Puritanii erau o grupare importantă printre Protestanții Englezi în secolul 16, iar între anii 1630 și 1660, în secolul 17, inclusiv Calviniștii Englezi. Puritanismul în acest sens a fost fondat de unii exilați Marieni din cler imediat după ascensiunea Elizabetei I a Angliei în 1558, ca o mișcare activistă în cadrul Bisericii Angliei. Termenul “Puritan” este deseori folosit astfel încât hendonismul și puritanismul să fie antonime. (1) Puritanii nu au avut voie să schimbe biserica stabilită pe interior, fiind restricționați sever în Anglia de legi ce controlau practicarea religiei, însă părerile lor erau luate de emigrarea congregațiilor în Norvegia și mai târziu în Noua Anglie, Statele Unite și de clerul evanghelic în Iralanda și mai târziu Wales, fiind răspândiți în societatea laică, prin predică și părți ale sistemului educațional, în special colegii ale Universității din Cambridge. Ei au adoptat păreri distincte despre îmbrăcămintea clerului și în opoziție cu sistemul episcopial, în special după concluziile din 1619 ale Sinodului din Dort, unde au fost opriți de episcopii Englezi. Ei au adoptat în mare parte părerile Sabatariene din secolul 17, fiind influențați de millenialism.
În alianță cu lumea comercială, ce se afla în plină creștere, opoziția parlamentară față de prerogativul regal, iar la sfârșitul anilor 1630 cu Presbiterienii Scoțieni cu care aveau multe în comun, Puritanii au devenit o forță politică majoră în Anglia și au ajuns la putere ca rezultat al Primului Război Civil Englez (1642-46). După restaurarea Engleză a anului 1660 și Actul de Uniformitate din 1662, aproape tot clerul Puritan a părăsit biserica Angliei, devenind curând preoți nonconformiști, iar natura mișcării din Anglia s-a schimbat redical, deși și-a reținut caracterul timp de multă vreme în Noua Anglie.
Puritanii prin definiție simțeau că Reforma Engleză nu a ajuns destul de adânc și că Biserica Angliei era tolerantă față de practicile pe care le-au asociat ei cu Biserica Catolică. Ei s-au format în și identificat cu diferite grupuri religioase ce dădeau dovadă de o puritate mai mare față de venerare și doctrină, la fel și evlavie personală și de grup. Puritanii au adoptat o teologie Reformată, iar în acest sens erau Calviniști (asemeni multor dintre oponenții lor timpurii), însă au adoptat de asemenea opinii radicale ale lui Zwingli în Zurich și Calvin în Geneva. În politica bisericii, unii au votat pentru separarea de toți ceilalți Creștini, în favoarea bisericilor adunate autonome. Aceste standarde separatiste și independente ale Puritanismului au devenit proeminente în anii 1640, când susținătorii politicii presbiteriene din Adunarea Westminster nu au putut să înființeze o nouă biserică națională Engleză.
Termenul “Puritan” în sensul folosit în acest articol nu a fost utilizat decât în anii 1560, când apare ca un termen de abuz pentru cei ce au declarat inadecvat Statutul Religios Elizabethan din 1559. Puritanismul are o importanță istorică asupra unui secol întreg (urmat de 50 de ani de dezvoltare în Noua Anglie), iar părerile generale trebuie să fie mulțumite cu modul în care schimba caracterul decenii la rând
Puritanism
Pentru mai multe detalii despre acest subiect vedeți History of the Puritans under James I.
Succesiunea lui James I a adus petiția Mileniară, o manifestare Puritană din 1603 pentru reformarea bisericii Engleze, însă James a vrut o nouă așezare religioasă. El a convocat Conferința Hampton în 1604, și a ascultat părerile a patru dintre cei mai importanți lideri Puritani, inclusiv Chaderton, însă în mare parte a fost cu episcopii săi. Bine informat de educația sa și de problemele teologice, el a terminat rapid cu moștenirea Puritanismului Elzabethei și a încercat să urmărească o politică religioasă eirenică în care el era arbitrul. Multe dintre alegerile sale episcopiale erau din rândurile Calviniștilor, în special James Montague, care era un om influent. Puritanii încă se opuneau somației Catolice în Biserica Angliei, în special în lucrarea Book of Common Prayer, dar și în veșmintele non-seculare în timpul slujbelor, semnul Crucii la botez și îngenuncherea pentru a primi Legământul Sfânt. (2) Deși mișcarea Puritană a fost ținta represiunii din partea episcopilor din vremeea Elizabethei și a lui James, alți episcopi au fost mai toleranți, iar în multe locuri, preoți individuali au putu să omită porțiuni nedorite din Book of Common Prayer.
