de Arthur W. Pink
MÂNTUIREA poate fi privită din diferite unghiuri şi contemplată sub diferite aspecte, însă din oricare parte am privi-o trebuie să ne amintim întotdeauna că „Mântuirea este a Domnului”. Mântuirea a fost planificată de Tatăl pentru aleşii Săi înainte de întemeierea lumii. Aceasta a fost cumpărată pentru ei prin viaţa sfântă şi moartea mandatară a Fiului Său întrupat. Aceasta este aplicată şi lucrată în ei de către Duhul Său cel Sfânt. Ea este cunoscută şi savurată prin studiul Scripturilor, prin exercitarea credinţei şi prin comuniunea cu Dumnezeul triunic.
Teama cea mare este faptul că există o mulţime în cadrul Creştinismului care îşi imaginează şi cred în mod sincer că ei sunt printre cei mântuiţi, dar care sunt încă străini totali de lucrarea harului divin în inimile lor. Este un lucru să ai concepţii intelectuale clare despre adevărul lui Dumnezeu şi este un alt lucru să ai o cunoştinţă personală, de inimă cu aceasta. Este un lucru să crezi că păcatul este lucrul groaznic pe care îl declară Biblia, însă este o altă chestiune să ai o oroare sfântă şi ură a acestuia în suflet. Este un lucru să ştii că Dumnezeu cere pocăinţa şi este un alt lucru să plângi şi să te jeleşti în mod experimental peste ticăloşia noastră. Este un lucru să crezi că Hristos este singurul Mântuitor pentru păcătoşi, este o altă chestiune să te încrezi într-adevăr în El din inimă. Este un lucru să crezi că Hristos este Suma excelenţei, dar este un alt lucru SĂ-L IUBEŞTI mai presus de toţi alţii. Este un lucru să crezi că Dumnezeu este Cel măreţ şi sfânt, este chiar un alt lucru să îi acorzi reala reverenţă şi frică de El. Este un lucru să crezi că mântuirea este a Domnului, însă este o altă chestiune a deveni un părtaş actual al acesteia prin lucrările Sale graţioase.
În timp ce este adevărat faptul că Sfintele Scripturi insistă asupra responsabilităţii omului, şi că prin toate acestea Dumnezeu se ocupă de păcătos în calitatea de fiinţă răspunzătoare, este de asemenea adevărat că Biblia arată în mod clar şi constant faptul că nici un fiu al lui Adam nu s-a măsurat cu responsabilitatea sa, că fiecare a eşuat în mod mizerabil să se scape de responsabilitatea sa. Aceasta este ceea ce constituie nevoia profundă ca DUMNEZEU să lucreze în păcătos şi să facă pentru el ceea ce el este incapabil să facă pentru sine. „Cei care sunt în firea păcătoasă nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8). Păcătosul este „fără putere” (Romani 5:6). Separaţi de Domnul noi nu „putem face nimic” (Ioan 15:5).
În timp ce este adevărat că Evanghelia oferă o chemare cât şi o poruncă pentru toţi cei ce o aud, este de asemenea adevărat că TOŢI cei care dispreţuiesc această chemare şi nu ascultă de acea poruncă – „Dar toţi, fără excepţie au început să se scuze” (Luca 14:18). Aici este locul unde păcătosul comite cel mai mare păcat şi manifestă cel mai mult groaznica sa duşmănie împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său: căci atunci când i se prezintă acestuia un Salvator, potrivit nevoilor sale, el îl „dispreţuieşte şi îl respinge” pe Acesta (Isaia 53:3).
Aici arată păcătosul cât de este el de rebel incorigibil, şi demonstrează că el merită doar chinurile veşnice. Însă chiar în acest punct Dumnezeu îşi manifestă suveranitatea şi HARUL Său minunat. El nu numai că a planificat şi a oferit mântuirea, ci El o acordă de fapt asupra acelora pe care El i-a ales.
Această acordare a mântuirii este mai mult decât o simplă proclamare a faptului că mântuirea s-ar găsi în Domnul Isus: este chiar mai mult decât o invitaţie pentru păcătoşi să-l primească pe Hristos ca Mântuitor al lor. Este de fapt momentul lui Dumnezeu de salvare a poporului Său. Aceasta este propria Sa suveranitate şi lucrarea atotputernică a harului faţă şi în aceia care sunt în întregime destituiţi de merit, şi care sunt aşa de depravaţi în ei înşişi încât ei nu vor face şi nu vor putea face un pas pentru obţinerea mântuirii. Aceia care au fost de fapt mântuiţi datorează mult mai mult harului divin decât îşi imaginează ei. Nu numai că Hristos a murit pentru a înlătura păcatele lor, ci şi Duhul Sfânt a produs o lucrare în ei – o lucrare care aplică lor virtuţile morţii ispăşitoare a lui Hristos.
