de Hugh Fogelman
Termenul de Puritan este un nume deseori interpretat greşit. În timpul Războiului Civil Englez din secolul 17 (cunoscut ca şi Revoluţia Puritană), Puritanii erau fundamentalişti Protestanţi ce doreau să “purifice” Biserica Angliei. Unii Puritani, cunoscuţi drept Separatişti, “s-au separat”, formând propria lor biserică. Puritanii credeau că Parlamentul, şi nu Regele, trebuia să aibă ultimul cuvânt, iar ghidarea morală pentru toate deciziile legale ar trebui să vină din Biblia Evreiască, pe care ei o considerau cea mai mare autoritate în orice problemă.
Puritanii erau obsedaţi cu Biblia şi au ajuns să-şi identifice lupta politică împotriva Angliei cu cea a Evreilor antici împotriva Faraonului sau a Regelui din Babylon. Din cauză că s-au identificat atât de puternic cu Israelul antic, ei au ales să se identifice cu Vechiul Testament (Biblia Evreiască). (World Book Encyclopedia şi Encyclopedia Judaica) În anul 1620, “Separatiştii” au navigat spre America. Separatiştii/Puritanii care s-au stabilit la Playmouth Colony şi-au luat numele de “Pelerini”, din cauza călătoriilor lor în căutarea libertăţii religioase. Cultura Puritană din Nou Anglie a fost marcată de o asociere adâncă cu temele Evreieşti. Nicio Comunitate Creştină din istorie nu s-a asemănat mai mult cu Israeliţii din Biblie la fel cum au făcut-o prima generaţie de colonizatori din Massachusetts Bay Colony, care credeau că proprile vieţi erau o renaştere literară a dramei biblice a poporului ales – ei erau copiii Israelului, iar decretele legământului Sfânt al lui Dumnezeu prin care trăiau erau legea Sa divină. De vreme ce se vedeau drept victime persecutate ale stabilirii păcătoase Creştine a Vechii Lumi (Anglia), Puritanii au avut deasemenea simpatie faţă de Evreii din vremea lor. Liderul Puritanilor Protestanţi, Cotton Mather, s-a referit de multe ori la Evrei în rugăciunile sale pentru convertirea lor drept “Oamenii Iubiţi” ai lui Dumnezeu. Nou Israel – Influenţa Bibliei Evreieşi marchează fiecare pas al exodului Puritan către noul lor Zion în sălbăticia Noii Lumi. Biblia Evreiască le-a format minţile şi le-a dominat caracterele; conceptele sale erau conceptele lor.
“Separatiştii”, pregătiţi de a pleca din Anglia spre ţara nouă, au postit într-o manieră ce reamintea de posturile ţinute de Israeliţi, înainte de vreo conducere nouă. Pastorul Robertson a citit I Samuel 23:3-4, iar apoi au navigat spre New Canaan în America. Baza biblică pentru această procedură este manifestată; la fel cum Israeliţii antici s-au rugat şi au postit înaintea plecării, la fel şi Puritanii. Odată aşezaţi în America, obiceiul a fost frecvent reînoit. În anul 1620, acelaşi an în care Pelerinii au ajuns în noul Polymouth, o zi solemnă de rugăciune a fost ţinută; Pastorul Robertson a vorbit, din nou citând din I Samuel 23:3-4, prin care încerca să le îndepărteze fricile şi să le întărească determinarea. Acest obicei, combinând rugăciunea şi postul cu scrierile biblice în diferite ocazii, au persistat, iar în 1800, Preşedintele Adams a chemat la fel o zi naţională de rugăciune şi post.
