de Brittany C. Burnette
Dintre cele trei Evanghelii Sinoptice, Matei pare a fi cea mai preocupat cu relaţia lui Isus față de iudaism şi rolul său ca Mântuitor al lui Israel. Profeții lui Israel au promis de mult că un rege final şi/sau dinastie se va coborî din David (Isaia 9:7; Ieremia 23:5), şi această temă mesianică va continua în tot iudaismul timpuriu (Pss. Sol. 17:21).1 Pentru că regele a fost numit „cel uns,” adesea evreii îl numesc pe acest final, mare rege „cel uns” sau „Mesia,” ceea ce traducerea greacă a Bibliei ebraice îl numește „Cristos.”2 În Matei, cititorul vede că mult așteptatul Mesia a ajuns.3 Evanghelia arată în mod minuțios că Isus este împlinirea acelor profeții Mesianice din Vechiul Testament (1:22; 2:15, 17, 23; 4:14; 8:17; 12:17; 13:35; 21:4 27:9).4 Deşi Isus este Mesia, el nu este regele așteptării evreiești populare.5 Misiunea lui finală este mai degrabă spirituală decât politică. Isus nu este un revoluționar hotărât să elibereze Israelul de asuprirea Romană. Domnia Lui nu este cea a unul Mesia-rege peste un imperiu mondial evreiesc; în schimb, el vine să îşi salveze poporul prin suferinţă şi moarte.6 Ca fiind cel promis, Isus a fost trimis să aducă poporul evreu înapoi la Dumnezeu, după cum au încercat profeții de mai devreme.7 El vindecă bolnavii, învață înțelesul adevărat al Torei, cheamă la trăire dreaptă, şi inaugurează împărăţia lui Dumnezeu.8
Totuşi, Evanghelia după Matei nu doar îl portretizează pe Isus ca şi Cristosul; ea de asemenea afirmă că el este Fiul lui Dumnezeu (2:15; 4:3, 6; 8:29; 14:33; 16:16; 26:63; 27: 40, 43). Matei clarifică faptul că unirea specială a lui Isus cu Tatăl îi dă un tip unic de autoritate (7:29; 9:1-6; 21:23-27; 28:18). Matei accentueză calitatea de fiu a lui Isus prin a-l face pe el să se refere la Dumnezeu ca fiind Tatăl său de douăzeci şi trei de ori.9 Mărturisirea calității de fiu a lui Isus este făcută doar de credincioşi (cu excepția felului când ea este o blasfemie) şi doar prin revelație divină (11:27; 16:17)10. De aceea, se poate spune că Matei în esenţă prezintă o înțelegere mesianică a lui Isus, care ca Fiu al lui Dumnezeu, descoperă voia lui Dumnezeu şi poartă autoritate divină.11 Nici un capitol din Evanghelie nu descoperă mai mult identitatea lui Isus ca divinul Fiu-Cristos mai mult precum capitolul 16.
Punând scena: o scurtă vedere de ansamblu a lui Matei 16:1-17
Capitolul începe cu un test inițiat de liderii religioși ai vremii, Fariseii şi Saducheii (16:1-4). Conștienți de statutul lui Isus ca un lucrător de minuni (6:13; 15:1-20), liderii îl cer lui Isus să le dea un semn din cer. Mai degrabă decât să le dea un semn, totuşi, Isus îi critică pentru lipsa lor de pricepere spirituală. Cei care l-au întrebat pe Isus puteau prezice multe fenomene cerești fără nici un ajutor supranatural12: ei știau că cerul roșu semnalizează vreme frumoasă seara dar prezice ploaia de dimineaţă. Totuşi, Isus nu este interesat în prezicerea evenimentelor în cer, şi Fariseii şi Saducheii treceau cu vederea un semn explicit care era mai la îndemână.13 Ca specialiști cum erau ei în înțelegerea lumii fizice, ei nu erau destul de înțelepți pentru a discerne realitățile spirituale pe care le aduce Isus, pe care el le numește „semnele vremurilor.” 14 Potrivit lui Isus, păcătoșenia generației prezente este în sine un semn, pentru că mulți oameni evrei credeau că o generație păcătoasă va precede venirea împărăției Domnului (2 Bar 16:12; m. Sota 9:15; b. San. 97a).15 Singurul semn care va fi dat acestei „generații rele şi preacurvare” este semnul lui Iona, care recheamă Matei 12:38-39. Mustrarea lui Isus arată că mai degrabă decât căutarea unui semn supranatural din cer, Fariseii şi Saducheii ar fi trebuit să recunoască faptul că împărăţia cerului era deja peste ei.
