de Richard Howland Maxwell
Pilgrim Society Note, Seria Doi, Martie 2003
La sfârșitul termenului său de președinte al Statelor Unite, Ronald Reagan a făcut o declarație în care vroia să-i cheme pe Americani înapoi la valorile – în opinia sa – acelui Pelerin, John Winthrop. Succesorul lui Reagan, George Bush – care, conform unora, trebuie să fi știut mai bine deoarece el este un descendent al pasagerului John Howland – a făcut greșeala istorică în proclamația sa din 1992 de Ziua Recunoștinței, când a spus: “În această Zi a Recunoștinței… să reînoim legământul solemnt pe care John Winthrop și Pelerinii săi l-au făcut cu mai bine de 100 de ani în urmă.” Bush nu doar i-a încurcat pe Pelerini cu Puritani; ci a încurcat deasemenea și data cu mai mult de două secole! Mai recent, revista Daughters of the American Revoluion din Noiembrie 1994, a sugerat să-i includem în Ziua Recunoștinței din acel an “pe Puritanii din Plymouth, Massachusetts, din partea cărora provin majoritatea tradiților noastre.” Același articol a descris mai târziu prima Zi a Recunoștinței ca fiind “ospățul din 1621 sărbătorit de Puritani pentru că au supraviețuit prima iarnă lungă din Noua Lume.”
Aceste ilustrări ale ignoranței multor Americani legate de unele părți ale propriei istorii au produs printre unii dintre noi, descendenți ai lui Maylower, o reacție emoțională. Devenim foarte sensibili dacă cineva se referă la locuitorii din Plymouth ca fiind “Puritani,” și devenim nervoși la gândul că Winthrop poate fi numit Pelerin. Scopul prezentării mele de astăzi este de a examina cu cât mai puțin prejudiciu posibil istoria, asemănările și diferențele dintre cele două grupuri numite Pelerini și Puritani.
Să începem cu unele definiții de bază. The American Heritage Dictionary definește un Puritan ca “un membru al unui grup de Protestanți Englezi care în secolele 16 și 17 au acceptat o disciplină religioasă strictă împreună cu simplificarea ceremoniilor și crezurilor Bisericii Angliei.” Puritanii, pe scurt, erau oameni care doreau să reformeze sau purifice biserica. Un pelerin (scris cu “p” mic), este definit în același dicționar ca “un om religios care călătorește la un monument sau un loc sacru, sau cineva care începe o misiune pentru sacru.” Un pelerin este persoana care face o călătorie cu scop religios. În America, am adăugat referințe specifice acestor două termene. Aplicăm numele de Pelerin (cu “P” mare) grupării mici de Englezi care au venit în 1620 pe o corabie numită Mazflower și s-au stabilit în Plymouth. Folosim numele Puritan pentru a ne referi la un grup mult mai mare de imigranți Englezi, conduși de John Winthrop, care au venit aici cu 10 ani mai târziu și au format Massachusetts Bay Colony. Amândouă grupurile erau motivate de convingeri religioase. Ambele grupuri doreau să purifice biserica lor prin aplicarea principiilor Reformei Protestante.
Cu alte cuvinte, Pelerinii care s-au stabilit la Plymouth erau puritanii ce vroiau să reformeze biserica, iar Puritanii care s-au stabilit în Massachusetts Bay erau pelerinii care s-au mutat într-o lume nouă din cauza convingerilor lor religioase. Acum știi de ce numesc acest lucru “distingere delicată!”
Ceea ce au aceste două grupuri în comun este Puritanismul, astfel pare adecvat să luăm în considerare câteva minute acea mișcare: probleme luate în considerare, credințele sale, și o parte din istorie. Într-o biografie a lui William Bradford intitulată Bradford of Plymouth, Bradford Smith a oferit o descriere concisă despre mișcarea numită Puritanism. El a scris:
Puritanismul în Anglia era o mișcare în stabilirea bisericii pentru burificarea acelei biserici – pentru preoți sfinți și apți pentru predică, pentru simplificarea ritualului, pentru întoarcerea la virtuțiile Creștinismului primitiv. Nu exista nimic revoluționar despre trupul principal al doctrinei sale. Principiul său inovator era conform ideii că Biblia era autoritatea finală. Așadar fiecare om, fiecare individ, avea acces direct la cuvântul lui Dumnezeu. Era scopul Puritan de a reconstrui și purifica nu doar biserica, ci și individul și toate instituțile după care trăiau oamenii.