Următorul grup major de colonizatori Puritani, ce a ajuns în Nou Anglie, (1630) era condus de John Winthrop (1588-1649) şi a fondat Massachusetts Bay Colony. Ei erau conduşi iniţial de familii de elită Puritane – de vreme ce colonia însăşi era bazată pe principii biblice şi era mişcată de spiritul Puritan al Scripturilor – a fost Sfânta Biblie Evreiască. Puritanii au crezut din toată inima că era misiunea lor specială de a stabili în America o societate precis modelată de perceptele Scripturilor Sacre Evreieşti. Massachusetts Bay Colony era cel puţin inspirată de şi total devotată Biblie Evreieşti. “Dacă păstrăm această legătură,” i-a asigurat Guvernatorul John Winthrop pe oamenii săi, “vom descoperi că Dumnezeul Israelului este printre noi, însă dacă negociem fals cu Dumnezeul nostru… vom fi consumaţi din ţara bună în care ne ducem.” Conceptul legământului Evreiesc era astfel piatra de temelie a comunităţilor Puritane religioase.
Atunci când Puritanii, oameni persecutaţi aprig de către guvernul Englez, au ajuns în America, ei au făcut analogii clare între ei şi Evreii din atichitate. Ei s-au referit constant la Biblia Evreiască, reînoind asemănările cu propria experienţă, astfel încât filozofia şi spiritul său să le conducă vieţile. Deasemenea, la fel ca Israelul din vechime, Pelerinii (şi vecinii lor Puritani) se considerau drept aleşii lui Dumnezeu, astfel încât de-alungul Războiului de Revoluţie, ei şi-au văzut duşmanii drept Amalekiţi şi Philistini. Şi într-o manieră asemănătoare cu noaptea tradiţională Evreiască a Pştelui, Pelerinii au memoralizat deasemenea trecerea lor spre libertate. În căutarea Scripturilor pentru învăţături pertinente pentru situaţia lor, Puritanii au descoperit asemănările generale dintre ei şi Israeliţii antici, continuând să urmeze unele concluzii foarte particulare. Ei credeau cu tărie că profeţii Evrei le vorbeau direct la fel cum le vorbeau cândva Israeliţilor. Aşadar, istoria Israeliţilor după cum este relatată în Biblie servea, conform slujitorilor din acea zi, drept o oglindă în care Puritanii putea să vadă reflectate proprile lor activităţi. Încă considerându-se Creştini Protestanţi, Puritanii se refereau la Israeliţi şi credinţei lor Evreieşti pentru baza fundamentală.
În acest mod ei se diferenţeau mult de majoritatea teologiilor tradiţionale Creştine. Pentru Puritani, prima lecţie a Vechiului Testament era că o naţiune la fel ca un individ ar putea intra într-o legătură cu Dumnezeu. Puritanii spuneau în America despre conceptul legământului ce presupune noi dimensiuni. Odată ce au ajuns la colonii, un noi factor a intrat în problema legământului. În acest Nou Israel, Puritanii au stabilit o nouă societate bazată doar pe conceptul Evreiesc al legăturii dintre Dumnezeu şi om. Aşadar, Puritanii au asigurat sistemul biblic pe care au vrut să-l stabilească în Noua Lume. Atunci când, în timpul unei convenţii a slujitorilor Puritani din Boston, pe 26 May 1698, ei au confirmat credinţa faţă de Vechiul Testament, Biserica era constituită printr-un legământ. Din cauza acestui concept, Biserica Puritană nu era condusă de o ierarhie papală formală şi rigidă, ci îşi împărţea direcţia direct spre Dumnezeu, condusă prin cuvântul Său, după cum era scris în Scripturile sacre Evreieşti.
Biblia era în toate circumstanţele şi pentru toate ocaziile sursa supremă de cunoştiinţe. Biblia Evreiască era cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, ce a fost pentru ei o dedicare absolută şi astfel indisputabilă. Conform acesteia, eşecul de a respecta scrierile stricte şi interpretarea literară a Scripturilor era sever pedepsit: Dacă vreun aşa zis Creştin, vorbea cu dispreţ la adresa Scripturii, el trebuia să fie pedepsit prin biciuire sau amendă. Legile erau deasemenea deasupra pedepsei celor ce violau Sbbathul. Legile şi regulaţiile adoptate de ei, care, în ziua de astăzi sunt văzute drept singularităţi, erau în multe cazuri, roadele legitime ale aderenţei lor stricte la învăţătura Biblică.
