de Iain Murray
Urmând atât de aproape Reforma, nu ne surprinde faptul că mișcarea Puritană din Anglia a crezut atât de ferm în renașterile religiei ca măsuri importante prin care Biserica avansează în lume. Deoarece Reforma însăși a fost cea mai mare renaștere încă de la Pentecost – vremea noii vieți pentru Biserica pe o asemenea scară încât instanțele înregistrate în era apostolică când trei mii au fost convertiți într-o zi, și din mulți preoți ce ascultau de credință, niciuna nu mai păreau incredibile.
Reforma, și mai mult, Puritanismul, au fost considerate din multe aspecte neglijate ca principale însușiri ale acestor mișcări, ca de exemplu, influența lor extensivă, singura poziție dată Scripturii și transformării caracterului, sunt toate efecte ale renașterii. Când Duhul Sfânt este turnat într-o zi de putere, rezultatul afectează comunități întregi și națiuni. Spălarea de păcate și dorința de a avea Cuvântul lui Dumnezeu, și dependența asupra acelor adevăruri care îl glorifică pe Dumnezeu în salvarea omului, sunt consecințe inevitabile.
Oamenii de astăzi s-ar mira față de influențele care au schimbat direcția spirituală a Angliei și Scoției atât de rapid acum patru sute de ani, făcându-le națiuni cititoare de Biblie și martore la un crez deloc flatat față de natura umană și mânios față de mândria omului.
Mulți scriitor au încercat să explice fenomenul prin consderații politice și sociale. Ei au presupus că succesul pe care l-au obținut Reformatorii și Puritanii istorici a apărut printr-o combinație curioasă de circumstanțe istorice ce nu pot fi așteptate să se întâmple din nou. Pentru Creștinii acelei ere, totuși, explicația era cu totul diferită. Ei citesc în Scriptură că atunci când Spiritul este turnat de la înălțime, atunci sălbăticia devine un pământ roditor [Isaiah 32:15]. Ei citesc deasemenea: “Nu prin măreție, nici putere, ci prin Duh, a spus Domnul Gazdelor” [Zechariah 4:6], și au atribuit toată reînoirea spirituală vremii lor milei lui Dumnezeu. Prin preluarea acestei păreri, ei au înțeles pe loc că toate succesele Reformei erau repetabile – la fel de repetabile ca victoriile erei apostolice – deoarece Scriptura nu pune nicio limită în lucrarea Duhului pentru glorificarea lui Hristos și extinderea regatului Său. Astfel s-a întâmplat în perioada credinței Reformatoare în ceea ce poate fi numit renașterea Creștinismului, iar atenția pe care Puritanii care au urmat au dat-o acestei părți a adevărului, a influențat profund următoarele secole și a dat lumii vorbitoare de limba Engleză ceea ce poate fi numită o școală clasică de credință Protestantă în renaștere. Atât de important a devenit întradevăr acest simbol încât în secolul nouăsprezece, toți cei care au scris în mod special despre acest subiect au reprezentat punctul de vedere Puritan. Dintre acești scriitori cei mai de seamă care au tratat subiectul renașterii îndelung au fost Robert Fleming [1630-1694] în lucrarea sa The Fulfilling of the Scripture, Jonathan Edwards [1709-1758] în diverse lucrări și John Gillies [1712-1796] în lucrarea Historical Collections Relating to Remarkable Periods of the Success of the Gospel.
Începutul Reformei în Anglia și Scoția a fost marcat de o sete de Scriptură în rândul oamenilor. Versiunea lui Tyndale a Noului Testament a circulat în ambele țări începând cu anul 1562 și în curând a produs apariția predicatorilor, în număr mic la început, a căror oficiu era întreținut prin metode ne mai întâlnite de multă secole. Despre reformatorul Scoțian, Geroge Wishart, martirizat în 1546, avem această relatare despre predica sa în aer liber: “El s-a urcat pe un zid de pământ și a continuat să predice oamenilor timp de mai bine de trei ore, iar Dumnezeu a lucrat atât de frumos în acea ceremonie, încât unul dintre cei mai ticăloși oameni din acea țară a fost convertit, iar ochii săi au curs atât de multe lacrimi încât toți oamenii s-au minunat de el.”
