Mișcări Creștine în Istorie
ANABAPTIȘTII – Anabaptismul a fost o mișcare creștină de reînnoire radicală din sec. 16, în teritorii care acum cuprind părți din Elveția, Austria, Cehia, Germania, Alsacia și Olanda. Trăsăturile sale mascate includ așezarea evreilor în centrul înțelegerii noastre despre credința creștină, accentuează noua naștere și ucenicia în puterea Duhului, stabilirea de biserici ale credincioșilor, necontrolate de stat, dedicare părtășiei economice și o viziune de restaurare a creștinismului Noului Testament.
BOHEMIENII – Au avut loc diferite mișcări și concilii la Pisa în 1409, la Constance din 1414 până în 1418 și Basle din 1431 în 1449. În această perioadă, autoritatea era o chestiune importantă. Primul conciliu a fost despre schismă. Al doilea a fost despre reforma din Bohemia, din 1400 până la John Hus. Au apărut 3 mișcări diferite. În Anglia, cea inspirată de Wycliff, în Olanda, Gerard Grant și John Hus în Bohemia. Conciliul de la Constance a tratat aceste mișcări. Caracterul lui Hus era puternic pe partea morală, nu cea intelectuală. (H. Bainton, pp. 58-59.) Ca și Wycliff, el denunța pretenția papalității de a conduce biserica, starea lumească a clercilor și păcatul simoniei. Hus a declarat că biserica nu poate judeca cazurile de erezie.
CALVINISMUL – cunoscut ca o teologie reformată, este o mișcare în cadrul Protestanismului ortodox ce a fost dezvoltat de John Calvin (1509-1564), un teolog francez. John Calvin a avut doar opt ani atunci când Martin Luther a afișat cele 95 de teze ale sale. Calvin și Luther nu s-au întâlnit niciodată. Calvin a fost un avocat care a devenit Pastor în Geneva, Elveția. El s-a căsătorit în 1539. Calvin a scris multe comentarii pentru diferite cărți legate de Biblie, însă este mai cunoscut pentru munca sa cunoscută ca The Institutes of the Christian Religion, o lucrare extraordinară despre teologia Creștină, pe care a publicat-o la vârsta de 26 de ani.
CARISMATICII – Sunt atât de mulţi creştini nedumeriţi de teologia şi experienţele oamenilor din Mişcarea carismatică. Iar aceştia au devenit tot mai vizibili, datorită televiziunilor şi radiourilor creştine, a cărţilor, revistelor şi predicatorilor lor, totul într-o manieră atât de agresivă, inundând până şi cutiile poştale. Televiziunea şi mass media au răspândit această mişcare, ea a fost creată pe o platformă nemaipomenită. De fapt, nu am fi departe de adevăr spunând că cei mai mulţi oameni ar presupune că creştinismul evanghelic este ceea ce reprezintă mişcarea carismatică, ea fiind atât de mediatizată şi expusă.
DISPENSAȚIONALISMUL – a influenţat credinţele doctrinale ale multor biserici, inclusiv biserica Baptistă, bisericile Bibliei, bisericile Penticostale, şi multe alte biserici Evanghelice ne-dominaționale. Poate că tu chiar eşti Dispensațional în gândirea ta deşi nu te numești pe tine însuți Dispensaționalist. Creştin este mereu un termen mai bun, dar termeni precum Dispensaționalist ajută la definirea de unde vii tu când este vorba de viziunile noastre despre Vremurile sfârşitului şi Împărăţia prezentă şi viitoare a lui Dumnezeu.
IUDAISMUL PRIMULUI SECOL – Când vă gândiţi la cuvântul „fariseu” ce vă vine imediat în minte? Probabil nimic bun. Deci, de ce să învăţăm despre farisei? Scopul acestui scurt studiu este să realizeze mai multe obiective în mintea cititorului. Se speră că unele dintre viziunile peiorative şi dăunătoare despre farisei care există în minţile multor indivizi vor înceta în lumina faptelor biblice şi istorice. În lumina unei viziuni mai echilibrate şi mai informate despre subiect, se speră că cititorul va avea o înţelegere şi o apreciere mai bună a contextului cultural şi religios în care Mântuitorul nostru Yeshua Mesia, Pavel şi alţi credincioşi din primul secol au acţionat. Şi în final, se speră că cititorul, după realizarea că au existat mulţi farisei buni şi ne-ipocriţi (incluzându-l pe însuşi Apostolul Pavel), şi că, după cum ei erau strămoşii iudaismului rabinic modern, cititorul va câştiga o atitudine nu doar mai echilibrată ci şi una plăcută faţă de iudaismul modern.
NOVAȚIENII – Întreaga tradiţie latină, cu excepţia acelor teologi ai secolului al patrulea care sunt sub influenţă grecească (Damasus, Prudentius, Decretum Gelasianum etc), îl numeşte pe marele schismatic, Novatianus; în vreme ce autorii greci îi scriau, în general, numele Navatos. Doar Dionisie din Alexandria îl numeşte Noovatianos. Tabăra pe care el a format-o este denumită, îndeobşte, novaţienii: doar o dată, Ciprian foloseşte în scriere novatiamenses (Ep. 73,2). Când Epifanie (Ancorat. , 13) îi numeşte pe novaţienii din Roma montenses, probabil că îi confundă cu donatiştii.
