Învăţătorii şi apărătorii timpurii ai creștinătății. Cel mai important dintre părinți a trăit şi a lucrat într-o perioadă când creștinătatea avea încă multe puncte de contact cu Iudaismul, şi ei au aflat că cel din urmă era un sprijin splendid în lupta împotriva păgânismului, deşi acesta trebuia să fie combătut în dezvoltarea doctrinei creştine. Astfel, Părinții Bisericii sunt văzuți la un timp ca ținând de o concepție evreiască despre univers şi folosind argumente evreiești, iar la un alt timp ca respingând o parte dintr-o astfel de învăţătură şi formulând una nouă. În contextul creștinătății împotriva păgânismului, Părinții Bisericii au folosit limbajul literaturii Eleniste aşa cum se găsește în Philo, Josephus, Apocrifele, și cărțile Sibylline, care toate se inspiră din Profeții din Vechiul Testament. Astfel, practic, doar trăsăturile polemice în activitatea Părinților Bisericii direcționate împotriva Iudaismului pot fi considerate ca noi şi originale. Dar pentru a lupta cu succes împotriva păgânismului, ei, ca şi creştinii în general, a trebuit să se familiarizeze cu documentele religioase ale Iudaismului; şi aceasta a fost posibil doar dacă au intrat în relaţii personale cu evreii: prin aceste relaţii personale Părinții Bisericii au devenit de o importanță remarcabilă pentru Iudaism. Contemporanii și, în parte, colaboratorii acelor oameni care sunt cunoscuți din Talmud şi Midrash ca depozitarii doctrinei evreieşti, au fost instructorii care au transmis această doctrină a Părinților Bisericii, de asemenea. Prin urmare, o astfel de masă de material haggadic se găsește în activitatea părinților, încât să constituie o parte importantă a lore-ului teologic evreiesc. Acest articol este în primul rând preocupat de interpretarea textelor din Biblie și din Apocrife, care diferă în puncte esențiale, de la cele ale evreilor.
Relaţiile personale cu evreii: Iustin Martirul.
După războiul lui Bar Kokba împotriva romanilor, Ariston din Pella, un evreu convertit, a scris, așa cum este în general acceptat, un dialog în care creștinul Jason și evreul Papiscus sunt făcuți vorbitorii, și în care este discutată natura lui Isus (Ιάσουος ιαμ Παπίσκου ἀυτιλογία Χριστοῦ). Acest dialog, deja menționat de către Celsus, poate fi în întregime imaginar și fără bază istorică. Dar celebrul dialog al lui Iustin Martirul cu evreul Trifon, care a avut loc la Efes (Eusebiu, „Historia Ecclesiastica,” 4. 18), în timpul războiului Bar Kokba, este strict istoric, după cum arată anumite detalii; de exemplu, afirmația că în prima zi nici un străin nu a fost prezent, în timp ce în a doua zi unii evrei din Efes l-au însoțit pe Trifon și au luat parte la discuție (Justin, „Dialogus cum Tryphone,” 118), un anumit Mnaseas fiind în mod expres menționat (ibidem 85). Auditorii evrei nu sunt doar capabili de a urmări discuțiile complicate în mod inteligent, dar comportamentul lor, de asemenea, este de bun simț; Trifon mai ales se dovedește un adevărat ucenic al filozofiei grecești, iar erudiția sa este recunoscută în mod liber de către Justin (ibidem 80). La încheierea dezbaterii, evreul și creștinul mărturisesc că au învățat mult unul de la altul, și în parte cu expresii bună-voință comună (ibidem la sfârșit). Justin s-a născut și a crescut în apropierea evreilor; pentru că el însuși se numește un samaritean (ibidem 120), ceea ce înseamnă, prin urmare, probabil că el nu a profesat religia samaritenilor, ci doar că el a venit din Samaria.
Despre relaţiile lui Clement din Alexandria față de Iudaism nu se cunoaște nimic pozitiv. În timpul persecuţiilor creştinilor din Alexandria, în 202 sau 203, Clement a căutat refugiu pentru un timp scurt în Siria (Eusebiu, l.c. 6. 11). Aici el poate a învățat mult de la prima mână de la evrei. El a știut puţină ebraică, de asemenea ceva tradiții evreiești; amândouă faptele indicând relaţii personale cu evrei.
Contemporanul lui Clement, Origen, probabil de asemenea născut în Alexandria cam în 185, poate că a fost de origine evreiască din partea mamei, dacă cineva poate judeca din faptul că în timp ce tatăl său este menționat ca Leonides, numele mamei sale este neglijat în tăcere. O mamă evreiască îl putea ușor învăța pe fiul ei limba ebraică, astfel că ei puteau cânta Psalmii împreună (Ieronim, „Epistola 39 ad Paulam”). [Deopotrivă tatăl şi mama lui au fost totuşi, creştini în credinţă.]
T. Clement şi Origen.
În compentența sa de prezbiter la Cezarea în Palestina, Origen trebuie să fi venit în contact frecvent cu evrei învățați, după cum apare din scrierile sale. El menționează din nou şi din nou a lui „magister Hebraeus” (ὁ Εβραῖος în fragmentul grec), despre a cărui autoritate el dă mai multe haggadot („De Principiis,” 1. 3, 4; 4. 26). Dependența lui de evrei este suficient accentuată de Ieronim („Adversus Rufinum,” 1. 13.) în pasajul în care Clement şi Eusebiu sunt numiți printre cei care nu au disprețuit să învețe de la evrei. Origen menționează adesea viziunile evreilor, înțelegând prin aceasta nu învăţătura unor anumiți indivizi, ci metoda de exegeză predominantă printre evreii din timpul său. Evreii cu care el a mențiut contact personal au fost oameni cu reușite științifice distinse. Evreul pe care el în menționează după nume a fost nimeni altul decât Hillel, fiul patriarhului, sau „Jullos,” după cum îl numește Origen (Grätz, „Monatsschrift,” 1881, 30. 433 şi următoarele). Alte cunoştinţe evreiești ale lui au fost fie apropiat înrudite cu familia patriarhului, fie au ocupat poziții înalte datorită erudiției lor. Grätz („Gesch. der Juden,” ediția a 3-a, 4. 231) gândește într-adevăr că unele pasaje din scrierile lui Origen sunt direcționate împotriva contemporanii amora din Palestina, Simlaï. Mai mult, se pare că Origen a avut legătură cu Hoshaya din Cezarea (Bacher, „Agada der Palästinensischen. Amoräer,” 1. 92).