Scenele ca aceasta aveau să devină curând obișnuite în regatul nordic. În Mai 1556, John Knox, conducând puterile Catolice care încă controlau țara, a predicat timp de zece zile consecutive în Edinburgh. Când s-a întos din nou în Scoația, în 1559, renașterea spirituală a devenit generală. “Dumnezeu a mărit numărul nostru,” scrie Knox despre creșterea cauzei Protestante, “încât se pare că oamenii au picat din cer.” Într-o scrisoare către un prieten Englez, scrisă pe data de 23 Iunie 1559, el spune: “Acum, mai mult de patruzeci de zile, mi-a folosit Dumnezeu limba în țara mea nativă, pentru a-și manifesta gloria. Orice va urma acum, numele său Sfânt va fi binecuvântat. Setea oamenilor săraci, la fel și a nobilimii de aici, este uimitor de mare, fapt ce mă bucură pe mine că Isus Hristos va triumfa în acest loc, în nord și în părțile extreme ale pământului.”
Privind înapoi la această perioadă glorioasă, istoricul Bisericesc Scoțian, Kirkton, a scris mai târziu: “Biserica Scoției a fost singură printre biserici. La început, trebuie admirat faptul că, în timp ce în alte națiuni, Domnul a crezut de cuviință să-I condamne pe puțini din oraș, sat sau familie, lăsând o mare parte în întuneric, în Scoția, întreaga națiune a fost convertită; iar zece ani după ce papalitatea a fost alungată, nu au existat nici măcare zece persoane calificate care să predice adevărata religie reformată. Priviți aici o națiune născută într-o singură zi!”
Chiar și când este acceptat numărul celor care au fost purtați înainte de convingere decât de spiritualitatea interioară, istoria Reformei Scoțiene poartă o înregistrare despre succesul vast pe care l-a avut Evanghelia. A fost o renaștere măreață.
Același lucru se poate spune și despre Anglia. În ciuda unor penalizări împotriva posesiei Scripturii și împotriva predicării neautorizate, consimțământul spiritual s-a răspândit rapid la sfârșitul domniei lui Henry VIII, după apariția Noului Testament al lui Tyndale. În timpul domniei regelui Edward VI [1547-1553], predicarea publică a Evangheliei de către Latimer, Hooper, Bradford și alții a fost susținută cu mult succes. O înregistrare în analele din St. Margaret, Westminster, poartă mărturia despre felul în care oamenii au vrut să audă Cuvântul lui Dumnezeu; susține că un shiling și șase penny au fost cheltuiți “pentru refacerea legăturilor ce au fost rupte atunci când Doctorul Latimer a predicat”. Vorbind despre câțiva ani mai târziu, John Jewell scris astfel despre adunările în aer liber din Londra: “Uneori la Crucea lui Pavel, șase mii de oameni stăteau împreună, fapt ce era foarte grav pentru papistași.” Detaliile ca aceastea arată că Reforma Engleză era mai mult decât o serie Acte legislative executate de autorități. Deciziile politice au intrat cu siguranță, însă politica arderii ce a luat aproape trei sute de Protestanți în perioada Mariei Tudor [1553-1558] a servit drept demonstrație că condamnările erau sădite în multe inimi ce nu puteau fi supuse. Odată cu moartea Mariei, a dispărut și ultimul monarh Catolic Englez până la restaurarea lui Carol II în 1660, și doi ani mai târziu, în 1560, Parlamentul Scoțian a demis religia Catolică din Scoția.