PREZBITERIANISMUL – este o ramură a creștinismului protestant ce aderă la tradiția teologică calvinistă și ale cărei congregații se organizează potrivit unei forme de guvernare prezbiterane. Teologia prezbiterană accentuează, de obicei, suveranitatea lui Dumnezeu, autoritatea Scripturilor și necesitatea harului, prin credința în Hristos. Prezbiteranismul își are originile în Scoția. Scoția și-a asigurat o formă de „guvernare bisericească“ prezbiterană prin Actele Uniunii din 1708, în urma cărora a luat ființă Regatul Marii Britanii. De fapt, majoritatea prezbiteranilor din Anglia au legături scoțiene, iar denominațiunea prezbiterană a ajuns în America de Nord în mare parte prin intermediul imigranților scoțieni și irlandezi. Denominațiunile prezbiterane din Scoția aderă la teologia lui Calvin și a succesorilor lui imediați, deși în cadrul prezbiteranismului contemporan există o varietate de poziționări teologice.
PURITANII – erau o grupare importantă printre Protestanții Englezi în secolul 16, iar între anii 1630 și 1660, în secolul 17, inclusiv Calviniștii Englezi. Puritanismul în acest sens a fost fondat de unii exilați Marieni din cler imediat după ascensiunea Elizabetei I a Angliei în 1558, ca o mișcare activistă în cadrul Bisericii Angliei. Termenul “Puritan” este deseori folosit astfel încât hendonismul și puritanismul să fie antonime. (1) Puritanii nu au avut voie să schimbe biserica stabilită pe interior, fiind restricționați sever în Anglia de legi ce controlau practicarea religiei, însă părerile lor erau luate de emigragrea congregațiilor în Norvegia și mai târziu în Noua Anglie, Statele Unite și de clerul evanghelic în Iralanda și mai târziu Wales, fiind răspândiți în societatea laică, prin predică și părți ale sistemului educațional, în special colegii ale Universității din Cambridge.
REFORMA – În general, toate bisericile ce s-au dezvoltat în urma revoltei secolului șaisprezece împotriva bisericii Romane, pot fi considerate reformate. Totuși, termenul “Reformat” desemnează în mod special acea ramură a Reformei bisericii vestice caracterizate original de un mod distinct non-Lutheran, o teologie Augustiniană cu un nivel ridicat de ecleziologie însă puțină atenție față de tradiția ecleziastică ce nu poate fi urmărită spre Scripturi sau biserica timpurie. Acele biserici din “tradiția Reformată” sunt văzute ca fiind în grupul bisericilor ce s-au dezvoltat din Reformă în anumite orașe libere din Suedia, Germania non-Lutherană, în Ungaria, Boemia și sudul Franței, de la începutul și mijlocul secolului șaisprezece.
SINAGOGA PRIMULUI SECOL – Cu jumătate de secol în urmă ar fi fost imposibil în cercurile învățaților. În cercetările trecute cu privire la creștinism, era obișnuit ca Isus și Pavel să fie numiți fondatori ai unei noi religii, care era prin definiție și origini, diferită de iudaism. Consistentă cu învățătura teologică creștină și instituțională a majorității învățaților vechi ai NT, studiile lor adesea luau de bun modelul supersesionist al istoriei: ridicarea creștinismului era văzută ca și restaurarea religiei biblice, care se presupunea a fi coruptă de iudaismul post-biblic. Chestiunile confesionale, apologetice, și istorice erau similar amestecate de partea cealaltă a împărțirii religioase și disciplinare. Ca un ecou la descrierile tradiționale rabinice despre Isus ca fiind magician, evreu apostat și înțelept ratat, istoricii evrei anulau adesea creștinismul ca fiind un mesianism rătăcit ce duce departe de către amestecul neamurilor.
TEOLOGIA ÎNLOCUIRII – este viziunea că biserica este noul şi adevăratul Israel care l-a înlocuit sau l-a dat la o parte permanent pe Israel ca popor al lui Dumnezeu. Un alt termen, adesea găsit în cercurile academice, pentru teologia înlocuirii este supersesionism. Teologia înlocuirii a fost combustibilul care a energizat antisemitismul Medieval, prigoanele est Europene, Holocaustul şi disprețul contemporan pentru statul modern al lui Israel.
THERAPEUTAE – erau o sectă de Evrei ce a înflorit în Alexandria și alte părți ale Diasporei Iudaismului Elen în ultimii ani ai Perioadei celui de-al Doilea Templu. Sursa principală de informații în ceea ce-i privește pe Therapeutae se găsește în relatarea din De vita contemplativa (“Viața Contemplativă”), scrisă de filosoful Evreu Philo din Alexandria (20 Î.Hr. – 50 d.Hr.) Autenticitatea autorului acestei lucrări a fost pusă sub semnul întrebării din cauza diferitelor poziții ale filosofiei Grecești din această lucrare în comparație cu cele din alte lucrări scrise de Philo, și din cauză că în alte lucrări Philo nu-i menționează deloc pe Therapeutae, deși acest articol va face referire la Philo ca autor. Autorul pare să-i fi cunoscut personal pe aceștia.
WALDENSIENII – Waldensii sunt deosebiți în lumea creștină. Locul lor în Europa este unic. Poziția lor în istorie, la fel, dar și finalul. Waldensii au o mărturie dublă. Ca și vârfurile înzăpezite unde locuiesc, care privesc peste câmpiile Italiei și provinciile Franței, acest popor este legat și de vremurile străvechi, dar și de cele moderne și mărturisește despre Roma și despre reformă. Dacă ei sunt vechi, Roma este nouă, dacă ei sunt puri, Roma este coruptă, dacă ei au credința apostolilor, Roma a părăsit-o. Faptul că credința și închinarea waldensă au existat cu secole înainte de protestantism este limpede, dovezile se găsesc în istorie și pe pământurile Europei medievale; dar antichitatea waldensilor este antichitatea Protestantismului.
