de Jerald C. Brauer
Jerald C. Brauer este profesorul Naomi Shenstone Donnelley de Istorie a Creștinismului la Divinity School, Universitatea din Chicago. A fost original publica de Fortress Press, Philadelphia, în 1976. Acest material a fost pregătit pentru Religia Online de Ted și Winnie Brock.
Capitolul 1: Puritanism, Revivalism și Revoluția
Timp de multă vreme școlarii au dezbătut relația dintre religie și evoluție. Aproape toate părerile exprimate în discuțiile despre acea problemă de bază sunt reflectate deasemenea în scrierile relației dintre religie și Revoluția Americană. Interpretorii timpurii a relației aceleia complicate ar putea fi clasificată ca exemple a evlaviei filiale. Ei credeau că rădăcinile Revoluției Americane erau găsite în special în Puritanismul adus din Anglia pe țărmurile Americane. Părerea Puritană după cum e prezentată de diferite persoane, și anume clerul din Noua Anglie, au oferit un aspect intelectual în termenii prin care Revoluția a luat formă mai târziu.
Acea părere a întâlnit un număr de obiecții obișnuite. Cum putea relata transformarea statutului teocratic într-un stat democratic? Poate cineva să demonstreze că ideile de bază create de cler au avut un impact semnificativ asupra maselor de oameni? În cel mai bun caz se poate argumenta că anumite dintre aceste idei de bază au fost preluate de propagandiștii ce au urmat și folosite pentru proprile lor planuri.
Probabil cea mai întâlnită critică a celei mai timpurii relații dintre Puritanism și Revoluția Americană este insistența asupra unor anumite idei abstracte, teologice și filosofice, și astfel au trecut cu vederea adevăratele forțe ce au produs Revoluția Americană. A tins să ignore tensiunile sociale adânci ce au marcat societatea Americană de la mijlocul secolului optsprezece. Sublinia că toate problemele coloniale trebuiau rezolvate de gruparea din Noua Anglie. A eșuat de a observa problema de la sfârșitul secolului optsprezece cu Anglia legat de o problemă lungă ce nu a fost rezolvată, între colonii și patria mamă. Nu a ținut prea mult cont de tensiunile economice ce s-au dezvoltat treptat între Anglia și colonii, eventual ajungând la apogeu după concluzia războaielor Franceze și Indiene.
Regretatul Hannah Arendt a scris: “Spiritul rebel, ce părea stabil în diferite mișcări religioase stricte din era modernă, s-a terminat mereu într-un fel de Mare Trezire sau revivalism care, oricât de mult i-ar fi reînviat pe cei care îl susțineau, a rămas fără consecințe și utilitate istorică.”[1] Asemenea părere rareori oferea dreptate unor realități complexe ale situației istorice ce a observat dezvoltarea Revoluției Americane. Religia a fost întradevăr una dintre forțele primare ce i-a împins pe coloniștii Americani spre revoluție și le-a susținut acțiunile.
Într-o încercare de a dovedi o legătură între religie și Revoluția Americană, unii istorici au crezut că e suficient de a cita ceremoniile ce conțineau cuvinte și idei similare sau identice cu retorica politică a Revoluției. John W. Thornton este un exeplu bun. În prefața lucrării sale The Pulpit of the American Revolution, ce a apărut în Boston în anul 1860, Thornton a început cu această declarație:
“Adevărata alianță dintre Politică și Religie este lecția inclunsă în acest volum de Ceremonii, și aparent în titlul său… Este vocea Părinților Republicii, impusă de exemplul lor. Ei l-au invocat pe Dumnezeu în adunările sale civile, chemate asupra învățătorilor lor de religie pentru sfaturi din Biblie, și i-au recunoscut perceptele drept lege al ordinii lor publice. Părinții nu au divorțat de politici și religie, însă au denunțat separarea de păcat. Ei s-au pregătit și au pornit la luptă, însă nu ca mercenari, ci, asemeni lui Cromwell și soldațiilor comunității, aveau Cuvântul lui Dumnezeu în inimile lor, și aveau încredere în el. Acesta a fost secretul energiei morale ce a susținut Republica în slăbiciunea sa materială împotriva numerelor superioare, și disciplină, și toată puterea Angliei. Pentru aceste Ceremonii – răspunsuri din Amvon – Statul a fixat un imprimatur, și astfel au dat mai departe generațiilor viitoare o pretenție la respect.”[2]
Thornton continuă să spună: “În ceremonia din 1750, Jonathan Mayhew a declarat că principiile Creștine ale credinței au fost cele respectate Washington, decretat de Dumnezeu, a câștigat libertatea pentru America, pentru Anglia, și în cele din urmă pentru toată lumea.[3]” Thorntold a legat Revoluția Americană de Revoluția Engleză Puritană, atunci când a declarat: “Numele de Hugh Peter ne amintește că Noua Anglia a luat parte la Revoluția din 1640; a trimis predicatori și soldați, l-a ajutat și sprijinit pe Cromwell; a oferit azil tiranilor, Whalley, Goffe și Dixwell; a reafirmat aceleași maxime de libertate în Revoluția din 1688, și a respectat calea spre a treia revoluție din 1776.”[4]
Thornton nu doar că observă conexiunea intimă dintre religie și Revoluția Americană; el limitează acea relație la Puritanism. Asemea opinia a ignorat în totalitate contribuțiile Episcopaliene făcute prin liderii din Virginia. Acolo unde cei din urmă au primit credit se evidențiază deobicei că nu mai erau originali din punct de vedere religios, ci în cel mai bun caz erau latitudinarieni în opinile lor. Însă chiar dacă latitudinarianismul poate fi înțeles ca o mișcare religioasă, un istoric recent a argumentat că “contribuția latitudinarianismului religios… este deobicei trecut cu vederea în istoria Americană.”[5]
Dacă latitudinarianismul și Iluminarea pot fi înțelese, pe de o parte, ca mișcări religioase, după cum dezbat acum un număr de istorici contemporani, atunci relația dintre religie și Revoluția Americană necesită o reevaluare. Acel proces este acum în plină desfășurare.[6] Această lucrare asumă că contribuțiile fundamentale au fost făcute de mișcările religioase diferite de Puritanism și Revivalism, însă în acest eseu scurt este imposibil de a atinge acea întrebare complexă.
Prefața lui Thornton este un exemplu clasic la ridicarea întrebării legate de relația dintre religie și Revoluția Americană. Au avut aceste doctrine teologice, abstracte și formale legătură directă cu procesul politic din acele zile, sau au fost în mare parte doar raționalizări ale realităților fundamentare ce nu erau considerate deloc teologice? Istoricii crezului religios și instituțiilor din America au acordat o atenție insuficientă acestor două criticisme de bază. Ei persistau în presupunere că un discurs formal avea legătură directă cu acțiunea politică a Revoluției Americane.