Furtuna persecuției ce a bătut în timpul domniei Mariei a făcut mai mult decât să testeze rădăcinile noii credințe. Prin alungare în exil temporar a unui număr de lideri spirituali tineri, i-a adus pe aceștia mai aproape de bisericile Reformate ale Continentului. Influența teologilor Continentali, Martin Bucer și Peter Martyr, a fost simțită deja în timp ce ei predau la Cambridge și Oxford în zilele lui Edward VI, însă acum, ca o congregație a două sute de oameni adunați la Geneva, întreaga greutate a preoțimii Calviniste – la fel de măreți în amvon cât și în sala de lectură – a fost experimentată îndeaproape. Din acest loc ai Alpilor Elvețieni, Knox și Christopher Goodman au plecat în Scoția, în timp ce ceilalți s-au întors în Anglia după ascensiunea Elizabetei I în anul 1558. Mai apoi, cele două grupuri, Legații, așa numiții din nord din pricina legămintelor publice și naționale prin care și-au afirmat legătura cu Dumnezeu, și Puritanii, în Anglia, au dezvoltat în paralel, asemeni a două raze ce-și aveau originea într-o fântână. Fântâna nu a fost Geneva, după cum reiese din Biblia editată de exilați în anul 1560. Între acea dată și 1644, nu mai puțin de 140 de ediții ale Biblie Geneva au fost tipărite, și după spusele unui scriitor modern, “a fost citită în fiecare casă Presbiteriană și Puritană din ambele regate.” Atunci când aceste două raze s-au unit din nou la convenția de la Adunarea Westminster din 1643, unanimitatea lor a primit exprimarea în marele adevăruri ale religiei evanghelice, iar în practicarea divină Creștinii din Anglia și Scoția erau ca unul, lucrările Scoțiene fiind citite în Londra, după cum erau citite și cele Engleze la nord de graniță.
Problema pe care au avut-o evanghelicii Scoțieni și Englezi în anul 1560 a fost aceeași, adică nevoia de a răspândi evanghelia în toate parohiile din țară care au devenit Protestante. În Anglia, hidrantul principal al acestei lucrări era greutatea moartă a Bisericii, care deși reformată prin Actele Parlamentului, a rămas în multe zone în condiția sa pre-reformatoare. În următorul secol, Puritanii, după cum au fost numiți în 1560, s-au dedicat lucrării de reînoire a Bisericii Naționale – o lucrare ce a fost terminată de eliminarea a multora dintre ei după introducerea Actului de Uniformitate în 1662. Era Puritană a dominat această sută de ani.
În Scoția, Biserica Scoției era liberă de legăturile pe care statul semi-reformat al Bisericii le-a cauzat în Anglia. Dintr-o singură lovitură, vechea preoțime și ierarhia episcopială și-au pierdut locurile, iar conducerea Bisericii Reformate se afla în mâinile lui Knox [1514-1572] și a adepților săi. Însă forma Presbiteriană a guvernului bisericesc, care i-a eliberat de corupția prelaților și a făcut posibilă exercizarea disciplinei scripturale bisericești, a continuat în scurt timp să se strecoare nevăzută. James VI din Scoția nu era prea entuziast în ceea ce privea sfințenia experimentală, asemeni mamei sale Regina Maria a Scoției, care a fost detronată în anul 1567, iar în curând s-a aruncat asupra succesorilor lui Knox, o activitate în care a prins și mai multă putere atunci când a devenit James I, Regele Angliei în 1603. Mai departe, ajutat de episcopi, el a încercat să pună în lanțuri independența Bisericii Scoțiene și să suprime Puritanismul Englez. Aceasta a fost politica ce a dus la Războiul Civil din 1642 și înfrângerea fiului său, Carol I.