Eusebiu, Efrem Syrus, Epihanie.
Eusebiu, istoricul creştin sărbătorit, de asemenea a învățat de la evrei, după cum a fost deja menționat, şi a fost sub influenţa tradiţiei evreieşti. În Cezarea, unde el a trăit, s-a întâlnit cu mulți evrei, cu care el a avut discuții. Cu toate acestea, el foloseşte cuvântul „evreu” ca un termen de reproș, numindu-l pe oponentul său, Marcellus, „un evreu” („De Ecclesiastica Theologia,” 2. 2, 3). Tot astfel, el gândește că este o rușine să fii un „circumcis” (τις τῶυ ἐκ περιτομῆς, „Demonstratio Evangelica,” 1. 6). Această ultimă expresie este de asemenea folosită în mod regulat de Efrem Syrus pentru a-i denumi pe evrei (, „Opera Syriaca,” 2. 469). Efrem se distanțează de toţi predecesorii săi ecleziaști în ura sa față de evrei, arătând o amărăciune care este explicabilă doar pe baza faptului că el a avut o dată relaţii personale cu ei, şi şi-a format o opinie adversă față de ei. Epifanie, de asemenea, arată dependența lui de evrei, mai ales în carte, probabil atribuită în mod greşit lui, „De Prophetarum Vitis”; care conține, în afară de multe invenții străine, numeroase tradiții evreieşti despre viețile Profeților. În aceasta ea a fost urmată de o lucrare siriană („Cartea Albinei,” publicată în „Auecdota Oxoniensia”, serii Semitice, 1., partea 2).
Ieronim.
Ieronim îi întrece pe toţi ceilalţi Părinți ai Bisericii în erudiția cât şi în importanța lui pentru Iudaism. Trebuie să fie accentuat, în ciuda afirmaţiilor creştine față de contrar (de exemplu, B. Baue, „Vorlesungen,” 2. 36), că el a învățat multe nu doar de la botezați dar de asemenea de la evrei loiali. El a căutat informaţia sa în multe locuri, mai ales printre evreii educați (Prefața la Osea; compară „Epistola 73. ad Evangelum”). De aici, el citează mereu opiniile mai multor evrei („quidam Hebræorum”), nu acea a unui evreu; şi acești prieteni evrei l-au însoțit în călătoriile sale (Prefață la 1 Cronici), deşi el are un ghid particular („circumducens,” Prefață la Naum). Doar de trei dintre învăţătorii săi evrei se știe ceva. Un evreu din Lida, pe care Ieronim îl numește „Lyddæus”, i-a explicat Cartea lui Iov, traducând-o în greacă, şi clarificând-o în latină. Deşi el are mult de spus spre lauda acestui om, Ieronim nu va admite că a învățat multe de la el (Prefața la Iov), denumindu-l adesea ca unul care doar i-a citit Scripturile („Onomastica Sacra,” 90. 12; comentariu la Eclesiastul 4. 14, v. 3). Dar de la acest Lyddan Ieronim nu a dobândit doar materialul pentru notele sale filozofice, dar de asemenea pronunțarea ebraică ce îi dă o importanță unică pentru critica Vechiului Testament (Siegfried, în a lui Stade „Zeitschrift,” 1884, p. 34; Krauss, în „Magyár Zsidó Szémle,” 1900, 7. 513).
Ieronim a fost mai atașat de al doilea învăţător al său, Bar Ḥanina, care, totuşi, nu poate fi identic cu R. Ḥama b. Ḥanina, după cum insistă Rahmer (compară Weiss, în „Bet-Talmud,” 1. 131, nota 3); nici nu poate fi identificat până când Midrashim-ul său, citat de Ieronim a fost comparat cu zicalele cunoscute ale autorilor Talmudului şi Midrash. Acest Bar Ḥanina trebuie să fi fost un eminent învățător al Legii, pentru că Ieronim a petrecut mult timp şi bani înainte să poată să îl asigure ca învățător. De vreme ce Ieronim nu îl vizita pe învățătorul său ziua, de teama evreilor, el a mers la Bar Ḥanina, noaptea („Epistola 84. ad Pammachium et Occanum”). Bar Ḥanina a ajuns din Tiberias, după cum este arătat de tradițiile evreieşti comunicate prin el către Ieronim; pentru că o profeție particulară a fost susținută că se aplică la Tiberias (Jerome, “Quæstiones Hebraicæ in Genesin,” 49. 21).
Al treilea învățător al lui Ieronim, pe care el l-a avut nevoi în special pentru porțiuni aramaice din Biblie, a cunoscut deopotrivă ebraica şi aramaica, şi a fost considerat de scribii evrei ca un „Chaldæus” (Prefața la Tobit; compară cu „Epistola 18. ad Damasum”).
Ieronim a trăit aproape patruzeci de ani în Palestina, aparent studiind tot timpul sub evrei (comentariu la Naum 2. 1: „a quibus non modico tempore eruditus”). Duşmanii săi l-au cenzurat pentru legăturile lui cu evrei, dar el a fost mândru de aceasta. El întreabă cum se poate susține că îşi contestă credinţa lui în Biserică, că el îi informează pe cititorii săi în cât de multe feluri evreii interpretează o singură eroare. („Adversus Rufinum,” cartea 1.). „De ce să nu mi se permită să îi informez pe latini despre ceea ce am învățat de la evrei… Este cel mai folositor să treci pragul stăpânilor, şi să înveți arta direct de la artişti” (ibidem).
Augustin.
