de Cornelius Venema
În toată istoria bisericii creştine, întrebarea despre locul lui Israel în cadrul scopurilor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu a fost de o importanță specială. În istoria modernă, cu apariția dispensaționalismului ca un punct de vedere escatologic popular şi întemeierea statului Israel în 1948, întrebarea teologică despre intenția lui Dumnezeu pentru Israel a devenit chiar mai presantă. După Holocaust, încercarea naziștilor de a-i extermina pe evrei din toată Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, chestiunea relaţiei dintre biserică şi Israel a fost de asemenea influenţată din nou de realitatea tristă a antisemitismului, despre care unii pretind că aparține la vre-o teologie creştină care insistă asupra unei căi de mântuire prin credinţă în Isus Cristos, fie pentru evrei fie pentru neamuri.
Pentru a orienta discuția acestei chestiuni critice, noi trebuie să începem cu o înțelegere clară a viziunilor majore ale acestei întrebări care sunt reprezentate azi în cadrul bisericii. Aceste viziuni nu ilustrează doar importanța chestiunii, ci larga diversitate de poziții.
Dispensaționalismul Premilenar: scopul special al lui Dumnezeu pentru Israel
Deşi dispensaționalismul premilenar este un punct de vedere relativ nou în istoria teologiei creştine, poziția sa asupra scopului special al lui Dumnezeu pentru Israel a modelat, chiar a dominat, dezbateri recente printre creştini evanghelici despre relaţia între biserică şi Israel.
În dispensaționalismul clasic, Dumnezeu are două popoare distincte: un popor pământesc, Israel, şi un popor ceresc, biserica. Potrivit dispensaţionalismului, Dumnezeu administrează cursul istoriei de răscumpărare prin intermediul a șapte dispensații succesive sau economii răscumpărătoare. În timpul fiecărei dispensații, Dumnezeu testează ființele umane printr-o revelaţie distinctă a voii Lui. Printre aceste șapte, trei dintre cele mai importante sunt dispensația evangheliei, şi dispensația împărăţiei. În timp ce nu este posibil într-un eseu scurt ca acesta să descriu toate trăsăturile distincte ale acestor dispensaţii, ceea ce este important este insistența dispensaţionalismului că Dumnezeu are un scop separat şi o manieră distinctă de a trata cu poporul Său pământesc, Israel. În timpul erei prezente, dispensația bisericii, Dumnezeu a „suspendat” scopurile Sale speciale pentru Israel şi şi-a întors atenția Lui, într-o manieră de a vorbi, spre strângerea popoarelor dintre neamuri prin proclamarea evangheliei lui Isus Cristos către toate națiunile. Totuşi, când Cristos se întoarce la orice moment pentru a „răpi” biserica înaintea unei perioade de şapte ani de mare necaz, El va relua programul special al lui Dumnezeu pentru Israel. Această perioadă de necaz va fi un preludiu spre începerea unei dispensaţii viitoare a unei împărăţii de o mie de ani pe pământ. Pentru dispensaționalism, mileniul marchează perioada în care promisiunile lui Dumnezeu către Israel, poporul Său pământesc, vor primi o împlinire distinctă, literală. Doar la sfârşitul dispensaţiei împărăţiei milenare Cristos va înfrânge pe toţi duşmanii Săi şi va introduce starea finală.
Deşi dispensaționalismul recunoaște că toţi oamenii, fie evrei fie neamuri, sunt mântuiţi prin credinţa într-un singur Mijlocitor, Isus Cristos, acesta susține o distincție clară şi permanentă între Israel şi biserică în cadrul scopurilor lui Dumnezeu. Promisiunile din Vechiul Testament nu sunt împlinite prin strângerea bisericii lui Isus Cristos dintre toţi oamenii de pe pământ. Aceste promisiuni sunt date unui popor pământesc, etnic distinct, Israel, şi ele vor fi împlinite într-o manieră literală doar în timpul dispensației împărăţiei care urmează prezentei dispensaţii a evangheliei.
Viziunea tradițional Reformată: un popor al lui Dumnezeu
Contrar demarcației ascuțite a dispensaționalismului între cele două popoare ale lui Dumnezeu, Israel şi biserica, teologia Reformată istorică insistă pe unitatea programului de răscumpărare al lui Dumnezeu în toată istoria. Când Adam, capul de legământ şi reprezentantul rasei umane, a căzut în păcat, toate ființele umane ca posteritate a lui au devenit pasibili la condamnare şi moarte (Romani 5:12-21). În virtutea păcatului lui Adam şi ale implicațiilor acestui păcat pentru întreaga rasă umană, toţi oamenii au devenit supuși la blestemul legii şi moștenitori ai unei naturi corupte păcătoase.
Potrivit interpretării tradițional Reformate a Scripturii, Dumnezeu a inițiat legământul de har după cădere pentru a restaura poporul Său ales către comuniunea şi părtășia cu El Însuși. În timp ce legământul de har este administrat în mod divers în tot cursul istoriei de răscumpărare, acesta rămâne unul în substanță de la timpul ratificării sale formale cu Avraam până la venirea lui Cristos la împlinirea vremii. În toate feluritele administrări ale legământului de har, Dumnezeu îşi răscumpără poporul Său prin credinţa în Isus Cristos, singurul Mijlocitor al legământului de har, prin care credincioşii primesc darul vieţii veşnice şi al comuniunii restaurate cu Dumnezeul cel viu (vezi Berkhof, Systematic Theology (Teologie sistematică, n. tr.), pag. 293–5).
