O Carte a Doctrinei Divine
Cartea 1 – Capitolul 31
Despre personalitatea distinctă şi divinitatea Duhului Sfânt
de John Gill
Ceea ce mai rămâne a mai fi considerat acum, sub articolul Trinităţii, sunt personalitatea şi divinitatea Duhul Sfânt, să dovedim că El este o Persoană, una distinctă de Tatăl şi Fiul, şi una divină, sau pe bună dreptate Dumnezeu.
1. În primul rând, Că El este o Persoană, nu doar un simplu nume şi caracter, putere sau atribut al lui Dumnezeu, ceea ce reiese din următoarea observaţie,
1a. Descrierea unei persoane este în acord cu el; că aceasta dăinuieşte şi trăieşte prin sine, este înzestrat cu voinţă şi înţelegere, sau este un agent inteligent şi voitor. Aşa este Duhul lui Dumnezeu; după cum Tatăl are viaţă în sine, şi Fiul are viaţă în sine, în acelaşi fel are şi Duhul Sfânt; din momente ce el este autorul vieţii naturale şi spirituale din oameni, pe care el o menţine pentru viaţa veşnică, şi de aceea este numit Duhul de viaţă, ceea ce el nu ar putea fi dacă nu avea viaţă în sine; şi dacă el are viaţă în sine, trebuie să existe prin sine: el are o putere de voinţă faţă de ceea ce doreşte: apostolul, vorbind despre influenţele sale, administrările şi operaţiile sale, spune, „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Corinteni 12:11), şi faptul că el este un agent inteligent este clar din cunoaşterea lui a lucrurilor lui Dumnezeu pe care nimeni nu le poate cunoaşte decât el; şi din faptul că el îi învaţă pe oameni toate lucrurile, şi îi călăuzeşte în tot adevărul, şi în oferirea duhului de înţelepciune şi de cunoaştere la unul şi la altul; acum „cel care îi învaţă pe oameni cunoştinţa, oare el să nu cunoască?” (1 Corinteni 2:11; 12:8; Ioan 14:26; 16:13; Psalmul 94:10).
1b. Acţiuni personale îi sunt atribuite lui; despre el se spună că cercetează şi îi convinge pe oameni; dovedeşte sau convinge lumea de păcat, neprihănire şi judecată (Ioan 16:8). Acum cel care îl convinge pe altul de greşelile lui îl duce pe acesta la un sens şi la o cunoaştere a lor, şi la pocăirea pentru ele, acesta trebuie să fie o Persoană, nu doar un simplu nume şi caracter. Despre el se vorbeşte ca fiind un învăţător, că învaţă toate lucrurile, toate doctrinele necesare mântuirii, şi toate datoriile religiei: un învăţător uman este o persoană, cu atât mai mult cel divin (Ioan 14:26; 1 Ioan 2:27), el este promis ca un Mângâietor (Ioan 16:7), şi care răspunde prin revărsarea pretutindeni a dragostei lui Dumnezeu în inimile poporului Domnului; prin a lua lucrurile lui Hristos, şi a le arăta acestora; prin a aplica acestora promisiunile nespus de mari şi de preţioase; prin a le declara acestora iertarea păcatelor lor; prin pronunţarea sentinţei de justificare în conştiinţele lor; şi prin a fi sincer şi pecetea viitoarei lor fericiri; toate sunt acţiuni personale: el este unul dintre cei trei martori din cer (1 Ioan 5:7), care mărturiseşte în mod particular despre Hristos, despre Divinitatea lui, calitatea de fiu, slujbele şi harul Lui (Ioan 15:26), şi aduce mărturie duhurilor sfinţilor, că ei sunt copiii lui Dumnezeu (Romani 8:16), ceea ce un nume şi un simplu caracter nu ar putea face, doar o persoană. El este reprezentat nu doar ca Duh al harului şi al mijlocirii, şi un ajutor al neputinţelor sfinţilor în rugăciune, ci ca făcând mijlocire pentru ei, conform voii lui Dumnezeu (Zaharia 12:10; Romani 8:26, 27). În calitate de avocat şi mijlocitor al lui Hristos, dovedeşte că el este o Persoană, şi încă una distinctă de Tatăl, cu care mijloceşte el; aşa că mijlocirea Duhului dovedeşte în mod egal personalitatea sa, însăşi personalitatea sa distinctă: la care se poate adăuga, că Duhul este cel ce dă daruri oamenilor, prin care ei sunt calificaţi pentru lucrarea de slujire (1 Corinteni 12:8-11), şi el îi cheamă la această lucrare, şi îi rânduieşte şi îi pune ca supraveghetori a anumitor biserici, pentru a-i hrăni cu cunoaştere şi înţelegere (Fapte 13:2; 20:28), şi, pentru a nu mai se observa, el este adesea descris ca unul care locuieşte în sfinţi, care locuieşte în trupurile lor, şi în sufletele lor, şi va rămâne întotdeauna în ei, până ce i-a elaborat pentru acelaşi lucru, slava veşnică şi fericirea; acum a locui cu vreo persoană, sau în oricare lor, este o acţiune personală, şi descrie o persoană (Ioan 14:16, 17; 1 Corinteni 3:16; 6:19; Romani 8:9, 11).