Problema este de a determina, dacă se poate, “cum s-a putut mișca cultura din Noua Anglia prin simbolurile și credințele sale religioase din ceea ce pare a fi o teocrație conservativă pentru susținerea revoluției” În eseul său Center and Periphery, Edward Shils oferă o perspectivă ce dă posibilitatea de a observa cum credințele și simbolurile teologice Puritane și Revivalisme au ajutat la crearea unei revoluții în inimile și mințile coloniștilor înaintea răspândirii rebeliunii.[7]
Societatea din Noua Anglie a fost fondată pe un centru liber, care a conținut anumite elemente paradoxale sau periferice. Nu este dificil de a localiza locul credințelor, valorilor și simbolurilor ce au dat înțeles și scop acelei societăți. Aceste credințe și simboluri pe care Noii Englezi le-au bazat prin sacralitate sau prin însuși Dumnezeu; ele erau absolute, depedente de voia lui Dumnezeu după cum era arătat de Scriptură și confirmat de natură. Deși toată societatea a participat și le-a respectat, acestea au fost în special incorporate și manifestate prin conducerea elitei compuse din magistrați și preoți. Dintre toate aceste simboluri și credințe, ordinea a câștigat în societatea la scară largă și pentru diferite subsisteme și instituții din cadrul ei.
Societatea era coerentă, un sistem bine articulat ce afișa un centru de bază și conținea unele elemente periferice și paradoxale. În timp ce istoria continua și Noii Englezi au participat în experiența istorică, centrul, compus din simboluri, valori și credințe ce inițial au inspirat ordine și autoritate în colonie, devenind un ingredient dinamic în rebeliunea împotriva Coroanei și Parlamentului.
Nu este necesar și este imposibil de a schița întregul proces al Puritanismului și Revivalismului, desenând simboluri și credințe ce au fost importante pentru societatea din Noua Anglia, ce au ajutat la înlăturarea Regelui și Parlamentului. Un efort va fi făcut pentru a ridicat anumite valori și credințe centrale, și pentru a indica pe scurt cum erau executate unele procese al transformării și reafirmării ce au permis jucarea acestuia a unui rol direct în procesele politice ale sfârșitului secolului al optsprezecelea. Din fericire, toate aceste credințe și simboluri au fost analizate cu atenție de diferiți școlari, și nu este necesar de a petrece timpul asupra subtilităților și diferitelor interlegături ale lor.
I
Puritanii care au ajuns prima dată la Massachusetts Bay Colony au crezut că experimentul lor sfânt a fost fondat prin voință divină. Ei au crezut că fiecare aspect al vieții lor, atât personal cât și social, era legat de sacralitate. Simplu fapt al prezenței lor în Noua Lume era o presupune că Dumnezeu, prin voia sa, i-a salvat pentru a descoperi Noua Lume înainte de reforma bisericii sale. Puritanii au fost numiți de Providență pentru a se stabili în Noua Lume și să stabilească o formă de Guvernare civilă și eclesiastică [8], bazată pe descoperirea cuvântului lui Dumnezeu după cum a fost întâlnit în Scripturile Noului și Vechiului Testament. Societatea modernă ar dori să nege importanța acelor credințe și simboluri ce au îngrădit-o, însă în Noua Anglie îngrijorarea Puritană era opusă. Afirma că societatea exista doar pentru și prin Providență divină.
Deși predestinarea era o doctrină esențială pentru marea majoritate a Puritanilor și a avut consecințe asupra vieții personale și asupra celei sociale, nu poate singură să fie considerată ca unul dintre simbolurile centrale ale societății Puritane. Șapte sau opt simboluri, credințe sau valori de bază erau articulate cu atenție pentru a forma centrul la fel ca structura periferică a societății Puritane. Acestea au fost reflectate prin economia, politica și viața de familie și structura claselor din Noua Anglie, la fel și în instituțiile bisericilor și școlilor. Erau menținute tenace și incarnate de elita ce conducea fiecare subsistem și instituție. Ei au oferit inițial resursele pentru ordine și stabilitate, însă mai târziu au servit pentru a crea o revoluție.
Unul dintre cele mai importante simboluri și valori din întregul sistem cultural Puritan este legământul. Acest simbol a fost unul dintre cele mai de bază din societatea Puritană, și a atins fiecare aspect al vieții. Legământul nu reprezenta moduri prin care o zeitate capricioasă și irațională oferea o structură și raționalitate după cum vroia.[9] Legământul era legat în Scriptură ca o demonstrare a felului în care Dumnezeu inițial a chemat Israelul într-o legătură cu Avraam. Pentru a fi sigur, în înțelepciunea sa divină, Dumnezeu i-a ales pe unii pentru viața eternă și i-a osândit pe ceilalți să sufere, însă felul în care a ales să-și facă cunoscută alegera a fost prin Cuvânt și Duh, ce a creat o relație de legământ între el și fiecare dintre cei aleși; așadar, relația dintre Dumnezeu și individ era bazată pe legământ.
Trei lucruri erau esențiale pentru înțelegerea Puritană a legământului. În primul rând, este absolut clar că orice inițiativă de a crea și susține legământul este în mâinile lui Dumnezeu. El crează, inițiază și susține relația de legământ. Este un act de bunăvoință din partea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, legământul este, în al doilea rând, condițional. Asta este: Dumnezeu oferă bazele legământului și termenii împlinirii acestuia, iar dacă omul eșuează să-l îndeplinească, legământul este rupt. Apar judecata ți pedeapsa. Un al treilea lucrur de observat despre legământ este natura comună. Deși este bazată în relația dintre Dumnezeu și individ, scopul său nu este doar salvarea indiviziilor, ci mai degrabă crearea oamenilor. Indivizii nu sunt legați cu Dumnezeu într-o relația singuratică. Deși relația dintre Dumnezeu și suflet este indivicuală și subjectivă, apare doar în contextul comuniuni, biserica. Bisericile sunt colecții de indivizi legați unii de alții pentru a forma o congregație de credincioși. Nu există o manifestare adevărată a bisericii în afară de credincioșii ce dețin o legătură cu Dumnezeu și unii cu alții.