Contemporanul lui Ieronim, marele învățător Augustin, nu a călătorit atât de bine în Africa. Când el a întrebat evreii despre chestiuni Biblice, ei adesea nu i-au răspuns deloc, sau, cel puţin din punctul de vedere al Părinților Bisericii, „au mințit” (Ieronim, „Epistola 112. ad Augustinum”), însemnând probabil că ei i-au dat un răspuns diferit de ceea ce au dorit creştinii („Epistola 104. Augustini ad Hieronymum”). O presupusă scrisoare de la Ieronim, probabil uitată de Rufinus, a fost trimisă către comunitățile creştine din Africa, în care Ieronim a declarat că, înșelat de evrei, el a tradus eronat („Adversus Rufinum,” cartea 3., 2. 554, ed. Vallarsi). L-a ofensat pe Ieronim că traducerea lui a Bibliei, Vulgata, atât de faimoasă mai târziu, ar trebui să fie neglijată în tăcere de toţi evreii, şi că nu exista nici unul care a știut destulă ebraică pentru a aprecia meritele noii traduceri („Epistola 112. ad Augustinum”). El chiar a crezut că toţi evreii din Africa au conspirat să se opună lui, după cum s-a întâmplat într-un loc. Într-un anumit oraș african – astfel a scris Augustin lui Ieronim (lucrările lui Ieronim, „Epistola 104. Augustini ad Hieronymum”) – noua traducere a fost citită în biserică, prin ordinul episcopului. Când ei au ajuns la pasajul din Iona ce conține cuvântul „ḳiḳayon” (4. 6), care diferea de interpretarea acceptată de până atunci, s-a stârnit un aşa tumult încât episcopul a trebuit să ceară evreilor o verificare, şi ei au declarat, spre marea supărare a lui Ieronim şi Augustin deopotrivă, că redarea lui Ieronim nu este de acord cu manuscrisele în ebraică, sau greacă sau în latina (veche). Episcopul a trebuit să îl taie ca o „minciună,” fiind în pericolul de a-și pierde congregația sa. Înainte de aceasta, Tertulian din Cartagina (165-245) a vorbit despre impertinența şi batjocura arătată de un evreu („Apologia,” 16.; „Ad Nationes,” 1. 11; compară Assworship).
Ioan Gură de Aur, Chiril, şi Ambrozie.
Printre Părinții greci ai Bisericii, Vasile cel Mare de-abia a cunoscut ebraica (H. Weiss, „Die Grossen Kappadocier Exegeten,” p. 32, Braunsberg, 1872); totuşi abilitatea lui de a distinge între Amos, profetul, şi Amoz, tatăl lui Isaia (aceste nume sunt scrise la fel în Septuagint), cât şi alte fapte similare, arată că el a primit instrucţiuni orale de la evrei [sau de la cineva care a cunoscut ebraica. – T.]. Grigorie din Nyssa (c. 331-296), care nu a recunoscut sfâșierea hainelor cu ocazia unei morți ca fiind un obicei evreiesc (περὶ τοῦ βίου τῆς Μακαρίας Μακαρίνης, în Oehler, „Bibliothek der Kirchenväter,” 1. 188), nu pare să fi cunoscut multe despre Iudaism. Acelaşi lucru se poate spune, probabil, despre alți Părinți ai Bisericii care au trăit în Europa; adică, în secțiuni rar colonizate de evrei. Irineu, de exemplu, care a suferit ca martir în 202 în Lyons, nu a știut nimic despre Iudaism în afara Scripturilor, deşi el a fost educat în Asia Mică. În controversa pascală el a susținut separarea de Iudaism. Dar părinții greci precum Ioan Gură de Aur şi Chiril din Alexandria (vezi Imperiul Bizantin) a afectat puternic soarta poporul evreu, după cum a făcut-o Episcopul Ambrozie din Milano (c. 340-397).
Biserica siriană, în întregul ei, a fost chiar în secolul patru dependentă de tradiții evreieşti (Wellhausen, în a lui Bleek „Einleitung in das Alte Testament,” a 4-a ediție, p. 601). Această apare mai ales în „Predici” a lui Aphraates (c. 337-345). El se plânge (Predica 19) că, călugării sunt duşi în rătăcire şi ademeniți prin argumente evreieşti; el însuși a avut o dispută cu unul „care este numit om înțelept între evrei.” Aphraates, care, sub numele „Mar-Jacob,” a fost stareț al mănăstirii Mar Mattai, şi episcop, oferă un astfel de număr de tradiții evreieşti care îl pune, în această privință, alături de Efrem Syrus (vezi Aphraates).
Haggadah:
Părinții Bisericii au adoptat de la evrei o masă de interpolări, interpretări, şi anecdote ilustrative, care pot fi cel mai bine denumite prin termenul bine cunoscut, „Haggadah,” dar pe care ei înșiși le numesc felurit. Goldfahn a numărat în opera lui Iustin Martirul („Dialogus cum Tryphone”) douăzeci şi şase tradiții evreieşti şi șase Haggadot polemico-apologete. Printre acestea se poate menționa: mâncarea prin cei trei îngeri care i-au apărut lui Avraam; ascunderea de către Mesia şi ungerea de către Ilie; moartea violentă a lui Isaia (un Haggadah găsit deja în cele mai vechi apocrife, şi la aproape toţi părinții timpurii); identitatea lui Melhisedec cu Shem (compară în special, Epifanie, „Adversus Hæreses,” 35., şi siriana „Peștera Comorilor,” tradusă de Bezold, p. 36).
Clement şi Origen.
Clement îi numește pe haggadiștii evrei „mystæ” (μύσται „persoane inițiate”), un termen care era probabil actual în Alexandria; pentru că scrierile tuturor Părinților Bisericii sunt de acord în considerarea tradiţiei evreieşti ca un fel de doctrină ezoterică înțeleasă numai de cei inițiați. Clement este obişnuit cu vechiul Haggadah la Exod 2:14, potrivit căruia Moise a ucis egipteanul doar prin pronunțarea numelui lui Dumnezeu. Moise este de asemenea numit „Joiakim” şi „Mech” de mystæ („Stromata,” ediția Migne, 8. 897), şi „Melchiel” în Pseudo-Philo, „Antiq. Bibl.” („Revizuirea Evreiască Trimestrială,” 10. 228; compară 10. 726). O relaţie între Clement şi Seder ‘Olam Rabba este arătată de faptul că amândoi dau același număr, şaizeci de ani, ca perioadă a activității lui Elisei (ibidem 5. 138).
Datoria lui Origen față de Haggadah.
