de W. Robert Godfrey
James Arminius (Jacob Harmenszoon) este fără îndoială cel mai faimos teolog apărut vreodată în biserica reformată olandeză. Faima lui este o mare ironie, pentru că Biserica reformată olandeză, a fost un bastion strict al calvinismului, istoric vorbind, iar Arminius şi-a dat numele unei mişcări ce era foarte mult în opoziţie calvinismului istoric. Cine a fost acest Arminius? Ce învăţături avea el? Sunt diferenţele între calvinism şi arminianism importante astăzi?
Cine a fost Arminius?
Arminius s-a născut în 1559 în Oudewater – un oraş mic în provincia Olandei. Olanda era una din cele şaptesprezece provincii prospere , cunoscute pe atunci ca şi Netherlands sau Ţările de Jos, care azi sunt împărţite în Olanda, Belgia şi parte din nordul Franţei. În 1559 Maiestatea sa catolică Philip II era regele Spaniei şi Suveranul Olanda.
În ciuda romano-catolicismului ardent al lui Philip şi al zelului lui persecutant, mişcările de reformare au fost puternice în Ţările de Jos, timp de decade. În a doua parte a anilor 1540 calvinismul a apărut ca o religie populară atractivă în Olanda, mai ales în provinciile din sud. În 1559, Guido de Bres a scris prima ediţie a Mărturisirii belgiene, care sumariza clar credinţa calvinistă şi o stabilea aparte de Romano Catolicism şi Anabaptism. Mărturisirea belgiană a devenit unul din standardele doctrinei de bază a calvinism olandez.
Decada anilor 1560na văzut dezvoltări dramatice în Olanda. Mărturisirea belgiană a fost publicată. O furtună de iconoclasm a izbucnit, distrugând multe imagini în bisericile Romano Catolice din provincii. Guido de Bres a fost martirizat pentru credinţă. Philip II a alienat progresiv nobilimea şi poporul cu politica lui fiscală şi religioasă. Au izbucnit revolte împotriva autorităţii regale.
La începutul anilor 1570 a început războiul civil împotriva Spaniei. Istoria cunoaşte această revoltă sub numele de Războiul de opt ani, care nu s-a terminat până în 1648. Crescând în mijlocul războiului civil din biserică şi stat, Arminius a cunoscut amărăciunea războiului. În 1575 mama lui şi ceilalţi membrii ai familiei au murit, ucişi de trupele spaniole, într-un masacru la Oudewater.
În octombrie 1575, Arminius a intrat la noua Universitate din Leiden. A fost al 12- lea student care s-a înscris în şcoala care onora rezistenţa eroică a lui Leiden sub asediul spaniol, în 1574. A fost un student talentat şi la fel ca mulţi studenţi din vremea lui, şi-a continuat studiile la alte şcoli. Din 1581 până în1586 a studiat în Geneva şi Basle.
Pe când era în Geneva, Arminius părea că are unele probleme cu Theodore Beza, succesorul fidel al lui Calvin. Dovezile sugerează că au existat diferenţe filozofice, nu teologice. Într-adevăr, sunt puţine dovezi cu privire la teologia lui Arminius în anii studenţiei lui. Ceea ce este clar este faptul că atunci când lui Arminius i s-a ordonat să se întoarcă în Olanda, în 1586 pentru a primi responsabilităţile pastorale în Amsterdam, i s-a dat o scrisoare foarte bună de recomandare din partea lui Beza pentru Biserica reformată olandeză.
Înainte de reîntoarcerea la Amsterdam, Arminius a făcut o călătorie în Italia, pentru a vedea peisajele. Această călătorie a fost folosită ulterior de unii calvinişti pentru a-l acuza pe Arminius de simpatii Romano Catolice. Dar astfel de acuzaţii au fost clar neadevărate şi nedrepte.
Odată întors la Amsterdam, a devenit unul din pastorii de acolo, iar în 1590 s-a căsătorit cu Lijsbet Reael, fiica unuia din cei mai influenţi oameni din Olanda. Arminius a devenit aliatul unei familii regente şi convingerile lui cu privire la biserică şi stat erau cele ale majorităţii regenţilor. Într-adevăr, a fost numit în funcţie, într-o comisie, în 1591 pentru a atrage un ordin al bisericii, în care biserica primea o poziţie clar subordonată şi dependentă de stat. Această poziţie, (numită de obicei Erastianism) nu era deţinută de majoritatea clericilor din Biserica reformată olandeză. Mulţi urmau convingerile lui Calvin, că biserica trebuie să aibă o măsură de independenţă faţă de stat, mai ales în cazurile de disciplină ale bisericii.