Simbolul sau credința de bază din legământ conform căreia Dumnezeu, omul și credincioșii sunt înrudiți a continuat în fiecare aspect al vieții Puritane. La fel cum relația dintre Dumnezeu și om, și dintre om și alt credincios din biserică, a fost bazată pe legământ, la fel era și în cazul corpului politic. Înainte ca Puritanii să debarce, au format Convenția Mayflower bazată pe conceptul bisericii legate. În ceremonia sa faimoasă “Caritatea Creștină”, John Winthrop a amintit că Puritanii s-au legat împreună pentru a îndeplinii o sarcină comună; întregul efort Massachusetts Bay a fost interpretat ca o legătură între cei angajați în afacerea comună și un legământ între toți oamenii lui Dumnezeu.[10] Acest simbol este găsit în jurnale, scrisori, în multe ceremonii predicate în contextul serviciilor normale, și în ceremonii speciale de la cea a lui Winthrop la ziua de post și ceremonii de alegeri până la Revoluția în sine. Harta comercială pe care Puritanii au schimbat-o într-o constituție politică pentru comunitatea lor sfântă a fost studiată ca pe un act special de Providență ce însemna legământul făcut cu oamenii săi.[11]
O a doua credință fundamentală și o valoare centrală a societății Puritană era simbolul acceptării. Acest lucru a fost deasemenea o bază a experienței Puritane religioase și a fost testaă în experiența istorică de zi cu zi. Societatea Puritană era o parte a realității acceptării. Deși Dumnezeu a predeterminat cine va fi salvat, a fost deasemenea și dorința lui ca cei aleși să se facă observați înaintea credincioșilor prin convertirea lor. Fără o experiență religioasă profundă a convertirii, o persoană nu poate fi Creștină. Asta a fost baza religioasă a Puritanilor cu Reforma din Biserica Engleză: biserica a fost creată în primul rând pentru a-i ademenii pe Creștinii care nu au experimentat niciodată judecata și reconstruirea spirituală a experienței convertirii.
Convertirea reprezenta o acceptare umană a realității alegerii divine. A fost voia lui Dumnezeu ca omul să accepte realitatea păcatelor sale, iar în experiența acelei acceptări degradante, să fie iertat de Isus Hristos. Doar în acel fel putea acceptarea să fie deținută. Dumnezeu nu îi lovea pe cei aleși cu un fulger sau o transformare magică a persoanei din păcătos în sfânt. Procesul alegerii era internalizat prin cheia experiențelor din viață ce culminau cu acceptarea umană a salvării. Includea o decizie conștientă a acceptării voinței Domnului de salvare.
Tema acceptări curge prin societatea Puritană. La fel cum omul acceptă judecățle și activitățile divine ale lui Dumnezeu, la fel și acceptarea omului este necesară în orice punct cheie din existența umană. Atunci când o persoană intra într-o congregație, trebuia să demonstreze adevărul și validitatea acceptării voinței divine, iar prin acceptarea sa în congregație, o persoană trebuia să accepte să se alăture lor și să trăiască după regulile lor. Așadar, nicio biserică nu avea puterea de a forța un individ. Fiecare congregație era o biserică plină și completă în sine,, iar prin acceptarea membrilor lor, putea lua toate deciziile legate de bunăstarea sa.
Deasupra tuturor, un preot nu putea fie impus într-o congregație de nicio putere dinafară. Membrii congregației alegeau preotul lor. Deasemenea și în cazul corpului politic, era nevoie de o acceptarea a punctelor cheie. Magistrații, deputații și oamenii special aleși trebuiau să treacă printr-un anumit prices de nominare și alegere de către oamenii liberi. Fără vot, ei nu puteau conduce. Până și soldații își alegeau proprii ofițeri. Astfel simbolul acceptări era incorporat în matrița valorilor asupra cărora supraviețuia societatea din Noua Anglie. Nu poate fi negat faptul că acceptarea era folosită în societatea din Noua Anglie în așa fel încât un grup relativ mic de magistrați elită și deputați puteau păstra controlul coloniei, Însă nu aceasta este idea. Ei își păstrau rolul de elită specială în societatea atâta timp cât exprimau valorile principale oamenilor și făceau schimbările necesare pentru păstrarea ordinii.
Regula legii fundamentale și necesitatea sa absolută era o altă credință de bază sau o valoare a Coloniei Massachusetts Bay.[12] Legea nu era o simplă necesitatea din cauza naturii decadente ale omenii și o consecință a războiului tuturor împotriva tuturor. Eera mai mult decât un simplu detriment împotriva anarhiei și haosului. Legea era, mai presus de asta, o realitate pozitivă ce oferea o structură și o ordine pentru viață astfel încât umanitatea să-și realizeze propriul potențial într-un serviciu reciproc la fel ca și împlinirea responsabilităților față de Dumnezeu. Legea oferea un cadru în care oamenii puteau trăi înafara responsabilității legământului față de Dumnezeu și unii față de alții. Nu oferea doar un ghid pentru a ademeni spre viața bună.
Legea era o structură prin care și sub care toți oamenii trăiau și lucrau. Nicio persoană și niciun grup nu era deasupra legii, iar fiecare găsea responsabilitățiile comune definite prin ea. În cel mai bun caz legea reprezenta propria dorință a lui Dumnezeu pentru cosmos. În realitatea sa istorică, este evidențiat felul particular pe care Englezii l-au creat din destinul lor sub legea lui Dumnezeu. Legea necesita putere și autoritate, însă oferea deasemenea limitele prin temernii puterii și autorității ce puteau fi exercizate.[13] Era efectivă doar din cauză că participa și era transcendată de sacralitate. Dumnezeu era sursa și sfârșitul ei, astfel încât nicio persoană sau grup, oricât de reprezentativă sau simbolică era legea, să stea deasupra ei. Deși legea fundamentală oferea o forță conservatoare esențială pentru Puritanism, a devenit, sub alte circumstanțe, o sursă de protest împotriva Coroanei și Parlamentului.
O a patra valoare centrală pentru societatea Puritană era o credință profundă în societatea organică decretată de Dumnezeu. Orice posedau elementele democratice din societatea timpurie din Noua Anglie, cu siguranță duceau lipsă de o viziune de egalitarianism. Societatea a fost construită pe o structură clară și ordonată. Ca și în viziunea medievală a trupului politic, societatea era construită în mare parte pe un aranjament ierarhic. Nu era la fel de complex și bine ordonat ca societatea Engleză din care se deriva. Probabil că o persoană o poate numi o simplificare și o variație a sistemului de clase Englez, dacă monarhia din vârf ar fi urmat descendent succesiunea prin demarcarea clară a clasificărilor nobilimii, o ierarhie complexă a bisericii, o creștere a clasei negustorilor, simplii țărani, un număr vast al unor oameni ce nu se încadrau în nicio categorie.
S-a mai spus că societatea ordonată din Noua Anglie consta în două clase, iar linii dintre acestea erau mereu schimbătoare. O clasă era compusă din oamenii de calitate sau din cei bogați, iar cealaltă din oamenii obișnuiți sau din cei nu prea bogați, deși statutul financiar nu era singura diferență dintre cele două grupări. Pe lângă bani și în special pământ, moștenirea și trecutul adus din Anglia era important, la fel și statutul cuiva din biserică și diferite funcții civice din cadrul comunității. [14]
În Noua Anglie, primul grup consta din un număr mic de oamenii ca magistrații sau ofițerii politici, miniștrii, negustorii și numărul tot mai mic de profesioniști ca doctorii, avocații și învățătorii. Al doilea grup era compus în mare parte din deținători de pământuri a căror resursă materială nu era însă suficientă pentru stabilirea lor ca membrii ai primei clase.
