Augustin
UN TRATAT DESPRE NATURĂ ŞI HAR, ÎMPOTRIVA LUI PELAGIUS, 415 d. Hr.
El începe cu o afirmaţie despre ceea ce trebuie cercetat referitor la natură şi har; el arată că natura, ca fiind propagată din firea lui Adam cel păcătos, ne mai fiind ceea ce l-a făcut la început Dumnezeu să fie – credincioasă şi sănătoasă – necesită ajutorul harului pentru ca aceasta să fie răscumpărată de la mânia lui Dumnezeu şi să fie regulată pentru perfecţionarea neprihănirii: că greşeala penală a naturii duce la cea mai dreaptă retribuţie: în timp ce harul nu este remis la nici o deşertăciune a noastră, ci este oferit în mod graţios; şi cei care nu sunt eliberaţi de el sunt condamnaţi de-a dreptul. El respinge apoi, cu răspunsuri la fiecare punct, o lucrare a lui Pelagius, care sprijină ideea aceleiaşi naturii în opoziţie faţă de har; în special, printre alte lucruri, în dorinţa sa de a recomanda opinia că un om poate trăi fără de păcat, el s-a luptat cu ideea că natura nu a fost slăbită şi schimbată de păcat; căci astfel, chestiunea păcatului (pe care el îl consideră a fi absurd) ar fi pedeapsa acesteia, dacă păcătosul era slăbit la un aşa grad încât el să fi comis mai mult păcat. El continuă să enumere feluriţi oameni neprihăniţi atât din Vechiul cât şi din Noul Testament: considerând că ei au fost liberi de păcat, el pretinde faptul că posibilitatea de a nu păcătui să fie inerentă în om; şi aceasta a atribuit-o el harului lui Dumnezeu, pe baza faptului că Dumnezeu este autorul acelei naturi în care este inseparabil de inerent această posibilitate de evitarea a păcatului. Spre finalul acestui tratat este o examinare a feluritelor extrase din scriitori vechi, pe care Pelagius i-a adus ca argumente pentru sprijinirea părerilor lui, în special de la Hilary, Ambrose şi chiar de la Augustin.
CAP. 1 [I] – OCAZIA PUBLICĂRII ACESTEI CĂRŢI; CE ESTE NEPRIHĂNIREA LUI DUMNEZEU
Cartea pe care mi-aţi trimis-o, preaiubiţii mei fii, Timasisus şi Iacobus, am citit-o în grabă, dar nu cu indiferenţă, omiţând doar câteva puncte care sunt clare pentru toţi; şi am văzut în ea un om aprins cu cel mai fierbinte zel împotriva acelora care, atunci când se găseau în păcatele lor trebuiau să cenzureze voinţa umană, şi mult mai îndrăzneţ în acuzarea naturii oamenilor, şi astfel străduindu-se să îi scuze pe aceştia. El arată un foc prea mare împotriva acestui rău, pe care însăşi autorii literaturii seculare l-au criticat de câteva ori cu exclamaţia: „Rasa umană se plânge cu falsitate de natura sa!”(1) Asupra aceluiaşi sentiment autorul vostru a insistat puternic, cu toate puterile talentului său. Mă tem, totuşi, că el are să-i ajute în principal pe aceia „care au un zel pentru Dumnezeu, dar nu conform priceperii”, care, „fiind ignoranţi de neprihănirea lui Dumnezeu, şi care vor să-şi stabilească propria lor neprihănire, nu s-au supus neprihănirii lui Dumnezeu”(2). Acum, ceea ce este neprihănirea lui Dumnezeu, de care se vorbeşte aici, el o explică imediat după aceasta prin a adăuga: „Căci Hristos este sfârşitul legii spre neprihănire pentru toţi cei care cred”(3). Această neprihănire a lui Dumnezeu, prin urmare, nu stă în porunca legii, care produce frică, ci în ajutorul oferit de harul lui Hristos,122 spre care doar frica de lege, în calitate de învăţător (1), duce în mod folositor. Acum, omul care înţelege aceasta înţelege de ce este el un creştini. Căci „Dacă neprihănirea ar fi venit prin lege, atunci Hristos a murit în zadar”(2). Dacă totuşi El nu a murit în zadar, doar în El este justificat cel neevlavios, şi acestuia, crezând în Cel care îi justifică pe cei neevlavioşi, credinţa i se consideră neprihănire (3). Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, fiind justificaţi fără plată de sângele Său (4). Dar toţi aceia care nu se cred că aparţin de „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”, desigur că nu au nici o nevoie să devină creştini, deoarece „cei sănătoşi nu au nevoie de doctor, ci cei care sunt bolnavi” (5); de aici şi faptul că El a venit nu ca să îi cheme pe cei neprihăniţi ci pe păcătoşi la pocăinţă (6).