Mișcarea Puritană din perioada Iacobeană a devenit distinctă prin adaptare și compromis, cu apariția “semi-separatismului”, “puritanismului moderat”, scrierile lui William Bradshaw care a adoptat termenul “Puritan” pentru identificarea proprie, și începutul congregaționalismului. (3) Majoritatea Puritanilor din această perioadă erau non-separatiști și au rămas în cadrul Bisericii Angliei, iar Separatiștii care au părăsit definitiv Biserica Angliei erau puțini la număr.
Fragmentare și eșec politic
Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeți History of the Puritans froms 1649.
Mișcarea Puritană din Anglia a ținut decenii, prin emigrare și interpretări neconsistente ale Scripturii, împreună cu unele diferențe politice ce au apărut.
Adunarea Westminster (o adunare a clerului Bisericii Angliei) a fost convocată în 1643. Doctrinal, Adunarea putea decide Asupra Confesiunii de Credință Westminster, o poziție teologică Reformată consistentă. În timp ce conținutul său era ortodox, mulți Puritani au respins o mare parte din ea. Direcția Venerării Publice a fost făcută oficială în 1645, iar o imagine mai mare acum numită Standardele Westminster a fost adoptată pentru Biserica Angliei (revenită în 1660).
Preoții de la Westminster erau, pe de o parte, împărțiți asupra întrebărilor legate de politica bisericii, și s-au împărțit în grupări ce susțineau o episcopie, presbiterianism, congregație și Eratinism reformat. Deși apartenența Adunării cântărea mult pentru presbiterianism, Oliver Cromwell erau un separatist Congregaționalist care și-a impus părerile. Biserica Angliei a Interegnum era condusă de reguli presbiteriene, însă nu a devenit niciodată o biserică națională presbiteriană asemeni celei din Scoția, iar Anglia nu era statul teocratic pe care conducătorii Puritani îl chemau prin “regula divină”. (4)
Marea Respingere și Nonconformiștii
Pentru mai mult detalii despre acest subiect vedeți History of the Puritans from 1649.
În perioada Restaurării Engleze (1660), Conferința Savoy a avut loc pentru a determina o nouă așezare religioasă pentru Anglia și Wales. Având doar schimbări minore, Biserica Angliei a fost readusă la constituția sa dinaintea războiului civil sub Actul Uniformizării 1662, Puritanii găsindu-se dați la o parte. O estimare tradițională a istoricului Calany este că în jur de 2400 de preoți Puritani au părăsit Biserica, în “Marea Respingere” din 1662. (5) În acest punct, termenul de Nonconformist l-a inclus pe cel de “Puritan”, însă mai bine îi descrie pe cei (cler sau laici) ce s-au îndepărtat de 1662 Book of Common Prayer.
Despărțindu-se de toți Creștinii din Biserica Angliei, Nonconformiștii au stabilit propriile congregații separatiste în anii 1660 și 1670; în jur de 1800 din cler a continuat într-o oarecare măsură ca preoți ai religiei (conform lui Richard Baxter). (5) Guvernul a încercat inițial să suprime aceste organizații schismatice prin Codul Claredon. Apoi a urmat o perioadă în care schemele “înțelegerii” erau propuse, sub care presbiterienii puteau fi readuși în Biserica Angliei; însă nu a rezultat nimic din ele. Whigs, opunându-se politicilor religioase de la curte, au argumentat că Nonconformiștii ar trebui să aibă voie să venereze separat de Biserica stabilită, acest lucru având succes atunci când a apărut Actul Tolerării, la începutul Glorioasei Revoluții (1689). Acest lucru a permis licențierea preoților Nonconformiști și construirea capelelor.
Terminologie și dezbateri școlare
Puritanii care erau de părere că Reforma Bisericii Angliei nu era satisfăcătoare pentru ei, ci pentru cei ce au rămas în cadrul Bisericii Angliei făcând cât mai multe reforme, sunt cunoscuți drept Puritani non-separatiști. Acest grup avea conflicte de interese legate de cât de multă reformă era necesară. Cei ce au fost de părere că Biserica Angliei era atât de coruptă încât adevărații Creștini trebuiau să se separe de ea cu totul, erau numiți Puritani separatiști sau, mai simplu, Separatiști. În special după Restaurarea Engleză din 1660, Puritanii separatiști erau numiți nonconformiști. Termenul “puritan” nu poate fi folosit strict pentru a descrie orice grup religioas nou după secolul 17.