Ceremoniile Puritane erau abundente în referințe către un conducător bun.[15] Defapt, Winthrop era un lider tipic care amintea lui și magistraților despre natura și extensia responsabilităților lor. Ideea e că societatea din Noua Anglia credea că un număr mic de oameni simboliza cele mai adânci valori și credințe ale sistemului lor cât timp elitele rămâneau credincioase acelor principii.
Credința conservativă esențială din ierarhia societății ordonate avea în teorie în în practică forțe care, sub circumstanțele istorice potrivite, puteau deveni foarte critice, dacă nu și revoluționare. Călcâiul lui Ahile al sistemului Puritan din Noua Anglie era loialitatea față de Coroană și Parlament. Englezii erau crescuți pentru a respecta și onora Coroană chiar și când nu erau de acord cu aceasta. Fondatorii din Noua Anglie erau Englezi. Ei reprezentau diferite generații de eforturi frustrante de reformă religioasă, și au vrut să creeze un nou habitat deoarece erau convinși cp viețile și averile lor erau în pericol în mâinile Coroanei. Nu erau liberi de a-l venera pe Dumnezeu după cum trebuia sau să-și contureze viețile cum trebuie.
Cu toate astea, Puritanii din Noua Anglie nu au cedat cu simbolul Englez central al rolului și puterii Coroanei Engleze. Ei au făcut apel de la Coroana greșită și prost informată către Coroana pură necesară. Frustrați în încercările lor de a obține reforma religioasă prin modalități politice, Puritanii din Anglia au format o alianță cu Parlamentul și au privit situația tot mai mult ca pe un simbol central de ordine, justiție și putere în societatea Engleză. Acei Puritani care au venit în Noua Anglie au împărtășit acea tradiție.
Puritanii din Noua Anglie nu au avut niciodată încredere deplină în Stuarzi, însă au rămas loiali credinței în Coroană. Ei au insistat asupra validității planului lor deoarece era dat de Coroană, însă au rezistat fiecărui efort din partea Coroanei de a-l interpreta, modifica sau lua înapoi. Puritanii nu se opuneau Coroanei; mai degrabă ei susineau un ideal ce varia total împreună cu propria istorie Engleză. Părerea lor despre Coroană era ceea ce Shils definea ca periferică. Însă nu doar că părerea lor față de Coroană era periferică’; locația lor geografică în sine a făcut Coroana periferică față de experiențele lor de zi cu zi. Deși nu existau simboluri ample ale Coroanei în steagul și oficialii săi, simbolul în sine era la peste trei mii de mile distanță și nu avea o prezență actualizată. La începutul Noii Angli Edicott a avut probleme cu ceilalți Noi Englezi atunci când a trasat o cruce pe steagul Englez, și astfel simbolizând nemulțumirea puritană față de informarea greșită a Coroanei legată de religia Creștină. Din frică că își vor pierde planul, ceilalți Puritani au făcut ce au putut mai bine pentru a acoperi acest act.
Central față de matrix din valorile și credințele Puritane din Noua Anglia se afla simbolul Parlamentului ca un gardian și seif al libertăților și responsabilităților Engleze. Neliniștiți cu o Coroană ce refuza să se înțeleagă pe sine sau religia Creștină într-o lumină favorabilă, Puritanii din Noua Anglie s-au aliat imediat cu Parlamentarii, acest lucru ducând la Revoluția Engleză a Puritanilor. Ei au plătit prețul pierderii planului la începutul Restaurării. Mai mult, ei au trebuit să-și reafirme loialitatea față de Coroană deși au făcut ce au putut mai bine pentru a menține cât mai multe privilegii și prerogative pe care le-au construit cu atenție timp de patruzeci de ani. Noua Anglia trebuia să se închine în fața inevitabilului și să accepte un guvernator roial și un număr mare de adepți ai săi în diferite poziții cheie. În corpul politic din Noua Anglia, Puritanii nu s-au îndepărtat prea mult de simbolul Coroanei pe cât puteau, astfel să nu poată fi imposibil de a trăi cu aceasta în sistemul lor de valori. Ei și-au reafirmat vechile credințe în valoare și semnificație față de Coroană și au sperat pentru zile mai bune.
Puritanii erau complet conștineți de excluderea controversei ce se afla în Anglia în perioada Glorioasei Revoluții. Ei erau fericiți de ascensiunea lui William și Mary la tron, și au aplaudat ridicarea Parlamentului la supremație. Mare parte a Parlamentului în conjunctură cu Coroana vădit limitată s-au ridicat ca simboluri centrale în viața Engleză, iar acestea erau împărtășite și de Noua Anglie. Totuși, nu exista nicio diferență dintre funcțiile Parlamentului și cele ale Coroanei în sistemul central de valori din societatea din Noua Anglie.
Deși Puritanii erau mulțumiți să trăiască ca parte din imperiul Britanic și și-au dat cuvântul față de Parlament și Coroană, a rămas totuși o relație ambiguă și paradoxală între cele două simboluri centrale ale societății Engleze și funcția lor din centrul societății din Noua Anglie. Noii Englezi au confrontat constant planul lor inițial, la fel și drepturile și libertățile lor nu doar ca Englezi ci și ca Noi Englezi din Noua Lume. Ceremoniile din ziua de alegere sunt dovadă clară a acestei atitudini.[16] Sub impactul evenimentelor istorice, Noua Anglie a fost condusă la punctul în care Parlamentul și Coroana din sistemul de valorificare din Noua Anglia s-au lovit de viziunea Engleză asupra funcției și rolului Coroanei și Parlamentului, ambele din interiorul Angliei și din cadrul imperiului Britanic.
Ca rezultat al problemelor economic cauzate de războaiele franceze și Indiene, probleme economice și reajustările din Anglia însăși și din imperiu, schimbări de bază în Parlament, campania pentru episcopi de către biserica Episcopială din colonii, și distanța geografică continuă dintre colonii și țara mamă, s-au dezvoltat astfel un sens de supărare și neîncredere din partea coloniilor Americane, în special Noua Anglie.[17]
În fața diferențelor crescute cu Anglia, răspunsul din Noua Anglia era comparabil cu răspunsul lor de pe vremea lui Charles I. Ei susțineau o părere utopică a Coroanei și Parlamentului. Puritanii au apreciat și au privit familia Hanoverian pentru înțelegere și ajutor, la fel cum au respectat și onorat funcția și rolul Parlamentului. Ei au dat vina pe politicieni pentru dificultățile ce creșteau, aceștia nefiind prea interesația de adevăratele interese ale Angliei, Coroanei, Parlamentului sau cele din Noua Anglie. Opoziția inițială față de guvernul Grenville a avut la bază arsenalul valorilor și credințelor centrale ale societății Puritane, inclusiv Coroana și Parlamentul. Acceptare, legământ, structura legii fundamentale, stabilitatea societății lor, Coroana și Parlamentul, și credința lor în libertate erau toate folosite ca argumente de către cler și politicieni.[18] Ceea ce a început o neînțelegere neconfortabilă între colonie și imperiul Britanic a escalat într-un sentiment de neîncredere și frică ce a dus într-un final la rebeliune din partea coloniștilor.