Origen derivă încă mai mult din Haggadot. De exemplu: Grădina din Eden este centrul lumii („Selecta in Genesin,” 2. 8; compară ‘Erub. 19a; Sionul este aşa numit în Enoh, 26. 1, 2; şi Jubilee, 8.); împărțirea Mării Roșii în doisprezece părți (predică la Exod 5:5; vezi de asemenea Eusebiu, comentariu la Psalmul 77:13, şi Epifanie, în notele la „Adversus Haereses,” pag. 262 şi următoarele; compară Mekilta la Exod 14:16, şi alte surse evreieşti [„Revizuirea Evreiască Trimestrială,” 5. 151], şi Ḳimḥi la Psalmul 136.); pocăința fiilor lui Korah (comentariu la Epistola către Romani 10:7; compară Midrash la Psalmul 45:4); puterea lui Israel stă în rugăciune (predică la Numeri 13:5; compară Sifre, Numeri 157); Fineas şi Ilie sunt identici (compară cu Ioan 6:7; Ieronim adoptă aceeaşi opinie din Apocrifa [5. 813, ediția Vallarsi; compară cu Yalḳ., Num. 772, dar cele mai timpurii surse lipsesc]); Daniel, Hanania, Mihael, şi Azaria sunt fameni (comentariu la Matei 15:5; compară predica la Ezechiel 4:8; sirul din Ezechiel 14:5; Ieronim, „Adversus Jovin,” cartea 1, 15.; compară cu Daniel 1:3; Epifanie, „De Vitis Prophetarum,” ediția Migne, 44. 424; mai departe Sanh. 93b; Gen. R. 99.); Moise este autorul a unsprezece Psalmi („Selecta” la Psalmul 12., ediția Migne, p. 1055; tot astfel Ieronim [„Adversus Rufinum,” 13.; compară Pesiḳ., ediția Buber, p. 198a]); fiarele sălbatice sunt instrumente ale pedepsei divine, ca în 2 Împăraţi 17:2 (predica la Ezechiel 4:7, 14:4; compară Mishnah Ta’anit 3. 6; Shab. 33a).
Eusebiu.
Eusebiu recunoaște tradiţia evreiască fiind o autoritate aproape egală cu Scripturile, şi o numește ἅγρσΦος παράδοσις; adică, „tradiţia nescrisă” („Historia Ecclesiastica,” 4. 22). Depozitarii săi sunt denumiți de el „deuterotæ” (δευτερωταί, „Præparatio Evangelica,” 11. 5), şi el îi caracterizează în mod corespunzător ca oameni de o tărie neobişnuită a intelectului, ale căror facultăți au fost antrenate să pătrundă până la inima Scripturii. Evreii, spune el, numindu-i δευτερωταί (adică, „tannaim”), pentru că ei explică Sfânta Scriptură (ibidem 12. 1). „Deuterosis” (δευτύρωσις, „mishnah”) este în mod obişnuit folosit de scriitorii ecleziastici pentru tradiţia evreiască, şi este de asemenea găsit în nuvela lui Iustinian.
Eusebiu face o distincție între exegeza ezoterică şi cea exoterică; el adesea clasează Haggadot cu interpretarea exoterică, contrar lui Clement şi altora, care văd în acesta o doctrină secretă. Alături de Haggadot al lui mai pot fi menționate următoarele: Avraam a respectat învăţăturile Torei înainte ca ea să fi fost revelată („Demonstratio Evangelica,” 1. 6; compară Yoma 28b); păcatul Regelui Ezechia în omiterea unui imn de laudă către Dumnezeu după înfrângerea lui Sanherib (comentariu la Isaia 39:1; Ieronim, ad loc., citează aceeaşi tradiție; compară Sanh. 94a; Cant. R. 4. 8; Lam. R. 4. 15); relaţiile lui Merodac-baladan cu Ezechia (comentariu la Isaia 39:1; acelaşi Haggadah este dat în comentariul lui Efrem Syrus la 2 Împăraţi 20:10 [„Opera Syriaca,” 1. 562], ca în una din scolia lui Iacov din Edessa; compară Sanh. 96a). Trădătorul Shebna a fost un mare preot (compară Lev. R. 5.), înșelător (compară Sanh. 26a) şi senzual (ibidem), după cum Eusebiu afirmă în numele lui δ Εβραῖος (comentariu la Isaia 12:10, 11; Ieronim face aceeaşi afirmaţie ad loc.). Pasajul Zaharia 11:8 a primit foarte timpuriu următoarea interpretare Cristologică: După sosirea lui Isus, cei trei puternici moșieri, regi, preoți, şi profeți, au dispărut din Israel („Demonstratio Evangelica,” 10. 1). Ieronim, la Zaharia 11:8, îl citează doar pentru a-l respinge, preferând exegeza evreiască, care aplică textul la Moise, Aaron, şi Miriam; dar el nu îi creditează pe evrei pentru acesta; compară de asemenea Pseudo-Philo („Revizuirea Evreiască Trimestrială,” 10. 321), şi Mekilta 16. 35; Seder ‘Olam Rabba 10.; Ta’anit 9a. Ceva similar este găsit în Aphraates la Numeri 20:1.
Acceptarea de către Părinții Bisericii a Haggadot-ului.
Aphraates dă cea de mai sus ca o exegeză evidentă în sine fără a menționa originea sa evreiască. El face acelaşi lucru cu ale sale numeroase Haggadot, care au fost fără îndoială derivate de la evrei. Efrem Syrus tot astfel dă al lui Haggadot în numele cărturarilor (, clarificatori , etc.), dar niciodată în numele evreilor. Totuşi, Haggadot au fost peste tot atât de acceptate, încât originea lor evreiască în mod gradat a ajuns să fie uitată. Efrem Syrus, de exemplu, spune, despre Geneza 11:29, că Sara a fost numită „Iscah” datorită frumuseții ei; dar aceste Haggadah este deja găsit în Seder ‘Olam R. 2. Explicația lui la Geneza 36:24 este similară cu cea găsită la Onkelos şi Versiunea Samariteană. Despre 2 Împăraţi 4 el are acelaşi Haggadah despre soția lui Obadia care este găsit în Targum Yerushalmi şi în parte în Ex. R. 31. Acestea şi pasaje similare dovedesc cunoştinţa lui Efrem despre ebraică – o cunoştinţă pe care mulți investigatori au disputat-o pe nedrept.
Vasta cunoştinţă a lui Ieronim a tradiţiei evreieşti.
