arminianismul, o doctrină împotriva căreia Puritanii s-au luptat cu vigoare, (de oameni ca William Ames, Jogn Owen, Christopher Love şi Francis Turretin) a distrus biserica profesantă Arminiană în concepţia lor despre Hristos şi doctrinele legate de Duhul Sfânt şi salvare. Arminianismul nu crede într-un Isus biblic drept Hristos portretizat în Biblie – El care singur este Mântuitor, nu prin lucrarea Duhul Sfânt prin regenerarea credinţei, nici prin alegerea cauzei primare a salvării unei persoane, nici prin decrete absolute şi supremaţia lui Dumnezeu şi altele de genul. Acel sistem doctrinal nu are loc pentru două dintre cele cinci Adevăruri Reformaţionale: Sola Christus şi Sola Gratia. În loc să ridice armele împotriva celor ce deţin asemenea doctrine, Arminienii şi biserica Ecumenică au decis să ia punctul de vedere lumes – relativismul. În schimbul acţionării într-o manieră Puritană/divină prin exercizarea disciplinei bisericeşti în această zonă şi corectând doctrinele false, biserica a decis să accepte neînţelegerea – ei vor să fie de acord să fie în dezacord. Ei ar lăsa mai degrabă gangrenei să intre în biserica lui Hristos, decât să stea drepţi şi să se numere printre cei ce luptă pentru adevăr. Ca rezultat al acestui lucru, biserica de astăzi a devenit influenţată de tradiţia Arminiană şi Finney-Wesleyană. Iar acest tip de teologie lasă sfinţii cu puţină asigurare de salvare, iar un Dumnezeu care nu poate salva din şi prin El. Cele cinci puncte ale Calvinismului au fost şterse sau modificate sever, astfel încât oamenii să se simtă mai bine cu ei înşişi în loc să vadă adevărul despre ceea ce sunt şi cum acţiunile lui Dumnezeu se leagă de ei. Departe ca cineva să se simtă prost că e un păcătos. Departe este biserica de ţinerea unei alegeri, munca suverană a lui Dumnezeu văzută prin Biblie. Mai degrabă, biserica se ocupă acum de uşurarea conştiinţei, care înseamnă doar a da o înţelegere falsă despre ei şi despre Dumnezeu. La fel cum Ryken a declarat, Puritanii au pierdut aproape fiecare luptă pe care au purtat-o (într-un sens lumesc), aşadar astăzi, cei ce se ţin de dreptul unei doctrine a teologiei reformei, sunt văzuţi drept înguşti la minte, trăind în trecut. (Vezi cartea lui introductivă, “Wordly Saints.”) Biserica trebuie să înveţe de la Puritani despre corectitudinea doctrinală.
Cred că biserica nu a stat ferm împotriva corectitudinii doctrinale, deoarece nu le pasă atât de mult. Ei au devenit Simpli, indiferenţi şi îngâmfaţi, legaţi de o parte a drumului fără nicio frică de pericolul bunăvoinţei. În ziele Puritanilor, atunci când o cauză era mai măreaţă şi mai demnă de apărat, în aceleaşi maniere ca apărarea biblică împotriva Arminianismului şi Romano Catolicismului, existau persecuţii şi judecăţi, deoarece ei susţineau ceea ce credeau că e corect – chiar dacă însemna să se opună Reginei. Însă biserica de astăzi nu ar putea renunţa niciodată la cele două garaje şi piscină pentru câteva doctrine; ceva ce ei ar considera “nesemnificativ.”
În al patrulea rând, cred că biserica ar putea învăţa volumele de la Puritani, în materie de spiritualism Creştin; sau după cum a cerut Robert Bolton, calea confortabilă cu Dumnezeu. Din punct de vedere spiritual, Puritanii erau giganţi; noi suntem nişte pitici din punct de vedere spiritual. Mulţi dintre predicatorii de astăzi nu ar putea deveni membrii ai bisericii Puritane deoarece duc lipsă de vigoarea spirituală a oamenilor laici din secolul 17. Idea unei spiritualităţi adevărate s-a pierdut, iar în schimb, ne mulţumim cu o spiritualitate impotentă. Deşi nu putem nega că biserica îi adăposteşte pe cei ce au febra spirituală, biserica ca un întreg şi-a pierdut legătura motivantă pe care o avea cândva cu Dumnezeu. Nu par să exemplifice focul sufletului, pe care predicatorii ca Goodwin şi Manton îl aveau. Cred că este din cauza faptului că “persecuţia” nu este o parte din vocabularul nostru. Puritanii erau persecutaţi pentru credinţa lor, aşadar ei se ţineau de ea cu o frică divină. Însă dacă trăim într-o ţară unde persecuţia nu este la fel de evidentă ca în acele zile, nu ar trebui să aveam un sens de mulţumire mai mare faţă de Dumnezeu, şi astfel să dorim să-l venerăm şi mai mult? Din păcate, mai degrabă avem spiritualitate McDonalds – fast food-urile, bucură-te de ele pentru câteva minute şi apoi condu mai departe aşteptând spiritualitatea. Creştinul obişnuit se roagă 15 minute pe săptămână, inclusiv rugăciunile din timpul mesei! Cititul zilnic din Scriptură este altă atrocitate. Un predicator Baptist a spus: “Dacă fiecare Baptist şi-ar luat biblia şi ar şterge praful de pe ea în acelaşi timp, ar exista atât de mult praf în atmosferă, încât pământul ar avea o încălzire globală pentru următorii cincizeci de ani.” Este trist, dar adevărat. Suntem cultura bibliei de un minut. Chiar vrem să fim cunoscuţi prin asta? Nu vom lua armele împreună cu William Gauge, cel care a făcut o obişnuiţă citirea a 15 capitole din Biblie pe zi. Mai degrabă, am face un market pentru o generaţie de consumatori într-un minut, iar rugăciunile împreună cu cartofii stricaţi.