Un număr de eveninent au început să amenințe libertățile tradiționale ale Englezilor și buna stabilire a libertăților greu obținute a Noilor Englezi. Ca un rezultat al activității misionare a Societății pentru Propagarea Evanghelie prin colonii și în particular în Noua Anglie, și odată cu introducerea venerării Bisericii Angliei în Boston, inima Noii Lumi, clerul și laitatea au început să le fie frică de un complot ce ar fi putut să le distrugă libertatea bisericilor și să stabilească Biserica Engleză.
Carl Bridenbaugh a schițat implicațiile sociale și politice ale luptei pentru încercarea de a stabili episcopi în coloniile Americane.[19] Punctul culminant de agitație pentru episcopi a coincis cu îndepărtarea crescută dintre colonii și Anglia asupra noilor taxe și noului sistem de colectare a taxeor, și o dezbatere asupra naturii și extinderii autorității Parlamentului în relație cu coloniile. Toate segmentele societății coloniale au simțit că nu vor câștiga din rezultatul acestor neînțelegeri. După cum Parlamentul își exercita puterea asupra coloniilor și își afișa puterea în anumite căi de neacceptat, ambiguitatea inițială asupra Coroanei și Parlamentului din centrul valorilor și credințelor din Noua Anglia a crescut în opiziție. Simboluri și credințe puternice din centru au forțat simbolurile Coroanei și Parlamentului într-o poziție periferică până când, în numele centrului în sine, au fost eliminate.
Acele persoane puse la putere ca reprezentativi ai Coroanei și Parlamentului, nu puteau înțelegere problema, neîncrederea, și ura crescândă împotriva sistemului stabilit. Unii dintre ei nu înțelegeau de ce Revoluția a luat naștere, astfel au trebuit să fugă, de vreme ce erau loialiști.[20] Ceea ce a început ca o nemulțumire incoerentă s-a dezvoltat ușor într-o opoziție și acțiune precisă.
Puritanismul a fost una dintre cele mai efective forțe din colonia Americană prin “mobilizarea părerii generale” și organizarea efectivă a ideilor și acțiunilor împotriva Coroanei și Parlamentului.[21] Puritanismul a arătat mereu spre, predicat și au încercat să trăiască din valorile și credințele centrale ce au dat sens societății Puritane. Deși aceste simboluri nu erau indentice prin conținut cu cele susținute de prima generație de fondatori ai Noii Angli, ele erau cu siguranță derivate din matrița credințelor și valorilor. În mâinile descendenților Puritani ai epocii Revoluționare, simboluri ca legământ, aceptare, lege fundamentală și libertate erau folosite prima dată pentru a critica și într-un final acoperi alte două simboluri centrale ce au fost mereu susținute cu un anumit nivel de ambiguitate, și anume Coroana și Parlamentul. Aceste credințe și simboluri articulate de Puritanii din Noua Anglie s-au unit cu credințe și valori paralele, similare, și atunci, chiar și diferite, din alte surse pentru a produce o nouă ideologie ce a format rezistența coloniilor Americane împotriva Coroanei și Parlamentului.
II
Reapariția Revivalismului în anii 1730 a marcat o nouă fază în dezvoltarea Creștinismului în cultura Americană, reînoind Puritanismul și oferindu-i o provocare fundamentală.[22] Deși Revivalismul s-a despărțit de Puritanism, era la același nivel cu mișcarea Pietistică de pe continent ce a trecut prin Europa și Anglia la sfârșitul secolului șaptesprezece și începutul secolului optsprezece, ajungând încet spre țărmurile Americane. La suprafață, Revivalismul pare o formă de Puritanism în timp ce defapt este opusul Puritanismului în multe aspecte cheie. Ambele mișcări au în comun centralitatea experienței de convertire; totuși, în Puritanism convertirea este axată pe o structură socială și instituțională complexă. Într-un fel, Revivalismul ca o mișcare religioasă a exercitate conceptul convertirii din Puritanism și l-a exaltat într-o manieră individualistă și subjectivistă mai înaltă.[23]
Multe dintre valorile și simbolurile centrale ale societății din Noua Anglie au fost atatcate direct sau indirect de Marea Trezire, prima exprimare a Revivalismului din cultura Americană.[24] Fiecare dintre simbolurile și credințele de bază ce au marcat centrul culturii Puritane din Noua Anglie vor fi văzute după cum au fost modificate sau atatcate de Marea Trezire. Consecința simbolurilor și credințelor noi ale Revivalismului vor fi văzute ca o resursă ce a hrănit opoziția crescută a Coroanei și Parlamentului, ajutând la mobilizare și oferirea unei structuri de exprimarea a sentimentelor și nemulțumirilor. Astfel, Revivalismul, împreună cu Puritanismul, a ajutat la pregătirea și susținerea unei atitudini în coloniile America ce a dus la rebeliune și revoltă.[25]
Printre noile credințe, simboluri și valori ce au marcat Revivalismul, patru s-au evidențiat drept critice și au consecințe pentru dezvoltarea noilor atitudini. Prima dintre acestea era credința Revivalistă în și crearea unui nou om. Convertirea unui păcătos denota moartea vechiului om și apariția sau renașterea unui nou om. Credinciosul convertit murea în păcat, prin vechi obiceiuri, și se ridica un om nou deschis față de noile responsabilități și noi forme de disciplină.
O pazuă radicală a apărut în procesul vieții omului convertit. Înainte de convertire, un om era îndepărtat de Dumnezeu și de ceilalți oameni. Ca un rezultat al convertirii, un om era întors total. O experiență de convertire marca o schimbare ontologică în care vechiul Adam murea și un nou credincios în Hristos era născut. Această experiență profundă transforma viața credinciosului în totalitate și avea consecințe mari asupra întregii sale existențe.
Atât sfinții Puritani cât și cei Anglicani au văzut imediat consecintețe existenței noului om. Liderii clerului din Boston care au dus atacul treptat împotriva Britanicilor pentru drepturile Noii Angli, au atacat deasemenea ceea ce ei credeau că e o tendință distructivă a Marii Treziri nu doar prin Jonathan Edwards dar în special în partenerii săi mai puțini inteligenți și mai puțin sofisticați.[26] Puritanismul a fost construit pe centralitatea doctrinei convertirii, iar în Noua Anglie era susținut faptul că doar adevărații convertiți puteau fi acceptați ca membrii deplini ai bisericii. Până în 1636, comunitatea sfântă era condusă doar de cei care au demonstrat o experiență a convertirii puternică față de satisfacția sfinților.