Problema disciplinei era una controversată în Olanda. Mărturisirea belgiană stabilise că disciplina era unul din semnele bisericii adevărate şi calviniştii credeau puternic că biserica trebuie să aibă dreptul de a îndrepta învăţăturile lucrătorilor ei. Dar în Olanda, guvernul îi protejase uneori pe lucrătorii care erau ţinta disciplinării bisericii. Erastianismul lui Arminius l-a distins de majoritatea colegilor lui ministeriali.
Majoritatea anilor pastoratului lui Arminius (1587-1603) în Amsterdam au fost paşnici. Dar au existat şi unele controverse. Arminius predica din cartea Romani şi unele din serviciile divine stârneau opoziţia. În 1591 a predicat din Romani 7:14 şi următoarele. Interpretarea standard calvinistă susţinea că Pavel vorbeşte în aceste versete despre un creştin regenerat. Romani 7 prezintă atunci lupta continuă a creştinului în a rezista păcatului din viaţa sa. În contrast, Arminius a spus că Pavel îşi amintea de starea lui anterioară, neregenerată. Pentru Arminius, lupta împotriva păcatului din Romani 7 este lupta dinainte de schimbare. Calviniştii au obiectat tăios la această interpretare, întrebând cum poate un om neregenerat să aibă plăcere în lege în omul dinăuntru. (Rom. 7:22). În 1593, Arminius a predicat despre Romani 9 şi serviciile divine despre predestinare au părut inadecvate multor calvinişti olandezi.
Aceste controverse au trecut totuşi. Când două locuri libere în facultatea de teologie din Universitatea din Leiden au trebuit să fie ocupate în 1603, oamenii influenţi din guvern s-au gândit la că Arminius ar trebui numit, dar calviniştii stricţi au obiectat, nelămuriţi în legătură cu prea multe întrebări despre ortodoxia lui Arminius. Dezacordul a fost rezolvat când ambele părţi au fost de acord să permită membrului facultăţii care rămânea, Franciscus Gomarus, să-l intervieveze şi evalueze pe Arminius pentru acea poziţie. Gomarus era un calvinist strict de o ortodoxie fără dubiu. După interviu, Gomarus s-a declarat satisfăcut de Arminius şi acesta a fost instalat ca profesor la Leiden.
Motivul pentru care Gomarus a fost satisfăcut de Arminius este neclar. La fel este şi motivul pentru care Beza l-a recomandat sau pentru care colegii lui ortodocşi din Amsterdam s-au împăcat cu el atât de bine. Poate că Gomarus nu l-a întrebat ceea ce trebuia sau Arminius nu a fost sincer cu răspunsurile lui. Altă posibilitate ar fi ca teologia lui Arminius să se fi schimbat semnificativ după interviu, dar este dificil de speculat.
În câţiva ani, s-au ivit unele suspiciuni cu privire la Arminius. Oamenii criticau cărţile pe care el le dădea studenţilor. Alţii se îngrijorau cu privire la sesiunile lui particulare cu studenţii. Gomarus a devenit convins că Arminius nu era ortodox în doctrina despre predestinare. Aceste suspiciuni au dus clasele lui Arminius la examinarea doctrinei lui, dar administratorii universităţii nu au permis aceasta. Unii au spus că problemele ce învăluiau învăţăturile lui Arminius se putea rezolva doar în cadrul unui sinod naţional. Dar guvernul nu vroia să permită o întâlnire a sinodului naţional.
Tensiunile din biserică au dus în final la o investigare a guvernului, în 1608. În cursul acesteia, Arminius şi-a scris „Declaraţia de atitudine”, probabil cel mai bun sumar al credinţelor lui. Arminius insistase că el încerca doar să protejeze biserica de extremele calvinismului, mai ales supralapsarianism. Gomarus replicase că problema nu era secundară, ca de exemplu supralapsarianism, ci mai degrabă doctrina reformatoare a îndreptăţirii prin credinţă. Fără o rezoluţie satisfăcătoare la această problemă, Arminius a s-a îmbolnăvit şi a murit în 1609, un lucrător cu o bună poziţie în Biserica reformată olandeză.
Ce învăţături avea Arminius?