Reforma Protestantă ce a avut loc în secolul șaisprezece în Germania, Elveția și altundeva pe continentul European, nu a atins Anglia decât un secol mai târziu. Prin Actul Supremației din 1534, Regele Henry VIII a preluat controlul asupra Bisericii din țara sa, însă puține lucruri s-au schimbat.Biserica Angliei era biserica oficială și singura din Anglia. Toată lumea îi aparținea ei, fie că vroiau sau nu. Fiecare rezident al unei comunități era automat un membru al parohiei din acea comunitate. Slujbele de venerare erau citite din Cartea de Rugăciuni. Exista puțină învățătură sau predică, dacă nu deloc, ce se afla la o venerare; așadar, exista puțină nevoie de un cler pregătit sau de un clar care să facă vreun efort pentru pregătirea slujbei.
Deoarece este o extensie a guvernului, biserica Engleză era un subiect de abuz și favoritism pentru guvern la fel ca oricare altă agenție guvernamentală. Un rezultat a fost oficiul preotului parohiei care a devenit sinecură din cauza favorului ierarhiei; mulți membrii ai clerului au fost numiți la parohii însă nu au fost niciodată acolo! Membrii bisericii nu aveau nimic de spus despre toate acestea; ei trebuiau să accepte în liniște orice le făcea biserica. În lucrarea biografică despre John Robinson, The Pilgrim Way, Robert Merrill Bartlett a sumarizat problemele ce au dus la ridicarea Puritanismului în Anglia ca o ierarhie tiranică și letargie a laicității.
Impulsul inițial pentru mișcarea Puritană a venit din partea luminată a Angliei, iar mișcarea a ieșit în evidență încă de la început pentru substanța sa intelectuală. Dr. Bartlett a scris despre Puritani astfel:
Ei făceau parte dintr-o neliniște intelectuală și culturală a perioadei Elizabethane. Ei erau aproape de Lincoln, Boston, Yirj lu se găseasu într-un arc de influență ce emana din Cambridge. Ei erau gânditori, iar contribuția lor nu era doar religioasă și intelectuală, ci și literară deasemenea. Acești Puritani formau un puternic brain trust. Mișcarea lor era cea mai importantă din punct de vedere intelectual, din istorie; ei au reușit în reforma lor prin forța exprimării lor logice în Engleza Elizabethană dinamică.
La fel ca în orice altă mișcare socială majoră, Puritanii se diferențiau unii de alții despre modul de schimbare ce era necesar și legat de ce era necesar pentru a schimba anumite lucruri. Ei erau toți radicali, bineînțeles; aceasta este natura oricărei mișcări ce caută schimbare. Însă unii erau mai radicali ca alții.
Cei mai puțini radicali dintre Puritani se dedicau purificării bisericii lor în interior, cu cât mai puține revolte posibil. Ei erau mulțumiți cu idea unui stat biserică și erau conștienți că a provoca acea biserică ar însemna un act de trădare. Ei au căutat așadar să aducă în structura Bisericii Angliei, schimbările pe care le doreau cel mai mult: Biblia, nu ierarhia bisericii, ca fiind autoritatea supremă; apartenența din alegere și așadar limitarea celor ce au avut măcar în parte o motivare religioasă; un cler activ ce îndeplinea unele învățături la fel și funcțiile liturgice.
Apoi a existat un grup care a dorit să rețină identitatea Bisericii Anglicane, însă să reformeze organizarea sa pentru a dat fiecărei congregații locale controlul asupra proprilor afaceri. Acești oameni erau minoritatea Bisericii în Anglia și erau cunoscuți drept congregaționaliști.
O lini majoră ce despărțea intervine între cele două grupări pe care le-am descris și următoarea: Separatiștii. Mai simplu spus, aceștia erau oamenii care au dat la o parte orice posibilitate de reformă reală a Bisericii Anglicane și au căutat să se separe de ea și să-și întemeieze proprile biserici. Din nou, existau puncte de vedere diferite printre Separatiști. Ei sunt deseori adunați sub numele de Browniști deoarece primul purtător de cuvânt Separatist a fost preotul Robert Browne. Însă Browne era foarte radical, și nu toți Separatiștii erau de acord cu el fie teologic sau asupra politicii bisericii. Majoritatea Separatiștilor care au rămas în Anglia au favorizat o formă structurată a organizării bisericii numită presbiterianism, care era deja puternic în Scoția. Acei Separatiști care au venit în Noua Anglie au favorizat congregaționalismul și au respins extremismul lui Browne. Acest lucru ne aduce pe aceste meleaguri. Pelerinii din Plymouth erau Separatiști; Puritanii din Massachusetts Bay nu. Defapt, una dintre cele mai mari îngrijorări pentru Guvernatorul Winthrop a fost frica că, în Noua Anglie, adepții săi ar fi atrași spre Separatiștii ce erau deja aici din cauza prezenței Coloniei Plymouth. Iar acest lucru s-a și întâmplat.