Dar cel mai familiarizat cu tradiţiile evreieşti, şi cel mai mare admirator al lor, este Ieronim. A lui „Quæstiones Hebraicæ in Genesin” formează o serie aproape neîntreruptă de astfel de tradiţii; şi el le citează în mod frecvent de asemenea în alte scrieri ale sale. Ele sunt majoritatea episoade istorice ca adăugări la istoria Bibliei, pe care el le numește fie „traditiones” fie frecvent „fabulæ.” Aceste Haggadot nu i-au fost împărtășite în mod oral lui de către învățătorii săi evrei, ci, destul de remarcabil, el de asemenea a citit lucrări Midrashice. El spune, de exemplu, despre Ieremia 29:21: „Nec legitur in synagogis corum”; despre Zaharia 4:2: „Hæc ab Hebrís dicta reperimus.” Totuşi el vorbeşte despre aceste tradiţii ca şi când ele ar fi o doctrină secretă, „arcanæ eruditionis Hebraicæ et magistrorum synagogæ recondita disciplina” (Zaharia 6:9). El este de asemenea singurul Părinte al Bisericii care este obişnuit cu termenii tehnici ai tradiției evreieşti; de exemplu: „hoc Scriptura nunc dicit” ; „hoc est quod dicitur” ; „non debemus legere,” sau „non legi potest” . El cunoaşte şi aplică metoda de „notarikon” sau „gemaṭria” (la Naum 3:8, la Hagai 1. 1). Această cunoştinţă tehnică a fost observată până acum doar în scrierile lui Barnaba.
Elementele haggadice la Ieronim sunt atât de numeroase încât ele ar umplea volume; unele dintre cele mai importante pot fi menționate aici. La Eclesiastul 4:13 el citează un Midrash pierdut al lui R. Akiba, care s-a transmis doar anonim (compară Eccl. R. 4. 13; Abot de-R. Nathan, versiunea 2., capitolul 4; Midr. Psalmul 9:5) şi în sursele secondare. El este în întregime nesusținut, totuşi, în viziunea lui că Elihu (din Iov) şi Balaam sunt identici („Quæst. Hebr. in Gen.” 22. 21).
La Ezechiel 45:13, 14 Ieronim un Midrash halakic care tratează jertfa-legănată (compară Yer. Terumot 6. 1, 42d). Epifanie a cunoscut de asemenea aceasta; Fariseii se spune că au oferit τριακοντάδες τε καὶ πεντηκοντάδες (Hilgenfeld, „Judenthum und Juden-Christenthum,” p. 73, Leipsic, 1886). La Zaharia 11:13 el are un Haggadah ciudat despre numărul de învăţături afirmative şi negative; o investigație mai apropiată arată că el a păstrat acest Haggadah mai corect decât se găsește el în surse evreieşti („Revizuiri Evreieşti Trimestriale,” 6. 258; Jacob Bernays, „Abhandlungen,” 1. 252).
Părinții Bisericii care au trăit după Ieronim știu mai puțin şi mai puţin despre Iudaism, astfel că, istoria perioadelor de mai târziu nu mai este de nici un interes în această legătură.
Polemici:
Dialogul dintre Iustin şi evreul Trifon este remarcabil pentru politețea cu care evreii şi creştinii vorbesc unul cu altul; mai târziu, totuşi, exemplele nu duc lipsă de limbaj pasionat şi amar folosit de creştini şi evrei în disputele lor. Origen se plânge de încăpățânarea evreilor (Predica 10, la Ieremia 8), şi îi acuză că nu mai posedă cunoştinţa sănătoasă (l.c. 3). Efrem Syrus îşi asumă un ton foarte insultant față de evrei; el îi numește cu nume de ocară, şi vede în ei via nefolositoare care nu aduce roadă bună. Ca Eusebiu, care a folosit nenorocirile evreilor pentru scopuri polemice (comentariu la Psalmul 58:7-12), Efrem vede în condiția lor nenorocită vizita lui Dumnezeu (în Geneza 49:8); pentru că evreii „l-au trădat pe Cristos,” ei au fost scoși din țara lor şi condamnați la rătăciri fără sfârşit (despre 2 Împărați 2, spre sfârşit). După ce Ieronim a enumerat toate țările în care evreii au fost dispersați, el exclamă: „Hæe est, Judæe, tuarum longitudo et latitudo terrarum” („Epistola 129 ad Dardanum”).
Ce i-a mâniat mai ales pe creştini a fost faptul că evreii au persistat în speranţele lor Mesianice. În predica lui împotriva evreilor Efrem spune: „Iată! Acest popor are fantezia că el se va întoarce; după ce l-au întărâtat pe Dumnezeu prin toate felurile, el așteaptă şi se așteaptă la o vreme când el va fi mângâiat.” Efrem, la fel ca Iustin şi Origen, menționează că la această vreme Iudaismul primea numeroase avansări de la rangurile de păgânism, un fenomen atribuit de Părinții Bisericii la maşinațiile lui Satan.
Ieronim, pe de altă parte, vorbeşte cu o mare elocvență despre speranţele Mesianice ale evreilor. Multe pasaje Mesianice din Biblie au fost aplicate de cel din urmă la împăratul Iulian, altele la un viitor îndepărtat, diferențe ce au rezultat în polemici interminabile. Părinții Bisericii au privit la evrei ca la demoni, la sinagoga lor ca la case ale lui Satan; Rufinus batjocorind îl desemnează pe Bar Ḥanina, învăţătorul evreu al lui Ieronim, ca „Baraba,” şi pe Ieronim însuși un rabin. Cuvântul „circumcisio” a fost folosit pentru a condamna întregul Iudaism; evreii, ei au spus, au luat totul carnal (σωματικῶς), creştinii au luat toate lucrurile spiritual (πνευματικῶς).
Dispute între evrei şi creştini.
Scrierile lui Ieronim portretizează viu caracterul polemicilor din acea perioadă. Creştinii care ar încerca să dispute cu evreii trebuiau să fie învățați în doctrină (Prefața la Psalmi). Dar aceste dispute trebuie să fie ținute ca nu cumva evreii să considere că creştinii sunt ignoranți (la Isaia 7:14). Dezbaterile erau foarte vii. Se făcea referință, chiar dacă numai figurativ, la plantarea piciorului unul împotriva altuia, la trasul frânghiei, etc. (l.c.). Este incredibil că evreii erau atât de nebuni încât „țipau cu limbi nestrunite, făcând spume la gură, şi răgușind la voce” (despre Epistola către Tit, 3:9). Nici nu este probabil ca evreii „au regretat când nu au avut nici o oportunitate de a calomnia şi defăima creştinii” (Prefața la Iosua), deşi evreii din acel timp nu arată nici o modestie în susținerea părții lor în aceste discuții. Ei au fost acuzați că au evitat întrebările care au apărut despre pasaje mai dificile ale Bibliei (din Isaia 44:6), ceea ce a dovedit simplu că ei au vrut să evite disputele cu totul. Dar evreii au avut aliați în opiniile lor; căci păgânii şi sectele creştine au fost de acord cu ei în multe puncte, atrăgând asupra lor înșiși polemicile Părinților Bisericii.