CAP. 2 [II] – CREDINŢA ÎN HRISTOS NU ESTE NECESARĂ SPRE MÂNTUIRE, DACĂ UN OM FĂRĂ DE EA POATE TRĂI O VIAŢĂ NEPRIHĂNITĂ
Prin urmare natura rasei umane, generată din firea unui păcătos, dacă ea este auto-suficientă pentru a împlini lege şi pentru perfecţionarea neprihănirii, ar trebui să fie sigur de răsplata sa, adică de viaţa veşnică, chiar dacă în oricare naţiune sau în oricare timp anterior credinţa în sângele lui Hristos era necunoscută faţă de aceasta. Căci Dumnezeu nu este aşa de nedrept să defraudeze persoanele neprihănite de răsplata neprihănirii, deoarece nu li s-a anunţat acestora misterul divinităţii şi umanităţii lui Hristos, care a fost manifestat în carne. Căci cum ar putea ei să creadă dacă nu au auzit, sau cum să audă dacă nu au un predicator? (8) Căci „credinţa vine în urma auzirii, şi auzirea prin cuvântul lui Hristos”. Dar eu spun (adaugă el): Oare n-au auzit ei? „Da, într-adevăr, vestea despre ei s-a dus pe tot pământul, şi cuvintele lor până la capetele lumii” (9). Înainte însă ca acestea să fi fost realizate, înaintea ca predicarea actuală a evangheliei să atingă capetele pământului – deoarece sunt anumite naţiuni îndepărtate faţă de care (deşi se spune că ar fi foarte puţini) evanghelia predicată nu şi-a găsit cale – ce trebuie să facă natura umană, sau ce a făcut ea – căci ea ori n-a auzit că toate acestea urmau să aibă loc, sau că nu a învăţat încă că aceasta era realizată – dar să creadă în Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, din care şi aceasta a fost percepută prin natură că a fost creată, şi a dus o viaţă dreaptă, şi astfel a îndeplinit voia Lui, fără să fie instruit de nici o credinţă în moartea şi învierea lui Hristos? Dacă aceasta s-ar fi realizat, sau încă se mai poate face, atunci din partea mea eu trebuie să spun ceea ce a zis apostolul referitor la lege: „Atunci Hristos a murit în zadar” (2). Căci dacă a spus el aceasta despre lege, pe care doar naţiunea evreilor au primit-o, cu cât mai drept s-ar putea spune de legea naturii, pe care a primit-o întreaga rasă umană, „Dacă neprihănirea a venit prin natură, atunci Hristos a murit în zadar”. Dacă, totuşi, Hristos nu a murit în zadar, atunci natura umană nu poate fi justificată şi răscumpărată prin nici un mijloc de mânia cea mai dreaptă a lui Dumnezeu – într-un cuvânt, de pedeapsă – decât prin credinţă şi sacramentul sângelui lui Hristos.
CAP. 3 [III] – NATURA A FOST CREATĂ SĂNĂTOASĂ ŞI ÎNTREAGĂ; ACEASTA A FOST ULTERIOR CORUPTĂ DE PĂCAT
Natura omului, într-adevăr, a fost creată la început fără de pată şi nici un păcat; dar acea natură a omului în care fiecare este născut din Adam, acum îl vrea pe Medicul, deoarece nu este sănătoasă. Toate calităţile bune, pe care încă le mai deţine în viaţa, alcătuirea, simţurile, intelectul său le are de la Dumnezeu Cel Prea Înalt, Creatorul şi Făcătorul ei. Dar defectul, care întunecă şi slăbeşte toate aceste bunuri naturale, aşa încât aceasta are nevoie de iluminare şi vindecare, nu l-a contractat de la Creatorul ei fără de pată – ci din păcatul original, care este comis prin libera voinţă. În consecinţă, natura criminală îşi are partea ei în pedeapsa cea mai dreaptă. Căci, dacă noi suntem acum creaţi noi în Hristos (10), eram, pentru toate acestea, copiii mâniei, la fel ca şi ceilalţi (11), „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, prin al cărui har am fost mântuiţi” (după textul din engleză, n. tr.) (12).
CAP. 4 [IV] – HARUL GRATUIT
Acest har al lui Hristos, fără de care nici pruncii şi nici adulţii nu pot fi mântuiţi, nu este acordat pentru orice merite, ci este oferit gratis, pe a cărui bază este numit şi har. „Fiind justificaţi”, spune apostolul, „fără plată prin sângele Său” (13). Astfel că cei care nu sunt eliberaţi prin har, ori pentru că nu pot să audă, sau că nu doresc să asculte; sau din nou pentru că ei nu au primit, la vremea când nu erau capabili în tinereţea lor să asculte, acea baie a regenerării, pe care poate că au primit-o ei prin care puteau să fie mântuit, sunt în mod drept condamnaţi; deoarece ei nu sunt fără de păcat, şi nici ceea ce a derivat din naşterea lor, sau ceea ce au adăugat ei din purtarea lor rea. „Căci toţi au păcătuit” – ori în Adam ori în ei înşişi – „şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (14)123.