1c. Afecţiunile personale sunt atribuite Duhului, cum ar fi dragostea, întristarea, etc., citim despre dragostea Duhului, precum şi despre cea a Tatălui, şi a Fiului; şi care apare în regenerarea şi sfinţirea oamenilor şi în aplicarea harului peste aceştia (Romani 15:30), şi de faptul că Duhul este întristat cu păcatele poporului lui Dumnezeu, şi acest comportament nepotrivit faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul (Efeseni 4:30), şi despre rebeliunea împotriva lui, ofensarea şi provocarea; aşa cum a fost el de către israeliţi (Isaia 63:10). Toate aceste nu s-ar putea spune despre el dacă nu ar fi fost o persoană. În plus, despre el se spune că oamenii îl mint; aşa cum au făcut Anania şi Safira (Fapte 5:3), şi a fi blasfemiat, şi păcătuit împotriva sa cu un păcat de neiertat (Matei 12:32, 33), ceea ce nu ar putea fi niciodată, şi nici nu se poate spune în conformitate dacă el nu era o Persoană, şi încă una divină.
2. În al doilea rând, Duhul Sfânt nu este doar o Persoană, ci o Persoană distinctă de Tatăl şi Fiul; şi pe lângă proprietatea sa distinctivă relativă, insuflare, sau a fi suflarea ambilor, şi atât de distinct de amândoi; se pot observa următoarele lucruri:
2a. Procesiunea Lui din Tata şi Fiul: despre aceasta se face menţionare specială în Ioan 15:26 şi prin urmare trebuie să fie deosebit faţă de Tatăl, din care purcede el; care, fie că aceasta are legătură cu natura sau oficiul său, dovedeşte acelaşi lucru: a existat odată o controversă caldă între bisericile greceşti şi latine, referitor la faptul dacă Duhul a purces din Fiul sau din Tatăl; care a fost negat de primii, şi afirmat de ultimii, şi care pare cel mai corect, din moment ce el este numit Duhul Fiului (Galateni 4:6), totuşi, din moment ce el este Duhul Fiului, el trebuie să fie distinct de cel al cărui Duh este.
2b. Misiunea Duhului Sfânt, prin Tatăl şi Fiul, arată în mod clar personalitatea sa distinctă faţă de ei; fiinţa sa fiind trimisă de Tatăl (vezi Ioan 14:16, 26) şi tot fiinţa lui fiind trimisă de Fiul (vezi Ioan 15:26; 16:7). În calitate de simplu nume şi caracter, calitate, putere şi atribut, nu se poate spune că a fost trimis, decât despre o Persoană; aşa că Duhul care este trimis trebuie să fie o Persoană distinctă de Tatăl şi Fiul de care se spune că l-au trimis.