Majoritatea din actele oficiale ale coloniilor erau determinate de Scripturile Evreieşti. Unul dintre acestea, Codul Connecticut din 1650, a adoptat o formă aproape Mosaică de guvernare. Cele cincizeci de Legi Capitale ale sale, citaţii Pentateuchale şi limbaj sunt mai târziu găsite în codul Massachusetts din 1660. Ghidul către Connecticut a fost Thomas Hooker, un om adânc influenţat de Biblie şi spiritul său, numit de unii drept “fondatorul democraţiei Americane.” El a scris o scrisoare (1648) către Guvernatorul Winthrop din Massachusetts, legat de subiectul libertăţii sub lege: Stai şi ascultă, cât timp vorbesc avocaţii. Deuternomy 17:10-11. “Vei avea grijă să faci conform a ceea ce informează ei, conform sentinţei legii. Vei cere acea lege de la el; nu întreba ce aprobă discreţia, ci mai degrabă ce cere Legea.” Puritanii au incorporat codul Mosaic din Vechiul Testament în propria lor arhitectură legală. Este demn de observat că aproape jumătate din statuturile din Codul anului 1655 pentru colonia New Haven, conţineau referinţe sau citaţii din Vechiul Testament, în vreme ce doar trei la sută se refereau la Noul Testament.
În conformitate, primii colonizatori din Noua Anglie s-au numit “Israelul Creştin.” Comparaţia dintre liderii Puritani şi marii lideri ai Israelului antic – în special Moise şi Joshu – erau obişnuite. Astfel, numele de Daniel, Jonathan, Esther, Enoch, Ezra, Rachel şi multe altele erau constant folosite printre Puritani. Destul de interesantă era existenţa unei absenţe evidente a numele Sfinţilor Creştini. Numele de oraşe şi alte aşezări provin din surse Ebraice. Această utilizare răspândită a numelor biblice nu era doar pentru numele copiilor şi oraşelor – numele multor înalţimi biblice au fost dat într-un final munţilor din America. Muntele Carmel şi Muntele Horeb, casa Profeţilor, erau nume populare, la fel şi Muntele Nebo, locul de odihnă a lui Moise. Numele ca Muntele Ephraim, Muntele Gilead, Muntele Hermon, Muntele Moriah, Muntele Pisgah, erau populare deasemenea. Unii munţi din Noua Lume erau numiţi Muntele Sinai, Muntele Zion şi Muntele Olive.
Obsesia Puritană cu Biblia i-a făcut să încerce să incorporeze multe aspecte ale poruncilor Evreieşti în vieţile lor, bazate pe interpretarea lor literară a legilor Ebraice. Unul dintre cele mai semnificative concepte ale Sabbathului ca o zi de odihnă şi meditaţie. Respectarea Sabbathului Puritan a început la căderea soarelui şi nicio o muncă de niciun fel, până şi treburile gospodăreşti, nu erau permise pentru următoarele 24 de ore. Respectarea Sabbathului era strict monitorizată de oficialii locali.
În concluzie: Majoritatea colonizatorilor timpurii erau Puritani din Anglia. Spre deosebire de verii lor de acasă, aceşti Puritani Americani se identificau cu tărie atât cu tradiţiile istorice cât şi cu obiceiurile Evreilor antici din Vechiul Testament. Ei vedeau emigrarea din Anglia ca pe o asemănare cu exodul Evreu din Egipt: Anglia era Egiptul, regele Engley era Faraonul, Oceanul Atlantic era Marea Roşie, America era ţara Israelului, iar Indienii erau străvechii Canaaniţi. Ei erau noii Israeliţi, ce intrau într-o nouă legătură cu Dumnezeu, într-o nouă Ţară Promisă.