Odată ce Noua Anglie s-a stabilit pentru legământul pe Jumătate de Cale, centralitate și necesitatea convertirii a pierdut teren. Nu era faptul că Puritanismul din Noua Anglie s-a dat bătut asupra convertirii; dimpotrivă, preoții au sperat constant pentru, și s-au rugat pentru, și au lucrat timp de perioade revigorante, după cum le numeau. Era un număr de asemenea perioade în viața bisericii din Noua Anglie; totuși, ei nu erau răspândiți și nici nu arătau un grad mare de intensitate.[27] Doctrina convertirii Puritane nu a fost despărțită niciodată de doctrina legământului și comuniunii sfinte. Puterea emoțională a convertirii a fost mereu echilibrată cu atenție de funcția și rolul scopului și văzută în contextul unui hemeneutic biblic. Astfel, nu era doctrina unui nou om ce predomina în conceptul convertirii din Noua Anglie, ci mai degrabă doctrina omului convertit ca un recrut pentru congregație și comunitate. Convertirea era piatra de temelie pentru o cetățenie totală în toate aspectele comuniunii sfinte. Convertirea a încorporat un nivel înalt de subjectivitate, însă a rămas într-un echilibru delicat cu objectivitatea comunității și echilibrarea puterii înțelepciunii.
Marea Trezire a fost interpretată ca prima mișcare colonială ce a legat multe interese diverse între cele treisprezece colonii și a oferit o legătură de unitate ce funcționa în grup. Unii istorici au mers atât de departe încât au argumentat că era prima mișcare ce a dat coloniilor un sens de identitate comună. [28] Preoții itineranți, exemplificați de George Whitfield, au călătorit din colonie în colonie cu mesajul de mântuire și pocăință. Diferitele călătorii ale lui Whitfield în America și diferitele colonii documenta extensia și importanța mișcării. Semnificația Marii Treziri se află în egalitatea ideilor și credințelor ce au fost intrduse în cultura Americană de la începutul secolului optsprezece.
Renașterea a dus la un nou om, o nouă ființă. Deși noul om nu era în totalitate discontinuu față de vechiul om, indeea de bază era nouă. Un sens ridicat de decizie a dus la un nivel înalt de conștință legată de diferență unuia față de toți cei ce-l înconjurau în societate. Credinciosul convertit era înconjurat de propria unicitate, ce a dus inevitabil la o nemulțumire intensă cu lucrurile tradiționale, după cum erau ele.
Deși convertiții din Marea Trezire erau comiși la aceeași grupare centrală a valorilor și simbolurilor ca și Puritanii, ei tindeau să susțină aceastea cu un nivel absolut ce îi făcea pe ei elite ale societății, ce simboliza acele valori încă nu le trăia complet și pe deplin. Noul om trebuia să fie nou și să-și exprime loialitatea complet. Credinciosul convertit nu vedea umbre gri ci doar extreme ale binelui și răului, adevărat și fals; nu era nimic între. Când noul om a pus sub semnul întrebării valorile și credințele tradiționale era deobicei nu pentru a le răsturna sau a le pune deoparte, ci pentru a dezbate pentru aplicarea lor completă, deplină și logică. Deobicei acea aplicare logică a dus direct la opunerea valorilor.
Nu doar că Marea Trezire a creat o credință în noul om ce a tins să pună la întrebare valorile tradiționale; a creat deasemenea o imagine a unei noi ere. Aceasta nu a fost repudierea unor idealuri Puritane timpurii; mai degrabă era o încercare de a-i conduce un pas mai departe și de a aplica acele valori direct în societatea Americană ca un moment particular în istorie. În lucrarea sa History of the Work of Repemption, Joanathan Edwards a schițat o nouă versiune a tematicii oamenilor aleși.[29] Astfel Puritanii nu mai erau doar o lumină și un exemplu pentru restul lumii cu privire la o formă de Guvernare civilă și ecleziastică; acum au devenit mai mult de atât.
După părerea lui Edwards, America trebuia să fie centrul regatului lui Dumnezeu pe pământ; aici s-a evidențiat noua eră. Renașterile în sine erau parte a dovezii pentru întregul cosmos. Regatul său era deja la un nivel important și se dezvolta tot mai mult. Înainte de finalul judecății și aruncarea răului, istoria umană trebuie mai întâi să treacă printr-o perioadă de probă, iar apoi ar intra o perioadă de creativitate și sfințenie. Edwards era convins că istoria a atins un punct, iar Duhul Sfânt era pe cale de a se implica în lume printr-o cale nouă, proaspătă și creativă. America avea să devină punctul central al acelei mișcări. Viziunea lui Edwards a unei istorii complete a lumii a culminat într-o nouă eră a Duhului centralizat în America, în special în Noua Anglie.[31]
Viziunea combinată a noului om și noii ere a apărut într-un context spre clădirea unui sens unic și individualitate printre coloniile Americane. Noii oameni care au participat la primele nivele ale noii ere ar fi putut fi ușor păcăliți prin tradițiile vechi. Exista un sens în care numărul liderilor și noilor convertiți din Revivalism își aveau privirile fiate asupra unui trecut glorios ce era pe cale de a fi reconstituit, însă era în aceeași măsură adevărat că până și acele velori vechi erau acum văzute de mulți în contextul noii ere și unui epoci noi. Autoritatea tradițională, fie ea reprezentată de magistrați, Parlament sau Coroană, a părut foarte diferită din perspectiva unui nou veac. Deși este dificil de a documentat gradul exact al influenței Revivaliste în încurajarea unei noi idelogicii critice a conducerii Britanice, este interesant oricum de a evidenția numărul liderilor și laității din mișcarea Revivalistă care aveau o cauză comună cu liderii Revoluției.
Probabil mai important ca credința în nou om și în noua eră, era insistența Revivalismului asupra centralizării Duhului Sfânt șu consecința sa pentru viața religioasă. Doctrina Duhului era la baza experienței de convertire ce a creat noul om și noua eră creată prin acțiunea providențială a lui Dumnezeu. Duhul era un echilibrator în toată viața religioasă. Doar cei conduși de Duh puteau exemplifica și continua o autoritate religioasă unică. Doar celor renăscuți prin Duh le puteau fi încredințată preoția, iar cei ce nu erau convertiți pe deplin reprezentau distrugerea Creștinismului.
Când era folosită înafara contextului tradițiilor puternice, ideea biblică a Spiritului folosit unde se află, tindea să întretaie toate autoritățiile religioase, iar în multe cazuri toate formele de autoritate. Copiii Marii Treziri au fost cei care au pus sub semnul întrebării autoritatea și puterea preoților tradiționali la fel și dreptul și autoritatea magistraților de a crea condițiile exprimării religioase prin venerare.