În acest punct eşuează mulţi predicatori în expunerea lor a Adevărului. În timp ce mulţi dintre ei afirmă faptul că Hristos este singurul Mântuitor pentru păcătoşi, ei mai învaţă faptul că El a devenit de fapt al nostru doar prin consimţământul nostru. În timp ce aceştia admit faptul că Duhul Sfânt face lucrarea de convingere de păcat şi că doar El ne arată condiţia noastră decăzută şi nevoia de Hristos, cu toate acestea ei mai insistă asupra ideii că factorului decisiv în mântuire este propria voinţă a omului. Sfintele Scripturi învaţă însă că „mântuirea este a DOMNULUI” (Iona 2:9), şi că nimic din creatură nu intră în acesta în oricare punct. Dumnezeu poate sfinţi numai ce a fost produse de El Însuşi. Deşi este adevărat că mântuirea nu devine partea personală a păcătosului până ce acesta a crezut, din inima sa, în Domnul Isus Hristos, aceeaşi ÎNCREDERE este lucrată în el de către Duhul Sfânt: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8).
Este extrem de solemn să descoperi faptul că există o „încredere” în Hristos din partea omului natural, care NU este o încredere spre mântuire. Aşa cum şi budiştii cred în Buda, la fel şi în Creştinism sunt mulţimi care cred în Hristos Şi această „încredere” este ceva mai mult decât una intelectuală. Adesea este mult sentiment conectat cu acesta – emoţiile pot fi profund stârnite. Hristos a învăţat, în cadrul Pildei Semănătorului, că există o clasă de oameni care aud Cuvântul şi îl primesc cu bucurie, dar nu are rădăcină în ei înşişi (Matei 13:20, 21). Aceasta este temător de solemn, căci încă se mai întâmplă şi astăzi. Scripturile ne mai spun că Irod l-a auzit pe Ioan „cu plăcere”. Astfel, simplul fapt că cititorul acestor pagini se bucură să asculte la un predicator sănătos nu este deloc o dovadă că el este un suflet regenerat. Domnul Isus a spus fariseilor despre Ioan Botezătorul, „Doar pentru o vreme aţi fost gata să vă bucuraţi în lumina lui”, totuşi continuarea arată clar că nici o lucrare reală a harului nu a avut loc în ei. Şi aceste lucruri sunt înregistrare în Scriptură ca avertizări solemne!
Este uluitor şi solemn să remarcăm faptul exactităţii cuvintelor din ultimele două citate scripturale la care am făcut referinţă. Notaţi repetatul pronume personal din Marcu 6:20: „Căci Irod se temea de Ioan (nu de ‚Dumnezeu’!, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea, şi, când îl auzea, de multe ori sta în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere”. A fost personalitatea lui Ioan ceea ce l-a atras pe Irod. Cât de des este şi cazul din zilele noastre! Oamenii sunt fermecaţi de personalitatea predicatorului: ei sunt duşi prin stilul său şi câştigaţi de sinceritatea sa faţă de suflete. Însă dacă nu este nimic mai mult decât aceasta, pentru ei va exista într-o zi o trezire rudimentară. Ceea ce este de fapt vital este o „dragoste pentru adevăr”, nu pentru cel care îl prezintă, aceasta este ceea ce-i distinge pe oamenii lui Dumnezeu de „mulţimea amestecată” care s-a asociat cândva cu ei.
Aşa că în Ioan 5:35 Hristos a spus fariseilor referitoare la precursorul său: „Ioan era lumina, care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtva vreme la lumina lui”, nu „în lumină”! În aceeaşi manieră, sunt mulţi astăzi care ascultă la acela căruia Dumnezeu i-a permis să deschidă câteva din misterele şi minunile Cuvântului Său şi ei se bucură „în lumina acestuia” în timp ce ei înşişi se află în întuneric, neprimind niciodată în mod personal „vreo ungere de la Duhul Sfânt”. Aceia care „iubesc adevărul” (2 Tesaloniceni 2:10) sunt aceia în care o lucrare divină a harului a fost lucrată. Ei au ceva mai mult decât o înţelegere clară şi intelectuală a Scripturii: aceasta este hrana sufletelor lor, bucuria inimilor lor (Ieremia 15:16). Ei iubesc adevărul, şi pentru că fac aceasta, ei urăsc eroarea şi se feresc de ea ca de o otravă mortală. Ei sunt geloşi pentru slava Autorului Cuvântului, şi nu vor asculta vreun predicator a cărui învăţătură Îl dezonorează; ei nu vor asculta la predicarea care înaltă omul în locul de supremaţie, aşa încât el să fie cel ce hotărăşte propriul său destin.