Aceşti colonişti s-au găsit în Noua Lume, ce nu avea nicio lege existentă sau formă de guvernare. Prima lor misiune, aşadar, a fost de a crea un cadru legal pentru comunităţile lor, iar primul loc în care s-au uitat pentru îndrumare a fost Biblia Evreiască. Astfel mule dintre legislaţiile timpurii ale coloniilor din Noua Anglie au fost determinate de Scriptură. Cel mai extrem exemplu a fost Codul Connecticut din anul 1650, ce a creat o formă de guvern fundamentalist, bazat aproape în totalitate asupra legii Evreieşti ce folosea numeroase citate din Biblie. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru codul din New Haven şi multe alte colonii.
La prima adunare din New Haven din 1639, John Davenport a declarat clar primalitatea Bibliei drept fundaţie legală şi morală a coloniei: “Scripturile deţin regula perfectă pentru direcţia şi guvernarea oamenilor, în toate datoriile pe care le au faţă de Dumnezeu şi alţi oameni, la fel şi pentru guvernarea famililor şi bunăstării în problemele bisericii… Cuvântul Domnului trebuie să fie singura regulă ce trebuie respectată pentru organizarea treburilor de guvernare din această colonie.”
Ziua Recunoştinţei ce a evoluat într-o zi naţională şi sărbătoare, a fost iniţiat păstrată de Pelerini, în 1621, drept o zi similară cu Evreiescul Sukkot, sărbătoarea bucuriei, după cum se spune în Leviticus 23:40. Era pentru Puritani şi este pentru Evrei o zi de mare bucurie, deoarece era acea vreme din an pentru adunarea grânelor şi roadelor de pe câmpuri în casele lor. O vreme de autoobservare şi rugăciune, deoarece Dumnezeu a fost, nu omul, cel care a permis prima recoltă.
Note:
1. H. B. Alexander, “The Hebrew Contribution to the Americanism of the Future” in: The Menorah Journal, VI, no. 2 (1920), 65–66.
2. W. De-Loss Love, Jr., The Fast and Thanksgiving Days (1895), 61–62.
3. Cf. S. Morgan, “Responsibilities of a Puritan Parent,” More Books: The Bulletin of the Boston Public Library, XVII, no. 4 (1942), 141–159.
4. S. Broches, Jews in New England (1942), 4–6.
5. J. Davis, New England’s Memorial (1669), 36.
6. C. Mather, Magnalia Christi Americana (1702), III, 100; cf., Appendix, Bay Psalm Book.
7. P. Miller, The New England Mind (1939), 475.
8. Ibid., 477.
9. I. Mather, The Order of the Gospels (1700), 30.
10. P. Miller and T. H. Johnson, The Puritans (1938), 49, 54.
11. J. Banvard, Plymouth and the Pilgrims (1856), 204, 231–2.
12. R. Calef, More Wonders of the Invisible World (1700), 152.
13. P.M. Simms, The Bible in America (1936), 337–342.
14. L. I. Newman, Jewish Influence on Christian Reform Movements (1925), 641.
15. P. Masserman and M. Baker, The Jews Come to America (1932), 69.
16. C. Mather, op. cit. I, 109–110.
17. J. Davis, op. cit., 272.
18. G. R. Stewart, Names on the Land (1945), 123 ff.
19. C. E. Whiting, Studies in English Puritanism from the Restoration to the Revelation, 1600–1688 (1931), 445 ff.
20. C. Mather, op. cit. I, 63.
21. G. R. Stewart, loc. cit.
22. L. M. Friedman, Jewish Pioneers and Patriots (1942), 96.
23. Sivan, Gabriel, The Bible and Civilization, Jerusalem: Keter Publishing House, 1973, p. 236.
24. Katsh, Abraham I., The Biblical Heritage of American Democracy, New York: p. 97. Ktav Publishing House, Inc., 1977, Chapter 3 & 5.