CAP 5 [V] – ERA O CHESTIUNE DE JUSTIŢIE CA TOŢI SĂ TREBUIASCĂ SĂ FIE CONDAMNAŢI
Întreaga masă atrage după sine pedeapsa şi dacă pedeapsa meritată era atribuită tuturor, aceasta ar fi fost în mod drept. Prin urmare, cei care sunt eliberaţi prin har sunt chemaţi de acolo, nu ca vase a propriilor lor merite, ci „vase ale milei” (1). Dar a cui milă, decât a Aceluia care l-a trimis pe Hristos Isus în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi, pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte, şi i-a predestinat, chemat şi justificat şi slăvit? (2) Acum, cine ar putea fi atât de nebun încât să nu ofere inexprimabile mulţumiri pentru Mila care îl eliberează? Omul care a apreciat corect întregul subiect nu ar putea să-l blameze justeţea lui Dumnezeu în condamnarea tuturor oamenilor.
CAP. 6 [VI] – PELAGIENII AU MINŢI FOARTE PUTERNICE ŞI ACTIVE
Dacă suntem simpli de înţelepţi conform Scripturilor, nu suntem constrânşi să disputăm împotriva harului lui Hristos, şi să facem afirmaţii încercând să arătăm că natura umană nu are nici nevoie de Medic – în prunci aceasta este întreagă şi sănătoasă; şi în adulţi, deoarece ea este capabilă să se satisfacă în atingerea neprihănirii, dacă voieşte. Oamenii fără îndoială se pare că îndeamnă opinii acute despre aceste puncte, dar este doar cuvântul înţelepciune (3), prin care crucea lui Hristos este făcută fără nici un efect. Aceasta totuşi, „nu este înţelepciunea care vine de sus” (4). Cuvintele care urmează afirmaţia apostolului nu doresc să le citez; căci mai bine să nu fim învăţaţi să facem o nedreptate prietenilor noştri, faţă de a căror minţi puternice şi active ar trebui să ne pară rău să le vedem că aleargă într-un curs pervers, în schimbul unuia drept.
CAP. 7 [VII] – EL PURCEDE SĂ COMBATĂ LUCRAREA LUI PELAGIUS; EL SE REŢINE CHIAR ŞI DE LA MENŢIONAREA NUMELUI LUI PELAGIUS
Oricât de aderent este zelul autorului cărţii pe care mi-aţi trimis-o, aceasta stă împotriva acelora care găsesc o apărare pentru păcatele lor în infirmitatea naturii umane; cel puţin, ba chiar şi mai mare, ar trebui să fie dorinţa noastră de a preveni astfel de încercări de a atribui crucii lui Hristos nici un efect. I se atribuie nici un efect dacă se dezbate faptul că prin nici un alt mijloc decât prin sacramentul lui Hristos este posibil să obţinem neprihănirea şi viaţa veşnică. Aceasta este făcută de fapt în cartea la care mă refer – nu voi spune de autorul ei în mod intenţionat, ca nu cumva să îmi exprim judecata ca el să nu trebuiască să dea socoteală chiar şi în calitate de creştin, ci, cum cred eu, în mod inconştient. El a făcut aceasta, fără nici o îndoială, cu multă putere; doresc doar ca abilitatea pe care a arătat-o el să fi fost sănătoasă şi mai puţin ca cea a persoanelor nebune care sunt obişnuite să o expună.