Arminius este cel mai bine cunoscut, din punct de vedere teologic pentru respingerea doctrinei calviniste asupra predestinării. În această definiţie, Arminius afirmă încrederea lui că credinţa este cauza alegerii. „Este o hotărâre eternă şi plină de har a lui Dumnezeu în Hristos, prin care El determină îndreptăţirea şi adoptă credincioşii şi îi înzestrează cu viaţă veşnică, dar condamnă necredincioşii şi persoanele care nu se pocăiesc.” Dar o astfel de poziţie inversează modelul biblic (de ex. Roman 8:30 şi Fapte 13:48) unde alegerea este clar cauzată de credinţă. Pentru calviniştii ortodocşi, credinţa este un dar al lui Dumnezeu. Dacă alegerea – scopul lui Dumnezeu de a da credinţă conform voii Lui suverane – nu precede credinţa, atunci credinţa nu este un dar cu adevărat.
Arminius şi-a extins definiţia de bază asupra predestinării în patru teze. Prima, Dumnezeu a hotărât absolut că Hristos este Salvatorul care va „distruge păcatul”, „obţine salvarea” şi „o transmite prin virtutea Sa”. În al doilea rând, Dumnezeu a hotărât absolut să salveze „pe aceia care se pocăiesc şi cred şi, în Hristos şi pentru El şi prin El să efectueze salvarea acelor penitenţi şi credincioşi care perseverează până la capăt.” În al treilea rând, Dumnezeu a hotărât „să administreze într-o manieră suficientă şi eficace mijloacele care erau necesare pentru pocăinţă şi credinţă” conform înţelepciunii divine şi dreptăţii. În al patrulea rând, Dumnezeu a hotărât „să salveze şi să condamne anumite persoane” , bazat pe preştiinţa Lui, prin care Dumnezeu a ştiut din veşnicie pe aceia care prin harul Lui anterior vor crede şi prin harul Lui ulterior vor persevera.”
În expunerea lui despre predestinare, Arminius a căutat să aibă o teologie a harului şi să evite Pelagianismul. El a afirmat că „acel învăţător obţine aprobarea mea cea mai înaltă, care atribuie harului divin cât mai mult posibil, cu condiţia ca să pledeze cauza harului astfel încât să nu aducă atingere dreptăţii lui Dumnezeu, şi să nu ia voinţa liberă a ceea ce este rău”. Arminius vroia o teologie a harului care Îl făcea pe Dumnezeu să pară drept în ceea ce face şi de asemenea, vroia să lase loc oamenilor de a respinge harul. Ca mulţi alţii, Arminius s-a gândit că acest tip de teologie va face mai uşoară predicarea Evangheliei şi va accentua responsabilitatea umană. Dar Arminius a eşuat în a avea o adevărată teologie a harului. Pentru Arminius harul este esenţial şi necesar, dar harul lui Dumnezeu nu este absolut eficace. Răspunsul omului la har rămâne factorul final şi decisiv pentru salvare. Isus nu mai este Salvatorul poporului Său, de fapt. El devine Cel care face salvarea posibilă. Contribuţia omului a devenit centrală pentru salvare, oricât de sincer a încercat Arminius s-o limiteze.
Arminius a dat de asemenea credinţei un loc diferit în sistemul lui faţă de rolul pe care l-a avut credinţa în teologia reformată anterioară. Arminius învăţa că credinţa era imputată păcătosului pentru neprihănire, pe când învăţăturile anterioare accentuau că era obiectul credinţei, adică Hristos şi neprihănirea Lui care erau imputate păcătosului. Această modificare este importantă pentru că modifică centrul primar al salvării din lucrarea lui Dumnezeu în Hristos la credinţa omului. Arminius poate chiar vorbi de credinţă ca fiind lucrarea cerută omului în Noul Legământ. Acest fel de învăţătură a condus la acuzaţia lui Gomarus că Arminius submina doctrina protestantă a îndreptăţirii prin credinţă. Învăţăturile lui Arminius transformă credinţa dintr-un instrument care stă pe lucrarea lui Hristos într-o lucrare a omului şi tinde să schimbe credinţa din cea care primeşte neprihănirea lui Hristos în cea care este neprihănire în ea însăşi.