Incapacitatea de a discerne adevărul spiritual este de asemenea tema următoarei pericope (16:5-12). Dată fiind ultima lui întâlnire cu liderii religioși ai vremii, Isus îi avertizează pe ucenicii săi să se păzească de „aluatul Fariseilor şi al Saducheilor” (16:6). Prin aceasta, el a vrut să spună învăţătura şi influenţa liderilor. Într-o totală neînțelegere, apostolii au crezut că Isus vorbește despre pâine în mod literar; pentru că ei au uitat să aducă vre-una, ei gândesc că Isus trebuie că îi avertizează să nu cumpere pâine de la acest grup de lideri.16 Chiar ei nu recunosc principiul spiritual din spatele învățătorului lor. Prostia extraordinară a celor Doisprezece aproape pare să îl fi surprins pe Isus Însuși („Încă nu înțelegeți … Cum de încă nu înțelegeți?”).17 În ciuda a tot ceea ce ei au văzut şi auzit, ucenicilor le lipsea credinţa de bază cerută pentru a înțelege o simplă avertizare spirituală; totuşi, ucenicii sunt pe marginea unui nou nivel de revelație, şi este unul care este central în dezvoltarea narațiunii lui Matei.18
Mai târziu, Isus ia pe ucenicii săi în Cezarea Filipi (16:13), un loc cunoscut pentru activitatea sa păgână, inclusiv faimoasa grotă unde oamenii se închinau zeului grec Pan.19 Aici, Isus ia inițiativa şi întreabă direct întrebarea care a fost în mințile ucenicilor de la începutul slujirii sale: Ce spun oamenii despre el?20 Mai important, cine cred ucenicii că este Isus? (16:13). Ucenicii l-au văzut pe Isus cum vindecă şi l-au auzit învățând, deci cum îl clasifică ei?21 În ciuda eşecului lor anterior de a înțelege adevărul spiritual, apostolul Simon face acum una dintre cele mai mari mărturisiri de credinţă: el afirmă în mod clar că Isus este Cristosul, Fiul Dumnezeului viu (16:16). În răspuns, Isus descoperă că nu omul („carnea şi sângele”) i-a descoperit acest adevăr apostolului, ci Dumnezeu din cer (16:17). Apoi, Isus face o afirmaţie care va fi dezbătută timp de două milenii ale bisericii: „Îţi spun că tu eşti Petru, şi pe această stâncă Eu îmi voi clădi biserica mea; şi porțile Hadesului nu o vor învinge.”
Problema lui Matei 16:18
Câteva versete din Scriptură au generat mai multă controversă sau dezbinare decât Matei 16:18, şi interpretarea acestui verset va fi explorată în acest eseu. Problema lui Matei 16:18 trebuie să fie considerată la două nivele: exegetic şi teologic.22 Mai întâi, dilema exegetică este întemeiată pe această întrebare: Cine/Ce este această numită ”stâncă„? Pentru Romano Catolici, cuvântul joacă rolul numelui de familie a lui Simon, Petru (Pevtro”, Latinul Petrus), şi „stânca” (pevtra, Latinescul petram) nu este întâmplătoare. Acest joc de cuvinte indică spre „stâncă” a fi nimeni altul decât apostolul însuşi. Cărturarii Protestanţi, totuşi, au căzut în mare parte în trei tabele referitor la interpretarea versetului: 1) stânca este Isus; 2) stânca este mărturisirea de credinţă; 3) stânca este Petru. Capitolul Doi din această lucrare este dedicat în întregime unei exegeze a acestui verset. La inima exegezei va fi interpretarea lui pevtra.