CAP. 8 – O DISTINCŢIE TRASĂ DE PELAGIUS ÎNTRE POSIBIL ŞI ACTUAL
Căci el face mai întâi de toate o distincţie: „Este un lucru”, spune el, „să te întrebi dacă un lucru poate fi, care are referinţă doar la abilitatea acestuia; şi un alt lucru dacă aceasta este sau nu”. Despre această distincţie, nu se îndoieşte nimeni, este destul de adevărată; căci tot ceea ce este a putut să fie; dar nu rezultă prin urmare că ceea ce poate să fie şi este în acelaşi timp. Domnul nostru, de exemplu, l-a înviat pe Lazăr; El a putut să facă aceasta fără nici o îndoială. Dar în aceeaşi măsură că El nu l-a înviat pe Iuda, oare ar trebui noi să ne luptăm cu ideea că El nu putea să o facă? Cu siguranţă că putea, dar că nu ar fi făcut-o. Căci dacă voia, putea să efectueze şi aceasta. Căci Fiul învie pe cine voieşte el (6). Observaţi, totuşi, ce vrea să spună el prin această distincţie, adevărată şi manifestată în sine destul, şi ceea ce se încumetă să facă din ea. „Noi tratăm”, spune el, „doar posibilitatea; şi a trece de la aceasta la altceva, decât în cazul unui lucru sigur, îl considerăm a fi un proces foarte serios şi extraordinar”. El întoarce această idee din nou şi din nou, în multe feluri şi la o mare lungime, aşa încât nimeni nu ar presupune că el cerceta oricare alt punct în afară de posibilitatea de a nu comite păcat. Printre multele pasaje în care el tratează acest subiect, are loc următoarele: „Îmi repet din nou poziţia mea: eu spun că este posibil pentru un om să fie fără de păcat. Ce spui tu? Că este posibil pentru un om să fie fără păcat? Dar eu nu spun că există un om fără păcat, şi nici tu nu spui că nu există nici un om fără de păcat. Disputa noastră este despre ceea ce este posibil şi imposibil, şi nu despre ceea ce este şi nu este”. El enumeră apoi câteva pasaje din Scriptură (7), care sunt de obicei pretinse în opoziţie faţă de ele, şi insistă că ele nu au nimic de a face cu întrebarea, care este de fapt în discuţie, despre posibilitatea sau imposibilitatea ca un om să fie fără de păcat. Aceasta este ceea ce spune el: „Nici un om nu este de fapt curăţit de poluare; şi Nu este nici un om care să nu păcătuiască; şi Nu este nici un om drept pe pământ; şi, Nu este nici unul care să facă binele. Sunt aceste pasaje şi altele din Scriptură”, declară el, „dar ele atestă faţă de punctul de a nu fi, nu cel de a putea; căci prin mărturiile de acest fel se arată acel fel de persoane124 au fost anumiţi oameni la vremea cutare şi cutare, nu că ei erau incapabili de a fi altceva. De unde ei sunt pe drept descoperiţi a fi vrednici de blamat. Dacă, totuşi, ei au fost de un astfel de caracter, doar pentru că ei erau incapabili de a fi orice altceva, ei sunt liberi de la a fi blamaţi.”
CAP. 9 [VIII] – CHIAR ŞI CEI CARE NU ERAU CAPABILI SĂ FIE JUSTIFICAŢI SUNT CONDAMNAŢI
Vedeţi ce a spus el. Eu, totuşi, afirm că un prunc născut într-un loc în care el nu putea să fie admis spre botezul lui Hristos, şi fiind luat de moarte, a fost pus în astfel de circumstanţe, adică a murit fără baia regenerării, pentru că nu a fost posibil pentru el să fie altfel. El l-ar absolvi astfel pe acesta, şi în ciuda sentinţei Domnului, îi deschide acestuia împărăţia cerurilor. Apostolul însă nu îl absolvă, atunci când spune: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi moartea prin păcat; prin care moartea a trecut la toţi oamenii, căci toţi au păcătuit” (1). Într-adevăr, prin virtutea acelei condamnări care se desfăşoară în masă, el nu este admis în împărăţia cerurilor, deşi el nu numai că nu era creştin, ci era incapabil de a deveni unul.
CAP. 10 [IX] – EL NU PUTEA FI JUSTIFICAT, CEL CARE NU A AUZIT DE NUMELE LUI HRISTOS; LĂSAREA CRUCII LUI HRISTOS FĂRĂ NICI UN EFECT
Dar ei spun: „El nu este condamnat; deoarece afirmaţia că toţi au păcătuit în Adam, nu a fost făcută datorită păcatului care este derivat din naşterea cuiva, ci datorită imitării lui”. Dacă, deci, se spune despre Adam că este autorul tuturor păcatelor care au urmat după cel comis de el, deoarece el era primul păcătos al rasei umane, atunci cum se face că Abel, mai degrabă decât Hristos, nu este pus în capul întregii neprihăniri, deoarece el a fost primul om neprihănit? Dar nu vorbesc de cazul unui prunc. Am exemplul unui tânăr, sau al unui bătrân, care a murit într-o regiune unde nu putea auzi de numele de Hristos. Ei bine, putea un astfel de om să devină neprihănit prin natură şi liberă voinţă, sau nu putea? Dacă ei susţin că el ar fi putut, atunci vezi ce înseamnă să laşi crucea lui Hristos fără nici un efect (2), pentru a susţine că oricare om fără de ea poate fi justificat de legea naturii şi puterea voinţei lui. Am mai putea adăuga aici, atunci este în zadar moartea lui Hristos? Întrucât chiar să fi putut realiza ceva până aici, chiar dacă El nu ar fi murit niciodată; şi dacă ei ar fi nelegiuiţi, ei ar fi aşa deoarece au dorit-o, nu pentru că nu au fost capabili să fie neprihăniţi. Dar deşi un om nu poate fi justificat deloc fără de harul lui Hristos, el îl va absolvi pe acesta, dacă îndrăznea, în conformitate cu cuvintele sale, spre efectul ca, „dacă omul era de un astfel de caracter, deoarece nu putea să fie de vreun altul, el ar fi liber de orice blamare”.