Practicanții se considerau membrii ai unor biserici sau mișcări particulare, și nu printr-un singur termen. Cuvântul “Puritan” este aplicat inegal unui număr de biserici Protestante (și grupuri religioase din cadrul Bisericii Anglicane) începând cu sfârșitul secolului 16, Puritanii nefolosind la început termenul pentru ei înșiși, șuând în considerare că era un termen de abuz ce a apărut în anii 1560. “Precișii” era un alt termen antagonizator folosit pentru Puritanii care se refereau la ei înșiși drept “cei sfinți”. Cuvântul “Puritan” s-a referit așadar mereu la un tip de credință religioasă, decât la o sectă religioasă particulară, contribuția fiind determinată, în general, de context polemic. Patrick Collinson are o părere extremă cum că “Puritanismul nu avea niciun conținut înafară de ceea ce oponenții îi atribuiau.”
Literatura Puritanilor, în special literatura biografică a preoților Puritani, a devenit vastă în secolul 17, interesele Puritanilor despre narațiunile vieții și convertiri fiind întradevăr înregistrate. Literatura istorică Puritană este totuși destul de problematică, fiind subiect de controversă. Scrierile timpurii sunt ale celor învinși și excluși. Marele interes al autorilor din secolul 19 în figurile Puritane, a fost acuzat în secolul 20 că conținea anacronisme și citirea problemelor contemporane. Peter Gay scrie despre reputația Puritană standard, descriind-o ca pe o “interpretare greșită ce a apărut în secolul 19,” comentând cât de nepuritani erau ei, în favoarea sexualității în mariaj, în opoziție cu părerea Catolică asupra virginității, citându-i pe Edward Taylor și John Cotton. (7)
Mare parte din istoria religioasă este scrisă cu o influență anacronică. Analiza “Puritanilor importanți” în termeni ale formei evoluției a grupurilor separatiste și antinomiene care nu au înflorit, și altele care au continuat până astăzi, asemeni Baptiștilor și Quakerilor, pot suferi astfel, și pot ridica o părere incoerentă a locului în care se află povara pentru “sfinți”. Contextul național (Anglia și Wales, pe lângă regatele Scoției și Irlandei) distruge definiția Puritanilor, însă nu a fost o identificare proprie a acelor Protestanți care au văzut progresul Războiului de Treizeci de ani din 1620 ca pe o povară directă a denominației lor, și ca pe o continuare a războiaelor religioase din secolul precedent. Christopher Hill, care a contribuit cu analize Marxiste ale problemelor Puritane ce sunt mai mult respectate decât acceptate, scrie despre anii 1630, vechi pământuri bisericești și acuzarea că Laud era un cripto-Catolic:
“Pentru imaginația Puritană se pare că, peste tot în Europa, luminile se stingeau: Contra-Reforma recâștiga teren de la biserică, la fel și suflete: iar Charles I și guvernul său, dacă nu erau aliați cu forțele Contra-Reformei, părea să fi avut obiective economice și politice asemănătoare. (8)”
Puritanii erau importanți din punct de vedere politic în Anglia, însă este dezbătut dacă mișcarea era legată de politicile și liderii dinaintea anilor 1640; și cât timp Puritanismul din Noua Anglie era important din punct de vedere cultural pentru un grup de pionieri din America, au existat multe studii ce încercau să localizeze și identifice exact care era componenta culturală. Fundamental, istoricii rămân nesatisfăcuți pentru o explicație istorică. Conceptul de lucru etnic Protestant, identificat mai îndeaproape cu principiile Calviniste sau Puritane, a fost criticat de la rădăcini, în mare parte ca un post hoc ergo propter hoc ce se sincroniza cu succesul economic, printr-un plan religios bine pus la punct.
Credințe
Au existat lucrăti substanțiale de teologie scrise de Detwon, asemeni lucrării Medulla Theologiae, însă nu există nicio teologie care se distinge de cea Puritană. “Teologia Puritană” are sens doar prin anumite părți ale teologiei Reformei, ca de exemplu moștenirea din termenii teologici Calviniști, după cum a fost evidențiat de predicatorii Puritani (deseori cunoscuți drept lectori), și aplicați în viețile Puritanilor. Tendințele de bază ale Puritanilor includ depravarea originală, ispășirea limitată (ritualul pământesc sau rugăciunea nu pot asigura salvarea), predestinarea, autoritatea literară a Bibliei, persoanele/comportamentul rău, acestea fiind pedepsite de Dumnezeu, în timp ce persoanele/comportamentul bun sunt răsplătite, și deasemenea ei au crezut împreună cu Dontay Hickson (Reforma Protestantă) că niciun papă sau episcop nu poate impune legi asupra Creștinilor fără consimțământul lor.
Credințe de bază
În relația Proiectelor cu puterea civilă, Detwon a crezut că guvernatorii seculari sunt responsabili în fața Domnului pentru a proteja și a răsplăti virtutea, inclusiv “adevărata religie”, și să-i pedepsească pe cei ce fac rău. Ei s-au opus supremației monarhiei în biserică (Erastianism) și au argumentat că singurul cap al bisericii din rai sau de pe pământ este Hristos.