În ciuda forței exercitate împotriva Puritanilor, aceștia au prosperat și asta din cauza ridicării vieții lor spirituare ce nu a putut fi contraatacată efectiv. O școală de predicatori s-a ridicat în ambele regate, despre care se poate spune că adevărat că evanghelia lor nu venea doar din cuvânt, ci deasemenea și din putere și din Duhul Sfânt. [I Thess. 1:5]
În sud, Universitatea din Cambridge susținea această școală. Thomas Cartwright a dat mișcării punctul culminant la sfârșitul anilor 1500 atunci când predica sa a devenit atât de populară încât “a trebuit să dea jos geamurile din pricina mulțimii care a venit s-l asculte.” Cartwright și alții au fost în curând dați la o parte pentru îndrăzneala lor, însă mișcarea a continuat. Începând cu anii 1570, prietenii lui Cartwright, asemeni lui Richard Rogers, John Dod și Arthur Hildersham, au început să practice la nivel parohial. În următorii trezeci de ani ei au avut succes, parțial din pricina fondării Colegiului Emmanuel din Cambridge de către Sir Walter Mildmay în 1584 [pentru a aduna cât mai mult persoane demne de a administra Cuvântul Sfânt și sacramentele] și deasemenea din pricina convertirii lui William Perkins.
Perkins, născut în anul ascensiunii Elizabetei, a devenit un student la Colegiul lui Hristos, Cambridge, în anul 1577, atunci când era fără vreo nevoie spirituală. Marea schimbare s-a produs atunci când încă era un student. La vârsta de douăzeci și patru de ani el a devenit o parte din colegiu, iar mai târziu, timp de mai bine de cincispreze ani până la moartea sa timpurie din 1602, a predicat la Biserica St. Andrew din același oraș. Perkins a avut o mare influență în acest post. Până și în 1613, atunci când Thomas Goodwin s-a dus la Cambridge, el ne spune că întregul oraș era entuziasmat de discursul puternic al lui Perkins. “Maestrul Perkins,” spune Samuel Clarke, “a susținut lumina strălucitoare și puternică, strălucirea ei zburând departe în toate colțurile regatului.”
O putere similară s-a aflat în preoțime din pricina lui Laurence Chaderton [1546?-1640], primul Maestrul al Collegiului Emmanuel, o poziție din care s-a retras în favoarea lui John Preston, în 1622. Timp de cincizeci de ani el a fost lectorul din St. Clement, Cambridge, iar când a renunțat în 1618, la vârsta de șaptezeci și doi de ani, se spune că patruzeci de preoți l-au implorat să continue, ei fiind convertiți de acesta. Thomas Goodwin raportează cuvintele unui prieten de la Cambridge, care, vorbind despre condamnarea păcatului ce acompania predica sa, înțelegerea sa era cum că soarele, adică Hristos, ședea pe un deal. O dată când Chaderton a predicat timp de două ore și a promis că se oprește, el a fost întrerupt de mulțime: “Continuați domnule, continuați!”
La sfârșitul secolului șaisprezece, Cambridge începea să recapituleze rezultatele din munca susținută de prima generație de Puritani la nivel parohial. Richard Rogers, de exemplu, care a avut mult succes în Wethersfield, Essex, între anii 1574 și 1618, l-a văzut pe Paul Baynes, unul dintre foștii învățăcei ai școlii parohiale, ce a devenit succesorul lui Perkins ca lector al Bisericii St. Andrew în anul 1602. Nedorind să aibă încă o persoană ca Perkins, autoritățiile l-au suspendat mai târziu pe Baynes, însă nu înainte ca acesta să fie instrumental în convertirea multor persoane, inclusiv Richard Sibbes, care la rândul său a devenit unul dintre cei mai de succes predicatori ai erei Puritane. Atunci când Sibbes a devenit loctor al Sfintei Treimi, Cambridge, în 1610, mai multe galerii au fost construite pentru a face loc congregației. După 1615 el a fost predicator la Gray Inn, Londra, însă s-a întors în Cambridge, ca Maesltrul la St. Katherine Hall, în 1626 și a combinat aceasta cu postul de la Londra până la moarte, în 1635. Unul dintre preoții din St. Katherin Hall din această perioadă a fost Thomas Goodwin care, între ceremonie, a predicat că această perioadă reflecta asupra marii lucrări a lui Dumnezeu din Cambridge: “Dacă în orice veac sau în orice coastă este sau a existat un val măreț, este acum în Anglia… Iar această evanghelia a făcut acest regat și acest oraș coroana de glorie din mâna lui Dumnezeu; și gloria întregului pământ, după cum este numit și Ierusalimul.”