CAP 11 [X] – HARUL RECUNOSCUT ÎN MOD SUBTIL DE PELAGIUS
El începe apoi o obiecţie faţă de propria sa poziţie, de parcă o altă persoană ar fi ridicat-o, şi spune: „Un om, vei spune tu, ar putea să fie [fără păcat]; dar aceasta este prin harul lui Dumnezeu”. El adaugă apoi deodată următoarele, de parcă ar fi un răspuns la propria lui sugestie: „Mulţumesc pentru bunătatea ta, deoarece nu este doar mulţumit să-ţi retragi opoziţia ta faţă de afirmaţia mea, faţă de care te-ai opus acum, sau măcar să o recunoşti; însă tu mergi aşa de departe până să o aprobi. Căci a spune ‚Un om poate, dar prin cutarea sau cutare lucru’, este de fapt nimic altceva faţă de afirmarea posibilităţii oricărui alt lucru decât a omului care admite această condiţie; deoarece, fără de lucru în sine, nu se poate ca o condiţie să fie”. După aceasta el ridică o altă obiecţie împotriva lui însuşi: „Dar vei spune, ‚aici se pare că respingi harul lui Dumnezeu, în măsura în care nici măcar nu îl menţionezi”; şi el răspunde obiecţiei: „Acum, eu sunt cel care respinge harul, care prin a recunoaşte lucrul trebuie să mărturisesc şi mijloacele prin care acesta poate fi afectat, sau tu, prin a nega acest lucru negi fără îndoială şi faptul că ar putea fi mijloace prin care lucrul este realizat?” El a uitat că răspundea acum la unul care nu nega lucrul, a cărui obiecţie a pus-o înainte în aceste cuvinte: „Că aceasta poate fi posibil [fără de păcat], dar numai prin harul lui Dumnezeu”. Cum neagă dar acel om posibilitatea, în a cărui apărare pe care o contestă atât de sincer oponentul să, când de fapt admite că „lucrul este posibil, dar numai prin harul lui Dumnezeu”? Aceasta, totuşi, după ce el este eliberat de cel ce recunoaşte deja admiterea lucrului esenţial, el încă mai are o întrebare împotriva oricăror oponenţi vrea el, doar dacă el mărturiseşte aceasta, care nu poate fi negat fără cea mai criminală impietate, că fără de harul lui Dumnezeu un om nu poate fi fără de păcat. El spune într-adevăr: „Fie că el mărturiseşte că este prin har, prin ajutor, sau prin mulă, fapt prin care un om să poată fi fără de păcat, – fiecare recunoaşte acest lucru în sine”125.
CAP 12 [XI] – ÎN DISCUŢIILE NOASTRE DESPRE HAR, NU VORBIM DESPRE CEEA CE SE RELATEAZĂ LA CONSTITUŢIA NATURII NOASTRE, CI LA RESTAURAREA EI
Mărturisesc dragostei voastre, că atunci când am citit aceste cuvinte am fost umplut cu o oarecare bucurie, deoarece el nu a negat harul lui Dumnezeu prin a cărui unică intervenţie omul poate fi justificat; căci acest lucru îl detest în principal şi mă înspăimântă un discuţii de acest gen. Dar atunci când continui să citesc restul, încep să am suspiciunile mele, în primul rând de la zâmbetele pe care le întrebuinţează el. Căci el spune: „Dacă ar fi să spun că omul e capabil să facă dispută, o pasărea este capabilă să zboare, un iepure poate să alerge, fără să mai menţionez în acelaşi timp instrumentele prin care aceste acte sunt realizate – adică, limba, aripile, şi picioarele – atunci aş fi negat atunci condiţiile oficiilor variate, atunci când am recunoscut însăşi aceste oficii?” Este aparent aici că el a folosit aici astfel de exemple care sunt eficiente prin natură; căci membrele structurii trupului care sunt menţionate aici sunt create cu naturi de un aşa fel – limba, aripile, picioarele. El nu a plasat aici un astfel de lucru pe care ar trebui să-l înţelegem prin har, fără de care nici un om nu este justificat; căci acesta este un subiect care este preocupat cu remediul, şi nu cu constituirea funcţiilor naturale. Amuzante sunt unele temeri, pe care am purces să le citesc în continuare, şi am descoperit curând că suspiciunile mele nu au fost nefondate.