Implicațiile teologice ale unei astfel de exegeze nu pot fi exagerate. În inima problemei teologice este aceasta: Dacă Petru este considerat a fi „stânca” din Matei 16:18, este autoritatea lui limitată doar la el sau este transmisă ea la cei care l-au succedat? Cu alte cuvinte, îi dă Isus lui Petru autoritatea unei linii succesive de episcopi? Pentru Catolici, acest verset, alături de mărturia lui Luca 22:32 şi Ioan 21:15-17, nu doar afirmă superioritatea lui Petru ca Prinț al apostolilor, dar de asemenea așează temelia pentru întemeierea unei episcopii Romane permanente cu autoritatea Petrină deplină. De fapt, acest text este atât de important încă ”Tu est Petrus et super hanc petram aedificabo ecclesiam mean„ este pictat în litere aurite în interiorul cupolei Bazilicii Sf. Petru din Roma, o biserică, care poate să fi fost construită literar pe rămășițele lui Petru, după cum a afirmat Papa Paul al șaselea.23 După secolul trei, mulți pontifi Romani, incluzându-i pe Damasus întâi, Inocent întâi, şi Leo cel Mare, au început să pretindă că episcopul din Roma nu era doar moștenitorul de drept al lui Petru, dar de asemenea vocea vie a lui Petru. Cu alte cuvinte, aceeaşi autoritate şi putere pe care Cristos i-a dat-o lui Petru ca „stâncă” a Bisericii era transmisă spiritual lor ca şi succesori ai apostolului. De aceea, când Leo întâi a vorbit, biserica ar trebui să înțeleagă că Apostolul Petru a vorbit. Acest tip de autoritate îşi găsește rădăcinile în ideea de succesiune apostolică.
În tot secolul doi şi trei, părinții bisericii s-au găsit adesea dezbătând împotriva feluritelor erezii, incluzând Gnosticismul şi Marcionismul. Cu siguranţă, folosirea Scripturii era un mijloc important de bătaie împotriva învățăturii false; totuşi, ereticii de asemenea foloseau Biblia pentru a dovedi pretențiile lor. Desigur, dificultatea era că ereticii erau predispuși să interpreteze Scriptura în mod diferit decât Biserica.24 Dezbaterea a ajuns în final cu privire la autoritate Bisericii în sine; aceasta era importantă datorită faptului că chiar natura învăţăturii ortodoxe era în joc.25 De exemplu, Gnosticii pretindeau că ei posedă acces secret la mesajul original al lui Isus prin succesiunea unor învățători secreți, spirituali; în mod similar, Marcion a declarat că el avea acces la mesajul adevărat al Evangheliei prin scrierile prescurtate ale lui Pavel şi Luca.26 În acelaşi timp, biserica a susținut că ea avea Evanghelia adevărată. Cine avea dreptate? Părinții bisericii primare cum ar fi Irineu şi Tertulian au susținut că dacă Isus ar fi avut o cunoştinţă secretă de comunicat către ucenicii săi (ceea ce el nu a făcut), el ar fi încredințat acea învățătură acelorași apostoli cărora el le-a încredințat Biserica.27 Irineu a susținut că spre deosebire de învățătura secretă a Gnosticilor, tradiţia adevărată a Bisericii era publică şi deschisă, şi a fost transmisă de Isus către apostoli, care la rândul lor i-au învățat pe succesorii lor, care la rândul lor i-au învățat pe ucenicii lor.28 Această idee a succesiunii apostolice a garantat că tradiţia orală poate fi urmărită înapoi dintr-o succesiune neîntreruptă de episcopi în eparhii către apostolii înșiși; mai mult, Duhul Sfânt a protejat această succesiune, pentru că mesajul a fost încredințat Bisericii, şi Biserica este casa Duhului.29 Aceasta nu înseamnă că părinții bisericii au afirmat ideea că tradiția învinge Scriptura. Părinții vor admite uşor că Scriptura avea autoritatea absolută, şi orice învață ea este în mod necesar adevărat30, dar de vreme ce ereticii de asemenea foloseau Scriptura, părinții au susținut că interpretarea corectă a Scripturii poate fi găsită doar acolo unde au fost menținute credinţa şi disciplina creştină, şi anume în Biserică.31
