Literar, iconoclasmul înseamnă distrugerea religioasă şi politică a imaginilor şi monumentelor sacre, de obicei (dar nu întotdeauna) de către alt grup religios. Oamenii care distrug astfel de imagini sunt numiţi iconoclaşti, în timp ce aceia care respectă sau venerează acele imagini sunt numiţi iconoduli.
Termenul „iconoclast” a ajuns să aibă un înţeles mai generalizat.
Iconoclasmul bizantin
Prima perioadă iconoclastică: 730- 787
Împăratul Leo al III-lea Isaurianul (care a domnit între 717-741) a interzis uzul icoanelor lui Isus, a Mariei şi Sfinţilor şi a ordonat distrugerea acestor imagini în anul 730. Controversa a fost alimentată de refuzul multor creştini rezidenţi în afara Imperiului Bizantin, inclusiv mulţi creştini ce trăiau în Califatul Islamic, de a accepta argumentele teologice ale împăratului. Sfântul Ioan din Damasc a fost unul dintre cei mai proeminenţi. În mod ironic, creştinii care trăiau sub legea musulmană în acea vreme aveau mai multă libertate de a scrie în apărarea icoanelor decât cei ce trăiau în Imperiul Bizantin. Leo a fost capabil să promulge politica sa datorită popularităţii sale personale şi a succeselor militare – el este creditat ca salvator al Constantinopolelui în timpul unui asediu arab din 717-718 şi apoi sprijinind Imperiul în războaiele anuale.
Fiul lui Leo al III-lea, Constantin al V-lea (domnie: 741-775) a fost provocat odată de un general care a folosit propaganda iconofilă (favorabilă icoanelor), dar succesul său militar împotriva acestei ameninţări i-a consolidat poziţia.
Prima perioadă iconoclastică a luat sfârşit la Al Doilea Sinod din Nicaea în 787, când venerarea icoanelor a fost permisă, chiar dacă până atunci era strict interzisă. Printre motivaţii a fost şi doctrina Întrupării: pentru că Fiul lui Dumnezeu (Isus Hristos) s-a întrupat, având o apariţie fizică, acum este posibil să fie folosit material fizic pentru a-L înfăţişa pe Fiul Domnului şi a-i zugrăvii pe sfinţi. Adularea icoanelor a durat până la domnia succesorului împărătesei Irene, Nicephorus I (domnie: 802-811) şi două scurte domnii după aceea.
A doua perioadă iconoclastică: 813-843
Împăratul Leo al V-lea (813-820) a instituit a doua perioadă a iconoclasmului în 813, care pare să fi fost cu forţări mai puţin riguroase, odată ce au fost mai puţine martirizări şi distrugeri publice ale icoanelor. Leo a fost urmat de Mihai al II-lea, care l-a avut urmaş pe Teofil al II-lea. Teofil a murit lăsând-o pe soţia sa Theodora ca regentă a moştenitorului său minor, Mihai al III-lea. Ca Irene cu 50 de ani înainte, Theodora i-a mobilizat pe iconoduli şi a proclamat repunerea în drepturi a icoanelor în 843. Din acele timpuri, prima duminică a Postului Mare este celebrată în bisericile de tradiţie ortodoxă ca sărbătoare a „Triumfului Ortodoxiei”.
Iconoclasmul islamic
Din cauza prohibiţiei împotriva decoraţiunilor de figuri în moschei – nu, cum se spune adesea, o totală interzicere a folosirii imaginilor – musulmanii au ocazia de a comite acte de iconoclasm împotriva imaginilor religioase ale altor religii. Un exemplu este distrugerea frescelor şi statuilor monumentale ale lui Buddha la Bamiyan de către talibani, un element al mişcării Islamice.
Într-un număr de ţări, oştile cuceritoare musulmane au dărâmat templele şi casele de rugăciune locale şi au zidit moschei în locul lor. Domul de Piatră din Ierusalim a fost construit peste rămăşiţele Templului Iudaic din Ierusalim. Acte similare s-au semnalat în părţi ale nordului Africii sub cucerirea musulmană. În India, numeroase foste mănăstiri budiste au fost cucerite şi reconstruite ca moschei. În anii mai recenţi, unii naţionalişti Hindu au încercat să dărâme aceste moschei, pentru a le înlocui cu temple Hindu. Aceasta este o parte a conflictului actual dintre naţionaliştii Hindu indieni şi islamiştii indieni.