CAP. 13 [XII] – SCOPUL ŞI SFERA AMENINŢĂRILOR LEGII; „DRUMEŢI PERFECŢI”
Înainte de a conţinea, priveşte ceea ce a spus el. Atunci când tratează întrebarea despre diferenţa păcatelor, şi începe ca o obiecţie faţă de sine, ceea ce anumite persoane pretind, „că anumite păcate sunt uşoare prin însăşi frecvenţa lor, iruperea lor constantă făcând posibil ca ele să fie cu toate evitate”; el a negat pe această bază că lucrul acesta era „adecvat ca ele să fie cenzurate ca ofense uşoare, dacă nu pot fi evitate în întregime”. Cu siguranţă că el nu observă Scripturile Noului Testament, din care învăţăm (1) că intenţia legii în cadrul cenzurii ei este acesta, că, prin intermediul încălcărilor pe care le comit oamenii, ei pot să fugă sau să se refugieze spre harul Domnului, care are milă de ei – „învăţătorul” (2) „incizându-i în aceeaşi credinţă care ar trebui să fie revelată ulterior” (3); ca prin aceasta încălcările lor să poată fi iertate, şi să nu mai fie comise din nou, prin asistenţa harului lui Dumnezeu. Calea aparţine într-adevăr tuturor acelora care progresează pe ea; deşi ei sunt cei care fac un avans bun pentru care sunt numit „drumeţi perfecţi”. Aceasta, totuşi, este statura perfecţiunii care nu admite nici o adăugire, atunci când ţelul spre care tind oamenii a început să fie posedat.
CAP. 14 [XIII] – RESPINGEREA LUI PELAGIUS
Adevărul însă este că întrebarea care îi este propusă lui – „Eşti chiar şi tu însuţi fără păcat?” – nu aparţine de fapt de subiectul în dispută. Ceea ce de fapt spune el – că „acesta ar trebui să fie mai degrabă imputat propriei sale neglijenţe a faptului că este fără păcat”, este fără îndoială bine rostit; dar apoi el ar trebui să o considere a fi de datoria lui chiar să se roage lui Dumnezeu ca această neglijenţă greşită să nu îl domine – rugăciunea pe care un oarecare om a rostit-o, atunci când a zis: „Călăuzeşte-mi paşii după cuvântul Tău, şi nu lăsa ca vreun păcat să domine peste mine” (4), – ca nu cumva, în timp ce se bazează pe sârguinţa sa ca tărie proprie, să eşueze din a atinge adevărata neprihănire ori prin acest fel, sau prin altă metodă în care, fără îndoială, neprihănirea perfectă trebuie să fie dorită şi sperată.
CAP. 27 – CHIAR ŞI RELELE, PRIN MILA LUI DUMNEZEU, SUNT DE FOLOS
El afirmă că „nici un rău nu este cauza a ceva bun”; de parcă pedeapsa, într-adevăr, ar fi fost bună, deşi mulţi au fost reformaţi prin ea. Există dar rele care sunt de folos prin mila măreaţă a lui Dumnezeu. A experimentat oare acel om ceva lucru bun atunci când a spus „Când îţi ascunzi faţa Ta de mine, sunt în necaz”? (7) Cu siguranţă că nu; şi totuşi acest necaz era pentru el într-o anumită manieră un remediu împotriva mândriei lui. Căci el a spus în prosperitatea sa „Nu voi fi mişcat niciodată” (8); şi aşa îşi atribuia lui ceea ce primea de la Domnul. „Şi ce aveţi voi care să nu-l fi primit?” (9) A devenit prin urmare necesar de a-i arăta acestuia de unde le-a primit, ca el să primească umilinţa pe care a pierdut-o în mândrie. Prin urmare el spune, „În buna Ta plăcere, o Doamne, Tu adaugi tărie frumuseţii mele” (7). În această abundenţă a mea obişnuiam să spun că „Nu voi fi clătinat”; în timp ce toate veneau de la Tine, şi nu de la mine. Apoi Tu ţi-ai întors faţa de la mine, şi am ajuns în necaz.