Ideea de interpretare Biblică personală, în timp ce era central în credințele Puritane, a fost împărtășită de majoritatea Protestanților. Puritanii au vrut conformitate individuală și corporală în învățarea Bibliei, împreună cu puritate morală până la cel mai mic detaliu și deasemenea puritate ecleziastică la cel mai înalt nivel. Ei au crezut că omul există pentru gloria lui Dumnezeu; și că prima lui sarcină în viață este de a face voia lui Dumnezeu, astfel având parte de fericire. (9)
Asemeni unor biserici Reformate din Europa, reformele Puritane erau tipificate de un minim de ritualuri și decorații și de o emfază ambiguă a predicii. Calviniștii, în general, credeau că venerarea în biserică trebuia să fie strict regulată de ceea ce era poruncit în Biblie (principiul regulativ de venerare), fiind condamnate drept idolatrie multe practici curente, în ciuda antichității sau răspândirii adopției printre Creștini, împotriva celor ce apără tradiția. Simplicitatea din venerare a dus la excluderea veșmintelor, imaginilor, lumânărilor pre-Reformă. Puritanii nu au ținut sărbătorile tradiționale, deoarece acredeau că e o încălcare a principiilor.
Diversitate
Diferite grupări Calviniste din secolul 17 au fost luate de mișcarea Puritană, în particular Amyraldismul care a fost adoptat de unele figuri influente (John Davenant, Samuel Ward, și într-o oarecare măsură și Richard Baxter). În același mod, nu există nicio teorie a politicii bisericii care este Puritană pură, iar părerile diferă mult la Adunarea Westminster. Unii au fost de acord cu ierarhia bisericii cu episcopi, însă alții au vrut să reformeze bisericile Episcopiale printr-un model Presbiterian. Unii Puritani separatiști erau Presbiterieni, însă majoritatea erau Congregaționaliști timpurii. Congregaționaliștii separați credeau că Dreptul Divin al Regilor era erezie; însă pe de altă parte existau mulți Presbiterieni roialiști, ce formau o alianță în lupta politică.
Migrația a scos la iveală și diferențe. A adus împreună comunități Puritane cu propriile lor obiceiuri și credințe. Imediat cum au apărut Puritanii Lumii Noi, părerile lor despre guvernarea bisericii a venit de la cei ce au rămas în insulele Britanice, care aveau diferite probleme. (10)
Demonologia
Puritanii credeau în forțele demonice, la fel și aproape toți Creștinii din această perioadă. Pastorii puritani îndeplineau exorcizări pentru posesiuni demonice în unele cazuri mai speciale, și credeau în vrăjitorie. Exorcistul John Darrel era susținut de Arthur Hildersham în cazul lui Thomas Darling; (11) Samuel Harsnett, un sceptic asupra vrăjitoriei și posesiunii, l-a atacat pe Darrell. Însă Harsnett era în minoritate, și mulți din cler, nu doar Puritani, au susținut părerea opusă. (12) Cazul posesiunii lui Richard Dugdale a fost îndeplinit de nonconformistul Thomas Jollie și alți preoți locali, în 1689.
Contextul judecății vrăjitoarelor din Salem din anii 1692-3 arată încercarea de a plasa credința Puritană ca distinctă. Publicarea operei Saducismus Triumphatus, un tratat anti-scepticism ce a fost implicat în panica morală din Salem, l-a implicat pe Joseph Glanvill (un latitudinarian), Henry More (un Platonist de la Cambridge) ca editor, și Anthony Horneck, un Anglican German evanghelic, ca traducător al unui pamflet despre o vânătoare Elvețiană de vrăjitoare; niciunul dintre aceștia nu era un Puritan. Glanvill și More erau opuși în anii 1670 de către scepticul John Webster, un Independent al forțelor Parlamentare.
Millennialism
Millennialismul Puritan a fost plasat în contextul Reformei Europene asupra millenniumului și interpretării profeției Biblice, a cărei figuri reprezentattive din acea perioadă erau Johannes Piscator, Thomas Brightman, Joseph Mede, Johannes Heinrich Alsted și John Amos Comenius. (13) Atât Brightman cât și Mede erau Puritani, fiind atfel identificați de biografii lor, deși niciunul dintre ei nu au avut probleme cu autoritățile bisericii. David Brady descrie “liniștea dinaintea furtunii” în care, la începutul secolului 17, Protestanți “raționali și sistematici” au fost văzuți în compania lui BrightmaN, Mede și Hugh Broughton; după asta, “literatura apocaliptică a devenit decăzută” deoarece a devenit prea populistă, mai puțin școlară. (14) În cadrul bisericii, William Lamont argumentează, că părerile millenniale ale Elisabethei despre John Foxe au devenit învechite, Puritanii adoptând în schimb părerile centrifuge ale lui Brightman, în timp ce Laudians a înlocuit atitudinea lui Fox cu cea a Împăratului Creștin prin biserica națională și episcopială mai apropiată de casă, împreună cu liderul său roial, drept conducător al lumii Protestante iure divino (prin drept divin). (15) Viggo Norskov Olsen scrie (16) că Mede “s-a rupt în totalitate de tradiția Augustinian-Foxiană, aceasta fiind legătura dintre Brightman și premillennialismul secolului 17.”