„DOAMNE, Tu ne vei da pacea, căci Tu ai împlinit pentru noi toate lucrările noastre” (Isaia 26:12). Aici este inima şi confesiunea necalificată a adevăratului popor al lui Dumnezeu. Notaţi prepoziţia: „Tu ai împlinit pentru noi toate lucrările noastre”. Aceasta vorbeşte despre o lucrare divină a harului împlinit în inima sfântului. Acesta nu este singurul text. Cântăriţi cu atenţie şi următorul: „Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său” (Galateni 1:15, 16).
„Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6). „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13). „Voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). „Dumnezeul păcii… să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut” (Evrei 13:20). Aici sunt şapte pasaje care vorbesc despre lucrările interioare ale harului lui Dumnezeu, sau în alte cuvinte despre mântuirea experimentală.
„DOAMNE, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi” (Isaia 26:12). Există vreun răspuns care să răsune în inima noastră faţă de aceasta, cititorul meu? Este oare pocăinţa ta ceva mai adânc decât remuşcarea şi lacrimile omului natural? Îşi are aceasta rădăcina într-o lucrare divină a harului pe care să o fi lucrat-o Duhul Sfânt în sufletul nostru? Este credinţa ta în Hristos ceva mai mult decât o chestiune intelectuală? Este relaţia ta ci El mai vitală decât oricare alt act comis de tine, fiind făcut deja una cu El prin puterea şi operaţia Duhului? Este dragostea ta pentru Hristos ceva mai mult decât un sentiment pios, ca acela al îndrăgostitului care cântă despre „gentilul” şi „dulcele” Isus? Purcede dragostea ta pentru El dintr-o natură total nouă, pe care a creat-o Dumnezeu în tine? Ai putea spune şi tu cu Psalmistul: „Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine”. Este oare profesia ta însoţită de o blândeţe şi un caracter umil al inimii? Este uşor să îţi dai singur nume şi să spui, „Sunt o creatură nevrednică şi neprofitabilă”, însă eşti tu chiar aşa? Te simţi că eşti „cel mai mic şi mai neînsemnat dintre toţi sfinţii”? Pavel s-a simţit! Dacă nu te simţi astfel, şi dacă în schimb te consideri superior rangului şi nivelului creştinilor, cine le deplânge căderile lor, mărturiseşte slăbiciunea lor şi strigă, „O, nenorocitul de mine!” – este un motiv grav de a conclude faptul că tu eşti un străin pentru Dumnezeu!
Ceea ce face distincţia dintre evlavia autentică şi religiunea umană este aceasta: una este externă, cealaltă este internă. Hristos se plângea de farisei zicând, „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru Sunt pline de răpire şi de necumpătare” (Matei 23:25). O religie carenală este în întregime la suprafaţă. Dumnezeu lucrează cu inima şi cu inima se ocupă El. Referitor la poporul Său, El spune: „Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16).
„Doamne, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi”. Cât de umilitor este aceasta pentru mândria omului! Aceasta face totul din Dumnezeu şi nimic din creatură! Tendinţa naturii umane de care este plină lumea este de a fi auto-suficientă şi auto-satisfăcută; ca să spunem împreună cu laodicenii, „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17). Însă aici este ceva care să ne smerească şi să ne golească de mândrie. Din moment ce Dumnezeu a făcut toate lucrările noastre în noi, atunci noi nu mai avem nici o tendinţă să ne lăudăm. „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7).
Cine sunt dar aceia în care Dumnezeu lucrează astfel? Din partea divină, poporul Său favorizat, ales şi răscumpărat. Din partea umană: aceia care, în ei înşişi nu au nici o revendicare despre lucrarea Lui; care sunt destituiţi de orice merit; care au totul în ei pentru a putea provoca mânia Sa sfântă; aceia care sunt eşecuri mizerabile în vieţile lor, şi total depravaţi şi corupţi în persoanele lor. Însă acolo unde păcatul a fost mult, harul a făcut mult mai mult, şi a făcut pentru ei şi în ei ceea ce ei nu ar face şi nu ar putea face pentru ei înşişi.
Dar ce „lucrează” Dumnezeu în poporul Său? – Toate lucrările lor. În primul rând El îi impulsionează: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic” (Ioan 6:63). „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18). În al doilea rând, El acordă pocăinţa: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 5:31). „Dumnezeu a dat, deci, şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa” (Faptele Apostolilor 11:18; 2 Timotei 2:25). În al treilea rând, El dă credinţă: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). „Fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi” (Coloseni 2:12). În al patrulea rând, El oferă pricepere spirituală: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat” (1 Ioan 5:20). În al cincilea rând, El efectuează serviciul nostru: „Prin harul lui Dumnezeu Sunt ce Sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zădarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Corinteni 15:20). În al şaselea rând, El ne asigură perseverenţa noastră: „Voi Sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire” (1 Petru 1:5). În al şaptelea rând, El produce roada noastră: „De la Mine îţi vei primi rodul” (Osea 14:8). „Roada Duhului” (Galateni 5:22). Da, El a înfăptuit toate lucrările noastre în noi.