După moartea lui Arminius controversa a continuat în Olanda în legătură cu învăţăturile Arminianismului. 42 de lucrători, în anul 1610 au semnat o petiţie sau Remonstrance către guvern, cerând protecţie pentru opiniile lor Arminiene. Inima acestei Remonstrance sumariza teologia lor în cinci puncte: alegerea condiţională, ispăşirea universală, decăderea totală, harul suficient dar căruia i se poate rezista şi nesiguranţă cu privire la perseverarea sfinţilor. Calviniştii au răspuns cu o contra-Remonstrance în 1611. Este cu siguranţă ironic faptul că au fost atâtea discuţii, de-a lungul secolelor, despre „cele cinci puncte ale calvinismului”, când de fapt calviniştii nu au început discuţia celor cinci puncte. Într-adevăr, calvinismul nu a fost niciodată rezumat în cinci puncte. Calvinismul a oferit numai cinci răspunsuri la cinci erori ale arminianismului.
Controversa a continuat cu furie în Olanda asupra arminianismului, ameninţând chiar cu războiul civil. În final, în 1618, după un schimb de conducere în guvern, un sinod naţional s-a ţinut la Dordrecht – Sinodul de la Dort – pentru a judeca teologia arminiană. Când s-a întâlnit Sinodul de la Dort, problemele ridicate de arminienieni erau discutate larg în comunitatea reformată din toată Europa. Creştinii reformaţi din Marea Britanie, Franţa, Elveţia şi Germania şi-au exprimat marea îngrijorare pentru pericolele puse de teologia arminiană.
William Ames, unul din marii puritani englezi, a scris că arminianismul „nu este o erezie, de fapt, ci o eroare periculoasă în credinţa care tinde spre erezie…o erezie pelagiană, pentru că neagă operaţia eficace a harului intern necesar pentru efectuarea schimbării şi credinţei.”În această evaluare, Ames a văzut corect conflictul dintre calvinişti şi arminieni, ca fiind legat de conflictul între Augustine – susţinătorul harului – şi Pelagius, care insista că voinţa omului este atât de liberă încât este posibil pentru el să fie salvat numai prin capacităţile lui naturale.
Sinodul din Dort a avut delegaţi nu numai din Olanda, ci şi din toată Europa, singurul sinod reformat internaţional, cu adevărat. Sinodul a respins învăţăturile arminiene şi a prezentat în termeni clari poziţia ortodoxă calvinistă, în Canoanele de la Dort. Aprobate unanim de către Sinod, au fost salutate în bisericile reformate din Europa, ca o apărare excelentă a credinţei.
Canoanele de la Dort au răspuns celor cinci erori ale arminianismului şi au exprimat alternativa calvinistă la acele erori: 1) Dumnezeu a determinat liber şi suveran salvarea unora din păcătoşi prin neprihănirea lui Hristos şi să dea aleşilor Lui darul credinţei; 2) Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să moară ca înlocuitor pentru aleşii Lui, iar moartea lui Hristos categoric va rezulta în salvarea celor care sunt ai Lui; 3) Omul este atât de pierdut în păcat, încât fără harul regenerator, omul nu îşi poate dori salvarea, nu se poate pocăi, nu poate crede sau face nimic care să-L mulţumească cu adevărat pe Dumnezeu; 4) Harul lui Dumnezeu salvează pe păcătoşii aleşi în mod irezistibil, deoarece numai harul irezistibil poate învinge rebeliunea omului; 5) În mila Sa, Dumnezeu păstrează darul credinţei în aleşii Lui, pentru a asigura că lucrarea cea bună pe care El a început-o în ei, va deveni cu siguranţă completă în salvarea lor.
Contează astăzi diferenţele dintre arminieni şi calvinişti astăzi?
Mulţi susţin că diferenţele dintre arminieni şi calvinişti nu mai contează. La urma urmelor, susţin unii, Arminius a trăit acum 400 de ani. Sunt opiniile lui încă importante şi influente? Răspunsul la această întrebare trebuie să fie un Da răsunător. Arminianismul este foarte influent în cercurile evanghelice şi penticostale, astăzi. Într-adevăr, Arminianismul astăzi merge de obicei mai departe, în a sublinia libera voinţă, decât a făcut-o Arminius sau ar fi aprobat-o.
Unii ignorează diferenţele dintre arminieni şi calvinişti dintr-un activism care este mai degrabă indiferent de teologie. Astfel de activişti susţin adesea că având atât de multe de făcut pentru Hristos în lume şi cu atâta opoziţie împotriva creştinismului în general, diferenţele teologice trebuie să fie minime.