Puritanii s-au devotat din toată inima rugăciunii şi cititului cuvântului. Ei au văzut comuniunea cu Dumnezeu esenţială şi drept o importanţă principală în vieţile lor. Ei erau entuziasmaţi de a şede şi asculta predicatorul în Ziua Domnului, în opoziţie cu membrii bisericii noastre care se uită mereu la ceas ca să vadă dacă nu cumva predicatorul a stat prea mult. Biserica ar trebui să ia aminte de la acei Puritani care au strigat: “De dragul lui Dumnezeu continuă, continuă!” atunci când Chaderton a predicat o ceremonie lungă de 2 ore. Ar putea ascultătorul contemporan să reziste atât de mult? Ar vrea să asculte atât de mult? Aici vedem depărtarea radicală de la o bucurie în Hristos la o rezistenţă a bisericii tradiţionale.
În ultimul rând, simt că biserica ar putea obţine o lecţie colosală de la Puritani în ceea ce priveşte familia. Cât de importantă era familia pentru Richard Baxter? El a susţinut (în faţa bătrânilor săi) ca fiecare familie din congregaţie să fie prezentp în decursul unui an, pentru a vedea cât de puternică le este credinţa şi pentru a se asigura că familia ca unitate îl glorifica pe Hristos după cum trebuia. Puritanii au văzut familia ca pe o frăţie a lui Dumnezeu de acasă. Ei îşi făceau timp zilnic pentru a citi, ruga şi a se devota familiei – iar asta nu includea timpul personal în care îi erau devotaţi lui Dumnezeu. Am devenit prea leneşi în ziua de astăzi. Deseori spunem că dorim să ne creştem copiii cu credinţă. Însă cred că exemplul nostre pentru copiii noştrii poate fi un factor ce decide creşterea lor. Dacă nu există disciplină de sine, ei nu vor fi disciplinaţi. Atunci când sunt tineri, ei ne văd drep o autoritate şi un model demn de urmat. Noi sunt un “Hristos” pe care ei îl văd până când sunt destul de mari pentru a înţelege despre Isus. Dacă drumul nostru nu este sfânt, atunci la fel va fi şi cel al copiilor, deoarece ei mimează tot ce facem. Trebuie să dăm un exemplu pentru ei şi să-I creştem în calea bună şi potrivită prin învăţături şi exemple. Nu putem lăsa totul în seama pastorlui şi învăţătorii şcolii de Duminică (lucru ce s-a întâmplat des). Familiile noastre sunt importante pentru noi, însă eu ştiu puţine familii care sunt devotate împreună într-o casă constantă şi sfântă. Scuza obişnuită este “Nu există destul timp,” deşi ei au timp să stea şi să se uite la blestematul de TV. Creşterea copiilor este o muncă grea ce aduce bucurie părintelui Creştin. Însă dacă părintele nu este pregătit pentru munca grea, atunci nu ar trebui să aibă copii.
Dacă ne-am face timp pentru a creşte copii sfinţi, decât atitudinea leneşă spre care îi îndreptăm în ziua de astăzi, cred că generaţia ar avea o şansă de a lupta înapoi în timp spre scopurile şi valorile pe care Puritanii le respectau atât în familia de acasă cât ţi în familia lui Dumnezeu.
Am încredere îm zonele de zel, doctrină, reformă şi familie, iar biserica ar face bine să ia sfaturi de la Puritani. Biserica de astăzi trebuie să recucerească febra religioasă ce a făcut biserica străveche atât de măreaţă. Motivul pentru corectitudinea doctrinală ar îmbunătăţi venerarea, frăţia şi dreptul de a sta cu Dumnezeu. Per total, reforma de la influenţele păgâne ca Liberalismul şi Arminianismul, o mişcare spre adevărata disciplină bisericească, ar întări biserica în rolul ei din slujire. O re-focalizare asupra familiei ce s-ar implica în instruirea esenţială din partea părinţilor şi bisericii, ar îmbunătăţi şansele generaţiilor viitoare ce ar evolua ca o reproducere a ceea ce obişnuia să fie sacru şi sfânt. Puritanii au atâtea sfaturi bune de oferit, încât dacă biserica s-ar opri şi ar asculta, ochii lor ar fi deschişi din somn.
Ce este de făcut? Următorul pas spre o biserică puternică este de a te ruga frecvent. Rugăciunile sfinţilor sunt ca o aromă dulce îl bucură pe Mântuitorul lor. Umilinţa unui spirit ce cerşeşte reînoirea vigorii lui Hristos cu mireasa Sa, este ceea ce avem nevoie cu disperare ca biserica să arate semne de evlavie sfântă şi reformă. Dacă nu ne umilim şi ne rugăm, şi să-I căutăm faţa, şi să ne întoarcem din drumurile noastre rele, El nu ne va auzi niciodată. Doar prin puterea rugăciunii va reuşi biserica mai departe în era neo-puritană.