De ce a „lucrat Dumnezeu toate lucrările noastre în noi”? În primul rând, dacă El nu o făcea aşa, toţi am fi pierit pentru veşnicie (Romani 9:29). Noi eram „fără putere”, incapabili de a împlini cerinţele neprihănite ale lui Dumnezeu. De aceea, în harul suveran, El a făcut ceea ce ar fi trebuit să facem noi, dar nu am putut. În al doilea rând, că toată slava să fie a Lui. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. El o spune. El nu-şi va împărţi slava cu un altul. Prin aceasta se înţelege că El asigură toată lauda, aşa că noi nu avem nici un fundament pentru a ne lăuda. În al treilea rând, ca mântuirea noastră să poată fi realizată şi asigurată. Dacă ar mai fi existat vreo parte a mântuirii noastre lăsate pentru noi, aceasta nu ar fi fost nici eficientă şi nici asigurată. Orice atinge omul aceea el spurcă: eşec este scris peste tot ceea ce încearcă el. Însă ceea ce face Dumnezeu este perfect şi dăinuieşte în veci: „Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El” (Eclesiastul 3:14).
Cum pot să fiu sigur că lucrările mele au fost „înfăptuite în mine” de Dumnezeu? Prin efectele sale. Dacă ai fost născut din nou, ai în interior o natură nouă. Această nouă natură este spirituală şi contrară firii – contrară în dorinţele şi aspiraţiile ei. Deoarece natura cea veche şi cea nouă sunt contrare una faţă de alta, există un război continuu între ele. Eşti conştient de acest conflict interior?
Dacă pocăinţa ta este una produsă de Dumnezeu, atunci tu te auto-deteşti; dacă pocăinţa ta este una autentică şi spirituală, atunci te minunezi de ce nu te-a aruncat mai devreme Dumnezeu în iad. Dacă pocăinţa ta este darul lui Hristos, atunci jeleşti zilnic întoarcerea mizerabilă pe care o faci faţă de harul minunat al lui Dumnezeu; tu urăşti păcatul, te necăjeşti în secret înaintea lui Dumnezeu pentru multele tale nelegiuiri. Aceasta nu o faci aşa de simplu ca la convertire, ci zilnic.
Dacă credinţa ta este una comunicată de Dumnezeu, ea este evidenţiată de întoarcerea ta de la toate încrederile în creatură, printr-o renunţare a propriei tale neprihăniri, printr-o repudiere a propriilor tale fapte. Dacă credinţa ta este „credinţa aleşilor lui Dumnezeu” (Tit 1:1), atunci te odihneşti în Hristos ca fundament al acceptării tale înaintea lui Dumnezeu. Dacă credinţa ta este rezultatul „operării lui Dumnezeu”, atunci tu crezi în mod implicit în Cuvântul Său, îl primeşti cu blândeţe, crucifici raţiunea şi accepţi tot ceea ce El a spus cu o simplicitate ca de copil.
Dacă dragostea ta pentru Hristos este roada Duhului (Galateni 5:22, 25), atunci aceasta se evidenţiază pe sine prin căutarea constantă în a fi plăcut lui Dumnezeu, şi prin abţinerea de la ceea ce tu ştii că nu este plăcut pentru El: într-un cuvânt, printr-o umblare de ascultare. Dacă dragostea ta pentru Hristos este dragostea „omului nou”, atunci tu tânjeşti după El, îţi câştigi comuniunea cu el mai presus de orice altceva. Dacă dragostea pentru Hristos este de acelaşi fel (deşi nu în grad) cu cea a Lui pentru tine, atunci tu priveşti cu ardoare la glorioasa Sa revenire, atunci când El va apărea să primească la Sine pe poporul Său, ca ei să fie pentru totdeauna cu Domnul. Fie ca harul discernământului spiritual să fie dat cititorului pentru a vedea dacă profesarea sa de creştin este reală sau o ipocrizie, dacă speranţa sa este clădită pe Stânca Veacurilor sau pe nisipurile mişcătoare ale rezoluţiilor, eforturilor, deciziilor sau a sentimentelor umane; dacă, pe scurt, mântuirea sa este „A DOMNULUI” sau imaginaţia deşartă a propriei sale inimii înşelătoare.