Este cu siguranţă adevărat că diferenţele teologice dintre calvinişti şi arminieni nu ar trebui supra accentuate. Majoritatea arminienilor au fost şi sunt creştini evanghelici. Dar aceste diferenţe sunt importante anume datorită lucrării pe care toţi vor să o facă pentru Hristos. Care este lucrarea care trebuie făcută şi cum va fi ea făcută? Răspunsul la aceste întrebări depinde foarte mult de faptul dacă omul are sau nu o voinţă liberă. Vrea cineva să întreţină şi să mişte emoţiile şi voinţa oamenilor a căror salvare este în ultimă instanţă, în mâinile lor? Sau prezintă cineva cerinţele lui Dumnezeu pe cât de clar posibil, recunoscând în acelaşi timp că roada vine în ultimă instanţă numai de la Duhul Sfânt? Aceste tipuri de griji vor afecta modurile în care creştinii se închină şi mărturisesc şi slujesc şi trăiesc.
Unii susţin că diferenţele dintre arminieni şi calvinişti sunt neimportante, deoarece temele teologice ale controversei au fost greşite sau sunt acum demodate. Ei susţin că după cum s-au făcut progrese în atât de multe domenii şi progresul teologic a depăşit vechile controverse. Această pretenţie poate fi una atractivă până când este examinată mai îndeaproape. La o examinare mai apropiată o astfel de pretenţie se dovedeşte a fi falsă. Ori salvarea este pe de-a-ntregul lucrarea lui Dumnezeu sau este parţial lucrarea omului. Nu este nici o cale de a „depăşi” această realitate. La o examinare apropiată acele eforturi de a depăşi calvinismul sunt doar alte forme ale arminianismului, cel puţin.
Unii încearcă să împartă diferenţa dintre arminianism şi calvinism. Ei spun ceva de genul „Vreau să fiu 75% calvinist şi 25% arminianist.” Dacă asta vor să spună literal, atunci ei sunt 100% arminieni deoarece dau un loc determinant voinţei umane, aceasta este arminianism. De obicei vor să spună că vor să accentueze harul lui Dumnezeu şi responsabilitatea umană. Dacă asta vor să spună, atunci ei sunt 100% calvinişti, deoarece calvinismul învaţă că harul lui Dumnezeu este pe de-a-ntregul cauza salvării şi că omul este responsabil înaintea lui Dumnezeu să audă şi să ţină seama de chemarea la pocăinţă şi credinţă.
Astăzi, unii calvinişti ezită să accentueze deosebirile, deoarece simt că sunt aşa o minoritate în cadrul Creştinătăţii. Ei trebuie să-şi amintească de faptul că în providenţa lui Dumnezeu, calvinismul a trecut prin diferite perioade. În unele din ele a fost înfloritor şi în unele s-a aflat în declin. Dumnezeu nu cheamă pe poporul Său să fie plin de succes; El îi cheamă să fie credincioşi.
Calviniştii ar trebui ca în continuare să vorbească despre harul suveran al lui Dumnezeu, aşa cum a fost rezumat în Canoanele de la Dort. Ar trebui să facă aşa, deoarece conform acestui autor şi mărturiei creştinilor reformaţi în istoria bisericii, calvinismul este şi biblic şi de ajutor. Este de ajutor pentru că într-o lume care este adesea prostesc de optimistă şi centrată pe om, calvinismul vorbeşte despre seriozitatea păcatului şi despre slava lucrării răscumpărătoare a lui Hristos pentru păcătoşi. În faţa atât de multei superficialităţi religioase, profunzimea calvinismului este necesară. Religia superficială produce viaţă creştină religioasă. Adâncimile harului lui Dumnezeu ar trebui să conducă creştinii spre o viaţă recunoscătoare, smerită plină de bucurie şi atentă înaintea lui Dumnezeu. Biserica de astăzi a lui Isus Hristos nu are mai puţină nevoie de calvinism. Mai degrabă, are nevoie de recăpătarea unui angajament plin de forţă şi credinţă faţă de mesajul biblic centrat pe Dumnezeu.
Dr. W. Robert Godfrey a member of the Council of the Alliance of Confessing Evangelicals, is president and professor of church history atWestminster Theological Seminary in California. Educated at Stanford University and Gordon-Conwell Theological Seminary, Dr. Godfrey is the editor of Through Christ’s Word (Presbyterian and Reformed) and the co-editor of Theonomy: A Reformed Critique (Zondervan).