Reforma iconoclasmului
Unii dintre reformatorii protestanţi şi-au încurajat adepţii să distrugă operele artistice catolice insistând că sunt idoli. Huldreich Zwingli şi John Calvin au promovat acest demers întru adaptarea primelor lăcaşuri de cult protestante. În 1562, nişte calvinişti au distrus mormântul Sfântului Iranaeus şi relicvele dinăuntru, care erau sub altarul bisericii de la martiriul său din 202.
Ţările de Jos (inclusiv Belgia) au fost lovite de un masiv val de iconoclasm protestant în 1566. Acesta a fost numit Beeldenstorm.
Episcopul Joseph Hall din Norwich a descris aceste evenimente din 1643, când soldaţi şi cetăţeni. Încurajaţi de o ordonanţă a Parlamentului împotriva superstiţiilor şi idolatriei, s-au comportat astfel:
„Doamne, ce lucrare a fost aici! Ce zdrăngănit de geamuri! Ce darâmare de ziduri! Ce sfărâmare de monumente! Ce distrugere de lăcaşuri! Ce smulgere de fier şi bronz de la ferestre! Ce stricăciune de arme! Ce demolare de statui! Ce sunete şi scrâşneli la tuburile de orgă! Şi ce triumf hidos în piaţa publică în faţa întregii ţări, când toate tuburile de orgă smulse, acoperămintele de altar, veşminte şi mantii, laolaltă cu crucile de plumb care de curând au fost tăiate din curtea devastată, precum şi cărţile de slujbă şi de psalmi care au putut fi cărate la foc în piaţa publică, aruncate la grămadă.”
(courtesy of http://bopedia.com)
ARTICOLE ADIŢIONALE LA SUBIECT:
Iconoclasmul – The Catholic Encyclopedia – Iconoclasmul (Eikonoklasmos, „Distrugerea imaginilor”) este numele ereziei care în secolele al optulea şi al nouălea a tulburat pacea Bisericii Răsăritene, a cauzat o serie de rupturi cu Roma, care au deschis calea spre schisma lui Photius şi a avut un ecou la o scară mai mică în Regatul Francilor din Vest. Istoria în răsărit este împărţită în două valuri distincte de persecuţii asupra catolicilor, la finele fiecăreia stând figura unei împărătese adoratoare a icoanelor (Irene şi Theodora). (courtesy of www.newadvent.org)
Bizanţul, iconoclasmul şi călugării – Istoria perioadei bizantine târzii – din secolul al 8-lea până în secolul 15 – nu a fost încă scrisă pe deplin. Asta înseamnă că o fază seculară a istoriei propriei noastre biserici nu a fost disecată şi evaluată în toată complexitatea sa, în „rupturile şi legăturile” sale. În mod ciudat, gândirea ortodoxă a avut întotdeauna un interes scăzut faţă de Bizanţ, iar acesta a fost domeniul istoricilor „lumeşti” – sau al somităţilor pe probleme specifice. Dar, în pofida abundenţei de monografii, nu a existat o istorie a Bisericii Bizantine în sensul deplin al cuvântului – ca încercare de descriere şi înţelegere a drumului parcurs de istorie, pentru găsirea unei perspective istorice. (courtesy of www.schmemann.org)
Zdrobitori şi pupători – De ce s-au ucis ortodocşi unii pe alţii în privinţa icoanelor – de Bradley Nassif. Pentru mulţi din Vestul de astăzi, devoţiunea ortodoxă faţă de icoane pare ciudată, în special practica sărutării lor. Şi când învăţăm că pentru mai multe de 100 de ani în Evul Mediu timpuriu argumentele s-au înfuriat în privinţa picturilor cu Isus, cauzând una dintre cele mai mari răscoale politice, culturale şi religioase în istoria creştină – ei bine, noi nu înţelegem aceasta.