Profesorul Richard L. Bushman a schițat consecințele Revivalismului și ideile sale legate de Duh pentru ordinea socială din Connecticut imediat după Revoluție.[32] El l-a citat pe Jonathan Todd în lucrare Civil Rulers astfel încât ca Revivaliștii să pună jos toate regulile și toat autoritatea și puterea dintre oameni; pledând în apărarea doctrinei lor licențioase cum că Hristos i-a făcut pe toți oamenii săi Regi. Iar de la Todd a citat deasemenea și lipsa de respect a Revivaliștilor față de lideri, atât clerici cât și laici, care nu erau convertiți cum trebuie, felul în care priveau asemenea “lideri și conducători ai acestor oameni ca fiind neconvertiți și oponenția ai muncii lui Dumnezeu, uzurpând autoritatea ce nu le aparținea.”[33] Bushman a arătat deasemenea că Samuel Johnson, marele lider Episcopalian din Connecticut, i-a evidențiat pe Revivaliști și democrația prin lipsa lor de respect față de autoritatea adevărată: “Prevalența unor noțiuni entuziasmate în religie și principiile republicane și practicile și politicile, fiind aproape toate la același nivel și fiecare crezând despre sine ca fiind divine: astfel și feudele perpetue și facțiunile din ambele.”[34]
Nu poate fi negat faptul că răspândirea schismei, dezaprobarea și lupta internă din diferite biserici ca o consecință a Revivalismului. Autoritățile ecleziastice erau combătute sau ignorate. În încercarea lor de a câștiga o libertate deplină pentru proprile lor forme de venerare fără a plăti vreo taxă de a susține formele religioase pe care ei nu le credeau, Revivaliștii au dus o campanie stabilă împotriva tuturor formelor de autoritate, celrice și laice, într-un efort de a obține libertate pentru ei. Nu au ezitat de a ataca conducerea clerului ce părea neconvertită, prea mult orientată tradițional, și un pericol pnetru concepția Revivalistă a credinței Creștine.
Astfel bisericile erau împărțite în diferite grupări – vechea parte, noua parte, vechea lumină, noua lumintă, moderați și separatiști. Faptul că Revivaliștii încercau să atace autoritatea tradițională era în sine o demonstrație cum că în numele așa numitei cauze tradiționale a autorității putea fi atacată direct. Revivaliștii nu au ezitat de a scoate în evidență ceea ce ei dovedeau a fi o inconsistență din partea acelor descendenți Puritani care au luptat pentru a păstra libertatea lor împotriva diferiților episcop, însă au refuzat de a extinde o libertate deplină celorlalți credincioși care nu ar mai fi venerat alături de ei. Atunci când o mișcare a atacat cu succes autoritatea clerului și magistraților, ei sunt pregătiți de a lupta împotriva Coroanei și Parlamentului, dacă e necesar.
Revivalismul, ce a reieșit în mare parte din Puritanism, împărtășea majoritatea credințelor și simbolurilor centrale cu Puritanismul însuși; totuși, Marea Trezire a susținut și întruchipat aceleași credințe într-un asemenea mod încât credincioșii tindeau să critice mult aceleași valor și credințe ca cele incorporate în elita de astăzi. Ei i-au văzut pe Puritani ca fiind neceredincioși față de proprile credințe de bază și nefiind capabili de a continua către consecințele lor logice. Revivaliștii susțineau ceea ce poate fi văzut ca o părere utopiană a valorilor și credințelor Puritane. În ultimă instanță ei au schimbat tradiția figurilor autoritare elitiste, clerul și magistrații laici, cu o nouă figură, un om nou – orice om care a fost renăscut prin Duh și era convertit prin viață. Astfel oamenii laici s-au ridicat ca o figură centrală în comunitatea Creștină, pregătită pentru a judeca toți oamenii și autoritatea în termenii prezenței Duhului.
III
Revoluția nu pică bine asupra unei societăți conservative. Opoziția armată față de Coroană și Parlament a apărut ca o surpriză până și pentru liderii opoziției din colonii. Adevărata Revoluție a apărut pentru prima dată în inimile și mințile coloniștilor în timp ce au descoperit acest lucru tot mai dificil pentru perfecția lor legat de ceea ce Britanicii credeau legat de ceea ce necesita de a fi American. Sursa problemei nu era nici simplă nici imediată. Motivele pentru nemulțumirea lor erau multiple și complexe, iar originile lor erau în fondarea coloniilor, în special Noua Anglie.
Religia era una dintre forțele principale ce au adus coloniile împreună și le-au oferit un set de simboluri, credințe și valori ce pătrundea societatea lor. În cel puțin două aspecte religia hrănea direct inima Revoluției ce preceda rebeliunea. Puritanismul a creat centrul pe care se baza societatea din Noua Anglie. Simbolurile, valorile și credințele ce cuprindeau acel centru conțineau două elemente ce erau mereu periferice într-o anumită măsură, Coroana și Parlamentul. După cum a arătat istoria, Noii Englezi au adus treptat aceste elemente periferice sub atac din partea centrului, asfel încât Coroana și Parlamentul erau văzute ca fiind detrimentale pentru valorile centrale ale legământului, acceptării, regulii legii fundamentale, structurii societății organice din Noua Anglie și libertățile locuitorilor ei. Astfel Puritanismul era o forță majoră a revoluției prin atitudinea față de Coroană și Parlament.
Într-o manieră similară, Revivalismul Marii Treziri a transformat anumite simboluri centrale ale Puritanismului și a introdus noi valori și credințe ce nu puneau sub semnul întrebării doar autoritatea și funcția Coroanei și Parlamentului, dar deasemenea și rolul și puterea tradițională a clerului și magistraturii stabilite. Revivalismul a trecut prin cele treisprezece colonii și au oferit prima mișcare comună ingenioasă pe care toți o împărtășeau. Prin credința sa în noul om și noul veac, i-a făcut pe mii să întrebe despre trecut și să fie deschiși față de viitor. Formele comunității și autorității moștenite au fost rupte și pus sub semnul întrebării. Sub mișcarea liberă a Duhului lui Dumnezeu, a fost intrudsă o viață religioasă în care laitatea a primit un nou status, iar o resursă critică a devenit valabilă pentru toți credincioșii convertiți. Viețile zilnice ale coloniștilor a reflectat un nivel crescut de frustrare și nemulțumire față de imperiul Britanic. Revivalismul a oferit una dintre cele mai puternice forțe ce au ajutat la concentrarea acelei nemulțumiri și a oferit un set de simboluri și credințe ce au fost o sursă a criticismului și viziunii unor noi posibilități. Astfel Revivalismul a hrănit Revoluția Americană.
Note de subsol:
1. Hannah Arendt, On Revolution (New York: Viking Press, 1965), p. 19.
2. John Wingate Thornton, The Pulpit of the American Revolution, or the Political Sermons of the Period of 1776 (Boston: Gould and Lincoln, 1860), p. iii. 15-18.
3. Ibid., p. v.
4. Ibid., p. xx.
5. James Hastings Nichols, Democracy and the Churches (Philadelphia: Westminster Press, 1951), p. 40.
6. Sidney E. Mead este unul dintre cei mai buni expositori ai Luminării ca o mișcare religioasă și consecințele sale pentru religie și politică în America. Observați capitolul doi din această carte, și deasemenea The Nation With the Soul of a Church (New York: Harper and Row, 1975). See also Lester D. Joyce, Church and Clergy in the American Revolutions: A Study in Group Behaviour (New York: Exposition Press, 1966).