Atacurile mărturisite asupra evreilor.
Dintre numeroasele lucrări polemice direcționate împotriva evreilor, doar câteva pot să fie menționate aici. Din lucrarea lui Clement, „Canonul Bisericii, sau împotriva iudaizatorilor” (Κανὼν ‘Εκκλησιαστικὸς ἢ Πρὸς τονς ‘Ιουδαιζοντας; Eusebiu, „Historia Ecclesiastica,” 6. 13), doar câteva fragmente au fost păstrate. Lucrarea faimoasă a lui Origen, „Contra Celsum,” este direcționată nu mai puţin împotriva evreilor decât împotriva păgânilor, de vreme ce Celsus a adus înainte multe doctrine evreieşti. Lucrarea lui Eusebiu „Demonstratio Evangelica” a fost declarată un atac direct asupra evreilor (vezi 1. 1, 11). A lui Aphraates Predica 19 este larg direcționată împotriva evreilor, şi Predicile 11, 13, 15, denunță circumcizia, Sabatul, şi discriminarea între mâncărurile curate şi necurate, „de care ei sunt mândri.”
O mică lucrare a lui Novatian, anterior atribuită lui Tertulian („Epistola de Cibis Judaicis,” Leipsie, 1898, ediția G. Landgraf şi C. Weyman, retipărită din „Archiv für Lateinische Lexicographie und Grammatik,” 11), este de asemenea direcționată împotriva legilor dietare evreieşti. Isidore din Sevilia a copiat această lucrare aproape cuvânt cu cuvânt în a lui „Quæstiones in Leviticum,” 9. Foarte probabil de asemenea prin Novatian, şi astfel din secolul al patrulea, este tratatul „Adversus Judæos,” adesea atribuit lui Ciprian; acesta este, totuşi, cumva împăciuitor în ton (Landgraf, în „Archiv,” 11. 1897). În lucrările lui Tertulian se găsește de asemenea un tratat, „Adversus Judæos,” similar în multe privințe cu a lui Ciprian „Testimonia,” amândouă fiind inspirate dintr-o lucrare mai veche, „Altercatio Simonis Judæi et Theophili Christiani” (P. Corssen, Berlin, 1890); în „Altercatio” evreul este convertit.
După moartea lui Julian, Efrem a compus patru imnuri: împotriva Împăratului Iulian Apostatul, împotriva ereziilor, și împotriva evreilor (în „S. Ephraemi Syri Carmina Nisibena,” ediția Bickell, traducerea latină, Leipsic, 1866; și Overbeck, “S. Ephraemi Syri Aliorumque Opera Selecta,” text sirian, Oxford, 1865). În legătură cu acestea, în timp, precum și în subiect sunt cele șase predici ale lui Ioan Gură de Aur împotriva evreilor („Predici” 1.). În acestea el se plânge cu amărăciune de creștini pentru încă se agață de obiceiurile evreiești, o situație menționată de către alți Părinți ai Bisericii, de asemenea. Ieronim oferă exemple frapante în comentariile sale la Matei 23:5 și la Ezechiel 33, și mai caracteristice încă sunt următoarele cuvinte ale lui: „Legile evreieşti apar pentru cei neștiutori și oamenii obișnuiți ca fiind chiar idealurile înțelepciuni și rațiunii umane” („Epistola 121 ad Algasiam”). Această atitudine a mulțimii a fost, desigur, cu sinceritate combătută de către Părinții Bisericii; astfel, o lucrare anonimă menționată de Fotie („Myriobiblion,” ediția Migne, p. 390) este îndreptată împotriva evreilor și împotriva celor care, ca și evreii, au sărbătorit Paștele pe data de 14 Nisan. Lucrarea sărbătorită a lui Epifanie „Adversus Haereses,” așa cum, de asemenea, a lui „Ancoratus,” tratează credința iudaică; privind-o doar ca un al treilea sistem religios, a fi recunoscut alături de Scythism și Hellenisin, în timp ce singura revelația divină este creștinismul. Fondatorul dogmaticii creștine, Augustin, în ciuda tuturor principiilor dogmatice de clasificare, îi grupează pe evrei, păgâni, și Arieni într-o singură clasă („Concio ad Catechumenos”).
Punctele criticate de către Părinții Bisericii sunt multiple; acestea includ astfel de legi fundamentale, precum cele ale Sabatului, cu privire la transferul căreia spre duminică Justin deja o tratează („Dialog”, capitolul 24) – o schimbare la care s-a opus Origen (compară Diestel, „Geschichte des Alten Testament,” p. 37), și pe care Origen (comentariu pe Romani 6:2) și Ieronim („Epistola 121 ad Algasiam”), caută să se dovedească a fi imposibil de respectat („Grätz Jubelschrift,” p. 191). Circumcizia, care este, de asemenea, violent atacată de Origen (vezi Diestel, „Gesch. des Alten Testaments,” pag. 37), legile alimentare, și multe probleme minore, cum ar fi, de exemplu, spălarea mâinilor, sunt realizate la rândul lor, pentru a servi în calitate de subiecte de scriere polemică (Origen, comentariu la Matei 11:8). Într-adevăr, Părinții Bisericii, chiar și în secolul al patrulea permiteau mai multe informații cu privire la respectarea legilor levitice de puritate decât sursele rabinice, Neuburger (în „Monatsschrift,” 1873, p. 433) în sens contrar.
Acuzații nefondate împotriva evreilor.
Ieronim spune („Epistola 109 ad Riparium”) că samaritenii și evreii au considerat nu numai trupurile celor morți ar fi necurate, dar și ustensilele din casă care conțin un cadavru. Probabil ca urmare a legilor levitice de purificare a evreilor, precum și samariteni și eretici, au evitat contactul cu creștinii, un fapt de care Ieronim se plânge amarnic, dar cel mai mult pe nedrept (despre Isaia 65:4). La fel de absurd este atunci când Justin îi acuză pe evrei, chiar pe rabinii și înțelepții lor, de imoralitate („Dialogus cum Tryphone,” 134, 141). Poate fi foarte bine adăugată o frază caracteristică polemică a lui Tertulian în acest sens: „Noi avem totul în comun, cu excepția femeilor noastre; voi aveți comunitate numai în acest sens” (vezi Hefele, „Beiträge zur Kirchengesch.” 1. 16, Tübingen, 1864).