Se întâmplă atunci când cineva se uită la recolta produsă din școala aceasta de predicator din Cambridge că era Puritană se arată ca o perioadă de renaștere. Ne putem opri aici pentru a da unele exemple importante.
William Gouge [1575-1653], stundent la Cambridge pe vremeea lui Perkins, a devenit preot al bisericii călugărilor Negrii, Londra, 1608; aici el a rămas timp de patruzeci și cinci de ani și șase luni. Practica sa generală era de a predica de două ori Duminica și o dată în fiecare Miercuri după-masa într-o biserică aglomerată. Slujbele sale despre Evrei erau mai mult de o mie, o lucrare ce a economisit jumate din timp per capitol până la moartea sa. Despre acest om aflăm că Dumnezeu l-a făcut un om de bază prin Hristos… deaorece mii de oameni au fost convertiți și ghidați de oficiul său. Fiul său, thomas Gouge, l-a urmat, iar după alegerea sa din 1662 a muncit din greu pentru a stabili evanghelia în Principatul Wales.
Samuel Fairclough [1594-1677] a părăsit Cambridge în 1623 pentru Barnardiston, Anglia de Est. Doi ani mai trâziu el s-a mutat în Kedington, la șaptesprezece mile de Cambridge, unde a rămas până la Marea Alungare. Înainte de venirea sa, locul acela era cunoscut pentru profanare și ignoranță, însă el a reușit să schimbe lucrurile într-atât încât o familie din douăzeci profesa credința. Mulți călătoreau din Cambridge pentru a asculta lectura lui Fairclough de Joi, iar acele zile au rămas multă vreme în mințile oamenilor. Biserica Kedington, ne povestește Samuel Clarke, era atât de aglomerată, încât nu se putea intra în ea, decât la anumite ore înainte de începerea slujbei; iar apoi zidurile exterioare erau deobicei acoperite de oameni, care au venit de departe pentru a vedea curtea Bisericii baricardată de cai legați pretutindeni, în timp ce stăpânii lor așteptau lacomi cuvântul vieții din gura sa.
Scene ca aceasta nu erau deloc rare în Anglia de Est a secolului șaptesprezece. Tatăl lui Samuel Fariclough, Lawrence Fairclough, a fost prosper din punct de vedere spiritual pe vremea când era preot în Haverhill, Suffolk, înainte de moartea sa din 1603. Succesorul muncii sale în Haverhill a fost unul dintre cei mai importanți predicatori Puritani și unul a cărui oficiu a fost primit cu o putere despre care încă se vorbea la mijlocul secolului optsprezece. Acesta a fost John Rogers, nepotul lui Richard Rogers din Wethersfield, prin a cărui susținere financiară el a studiat la Emmanuel între anii 1588 și 1592. În 1605 a fost chemat din Haverhill pentru a fi lector în frumoasa vala din Dedham, mai târziu fiind cunoscută în lume prin picturile lui John Constable, însă faimoasă în secolul șaptesprezece din pricina mari puteri spirituale ce se afla în oficiul lui Rogers. “Să mergem la Dedham pentru a lua puțin foc” a devenit o zicală obișnuită printre oamenii din acele vremuri. O persoană ce s-a dus acolo a fost Thomas Goodwin, în timp ce era încă student la Cambridge, iar mulți ani mai târziu când a devenit Dr. Goodwin și Președinte al Colegiului Magdalen, Oxford, el a relatat amintirea sa lui John Howe. Howe a înregistrat-o astfel: “Mi-a spus că în tinerețea sa, atunci când era student la Cambridge și auzind multe despre Rogers din Dedham, Essex, a călătorit din Cambridge la Dedham pentru a-l asculta cum predică lectura zilnică. Iar în acea slujbă a fost martor la o scenă jucată de acesta în care oamenii neglijau Biblia [mă tem că este și mai neglijată în zilele noastre]; el îl interpreta pe Dumnezeu ce li se adresa oamenilor, spunândule: “V-am încredințat Biblia mea; ați întinat-o; se află în casele voastre acoperită de praf. Nu vă pasă deloc de ea. Astfel folosiți voi Biblia mea? Atunci nu o veți mai avea.” Iar apoi el ia Biblia și pare că se îndepărtează cu ea din calea lor; însă imediat se întoarce și îi interpretează pe oamenii ce îi vorbesc lui Dumnezeu, căzând în genunchi: “Doamne, orice ne-ar costa, nu ne lua Biblia; omoară-ne copiii, arde-ne casele, distruge-ne bunurile; doar lasă-ne Biblia, doar Biblia să nu ne-o iei.” Iar apoi schimbă rolul cu cel al lui Dumnezeu, spunându-le oamenilor: “Astfel spuneți? Atunci vă voi testa în continuare; iar aici este Biblia mea pe care v-o dau vouă, și vă voi urmări cum o veți folosi, dacă o veți iubi mai mult, dacă o veți îndrăgi mai mult, dacă o veți observa mai mult, dacă o veți practica mai des și veți trăi conform ei.” Însă prin aceste acțiuni [după cum mi-a spus Doctorul] a pus întreaga congregație într-o stare stranie, nemaivăzând nici o alta astfel. Au început să curgă lacrimi pe obrajii oamenilor; iar el mi-a spus că după ce și-a luat calul, a rămas o vreme în șa bocind ca și ei, înainte să prinde putere să meargă mai departe, astfel de impresia s-a abătut asupra sa, și în general asupra oamenilor, după ce au ascultat o asemenea relatare despre neglijarea Bibliei.”
Un alt martor ocular de-al lui John Rogers a fost John Angier care era sub supravegherea sa pentru o perioadă de timp, cât timp își termina pregătirea pentru preoție. Rogers, spune Angier, era o progenitură cu zel și succes în muncile sale preoțești, amintindu-și cum întreaga mulțime din Dedham era deseori cuprinsă de o măreață putere spirituală; într-o asemenea ocazie Rogers a prins cu ambele mâini strâns de amvon și a strigat cumplit pentru a înfățișa suferințele celor blestemați. Într-o altă zi, Rogers oficia o cununie atunci când a predicat despre necesitatea îmbrăcăminții specifice nunții: “Domnul a făcut cuvântul atât de eficace încât nunta a fost transformată cu solemnitate, astfel încât preoții care erau la mariaj să-i poată sfătui pe cei a căror conștință a fost trezită de acea ceremonie.”
Atunci când Marea Trezire a început în America în anul 1740, iar criticii săi s-au plâns de semnele exterioare de durere și condamnare ce apăreau în multe congregații, bătrânul Timothy Edwards le-a amintit cât de obișnuit era acest lucru pe vremea lui John Rogers.
Ne vom delecta în continuare cu un exemplu din extraordinara măsură a Duhului Sfânt ce s-a odihnit asupra predicii din Anglia în perioada Puritană. De data aceasta putem cita dintr-un din puținele relatări personale ce au supraviețuit de-alungul a trei sute de ani, Autobiografia lui Richard Baxter.