De aceea, în înțelegerea Reformată a istoriei de răscumpărare, nu este nici o separare finală între Israel şi biserică. Promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam în ratificarea formală a legământului de har (Geneza 12; 15; 17), şi anume, că el va fi tatăl multor națiuni şi că în „sămânţa” lui toate familiile pământului vor fi binecuvântate, îşi găsește împlinirea sa în Isus Cristos. Sămânța promisă lui Avraam în legământul de har este Isus Cristos, adevăratul Israel, şi toţi cei care prin credinţă sunt uniți cu El şi, astfel, sunt moștenitori ai promisiunilor legământului (Galateni 3:16, 29). În viziunea Reformată, evanghelia lui Isus Cristos împlinește direct promisiunile legământului de har pentru toţi credincioşii, fie evrei fie neamuri. Israel şi biserica nu sunt două popoare distincte; mai degrabă, biserica este adevăratul Israel al lui Dumnezeu, „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui” (1 Petru 2:9).
Teologia „două-legăminte”
În istoria recentă de reflectare asupra chestiunii lui Israel şi a bisericii, a apărut o poziție nouă şi mai radicală. Adesea legată cu numele lui Franz Rosenzweig, un autor evreu al unei lucrări, scrisă la scurt timp după Primul Război Mondial, intitulată The Star of Redemption (Steaua răscumpărării, n. tr.), teologia două-legăminte învață că există două legăminte separate, unul între Dumnezeu şi Israel şi altul între Dumnezeu şi biserica lui Isus Cristos. Mai degrabă de a exista o cale de răscumpărare prin credinţa în Isus Cristos pentru credincioşii evrei şi credincioşi neamuri deopotrivă, relaţia de legământ originală a lui Dumnezeu cu poporul Său ancestral, Israel, rămâne separată de relaţia Lui nouă de legământ cu națiunile neamurilor prin Domnul Isus Cristos.
În contextul unei preocupări din al Doilea Război Mondial referitoare la moștenirea de antisemitism în biserica creştină, poziția teologiei două-legăminte a devenit tot mai populară printre multe biserici Protestante principale. Chiar în Biserica Romano Catolică, unii teologi au apelat la pronunțări din al Doilea Consiliu de la Vatican şi din Redemptoris Missio a lui Papa Ioan Paul al doilea (1991), care susține dialogul dintre creştini şi evrei, pentru a se opune eforturilor continuate de a-i evangheliza pe evrei. În viziunea două-legăminte, mărturisirea creştină referitoare la persoana şi lucrarea lui Cristos ca singurul Mijlocitor sau Răscumpărător sunt adevărate în cadrul legământului lui Dumnezeu cu biserica. Totuşi, de vreme ce legământul lui Dumnezeu cu Israel este un legământ separat, care nu este împlinit în venirea lui Isus Cristos la plinătatea vremii, creştinii nu pot impune asupra lui Israel termenii legământului lui Dumnezeu cu biserica.
Teologia înlocuirii extreme
Poziția finală referitoare la chestiunea Israel şi biserica, ce necesită comentariu este ceea ce am putea denumi „teologia înlocuirii extreme.” În timp ce dispensaționaliștii insistă adesea că afirmaţia Reformată tradiţională a unui popor al lui Dumnezeu alcătuit din credincioşi evrei şi ne-evrei în Cristos este o formă a teologiei „înlocuirii”, viziunea Reformată nu privește evanghelia ca „înlocuind” economia vechiului legământ cu Israel ci „împlinirea” acestuia. Teologia înlocuirii extreme este învăţătura că, deoarece mulți dintre evrei nu l-au recunoscut pe Isus Cristos a fi Mesia cel promis, Dumnezeu l-a înlocuit pe Israel cu biserica neamurilor. Evanghelia lui Isus Cristos cheamă toate națiunile şi oamenii la credinţă şi pocăinţă, dar aceasta nu lasă nici un loc pentru vre-o concentrare particulară pe scopul răscumpărător al lui Dumnezeu pentru poporul Său ancestral, Israel. Pentru că biserica este Israelul adevărat, spiritual, orice concentrare specifică pe chestiunea intenției de mântuire a lui Dumnezeu pentru Israel nu mai este permisă mai departe.
Teologia înlocuirii extreme reprezintă polul opus al spectrului din poziția două-legăminte. Mai degrabă decât să vorbească despre o relaţie de legământ distinctă între Dumnezeu şi Israel care continuă chiar după venirea lui Cristos şi proclamarea evangheliei către națiuni, teologia înlocuirii susține că programul şi interesul lui Dumnezeu pentru Israel s-a sfârşit.
Concluzie
Diversitatea printre felurite poziții cu privire la chestiunea Israel şi biserica mărturisește despre importanța acestei chestiuni. Are Dumnezeu un scop separat şi program răscumpărător pentru Israel şi biserică? Sau, oare evanghelia lui Isus Cristos împlinește scopul lui Dumnezeu de a aduna un popor din fiecare trib, limbă, şi națiune, evrei şi neamuri deopotrivă, într-o familie mondială? Când Apostolul Pavel declară în Romani 1 că evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului” (Romani 1:16), el declară că există o cale de mântuire pentru toţi cei care cred în Isus Cristos. Totuşi el afirmă simultan că această mântuire nu înlocuiește sau nu înlătură scopul răscumpărător al lui Dumnezeu pentru evrei, ci, mai degrabă îl împlinește. Dezbaterea continuă despre Israel şi biserică trebuie să mențină balanța Apostolului, nici separând Israelul şi biserica, nici înlocuind Israelul cu biserica.