Massachusetts Bay și Plymouth s-au considerat drept colonii Engleze pure, sub legeea Engleză și loiale monarhului Angliei. Însă cu Anglia la un ocean distanță, coloniștii din Noua Anglie – atât cei din Massachusetts cât și cei din Plymouth – au trebuit să ia decizii și să formeze sisteme în care societatea și instituțiile lor puteau opera. Chiar dacă Biserica Angliei a continuat să fie biserica oficială din Massachusetts Bay Colony, nu au existat episcopi sau alți ierarhi prezenți care să susțină birocrația sa. Actul mutării din vechea în Noua Anglie a creat un fel de de facto pentru separatism, iar cu timpul, forma Congregațională a bisericii a fost acceptată în colonie.
Aacel sistem a fost dezvoltat foarte mult de grupare din Plymouth în timpul exilului lor în Olanda și sub conducerea pastorului lor, John Robinson. Despre ideile lui Robinson asupra acestui subiect, Bartlett a scris:
Robinson a evidențiat o distingere între credința și ordinea Bisericii Angliei. El îi putea accepta credință, însă nu și ordinea… Robinson credea că politica bisericii era o parte esențială a doctrinei bisericii. Ordinea biseriic era foarte importantă. Principiile ei au fost instituite de către Isus și adepții săi, și nu exista niciun loc în acest sistem pentru o ierarhie ecleziastică. Sistemul parohial Englez, care includea oamenii fără caracter, era deasemenea străin față de o comuniune a sfinților. Biserica ar trebui să fie compusă din cei ce s-au separat de lume, cei ce erau Creștini dedicați. Ei erau “adunați” în companii organizate pentru comuniune și serviciu. Ei erau legați printr-o legătură cu Dumnezeu și drept consecință, puterea pe care Isus a dat-o bisericii le revenea lor. Congregația avea puterea de a alege preoții, de a-și alege slujitorii și de a primi și respinge membrii.
Acele aspecte ale căii Congregaționale au fost acceptate în timp de ambele colonii și au suferit mai multe dezvoltări în timp ce Noua Anglie se maturiza. În ciuda diferențelor lor în legătură cu separarea de Biserica Anglicană, Puritanismul era o legătură împărtășită ce a făcut mai mult decât să aducă împreună cele două colonii din Noua Anglie, decât să le îndepărteze. Ele au avut, totuși, diferențe. Unele erau subtile; majoritatea erau semnificative. O diferență evidentă între cele două grupuri era mărimea lor. Atunci când Mayflower a ajuns în Plymouth, în decembrie 1620, a adus 102 pasageri, jumătate din care aveau să moară în cumplita iarnă ce a urmat. Zece ani mai târziu, nu mai puțin de 17 nave, conduse de Arbella, au ajuns în portul din Salem, aducând cu ele o mie de coloniști pentru Massachusetts Bay. După încă un deceniu, populația din Plymouth Colony era de abia 2,500, pe când cea din Massachusetts Bay s-a ridicat la 20,000.
O altă diferență mai puțin subtilă între cele două grupări este statutul economic și social al oamenilor lor. Pelerinii din Plymouth erau, în mare parte, oameni muncitori. Existau unii dintre ei cu destul succes încât să poarte numele de “Maestru.” Nu exista nici măcar un preot pentru grup. Coloniștii din Massachusetts Bay, prin contrast, erau mai bine educați, aveau succes econimic și social mai mare, și au adus cu ei membrii educați ai clerului pentru a conduce biserica și comunitatea. William Bradford, guvernatorul a cărui conducerea a dat formă coloniei Plymouth, a fost un muncitor fustian; echivalentul său din Massachusetts Bay, John Winthrop, era un avocat antrenat care a lucrat în guvernul Englez.