Baxter s-a născut și și-a petrecut tinerețea în Shropshire, o parte a Angliei puțin influențată atunci de mișcarea Puritană. În copilărie el a auzit cuvântul Puritan doar ca un termen inventat în zona sa, unde sătenii își petreceau Duminica, cu excepția unu răgaz de timp în care era citită rugăciunea, dansând sub un copac mare, nu departe de ușa tatălui său. Cărțile, totuși, nu au ajuns acolo unde nu exista un predicator demn. La vârsta de cinsprezece ani, Baxter s-a trezit și a parcurs lucrarea Resolution a lui Edmund Bunny. O altă carte, obținută de la un negustor ambulant, i-a indus starea de mâhnire: era lucrarea Bruised Reed a lui Richard Sibbes, care a deschis mai mult decât calea spre dragostea lui Dumnezeu pentru el, și i-a dat înțelegerea asupra Misterului Mânuiirii, și cât de mult trebui să-l prețuiască pe Isus Hristos. În aceste noi convingeri el a confirmat și mai mult după ce a împrumutat lucrarea Works a lui William Perkins de la un servitor de-al tatălui său.
Teologia lui Baxter nu a ajuns niciodată la o maturitate scripturală deplină a școlii lui Sibbes și Perkins, parțial, probabil, deoarece nu împărtășea aceleași oportunități ce le-au avut mulți care au studiat la Cambridge în acești ani. Cu toate astea, ca un predicator născut prin conștință, cu o simpatie constantă pentru nevoia de sfințenie personală, Baxter a obținut un loc fruntaș alături de ceilalți Puritani. Cel mai memorabil oficiu al său a fost la Kidderminster, Worcestershire, inițial pentru doi ani înaintea Războiului Civil din anii 1642-6; apoi reluând activitatea la sfârșitul anilor 1640 când pacea a fost din nou readusă, și continuând astfel până în 1660. Privind înapoi asupra schimbării majore pe care a adus-o în Kidderminster, Baxter a scris despre anul 1666: “Când am ajuns prima dată aici, a existat o singură familie pe o stradă ce-l venera pe Dumnezeu și îi chemau Numele, și existau unul străzi în care nu era nicio familie ce făcea astfel; iar asta nu ne-a dat nicio speranță pentru sinceritatea lor legată de profesarea sfințeniei… Iar Dumnezeu a fost binedispus deasemenea pentru a dat multe încurajări în Lecturile care le-am predicat în alte locuri; în Worcester, Cleobury, etc., însă în special în Dudley și Sheffnal; în ultima [fiind primul loc în care am predicat], oamenii au aglomerat biserica mai ceva ca la Londra, cățărându-se la geamuri… astfel am lăsat eu aici, de dragul Mântuitorului meu, un stâlp ca amintire, în numele Său, cel care m-a angajat atât de mult timp pentru o muncă comfortabilă, cu asemenea succes încurajator!”
Baxter continuî sî scrie despre succesul spiritual general ce a marcat perioada, dând la o parte vremea lui Carol II care a atribuit sfințenia veacului trecut pe baza materialismului pe care oamenii îl hrăneau din propria ipocrizie:
“Știu că în aceste vremuri s-ar putea să întâlniți oameni a căror încrederea afirmă că religia a fost pângărită, iar erezia și schisma era singura evlavie; Însă trebuie să previn pe credincioșii din toate timpurile să asculte și să aibă atenție în ce cred… trebuie să port această mărturie credincioasă către acele vremuri, în care din câte știu, cu greu s-a găsit un Predicator demn de laudă, numărul lor fiind foarte mic; luându-și locul unui altuia, cred că este o creștere proporțională a adevăraților credincioși, ignorând ereticii și rebelii sau cei ce ignoră sfaturile bisericești: Însă această creștere în sfințenie nu era peste tot la fel: Deoarece în unele locuri unde preoții erau formali, sau ignoranți, sau slabi și împrudenți, sau neglijenți, parohiile erau la fel de tari ca și înainte. Iar în unele locuri, unde preoții aveau părți excelente, și vieți sfinte, fiind însetați după suflete bune și devotați, timpul și puterea lor erau stabile, abundența lor era convertită într-o sfințenie serioasă. Iar cei de o statură medie, deobicei aveau o măsură medie de succes. Trebuie să adaug la adevărata informație a posterității, că Dumnezeu a binecuvântat atât de bine lucrările preoților săi în mod unanim, astfel încât dacă nu ar fi fost Prelații ce-i trăgeau în jos pe oameni pe o parte și Sectarienii pe alta; împreună cu puțină lene și zgârcenie în multe oficii, spun doar, dacă nu ar fi fost aceste lucruri, Anglia ar fi devenit în scurt timp țara Sfinților, fiind o flacără pentru întreaga lume și un paradis indisputabil al pământului.”