CAP. 50 [XLIII] – DUMNEZEU NU PORUNCEST NICI O IMPOSIBILITATE
Ceea ce spune el este totuşi destul de adevărat, „că Dumnezeu este la fel de bun cât şi de drept, şi l-a făcut pe om în aşa fel încât să poată trăi fără de răul păcatului, dacă ar fi vrut”. Căci cine nu ştie că omul a fost făcut în întregime fără greşeală şi înzestrat cu o liberă voinţă şi o abilitate liberă de a conduce o viaţă sfântă? Cercetarea noastră prezentă, totuşi, este despre omul pe care „tâlharii” (3) l-au lăsat pe jumătate mort pe drum, şi care fiind schilodit şi ciuruit prin gravele răni, nu este atât de capabil să se urce pe culmile neprihănirii aşa cum a putut să se coboare de acolo; care, în plus, dacă acum este la „han” (4), este în procesul recuperării. Prin urmare Dumnezeu nu porunceşte imposibilităţi; ci în porunca Sa te sfătuieşte să faci atât ceea ce poţi pentru tine însuţi cât şi să îi ceri Lui ajutor în ceea ce nu poţi face. Acum ar trebui să vedem de unde vine posibilitatea şi de unde este imposibilitatea. Acest om spune: „Aceasta purcede nu din voinţa unui om ce nu poate face prin natură”. Eu spun: Un om nu este neprihănit prin voinţa sa dacă poate fi prin natură. El va fi totuşi capabili să realizeze pentru ajutorul lecuitor ceea ce este incapabil să facă prin defectul său.
CAP. 54 [XLVI] – NU EXISTĂ NICI O INCOMPATIBILITATE ÎNTRE NECESITATE ŞI LIBERĂ VOINŢĂ
Cum se aplică toate acestea subiectului nostru? Să vedem ce deduce el din aceasta. „Orice este legat de necesitatea naturală este lipsit de determinarea voinţei şi a dezbaterii”, spun el. Ei bine, iată aici o întrebare; căci este o absurditate înaltă pentru noi să spunem că aceasta nu aparţine voinţei noastre că am vrea să fim fericiţi, pe baza faptului că aceasta este absolută, imposibil pentru noi să fim nedoritori de a fi fericiţi, prin motivul unei constrângeri indescriptibile dar amabile a naturii noastre; şi nici nu îndrăznim să susţinem că Dumnezeu nu are voinţa dar necesitatea neprihănirii, pentru că El nu poate voi înspre păcat.
CAP 55 [XLVII] – ACELAŞI LUCRU CONTINUAT
Marcaţi de asemenea ceea ce urmează. „Am putea percepe”, spune el, „ca acelaşi lucru să fie adevărat despre încălzire140, miros şi văz – ca cel de a auzi, şi a amirosi, şi de a vedea este în propria noastră putere, în timp ce abilitatea de a auzi, a mirosi, şi a vedea nu este a propriei noastre puteri, ci se bazează pe necesitatea naturală”. Ori eu nu înţeleg ceea ce vrea să spune, sau el pe mine. Căci cum ar fi posibil să vedem nu în puterea noastră dacă necesitatea de a nu vedea este în propria noastră putere deoarece orbirea este în propria noastră putere, prin care ne putem lipsi pe noi înşine, dacă vrem, de însăşi această abilitate de a vedea? Cum este dar în puterea noastră de a vedea oricând voim, când, fără nici o pierdere faţă de structura noastră naturală a trupului din organul vederii, suntem incapabili, deşi voim, ca să vedem – ori prin scoaterea tuturor luminilor exterioare din timpul nopţii, sau prin propria noastră fiinţă închisă într-un loc întunecos? În acelaşi fel, dacă abilitatea sau incapacitatea noastră de a auzi nu este în propria noastră putere, ci se bazează pe necesitatea naturii, având în vedere că auzul nostru actual sau neauzul este din voinţa noastră, cum se face că el este distras de faptul că există aşa de mult lucruri pe care le auzim împotriva voii noastre, care penetrează simţul nostru chiar şi atunci când urechile noastre sunt oprite, cum este scârţâitul unui ferăstrău din apropierea noastră, sau guiţatul unui porc? Deşi spusa oprire a urechilor noastre arată destul de clar că aceasta nu stă în cadrul puterii noastre de a nu auzi atâta timp cât urechile noastre sunt deschise; probabil că, de asemenea, o astfel de oprire a urechilor noastre care ne-ar lipsi de întregul simţ discutat dovedeşte că însăşi abilitatea de a nu auzi stă în propria noastră putere. Referitor la remarcile sale, din nou, referitor la simţul nostru de miros, oare nu afişează el nici o mică neatenţie atunci când spune că „aceasta nu este în puterea noastră să fim capabili sau incapabili de a mirosi, ci că este în puterea noastră” – adică în libera noastră voinţă – „de a mirosi sau nu”? Să presupunem că cineva ne pune cu mâinile legate strâns, fără însă a ne afecta membrele noastre olfactive, printre anumite mirosuri rele şi dăunătoare; într-un astfel de caz noi ne pierdem puterea, oricât de puternică ar fi dorinţa noastră, de a mirosi, căci de fiecare data când suntem obligaţi să respirăm inhalăm şi acel miros pe care nu-l dorim.