Pentru a susține argumentul pentru succesiunea apostolică, a fost necesar să arate că episcopii din acea vreme erau într-adevăr succesorii apostolilor; de fapt, multe dintre bisericile străvechi (cum ar fi Roma, Antiohia şi Efes) au avut liste legând episcopii lor de un apostol.32 În timp ce importanța tuturor apostolilor a rămas de necontestat, în mințile multora dintre părinții bisericii, lui Petru i-a fost dat locul superior pentru că el a mărturisit că Isus era Mesia la Cezarea lui Filip. Autoritatea Romei a devenit tot mai importantă în biserica primară nu doar pentru că orașul era în inima Imperiului Roman, dar de asemenea pentru că se zice că este locul tradițional al martirajului lui Petru şi Pavel deopotrivă.33 Pe la jumătatea secolului cinci, supremația episcopului de Roma peste alți episcopi era clară, şi mulți dintre părinții bisericii au văzut în episcopul de la Roma ca un succesor legitim al lui Petru.34
Totuşi, chiar dacă este admis că papii timpurii erau succesorii lui Petru, încă rămân câteva întrebări: 1) Ce înseamnă să fii un succesor? Servesc papii ca păstori ai adevărului (de vreme ce ei erau din linia lui Petru), sau ei de fapt au moștenit apostolia lui Petru? 2) Au înțeles părinții bisericii Matei 16:18 a fi baza pentru o eparhie Romană perpetuă cu deplina autoritate Petrină? Întrebarea despre permanența Eparhiei Romane stă la inima discuției. Faptul că episcopul de Roma a avut un loc de supremație în timpul erei patristice este cu adevărat nedisputat.35 În timp ce scriitorii patristici au susținut Eparhia Romană într-o considerație atât de înaltă, există puţine dovezi care să sugereze că ei au privit episcopul din Roma ca având aceeaşi autoritate ca Petru însuși. Alcătuitorii şi promovatorii acestei teorii erau realmente papii înșiși.36 Acest lucru este evidențiat mai mult prin faptul că nu a existat un acord uniform printre scriitorii patristici că „stânca” în chestiune a fost chiar Petru. De fapt, scriitorii patristici au o largă divergență de opinii referitoare la „stânca” din Matei 16:18. Unii, precum Tertulian, Criprian, Vasile cel Mare au susținut că „stânca” este Petru; alții, precum Augustin, afirmă că „stânca” este Isus; totuşi alții, cei mai remarcabili părinți estici (precum Ioan Gură de Aur şi Chiril din Ierusalim), afirmă că „stânca” este mărturisirea de credinţă. Pentru unii dintre părinți, atunci, este imposibil de conceput despre papă ca fiind un „apostol viu” potrivit lui Matei 16:18 pentru că stânca în chestiune nu este apostolul ci fie Isus fie mărturisirea de credinţă.
Traiectoria Eseului
În cadrul capitolelor trei, patru, şi cinci din acest eseu, va fi oferit un rezumat al istoriei interpretării din secolul trei până în secolul cinci. Examinarea va include afirmații ale principalilor părinți bisericești din perioada anterior menționată. Rezumatul va începe cu prima pretenție papală față de autoritatea Petrină, cel mai probabil făcută de Callistus întâi, şi studiul se va sfârşi cu ultimul papă principal al bisericii primare, Leo cel Mare, care mai mult decât orice papă înainte de el, a folosit Matei 16:18 pentru a întemeia autoritatea Petrină a Eparhiei Apostolice. Capitolul trei va examina scrierile părinților care sunt membri ai școlii Petrine de interpretare, incluzându-i pe papi. Capitolul patru va examina scrierile părinților care aderă la interpretarea Cristologică a versetului. Capitolul cinci se va concentra pe părinții care au susținut interpretarea pevtra = credința. Capitolul final va discuta natura slujbei apostolice şi utilitatea ei în biserica de azi.