Aceste diferențe în mărime și clase sociale a membrilor celor două colonii ar putea fi motiv pentru care mulți au confundat cele două grupări și au subestimat importanța celei mai mici dintre ele. Întradevăr, istoricul Englez Arthur Percival Newton a scris:
Migrația Massachusetts a fost un eveniment fără precedent în lumea modernă; Virginia, Newfoundland și Guiana au atras doar aventurieri și nevoiași; pelerinii Mayflower, deși anii de mai târziu i-au glorificat, erau prea puțini în număr, prea umili, și prea îndepărtați de la curenții principali ai vieții Engleze pentru a avea vreo importanță; însă acum treji, oameni în putere, al căror spirit pentru aventură era total străin, contemplau să se transfere împreună cu familile lor și toate bunurile în case noi peste mări, acolo fondând nu o colonie, ci o comunitate.
Diferențele mai subtile dintre cele două grupuri de coloniști erau în mare parte produsul anilor pe care Pelerinii i-au petrecut în Olanda. Acolo, ei au fost influențați de căile Olandeze în acțiunile și generozitatea spiritului pastorului John Robinson. Sub aceste influențe, înțelegerile voluntare și rare prin care ei s-au înțeles, i-au legat împreună în biserică și comunitate. Această idee dezvoltată de a separa Pelerinii din Plymouth de Puritanii din Massachusetts Bay tinde în trei părți.
Prima este guvernarea coloniei. Membrii ambelor colonii aveau o voce pentru a-și selecta liderii, însă odată ce alegera a fost făcută, exista o diferență subtilă însă importantă în atitudinea la adresa acelor lideri. Coloniștii din Plymouth o vedeau ca pe un legământ. Cei ce erau aleși erau legați prin termeni ai legământului la fel ca restul membrilor; ei erau astfel egali. Psihologic, așadar, guvernarea din Plymouth a devenit democrație; aleșii săi își derivau puterile prin consimțământul oamenilor în termenii legământului lor. În Massachusetts Bay, a fost aleasă o filozofie mai Englezească. Guvernatorul și asistenții erau aleși de oameni. Odată aleși, totuși, ei credeau că conduc prin autoritate divină. Edmund Morgan, în cartea sa The Puritan Dilemma; The Story of John Winthrop, a spus astfel: “Conducătorii, oricum ar fi fost aleși, primeau autoritatea de la Dumnezeu, nu de la oameni, și răspundeau înaintea lui Dumnezeu, nu a oamenilor.”
Deși nu este un sens bun al cuvântului, Massachusetts Bay era descrisă ca fiind o teocrație, și acest lucru din două motive. Colonia a fost fondată din motive religioase, astfel ca oficialii ce guvernau să fie sub autoritate divină însemna că ei răspundeau înaintea lui Dumnezeu. În menținerea acelui punct de vedere, clerul – cei mai educați oameni ai comunității – erau deseori consulați și jucau un rol semnificativ, însă neoficial, în decizile de guvernare.
Relația dintre biserică și stat este a doua parte în care coloniile se diferențiau semnificativ, chiar dacă subtil. Morgan descrie situația din Massachusetts Bay astfel:
Relația dintre biserică și stat era unul dintre lucrurile pe care Puritanii știau că trebuia să fie corect. Ei erau sigură că Dumnezeu a prescris termenii săi, iar ei s-au gândit la ei înainte de a pleca din Anglia, când biserica și statul erau cufundate la fiecare nivel al parohiei pentru coroană. În Massachusetts, Puritanii au tras o linie definitorie între cele două. Statul era încă responsabil cu susținerea și protejarea bisericii: ca un gardian al poruncii divinie, statul trebuie să pedepsească erezia ca orice alt păcat. Și a făcut astfel, făcând daune civile și politice, la fel și alte penalități. Însă în persecutarea ereziei nu a operat ca un agent al bisericii. A format proprile judecăți cu ajutorul unui juriu sau a Curții Generale, unde reprezentanții oamenilor stăteau și se judecau cu magistrații lor. Biserica nu avea autoritate în guvern, iar guvernul era atent în mod special să nu permită acțiunile vreunei biserici să afecteze drepturile politice. În Anglia excomunicarea avea dezabilități civile grave, iar în Massachusetts niciuna. Dreptul de a vota și de a menține oficiul nu a fost revocat prin pierderea dreptului în biserică.