Mărturia lui Philip Henry [1631-1696] ar putea deasemenea să fie citată în legătură cu prevalența religiei evanghelice din perioada Federației. Hentry s-a dus la Biserica lui Hristos, Oxford, în 1647, iar în câțiva ani când Thomas Goodwin a devenit Președintele Colegiului Magdalena, iar John Owen, Diacon al Bisericii lui Hristos, Universitatea s-a bucurat de o perioadă de bogăție spirituală a vieții comparabilă cu cea din Cambridge, din anii de început. Printre cei ce au studiat sau predat la Universitate se numărau și Joseph Alleine, John Howe și Stephen Charnock. Mai târziu în secolul șaptesprezece, când spiritualitatea ce acompania Restaurarea și-a făcut treaba, Spectatorul și-a trimis cititorii la povestea despre cum Goodwin a examinat aplicanții la Magdalena nu atât de mult în Latină și Greacă, cât mai degrabă prin starea sufletului lor. Examinarea unui băiat fricos, “crescut de părinți onești, s-a bazat doar pe o scurtă întrebare, și anume, dacă era pregătit să moară.” Acest lucru li s-ar părea ridicol cititorilor, însă Matthew Henry a învățat într-un mod diferit la Oxford despre acele zile, de la tăl său:
“El menționa des cu mulțumire față de Dumnezeu, ce mare ajutor și avantaje avea atunci la Universitate, nu doar pentru învățat, ci și pentru religie și evlavie. Sfințenie serioasă era în reputație, și totodată oportunitatea publică pe care o aveau, fiind mulți școlari care obișnuiau să se întâlnească pentru rugăciune, și conferință Creștină, pentru a-și confirma unul altuia ce purtau în inimi de frică și dragoste față de Dumnezeu, și pentru pregătirea lor pentru slujbă în biserica din generația lor. L-am auzit vorbind de metoda prudentă pe care au folosit-o atunci pentru ceremoniile Universitare de ziua Domnului după-masa; care obișnuiau să fie predicate de colegiile vecine în cursul lor; însă, acest lucru neavând prea multe beneficii, Dr. Owen și Dr. Goodwin au ținut acea slujbă în paralel, iar tinerii maeștrii care vroiau să o predice aveau o lectură Joia, special aranjată pentru ei.”
Philip Henry și-a petrecut primii opt ani ai preoției sale la Worthenbury în Flintshire, iar apoi în Broad Oak, Flintshire, până când a murit în 1696. În acei ani târzii, marele beneficiu de care Anglia se bucura a devenit tot mai aparent. “Spunea câteodată,” scrie fiul său, “că în timpul acelor ani între patruzeci și șaizeci [1640-1660], deși conform relatărilor civile existau mari neînțelegeri, totuși, în ceea ce-l privea pe Dumnezeu și venerarea lui, lucrurile decurgeau bine; existau libertate și reformă, iar o față a sfințeniei era asupra națiunii, deși existau cei care purtau doar o mască. Decretele erau administrat prin putere și puritate; și deși existau multe lucruri lipsă, totuși religia, cel puțin din punct de vedere al profesiei, a învins. Acest lucru, spuse el, îl cunoaștem bine, astfel pot oamenii să spune ce vor ei despre acele vremuri.”