________________________________________
1 Craig Keener, A Commentary on the Gospel of Matthew (Grand Rapids: Eerdmans Publishing Company, 1999), 61.
2 Ibid.
3 Consensul cărturarilor este că destinatarii Evangheliei după Matei erau probabil creştini evrei (vezi Blomberg, Hagner, Keener, Bruner, Beare, Davies-Allison, şi Luz). Potrivit lui Donald Hagner, mai mulți factori împrumută greutate acestei presupuneri: numărul mare de citate din Vechiul Testament (mai mult de şaizeci) şi accentul în toată Evanghelia pe împlinirea Vechiului Testament; motivele apologetice ale narațiunii nașterii (care contrazice pretențiile timpurii ale nașterii ilegitime a lui Isus); importanța fidelității lui Isus față de lege (de exemplu, 5:17-19); lipsa de explicație a multor obiceiuri evreiești (care presupune că cititorii au deja o cunoştinţă a practicilor evreiești); şi formularea de către Matei a mai multor discuții după modelul tipic rabinic (de exemplu, 19:3-9 despre divorț). Vezi Donald Hagner, Matei 14-28, Word Biblical Commentary, ed. Bruce Metzger, David Hubbard, and Glenn W. Barker, vol. 33B (Dallas: Word Publishers, 1995), lxiv.
4 Robert Stein, Studying the Synoptic Gospels: Origin and Interpretation (Grand Rapids: Baker Academic Books, 2001), 88.
5 J. L. McKenzie, “The Gospel According to Matthew,” in Jerome Biblical Commentary, ed. Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmeyer, and Roland E. Murphy (Englewood Cliffs: Prentice-Hall, 1968), 64.
6 Ibid.
7 Darrell Bock, Jesus According to Scripture: Restoring the Portrait from the Gospels (Grand Rapids: Baker Academic Publishers, 2002), 28.
8 Ibid.
9 Hagner, Matthew, lxi.
10 Ibid.
11 Darrell Bock, Studying the Historical Jesus: A Guide to Sources and Methods (Grand Rapids: Baker Academic Publishers, 2002), 23.
12 Keener, Commentary on the Gospel of Matthew, 421.
13 Ibid.
14 Bock, Jesus according to Scripture, 225.
15 Keener, Commentary on the Gospel of Matthew, 421.
16 Craig L. Blomberg, Matthew, New American Commentary, eds. David Dockery, L. Russ Bush, and Paige Patterson, vol. 22 (Nashville: Broadman Press, 1992), 249.
17 Alfred Plummer, An Exegetical Commentary on the Gospel According to Saint Matthew, 2nd ed. (Minneapolis: James Family Christian Publishers, 1978), 222.
18 Keener, Commentary on the Gospel of Matthew, 423.
19 Ibid., 424.
20 Hagner, Matthew, 467.
21 Ibid.
22 Oscar Cullman, Peter: Disciple, Apostle, Martyr: A Historical and Theological Study (Philadelphia: Westminster Press, 1958), 161.
23 Raymond E. Brown et al., Peter in the New Testament: A Collaborative Assessment by Protestant and Roman Catholic Scholars (London: G. Chapman, 1974), 83-84.
24 J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines, 4th ed. (San Francisco: HarperSanFrancisco Publishers, 1978), 37.
25 Justo L. Gonzalez, The Story of Christianity, vol. 1, The Early Church to the Dawn of the Reformation (San Francisco: HarperSanFranciso Publishers, 1984), 64-65.
26 Ibid., 65.
27 Ibid. (See also Irenaeus, Against Heresies, 3.3.1; Tertullian, Prescription Against Heretics, 32.)
28 Kelly, Early Christian Doctrines, 37. (See also Irenaeus, Against Heresies, 3.2.2, 3.3.3, 3.4.1, 3.24.1, and 1 Clement 44.)
29 Ibid.
30 Ibid.
31 Ibid., 40.
32 Gonzalez, The Early Church, 66. For early lists, see Irenaeus, Against Heresies, 3.3.2-3.3.4; Eusebius, Ecclesiastical History, 3.21-22, 4.22.2.
33 See 1 Clement 5; Eusebius, Ecclesiastical History, 2.25; Tertullian, Prescription Against Heretics, 36.
34 Kelly, Early Christian Doctrines, 417.
35 Ibid., 406.
36 Ibid., 420.