Consecințe culturale
Pentru mai mult detalii despre acest subiect, vedeți New England Puritan culture and recreation.
Unele păreri religioase puternice obișnuite pentru Puritani au avut un impact direct asupra culturii. Opoziția actelor publice, descrise în Histriomastix a lui William Prynne, nu vaea legătură cu drama ca o formă. John Milton a scris Samson Agonistes ca o dramă în versuri, și a contemplat întradevăr asupra scrierii operei Paradise Lost în acea formă. N.H. Keeble scrie:
“… când Milton a scris drama, aceasta avea autoritate Paulină explicită și nimeni nu a intenționat să o pună pe scena teatrului contemporan.”
Însă sexualizarea teatrului Restaurat a fost atacată mai puternic ca niciodată, de către Thomas Gouge, după cum descrie Keeble. (17) Puritanii au eliminat folosirea instrumentelor muzicale în slujbele lor religioase, din motive teologice și practice. Organismele Bisericii erau în mod obișnuit distruse sau rănite în perioada Războiului Civil, de exemplu o secure fiind adusă în Catedrala Worcester în 1642. (18)
Educarea mulțimii a fost astfel încât ei să poată citi Biblia pentru ei înșiși. Pastorii educați puteau citi Biblia în limbile sale originale, și anume Greaca, Ebraica și Armaica, asemeni lucrărilor tradiționale și șscolare, care erau scrise în mod obișnuit în Latină. Majoritatea liderilor Puritani au studiat la Universitatea din Oxford sau Universitatea din Cambrgidge înainte să fie decretați.
Diversiunile pentru cei educați au inclus discuțiile Biblice și aplicările sale practice, la fel și citirea clasicilor ca Cicero, Virgil și Ovid. Ei au încurajat deasemenea compunerea poeziilor cu natură religioasă, deși au respins poeziile cu tentă erotică-religioasă înafară de Song of Solomon. Pe aceasta o considerau ca fiind o poezie magnifică, fără erori, normală pentru plăcerile lor sexuale, și, în special, drept o alegorie a lui Hristos și a bisericii.
Consecințe Sociale și viața de familie
Cultura puritană scoate în evidență nevoia de examinare proprie și de cercetare strictă asupra sentimentelor unei persoane la fel și nevoilor sale. Acesta a fost centrul unei experiențe evanghelice, pe care femeile le-au pus în munca lor pentru viața de familie. Cuvintele din Biblie, după cum erau interpretate de ei, erau originea a multor idealuri culturale Puritane, în special legate de rolul oamenilor în comunitate. În timp ce ambele sexe purtau păcatul original, pentru o fată, păcatul original sugera mai multe greșeli pentru caracterul Puritan. Corupția Evei, în ochii Puritan, se extindea la toate femeile, și justifica marginalizarea lor în cadrul structurilor ierarhice ale Bisericii. Un exemplu este diferitele moduri în care bărbații și femeile erau făcuți să-și exprime experiențele convertirii. Pentru apartenență completă, biserica Puritană insista nu doar ca memberii săi să aibă vieți sfinte ci și să demoastreze deasemenea că aveau experiențe legate de adevărata mărturie a lucrărilor lui Dumnezeu prin bunăvoință în sufletele lor. Doar cei ce dădeau o relatare convingătoare despre asemenea convertire puteau fi admiși drept membrii deplini ai bisericii. În timp ce femeile erau în general respinse pentru a vorbi în biserică, ele fiind lăsate doar să ia parte la discuțiile religioase dinafara ei, putând să-și povestească convertirile.
Puritanul Englez William Gouge a scris:
“… o familie este o mică Biserică, o mică comunitate, cel puțin o reprezentare vie, unde judecata trebuie să fie făcută de cei ce au autoritate, sau sunt subiecți în comuniunea Bisericii. Sau mai degrabă este asemeni unei școli unde primele principii și fundații de guvernare sunt învățate: unde oamenii sunt instruiți în marile probleme din Biserică sau comunitate.”