Deși clerul nu avea nicio autoritate politică, ei se bucurau totuși de o putere indirectă de influență. Ei erau foarte respectați de congregațiile lor, iar când metode nepopulare trebuiau să fie adoptate, magistrații se bazau pe susținerea lor în convingerea oamenilor de necesitatea acestora. Când o decizie dificilă trebuia făcută, magistrații îi consultau frecvent pe preoți, care erau oameni învățați și înțelepți în legile Domnului. Astfel, deși nu aveau dreptul de a exercita autoritatea, o ușă lăturalnică era lăsată deschisă, prin care ei putea influența politica statului.
La Plymouth, biserica și statul erau separate. La fel ca toți Puritanii, ambele grupuri susțineau că Biblia – ca opus liderilor bisericii – este autoritatea finală. În Plymouth, ei au inclus idea că ceea ce Scriptura nu specifică, rămâne o problemă civilă. Cel mai cunoscut rezultat despre această gândire era credință din Plymouth cum că căsătoria era un ritual civil, nu religios. Guvernatorul Bradford însuși a explicat că mariajul este “un lucru civil, asupra căruia multe întrebări despre moștenire apar, împreună cu alte lucruri… și nicăieri în evanghelie nu apare ca fiind datoria preoților.” Biograful lui Bradford a sumarizat atitudinea Pelerinilor astfel:
Oricând bătrânii au plănuit la Leyden, era clar că Bradford și generația mai tânără vroiau să creeze, sub Dumnezeu și ghidarea sa, o comunitate Creștină în care Scriptura să fie ghid, însă cu funcții civile și religioase separate.
A treia parte în care apar diferențe semnificative între Pelerinii din Plymouth și Puritanii din Massachusetts Bay este atitudinea. Membrii din Colonia Bay aveau o aroganță pe care au adus-o din Anglia. Folosind un vocabular frumos, Edmund Morgan a descris acest lucru drept “aceas presupunere de superioritate pe care Anglia o răspândea în lume.” El exprimă idea cum că chiar dacă ei au fost aleși de oameni, liderii din Massachusetts conduceau prin drept divin. Și se pare în așa fel încât acești coloniști erau legați de alții, în special membrii ai coloniile Englezi, la fel ca și Nativii Americani.
Diferența în atitudine este ilustrată printr-un incident descris de Robert Brtlett:
În 1635, membrii bisericii pastorului John Warham din Dorchester au decis să se mute în Connecticut River. Ei au vizitat piața Plymouth din Windsor ce se ocupa de Jonathan Brewster. El și-a oferit ospitalitatea și i-a ajutat să asigure canoanele și ghidurile pentru a explora zona. El a fost șocat când ei au anunțat că vor prelua pământurile din Plymouth și vor construi acolo. Brewster a menționat că Pelerinii au cumpărat pământul de la Indieni pentru a-și stabili o linie de negoț cu blană, și că mii de acrii erau valabili pentru colonia lor din Dorchester. Însă noi veniții au rămas cu scopul lor, asigurându-se că Providence dorea asta. În timpul acestor confruntări, două grupuri de oameni din Dorchester au pornit din Boston spre Connecticut. Bărcile lor au fost distruse în insula lui Brown din Plimoth Bay. Oamenii din Plymoth au fugit la locul faptului și au adunat victimele și lucrurile lor. O a treia barcă ce transporta marfă către Windsor a fost împinsă la malul din Sandwich. Din nou oamenii din Plimoth au salvat bunurile și le-au trimis propietarilor. Imediat, după ce au reflectat, au decis să le lase Pelerinilor pământurile și să se aventureze în sălbăticie.
Există diferențe între cele două grupuri de imigranți Englezi care s-au stabilit în zona despre care vorbim acum. Fără doar și poate, exilul, călătoria terifiantă pe Mayflower, și suferințele din prima iarnă în Plymouth au contribuit mult la atitudinea blândă a Pelerinilor. La fel și-au pus amprenta și anii petrecuți în societatea tolerantă a Olandei și influența unuia dintre oamenii lor spirituali, John Robinson.
Însă Pelerinii și Puritanii noștri au avut deasemenea și asemănări. Ei împărtășeau istoria și experiența din vechea Anglie. Ei împărtășeau dragostea pentru Dumnezeu și revelația Biblică puternică, din cauza căreia, ambele grupuri au decis să traverseze oceanul și să-și stabilească noi case pe un continent necunoscut. Cu trecerea timpului, cele două colonii au depins tot mult una de cealaltă până când, într-un final, granițele dintre ele și distingerea delicată a culturii lor a dispărut. Cu 370 mai târziu, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ambele grupuri.
Copyright 1993, 2003 Richard Howland Maxwell