CAP. 56 [XLVIII] – ASISTENŢA HARULUI ÎNTR-O NATURĂ PERFECTĂ
Nu numai că aceste zâmbete folosite de autor sunt false, dar la fel este şi materia pe care doreşte să le-o ilustreze. El continuă să spună: „În aceeaşi manieră, atingând posibilitatea ca noi să nu păcătuim, trebuie să înţelegem că aceasta este de la noi să nu păcătuim, dar totuşi abilitatea de a evita păcatul nu este de la noi”. Dacă el vorbea de natura întreagă şi perfectă a omului, pe care nu o posedăm acum („căci noi suntem salvaţi de speranţă: dar speranţa care se vede nu este speranţă. Dar dacă sperăm după ceea ce nu vedem, atunci aşteptăm cu răbdare aceasta” (1)), limbajul său chiar în acest caz nu ar fi corect faţă de efectul acela de a evita faptul ca păcătuirea să fie doar de la noi, deşi a păcătui este de la noi, căci chiar şi acolo trebuie să existe ajutorul lui Dumnezeu, care trebuie să se reverse peste aceia care sunt voitori să-l primească, la fel cum lumina este oferită ochilor puternici şi sănătoşi pentru a-i asista în funcţia lor de vedere. În măsura în care aceasta este referitor la viaţa prezentă a noastră care ridică întrebarea, în care trupul nostru coruptibil îngreunează sufletul, şi cortul nostru pământesc reduce simţul nostru cu toate gândurile sale multe, sunt uimit că el poate presupune cu o oarecare inimă că, chiar fără de ajutorul balsamului vindecător al Salvatorului nostru, este în puterea noastră de a evita păcatul şi abilitatea de a nu păcătui este din natură, ceea ce oferă doar o evidenţă mai puternică a propriei sale coruperi prin însăşi faptul eşuării sale de a-şi vedea infecţia.
CAP. 57 [XLIX] – ACEASTA NU MICŞOREAZĂ DIN PUTEREA LUI DUMNEZEU, CĂ EL ESTE INCAPABIL ORI DE A PĂCĂTUI, ORI DE A MURI, ORI DE A SE DISTRUGE PE SINE
„În măsura în care a nu păcătui nu este de la noi, noi suntem capabili să păcătuim şi să evităm păcatul”, spune el. Şi ce ar fi dacă ar spune altul: „În măsura în care a nu dori nefericirea este a noastră, suntem capabili atât să o dorim ca şi să nu o dorim”? Şi totuşi noi suntem din punct de vedere pozitiv incapabili de a o dori. Căci cine ar putea să dorească să fie nefericit, chiar dacă doreşte orice altceva din care nefericirea ar rezulta împotriva voinţei lui? Apoi din nou, în măsura în care, într-un grad infinit mai mare, este incapacitatea lui Dumnezeu de a păcătui, ar trebui să ne aventurăm să afirmăm că El este atât capabil să păcătuiască cât şi să evite păcatul? Să ne ferească Dumnezeu să spunem vreodată că El este capabil de a păcătui! Căci El nu poate, aşa cum presupun peroanele nebune, să eşueze din a mai fi atotputernic, deoarece El este incapabil să moară, sau că El nu se poate nega pe Sine. Ce vrea să spună atunci? Prin ce metodă de vorbire încearcă el să ne convingă despre un punct pe care chiar el îl pierde din considerare? Căci el avansează cu un pas şi spune: „În măsura în care, totuşi, nu este de la noi să fim capabili să evităm păcatul; chiar dacă am fi fost să dorim să nu fim capabili să evităm păcatul, aceasta nu este în puterea noastră de a fi incapabili de a evita păcatul”. Aceasta este o propoziţie implicată, şi prin urmare una obscură. Aceasta ar putea să fie mai clar exprimată cam în felul următor: „Fie că dorim sau nu, noi nu păcătuim” – căci noi fără îndoială că păcătuim, dacă voim – însă el afirmă că, fie că voim sau nu, noi avem capacitatea de a nu păcătui – o capacitate care141 o declară el a fi inerentă în natura noastră. Despre un om care are picioarele puternice şi sănătoase se poate spune în mod destul de admisibil că „ori că ar vrea sau nu el are capacitatea de a umbla”; dar dacă picioarele lui ar fi rupte, oricât de mult şi-ar dori el, el nu are capacitatea. Această natură despre care vorbeşte autorul este coruptă. „De ce este praful şi cenuşa îngâmfată?” (1) Sunt corupte. Aceste solicită ajutorul Medicului. „Salvează-mă, O Doamne” (2), este strigătul ei; „Vindecă-mi sufletul” (3), exclamă ea. De ce verifică el astfel de strigăte de parcă ar împiedica sănătatea viitoare, prin a insista, aşa cum o şi face, pe capacitatea sa prezentă?