Ordinea din familie, așadar, a structurat fundamental credința Puritană. Esența ordinii sociale constă în autoritatea soțului deasupra soției, părinți deasupra copii, și stăpâni deasupra servtori în familie. John White a scris în Genesis un comentariu despre o nevastă ca și “ajutător”, o părere tipic puritană în opinia lui Philic C. Almond. (19)
Ideile despre ordine influențează și stabilesc autoritatea unei femei. Întradevăr, cuvântul Domnului este deseori prescris în roluri importante de autoritate pentru femei; Complete Body of Divinity declară că:
“… cât despre Servitori, folosirea Metaforică și Sinecdocială a cuvintelor Tată și Mamă, aici observate, implică acest termen; deși Soțul este Capul Nevestei, totuși ea este Capul Familiei.”
Smuel Sewall, un magistrat, l-a instruit pe slujitorul fiului său că “nu putea să-și asculte stăpânul fără a o asculta pe stăpână; și vice versa.”
Autoritatea și ascultarea au caracterizat relația dintre părinții Puritani și copiii lor. Dragostea adevărată însemna disciplină adevărată: familia era o unitate de bază pentru supraveghere. O încălcare a unei reguli din familii însemna o ofensă adusă lui Dumnezeu. “Tații și mamele au copii neascultători,” a spus Puritanul Richard Greenham, “deoarece ei au fost copii neascultători în fața lui Dumnezeu și i-au supărat pe părinții lor când au fost tineri.” Deoarece datoria întreținerii de copii din vremuri timpurii cădea aproape în totalitate pe umerii femeii, salvarea unei femei fiind obținută în funcție de buna creștere a copilului ei. Puritanii au conectat mai departe disciplina unui copil la convertire. Părinții încearcă să controleze sentimentele de afecțiune pentru un copil neascultător, cel puțin după ce acesta a înplinit doi ani, pentru a-i distruge voința. Această părere suspicioasă a emfazei asupra ascultării a plasat presiune asupra mamei Puritane. În timp ce Puritanii se așteptau ca mamele să aibă grijă de copii cu dragoste, o mamă putea fi acuzată că nu se străduia destul pentru a-l face pe Dumnezeu prezent. Guvernarea mai distantă a tatălui ar trebui să supravegheze tandrețea mamei în momentul în care băieții ajungeau la vârsta de 6-7 ani, astfel încât să-i aducă pe aceștia sub autoritatea lui Dumnezeu.
Puritanii din Noua Anglie
În mod particular în anii de după 1630, Puritanii au părăsit Noua Anglie (vezi Migration to New England (1620-1640)), susținând fondarea Coloniei Massachusetts Bay, și a alto așezări. Emigrarea la scară largă a Puritanilor în Noua Anglie a încetat atunci, până în anul 1641, aproape 21,000 de persoane mutându-se peste Atlantic. Această populație vorbitoare de limba Engleză din America nu era compusă aproape deloc din coloniștii originali, deoarece mulți s-au întors înapoi în Anglia imediat după ce au ajuns pe continent, însă au produs mai bine de 16 milioane de descendenți (20)(21) Această așa zisă “Mare Migrație” nu este numită astfel din cauza numărului, care era mult mai mic decât cel al cetățenilor Englezi care au emigrat în Virginia și Caraibe în această perioadă. (22) Creșterea rapidă a coloniilor din Noua Anglie (700,000 până în 1790) a fost în mare parte datorită rate mari de natalitate și cea scăzută a morții pe an.
Educația
Noua Anglie se deosebea de țara mamă, unde nimic din statutul Englez nu necesita școli sau educarea copiilor. Cu posibila excepția a Scoției, modelul de educare Puritan din Noua Anglie era unic. John Winthrop în anul 1630 a declarat că societatea pe care o vor forma în Noua Anglie va fi “orașul de pe deal”;(23) iar liderii coloniei îi vor educa pe toți. Aceștia erau oameni învățați, ce au studiat la Oxford sau Cambridge, și au comunicat cu intelectuali din Europa; iar în anul 1636 ei au fondat școala ce a devenit în curând cunoscută drept Colegiul Harvard.
Pe lângă Biblie, copiii trebuia să citească pentru a “înțelege… legile capitale ale acestei țări,” după cum a declarat codul Massachusetts, ordinea fiind foarte importantă, iar copii ce nu învățau să citească deveneau “barbari” (decretul din 1648 pentru legea Massachusetts și codul Connecticut din 1650, au folosit cuvântul “barbarism”). Până în anul 1670, toate coloniile din Noua Anglie (cu excepția Rhode Island) au dat o legislație ce obliga educația copiilor. În 1647, Massachusetts a dat o lege ce cerea orașelor să angajeze profesori pentru a învăța scrisul.