Icoane şi iconoclasm – de William J. Hamblin şi Daniel C. Peterson. În accepţiunea modernă, un „iconoclast” este acel ce se revoltă împotriva ortodoxiei sufocante. Înţelesul original al cuvântului, oricum, este acela de „distrugător de imagine”, referindu-se la o persoană care se supune cu frenezie poruncii Dumnezeului lui Israel de a distruge arta religioasă. Una din cele mai provocatoare de controverse scripturi din istorie este Exodul 20:4-5: „Să nu îţi faci o imagine întru asemănarea celor din ceruri sau de pe pământ, din ape sau din adâncurile pământului. (courtesy of www.meridianmagazine.com)
Despre ce a fost controversa iconoclastă? – de Nick Trakakis. Controversa asupra icoanelor din secolele al optulea şi al nouălea au zguduit întregul Imperiu Bizantin. Împăratul Leo al III-lea a declanşat disputa prin condamnarea publică a icoanelor în 726, şi doar Al Şaptelea Consiliu Ecumenic. Ţinut la Niceea în 787 a putut să contracareze curentul iconoclast. Curând, totuşi, iconoclasmul a fost revigorat în timpul domniei lui Leo al V-lea (813-820) şi a durat până în 843, cînd un consiliu convocat de împărăteasa Theodora a reabilitat adorarea icoanelor. (courtesy of www.theandros.com)
Istoria ereziei iconoclaste (distrugătoare de icoane) – Dintr-o discuţie FidoNet cu pastorul Ron Strigfellow al Assemblies of God (oct. 1996). Ron este RS(reporter) — Phil Porvaznik este PP(intervievat) (courtesy of www.bringyou.to/apologetics/num55.htm)
Reforma şi iconoclasmul – Pe 10 octombrie 1517, călugărul augustinian Martin Luther (1483-1546) a ţintuit cele 95 de teze ale sale de uşa bisericii din Wittenberg. Printre alte lucruri, tezele atacau energic afacerile de absolvire a păcatelor propovăduite de predicatorul dominican Johann Tetzel (1465-1519), care au fost abuzate grosolan. De fapt, practica de a acorda credinciosului o dezlegare de pedeapsă, pricinuită de iertarea păcatelor contra unor sume de bani a fost cauzată de motive financiare. În special a contribuit în mare măsură la finanţarea monumentalei reconstrucţii a catedralei Sf. Petru din Roma, începută în 1506, care a necesitat vaste sume de bani. (courtesy of www.wga.hu)
„Iconografia”: O teorie conducătoare pentru imaginile din biserică – În cele mai sistematice teologii, doctrinele despre imagini joacă un rol mic, dacă acestea apar cât de cât. Clasele istoriei Bisericii menţionează de obicei rolul pe care l-au jucat odată imaginile în divizarea Bisericii, dar până de recent, teologii din vest rar au dat o atenţie serioasă imaginilor ca o problemă stăruitoare. Exista un mic motiv: practica Catolică se încredea pe consideraţii practice sprijinite de sfânta tradiţie, şi Protestanţii se încredeau pe Scripturile care erau fundamental ostile ideii în sine de a-l zugrăvi grafic pe Dumnezeu (chiar în timp ce ei au publicat Biblii care ilustrau Predica de pe Munte). Nici tradiţia nu părea să garanteze foarte mult cercetarea teologică. Existau mai multe probleme urgente de a se îngrijora pentru ele. (courtesy of www.westmont.edu/~work/ARTICLES/iconomy.html)
Apărarea icoanelor, John de Damasc: c. 730 – Controversa iconoclastă a durat din 726, când Împăratul Leo III (717-741) a început un atac asupra folosirii imaginilor religioase, până în 843 când Împărăteasa Theodora a permis restaurarea lor. Cele două perioade de Iconoclast au fost separate de domnia iconodulei Împărăteasa Irene, sub care a fost ţinut al Doilea Consiliu de la Nicea în 787. Deşi politica, şi în special politicile bisericii şi ale statului au fost implicate, au existat chestiuni teologice serioase în miză. S-au făcut un număr de apărări ale icoanelor: bazate pe existenţa unor imagini divin aprobate în natură şi Scriptură; bazate pe realitatea întrupării; şi bazate pe o metafizică Platonică a ridicării imaginilor care au participat în prototip. Primele două apărări sunt prezentate aici în prima lectură; răspunsul Platonic în a doua. Amândouă au fost scrise de cel mai distins susţinător al icoanelor, Sf. John din Damasc (c.675-c.749), John a fost în stare să scrie în mod liber de când a trăit sub stăpânirea musulmană în afara graniţelor împăratului bizantin.