Poate că mai plauzibilă, deși de multe ori discutată și negată în vremuri mai recente, este acuzația Părinților Bisericii Iustin, Origen, Epifanie, and Ieronim, că evreii îl ocărăsc și îl blesteamă pe Isus – adică, creștinismul – de trei ori pe zi în rugăciunile lor („Revizuire evreiască trimestrială,” 5. 130, 9. 515; compară Wulfer, „Adnot. Theriaca Judaica,” pag. 305; Krauss, „Das Leben Jesu,” pag. 254, Berlin, 1902).
Întrebări dogmatice, desigur, au fost subiectul unor controverse – întrebări care niciodată nu se termină – despre abrogarea legii mozaice, persoana lui Mesia, etc. Cu toate acestea, a existat un acord comun între creștini și evrei în chestiuni cum ar fi Antihrist (vezi Irineu, passim, Ipolit, „De Antichristo”; compară „Revue Etudes Juives,” 38. 28, și Bousset, „Der Antichrist,” Göttingen, 1895), chiliasm (Efrem Syrus despre 2 Împăraţi 4:35; compara Sanh. 97a; „Ab Zarah” 9a; și alți Părinți ai Bisericii), angelologie, Înviere, etc.
Priceperea evreilor în controversă.
Capacitatea evreilor de a face față cu succes creștinilor în aceste controverse se datorează faptului că acestea au fost bine versați în toate problemele în discuție. Ieronim presupune că în întrebări Scripturale fiecare evreu este în măsură să dea răspunsuri satisfăcătoare (Prefață la Samuel). Evreii, de altfel, erau familiarizați nu numai cu textul original, dar, de asemenea, cu Septuaginta, Apocrifa, versiunea Aquila, și, în general, cu toate lucrările legate de Sfânta Scriptură. Nu mai devreme că scrierile lui Apollinaris Laodicinus au apărut, că evreii le citesc și le discută (Ieronim despre Eclesiastul 5:17).
Mai ales demn de menționat este faptul că evreii au fost la fel de bine versați în Noul Testament ca și în cel Vechi, fiind în măsură să explice dificultățile de acolo care nedumereau chiar pe profesorii creștini desemnați oficial (idem despre Isaia 11:1). Efrem Syrus afirmă, destul de curios (Predica 25, în Zingerle, „Bibliothek der Kirchenväter,” 2. 271), că evreii au recunoscut că Ioan Botezătorul într-adevăr a apărut. Origen se referă o tradiție evreiască, despre Iuda Iscarioteanul (despre Mat., Com. ser., § 78). Ieronim este, prin urmare, de crezut atunci când spune că evreii au fost de multe ori în situația de a-i aplauda pe proprii campioni (despre Ezechiel 33:33), ceea ce au şi făcut, într-un mod senzațional (ib. 34:3). Ioan Gură de Aur taxează, de asemenea, pe evrei cu modul lor teatral („Opera,” ediția Montfaucon, 1. 656), și în fața lui, dreptul şi precautul Iustin spune același lucru („Dialogus cum Tryphone,” 122).
Vechiul Testament si Apocrifa: creștinii și Eleniștii evreiești.
Obiectul principal al demersului creștin a fost să smulgă Vechiul Testament de la evrei și de a face din el o armă creștină. Prin urmare, după cum spune Ieronim (despre Mica 7:9), evreii sperau că, în vremurile mesianice, Legea și Proorocii vor fi luate de la creștinii și date evreilor exclusiv (compară pasajul polemică în Ex. R. 47). Pentru a realiza scopul lor, creștinii au folosit exegeza alegorică cum au fost dezvoltată de către Philo și de alți eleniști evreiești. Sensul literal, spune Origen, este destul de bun numai pentru evrei, pentru că nimic nu poate fi aplicat la Isus. Numai Isidor Pelusiotul a avut înțelegere suficientă de a avertiza împotriva aplicării întregului Vechi Testament lui Isus, ca nu cumva evreii și păgânii să găsească un motiv de batjocură (Epistolele, 1, ep. 106; 2, ep. 195). Cu toate acestea, întreaga Biserică creștină a căzut în această exagerare; și în ce absurdități au fost ei conduși este arătat de următoarele exemple: Sara și Agar, explicate deja alegoric de către Pavel (Galateni 4:24), sunt, potrivit lui Clement („Stromata,” 1. 5), înțelepciunea și lumea. Cele două femei care au apărut înaintea lui Solomon simbolizează Sinagoga și Biserica; primeia îi aparține copilul mort; celei din urmă, cel viu, adică, credința evreiască este moartă; credința creștină este vie (Efrem Syrus despre 1 Împăraţi 3:6). Acestea ar putea trece; dar aceasta devine o simplă copilărie, atunci când David este făcut a semnifica Israelul vechi și uzat, iar Abișag pe Isus (despre 1 Împăraţi 1:1). La fel de nefiresc este afirmația lui Fulgențiu în „Epistola Synodica” (în Hefele, „Conciliengesch,” a 2-a ediție, 2. 699), că Esau reprezintă „figura Populi Judæorum,” și Iacov poporul destinat să fie salvat. Evreii făcut lucrurile mult mai usor uitându-se la ei înșiși ca Iacov, și la creștini ca Esau sau Edom. La dispute creștinii știau dinainte cum ar interpreta evreii anumite pasaje. „Dacă am întreba pe evrei care fiică este [Psalmul 45], nu mă îndoiesc că vor răspunde: sinagoga” (Ieronim, „Epistola 42 ad Principiam”). Prin urmare, evreii s-au opus nu numai exegezei creștine cu sensul literal, dar, de asemenea, au avut interpretări alegorice, gata de-ale lor.
Numai Tertulian și Irineu au fost suficient de raționali pentru a urmări sensul literal simplu. Așa-numita școală din Antiohia, ai cărei cei mai eminenți reprezentanți au fost Teodor de Mopsuestia și Theodoret, a învățat, de asemenea, o exegeză în întregime rațională; deși ucenicii acestei școli, cum ar fi Cosmas Indicopleustes, a folosit metodele alegorice și tipice în mod extensiv (Barjean, „L’Ecole Exégétique d’Antioche,” Paris, 1898). Totusi, nu poate fi negat faptul că alți Părinți ai Bisericii, și mai presus de toate Ieronim, a făcut o treabă excelentă în exegeza simplă.