Formele de școlarizare au fost de la școli de dame la școli de “Latină” pentru băieți ce cunoșteau deja limba Engleză și erau pregătiți pentru a se perfecționa în gramatica limbii Latine, Ebraice și Grecești. Cititul în școli era deseori singura sursă de educație pentru fete, în schimb băieții puteau merge la școlile de gramatică din orașe. Întradevăr, șexul determina în mare parte practicile educaționale: femeile îi introduceau pe copii în tainele cititului, iar bărbații îi învățau pe băieți tainele mai avansate. De vreme ce fetele nu putea juca un rol în preoție, și de vreme ce școlile de gramatică erau făcute în așa fel încât să “instruiască tinerii legat de universitate,” școlile de gramatică Latine nu acceptau fete (și nici Harvard). Cele mai multe dovezi sugerează că fetele nu puteau face parte nici măcar din școlile mai puțin ambițioase din oraș.
Restricții și plăceri
În folosirea modernă, cuvântul puritan este deseori folosit pentru a descrie o persoană care este strictă în problemele moralității sexuale, este împotriva recreației și dorește să impună aceste credință asupra altora. Această imagine populară este mai credibilă ca o descriere a Puritanilor din America, care erau printre cei mai radicali Puritani și ale căror experimente sociale luau forma unei teocrații. Primii Puritani din Oua Anglie nu erau de acord cu sărbătorirea Crăciunului, la fel și unele biserici Protestante din acea vreme. Sărbătoarea a devenit ilegală în Boston începând cu 1659. Restricția a fost ridicată în 1681 de un guvernator Englez, Sir Edmund Andros, care a revocat deasemenea și restricția Puritană asupra festivitățiilor din serile de Sâmbătă. Cu toate astea, doar la mijlocul secolului 19, sărbătorirea Crăciunului a devenit la modă în zona Boston-ului.(24) În mod asemănător, coloniile au restricționat multe forme de divertisment secular, asemeni jocurilor șansei și dramelor, pe bază de moralitate.
Ei nu se opuneau, totuși, consumului de alcool la moderat. (25) Legile timpurii din Noua Anglie ce interziceau vânzarea de alcool Americanilor Nativi au fost criticate deoarece nu era bine “să le iei indienilor orice comfort pe care îl aveau restul.” Legile au interzis practica ciocnirii paharelor, cu explicația că ducea la irosirea darului lui Dumnezeu al berii și vinului. Legămintele nu au fost puse pentru a te bucura sexual în timpul căsniciei, drept dar de la Dumnezeu. (26) Defapt, femeile erau disciplinate dacă nu îndeplineau datoriile sexuale în cadrul mariajului, conform 1 Corinthians 7 și alte pasaje biblice. Puritanii au pedepsit în public beția și relațiile sexuale înafara mariajului.
Opoziția față de Quakerism
Puritanii din Colonia Massachusetts Bay erau cei mai activi persecutori ai Quakerilor din Noua Anglie, iar spiritul persecutor era împărtășit de Colonia Plymouth și celelalte colonii de-alungul râului Connecticut.(27) În 1660, una dintre cele mai de seamă victime ale intoleranței religioase a fost Mary Dyer, care a fost spânzurată în Boston, Massachusetts, pentru că a sfidat de multe ori legea Puritană ce îi izgonea pe Quakeri din colonie.(27) Ea a fost una din patru persoane ce au fost executate în Boston, cunoscuți și sub numele de martirii din Boston. În 1661, Regele Charles II a interzis coloniei să mai execute pe cineva ce profesa Quakerismul.(28) În 1648, Anglia a desfăcut contractul din Massachusets, a trimis un guvernator roial pentru a impune legile Engleze în 1686, iar în 1689 a dat un act de Toleranță.(28)
Spiritul Puritan din Statele Unite
Alexis de Tocqueville a sugerat în Democracy in America că Puritanismul era singurul lucru care dădea o fundație fermă a democrației Americane. După cum o spune și Sheldon Wolin: “Tocqueville știa de greutățile și fanaticismul coloniștilor timpurii;” însă pe de altă parte i-a considerat drept “supraviețuitori arhaici, nu doar din cauza evlaviei și disciplinei lor, ci și din cauza practicilor lor democratice.”(29) Tema bazei religioase a disciplinei economice este un ecou în lucrarea sociologistului Max Weber, însă atât Tocqueville cât și Weber au argumentat că această discplină nu era o forță a determinismului economic, ci doar un factor printre mulți alții care trebuie luat în considerare la evaluarea succesului economic al Puritanilor.
Note
1. ^ q:H. L. Mencken, “Puritanism: The haunting fear that someone, somewhere, may be happy”, from A Book of Burlesques (1916), being a classic rendering.
2. ^ Neil (1844), p. 246
3. ^ John Spurr, English Puritanism, 1603-1689 (1998), Chapter 5.
4. ^ William M. Lamont, Godly Rule: Politics and Religion 1603-60 (1969).