7. Selected Essays by Edward Shils (Chicago: Center for Social Organization Studies, Department of Sociology, University of Chicago, 1970), pp. 1-14. Taken from Edward Shils, The Logic of Personal Knowledge (London: Routledge and Kegan Paul, 1961).
8. John Winthrop, “Christian Charity” in Perry Miller and Thomas Johnson, eds., The Puritans, A Source Book of Their Writings (New York: Harper Torchbooks, 1963), 1:197.
9. Există o neînțelegere în acest punct. Perry Miller argument că un legământ reprezenta încercările Puritane de a înlătura actul arbitrar și irațional al dublei predestinări; vedeți lucrarea sa “The Marrow of Puritan Divinity,” Errand into the Wilderness (New York: Harper Torchbooks, 1956), pp. 65, 69. Leonard J. Trinterud a stability faptul că teologia legământului era operativă înainte de lucrarea lui Calvin Institutes și că era prezentă în divinitatea Engleză încă de pe vremea lui Willian Tundale, pe care mulți îl considerau ca primul Puritan Englez; vezi lucrarea lui Trinterud “The Origins of Puritanism,” Church History 20 (1951): 37-57.
10. John Winthrop, “Christian Charity,” p. 198.
11. Charles M. Andrews, The Colonial Period of American History (New Haven: Yale University Press, 1934) I:431-461.
12. Alice M. Baldwin, The New England Clergy and the American Revolution (Durham, North Carolina: Duke University Press, 1928), pp. 12-21.
13. John Barnard. The Throne Established by Righteousness (Boston, 1734) in A. W. Plumstead, The Wall and the Garden. Selected Massachusetts Election Sermons 1670 – 1755 (Minneapolis: University of Minnesota Press, 1968, pp. 252-67. Ebenezer Pemberton, The Divine Origin and Dignity of Government Asserted (Boston, 1710), pp. 10, 17-18, 96-98. Baldwin, New England Clergy, pp. 32-46.
14. Robert E. Brown, Middle-Class Democracy and the Revolution, 1691-1780 (New York: Harper Torchbooks, 1969). pp. 38-119. Stephen Foster, Their Solitary Way (New Haven: Yale University Press, 1971) pp. 33-40.
15. Foster, Their Solitary Way, pp. 67-98, See also Samuel Willard, The Character of a Good Ruler . . . (Boston, 1694); Benjamin Wadsworth, Rulers Feeding and Guiding This People . . . (Boston, 1716).
16. Thornton, The Pulpit of the American Revolution, passim; Plumstead, The Wall and the Garden, passim.
17. Brown, Middle-Class Democracy.
18. Baldwin, New England Clergy, pp. 105-121.
19. Carl Bridenbaugh, Mitre and Sceptres Transatlantic Faiths, Ideas, Personalities, and Politics (New York: Oxford University Press, 1962), pp. 171-340. Ca rezultat al studiului său definitive se poate observa creșterea neîncrederii în episcope din frica față de Coroană și Parlament ca fiind elementele ce impugn un sistem abominabil pentru o ideologie de opoziție.
20. Bernard Bailyn, “Central Themes of the Revolution” in Stephen G. Kurtz and James H. Hutson, Essays on the American Revolution (New York: W. W. Norton, 1973) pp. 15-18.
21. Ibid, p. 11, folosirea lui Bailyn a conceptului lui C. Geertz al ideologiei după cum se încearcă explicarea procesului prin care unele idei afectează schimbarea socială, reprezintă un avans major în interpretarea Revoluției Americană. Acest lucru este aplicabil egal cu rolul Puritanismului din Marea Trezire. “Discursul formal devine puternic din punct de vedere politic atunci când devine ideologie; atunci când articulează diferite opinii și atitudini ce sunt alfel prea răspândite și vagi pentru a se putea acționa; atunci când mobilizează un sentiment general, un set de emoții deconectate și nerealizate, într-o posesie publică, un fapt social; atunci când cristalizează o nemulțumire socială și politică și așadar formează ceea ce este instictiv și direcționează spre scopuri posibile, atunci când clarifică, simbolizează și elevează conștința instinctivă pe care nevoile le trezesc în noi.”
22. Două esee excelente ce tratează această problem sunt acele ale lui James Ward Smith și A. Leland Jamison, Religion in American Life (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1961): by Perry Miller, “From Covenant to Revival,” 1:322-360, and by H. Richard Niebuhr, “The Protestant Movement and Democracy in the United States.” 1:26-50.
23. Unul dintre primii ce au descoperit această schimbare important, deși nu a fost documentat, în totalitate, a fost Herbert W. Schneider într-o lucrare prea des omise, The Puritan Mind (New York: Henry Holt and Co., 1930), pp. 106-110. Această analiză a fost susținută și de regretatul Joseph Haroutunian in Piety Versus Moralism.- The Passing of New England Theology (New York: Henry Holt and Co., 1932), pp. xxi ff., 9-12.
24. Alan Heimart and Perry Miller, eds., The Great Awakenings Documents Illustrating the Crisis and its Consequences (New York and Indianapolis: Bobbs Merrill, 1967). Întreaga instrucțiune este folosită pentru această analiză.
25. În următoarea secțiune nu se va face nicio încercare de a documenta sursele celor patru puncte ale Marii Treziri asemeni alegerii dintre oricare lucrare a lui J. Edwards, G. Whitefield, G. Tennet sau oricare altă figură majoră a Revivalismului.
26. Joseph Tracy, The Great Awakening; A History of the Revivial of Religion in the Time of Edwards and Whitefield (Boston: Tappen and Dennet, 1842), pp. 302-387. See also Edwin Gaustad, The Great Awakening (New York: Harper and Row, 1964),pp. 80-101.
27. Jonathan Edwards The Works of Jonathan Edwards, ed. C. C. Goen (New Haven: Yale University Press, 1972), vol. 4, The Great Awakening, pp. 4-5, 114-115, 145-146, 562.
28. William W. Sweet, Revivalism in America (New York: Charles Scribner’s Sons, l944), pp. 24-27.
29. The Works of President Edwards in Four Volumes (New York: Leavitt and Allen, 1857) 1:491-497
30. Edwards, The Works of Jonathan Edwards, “Some Thoughts Concerning the Revival,” p. 353.
31. Ibid. p. 358.
32. Richard L. Bushman, From Puritan to Yankee: Churches and Social Order in Connecticut, 1690-1765 (New Haven: Yale University Press, 1967).
33. Jonathan Todd, Civil Rulers the Ministers of God:. . . Election Day Sermon, May 11th, 1749 (New London, 1949), p. 2. Quoted in Bushman, From Puritan to Yankee, p.271.
34. Ibid., p.273.