Textele corupte ale Bibliei.
Exegeza bună depinde de un text bun, iar acest lucru creștinii nu îl aveau; pentru că copiile Bibliei care circulau printre ei erau corupte într-o serie de pasaje. La o anumită dispută între evrei și creștini, primii, destul de natural, s-au referit la aceste greșeli, și i-au batjocorit pe adversarii lor, că au permis astfel de gafe evidente. Argumentele evreieşti de acest tip sunt adesea citate de Iustin, Origen, Ieronim, și alte părinți. În scopul de a elibera Biserica de reproșurile drepte ale evreilor pe acest motiv, Origen a efectuat lucrarea sa gigantică, Hexapla (Epifanie, „De Ponderibus et Mensuris,” 2), în care, el adesea restabilește lectura evreiască (de exemplu, predica despre Numeri 16:4; Comentariul pe Romani, cărțile 2, 13; compară Rufinus, „Apologia s. Invectiv. in Hieronymum,” cartea 5, capitolul 4). Iustin este destul de sincer pentru a respinge un lustruit hristologic evident, notoriul ἀπῗ8 τοῦξύλου, care a fost declarat a fi citirea în Psalmul 96 (95:10), interpolat în versiunea în limba greacă („Domnul a domnit din lemn”). În afară de Iustin („Dial. cum Tryphone,” 73), aceasta interpolare se găsește numai în părinții latini – Tertulian, Ambrozie, Augustin, Leo, și Grigore cel Mare – care s-au răsfățat în mult nonsens cu privire la cuvintele „a ligno.” Augustin („De Civitate Dei,” 16. 3) a avut un text în Geneza 10:2, în care nu șapte, ci opt fii ai lui Iafet au fost menționați, o lectură care nu se găsește în nici unul din textele cunoscute. Prin urmare, evreii au respins toate traducerile, recunoscând cel mult „Secunda editio” a lui Aquila, pentru că aceasta a fost actualizată (κατὰ U7 + 1F00κρίβειαν; Ieronim despre Ezechiel 4:15). Ieronim este singurul Părinte al Bisericii, care, împotriva Septuagintei, în mod constant se referă la „Hebraica veritas.” Cu un mare cost el a avut o Biblie copiată pentru el de către prietenul său evreu („Adversus Rufinum,” cartea 2), care a împrumutat pentru el, deși cu „pia fraus,” copiile aparținând sinagogii („Epistola 36 ad Damasum”). Cu toate acestea, chiar și Ieronim îi acuză pe evrei de manipularea textului Bibliei (Maleahi 2:2); și, după aceea, acuzația se repetă în mod constant.
Creștinii nu s-au descurcat mai bine cu Apocrifa, pe care ei au apreciat-o prea înaltă, deși acestea uneori ofensau bunul simț. Origen s-au descurcat prost în mâinile evreilor cu scrierea sa apocrifă a lui Susana („Epistola ad africanum de Historia Susannæ,” 5) și nici nu a fost obscenă legenda lui Ieronim de la Ieremia 29:21 – o legendă, care este în mod evident în legătură cu această scriere apocrifă (vezi a lui N. Brüll „Jahrbücher,” 3. 2), primită favorabil de către evrei. Ieronim (despre Matei 27:9) susține că a primit o scriere apocrifă pe Ieremia de la un nazireu evreu, și că ar fi găsit într-o carte ebraică („Epistola 36 ad Damasum,” „in quodam Hebræo volumine”), o istorie a lui Lameh; dar profesorul său evreu vorbește cu dispreț despre adăugările la Daniel, ca fiind scrise de unii greci (Prefață la Daniel). Vezi canoanele Bibliei.
Importanța Părinților Bisericii pentru învățătura evreiască, deja recunoscută de către David Ḳimḥi și Azaria dei Rossi, devine evidentă, în cazul în care se consideră că multe propoziţii din Talmud si Midrash pot fi aduse în perspectiva corectă doar prin lumina exegezei și polemicilor acestor scriitori creștini. Prin urmare, învățătura evreiască modernă se întoarce, deși nu cu suficientă dorință, pentru a investiga lucrările Părinților Bisericii.
Bibliografie:
- M. Rahmer, Die Hebräischen Traditionen in den Werken des Hieronymos, 1: Quœstiones in Genesin, Breslau, 1861;
- idem, Die Hebräischen Traditionen in dem Bibelcommentar des Hieronymos, in Ben Chananja, 1864, 7;
- idem, Die Hebräischen Traditionen des Hieronymos, in Frankel’s Monatsschrift, 1865, 1866, 1867, 1868;
- in the Grätz Jubelschrift, 1887;
- in Monatsschrift, 1897, pp. 625-639, 691-692; 1898, pp. 1-16;
- S. Krauss, Die Juden in den Werken des Heiligen Hieronymos, in Magyár Zsidó Szémle, 7, 1890;
- Grätz, Haggadische Elemente bei den Kirchenvätern, in Monatsschrift, 1854, 3;
- Goldfahn, Justin Martyr und die Agada, ib. 1873, 27, şi retipărită;
- Gerson, Die Commentarien des Ephraem Syrus im Ihrem Verhältniss zur Jüdischen Exegese, Breslau, 1868;
- Grünwald, Das Verhältniss der Kirchenväter zur Talmudischen und Midraschischen Literatur, in Königsberger’s Monatsblätter, and reprinted, Jung-Bunzlau, 1891;
- S. Funk, Die Haggadischen Elemente in den Homilien des Aphraates, des Persischen Weisen, Vienna, 1891;
- S. Krauss, The Jews in the Works of the Church Fathers, in Jewish Quarterly Review, 1892, 5. 122-157; 1893, vi. 82-99, 225-261. O investigație foarte meticuloasă este tratatul lui L. Ginzberg, Die Haggada bei den Kirchenvätern und in der Apokryphischen Litteratur, in Monatsschrift, 1898, 42. şi următoarele, şi retipărit, Berlin, 1900;
- idem, Die Haggada bei den Kirchenvätern, vol. 1, Amsterdam, 1809.