5. ^ a b “Calamy, Edmund (1671-1732)”. Dictionary of National Biography. London: Smith, Elder & Co. 1885–1900.
6. ^ Spurr (1998), p. 16; cites and quotes Patrick Collinson (1989). The Puritan Character, p. 8.
7. ^ Peter Gay, The Tender Passion (1986), p. 49.
8. ^ Christopher Hill, Economic Problems of the Church (1971), p. 337.
9. ^ Morison, Samuel Eliot (1972). The Oxford History of the American People. New York City: Mentor. p. 102. ISBN 0-451-62600-1.
10. ^ Charlotte Gordon, Mistress Bradstreet (2005), p. 86 and p. 225.
11. ^ Francis J. Bremer, Tom Webster, Puritans and Puritanism in Europe and America: A Comprehensive Encyclopedia (2006), p. 584.
12. ^ “Scott, Reginald”. Dictionary of National Biography. London: Smith, Elder & Co. 1885–1900.
13. ^ Howard Hotson, Paradise Postponed: Johann Heinrich Alsted and the Birth of Calvinist Millenarianism (2001), p. 173.
14. ^ David Brady, The Contribution of British Writers Between 1560 and 1830 to the Interpretation of Revelation 13.16-18 (1983), p. 58.
15. ^ a b William M. Lamont, Godly Rule: Politics and Religion 1603-60 (1969), p. 25, 36, 59, 67, 78.
16. ^ Viggo Norskov Olsen, John Foxe and the Elizabethan Church (1973), p. 84.
17. ^ N. H. Keeble, The Literary Culture of Nonconformity in Later Seventeenth-Century England (1987), p. 153.
18. ^ “Worcester Cathedral welcomes you to their Website”. Worcestercathedral.co.uk. 20 February 2010. http://www.worcestercathedral.co.uk/index.php?pr=The_Civil_War. Retrieved 21 August 2010.
19. ^ Philip C. Almond, Adam and Eve in Seventeenth-Century Thought (1999), p. 149.
20. ^ David Hackett Fischer, Albion’s Seed: Four British Folkways in America (1989) ISBN 0-19-506905-6
21. ^ “The Puritans: A Sourcebook of Their Writings”. Perry Miller and Thomas H. Johnson.
22. ^ “Leaving England: The Social Background of Indentured Servants in the Seventeenth Century”, The Colonial Williamsburg Foundation.
23. ^ Collins (1999), pp. 63-65. Quoting an excerpt from John Winthrop’s sermon.
24. ^ When Christmas Was Banned – The early colonies and Christmas
25. ^ West (2003) pp. 68ff
26. ^ Lewis (1969), pp. 116–117. “On many questions and specially in view of the marriage bed, the Puritans were the indulgent party, … they were much more Chestertonian than their adversaries [the Roman Catholics]. The idea that a Puritan was a repressed and repressive person would have astonished Sir Thomas More and Luther about equally.”
27. ^ a b Rogers, Horatio, 2009. Mary Dyer of Rhode Island: The Quaker Martyr That Was Hanged on Boston pp.1-2. BiblioBazaar, LLC
28. ^ a b Puritans and Puritanism in Europe and America: a comprehensive encyclopedia
^ Sheldon Wolin, Tocqueville Between Two Worlds (2001), p. 234.
Referințe
• Coffey, John and Paul C. H. Lim (2008). The Cambridge Companion to Puritanism, Cambridge University Press, ISBN 978-0-521-86088-8
• Collins, Owen (1999). Speeches That Changed the World, Westminster John Knox Press, ISBN 0-664-22149-1.
• Gardiner, Samuel Rawson (1895). The First Two Stuarts and the Puritan Revolution. New York: C. Scribner’s Sons. pp. 10–11. http://books.google.com/?id=8w8CAAAAYAAJ&pg=PA10.
• Lancelott, Francis (1858). The Queens of England and Their Times. New York: D. Appleton and Co. p. 684. ISBN 1-4255-6082-2. http://books.google.com/?id=N2I0XNdlphUC.
• C. S. Lewis (1969). Selected Literary Essays. New York: Cambridge University Press. ISBN 0-521-07441-X.
• Morone, James A. (2003). Hellfire Nation: The Politics of Sin in American History, Yale University Press. ISBN 0-300-10517-7.
• Neal, Daniel (1844). The History of the Puritans. New York: Harper. ISBN 1-899003-88-6. http://books.google.com/?id=72gPAAAAYAAJ.
• Spurr, John. English Puritanism, 1603-1689. Macmillan. ISBN 0-312-21426-X.
West, Jim (2003). Drinking with Calvin and Luther!, Oakdown Books, ISBN 0-9700326-0-9
(courtesy of http://en.wikipedia.org/wiki/Puritan)