2c. Duhul Sfânt este numit un alt Mângâietor (Ioan 14:16), Tatăl lui Hristos este unul; el este Dumnezeul tuturor mângâierilor; că el îi mângâie pe poporul său în toate necazurile lor (2 Corinteni 1:3, 4), şi Isus Hristos este şi el un Mângâietor; unul din numele lui de la evrei este Menachem, un Mângâietor1; un nume bine cunoscut printre evrei: de unde se spune că şi bătrânul Simeon aştepta „Consolarea lui Israel” (Luca 2:25), adică, după Mesia; pe care evreii l-au aşteptat ca un mângâietor: şi acum Duhul Sfânt este un alt Mângâietor, distinct de ambii, de Fiul, care s-a rugat pentru el, şi de Tatăl, la care s-a rugat în acea ocazie.
2d. Duhul Sfânt este reprezentat ca făcând anumite lucruri distincte de Tatăl şi Fiul; în particular, ca aducând la dragostea lui Dumnezeu, adică la Tatăl; şi într-o aşteptare răbdătoare după Hristos; şi astfel este deosebit de ambii (2 Tesaloniceni 3:5), şi ca luând ce este al lui Hristos, numite de altfel şi ale Tatălui, şi arătându-le acelora care sunt ai lui Hristos; în care şi el este deosebit de Tatăl, şi de Hristos, a căror lucruri el le ia şi le arată (Ioan 16:14, 15). Aşa că regenerarea, reînnoirea, sfinţirea şi convertirea sunt lucruri distincte, şi foarte specifice Duhului.
2e. Există anumite aparenţe distincte ale Duhului, care arată personalitatea sa distinctă; cum ar fi la botezul lui Hristos, când El s-a coborât ca un porumbel şi a strălucit peste el; şi astfel a fost distins de Tatăl, a cărui voce s-a auzit din cer, şi de Fiul, care a fost botezat la Iordan, şi pe care Duhul l-a luminat (Matei 3:16, 17), şi în ziua Cinzecimii, Duhul s-a coborât peste apostoli, în forma unor limbi care s-au împărţit, ca de foc; şi despre aceasta Petru spune, că Hristos „fiind înălţat la dreapta lui Dumnezeu, şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, el a revărsat aceasta ce auziţi şi vedeţi acum”, care înseamnă revărsarea Duhului Sfânt, şi darurile sale extraordinare; şi care este în mod clar distins de Tatăl, pe care l-a promis, şi de Fiul, care a primit această promisiune, şi a revărsat daruri în maniera în care a făcut-o.
2f. Duhul Sfânt este reprezentat ca o persoană distinctă în ordonanţa botezului; şi forma acestuia trebuind a fi administrat în numele lui, ca distinct faţă de numele Tatălui şi al Fiului, în al căror nume trebuie administrat acesta (Matei 28:19), aşa că el este menţionat ca un martor distinct de Tatăl şi de Cuvânt, în scrierea din ceruri; căci dacă el nu este o persoană distinctă faţă de ei, nu ar mai fi fost trei martori, sau trei care să aducă mărturie în cer (1 Ioan 5:7).
3. În al treilea rând, Duhul Sfânt nu este doar o persoană, şi o persoană distinctă faţă de Tatăl şi Fiul, ci o persoană divină, sau Dumnezeu într-adevăr; lucru care a fost negat de macedonienii din vechime2, şi de socinienii de mai târziu3; şi în general de aceia care se opun divinităţii lui Hristos: dar Divinitatea Duhului trebuie dovedită prin aceleaşi medii şi argumente care trebuie să reiasă din aceleaşi surse ca Divinitatea Fiului. Şi,
3a. Din numele care îi sunt date lui; în special numele de Iehova, specific celui Prea Înalt; acesta era Iehova, Domnul Dumnezeul lui Israel, care a vorbit prin gura tuturor profeţilor sfinţi de la începutul lumii; şi este sigur că ei vorbeau pe măsură ce ei erau mişcaţi de Duhul Sfânt (Luca 1:68, 70; 2 Petru 1:21), acesta a fost Iehova, Stanca şi Dumnezeul lui Israel, care a vorbit prin David, şi este clar că Duhul Sfânt a fost cel care a vorbit prin el; în acest sens spune Petru, „Trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David, despre Iuda” (2 Samuel 23:2; Fapte 1:16), acesta a fost Iehova, Domnul Dumnezeu, pe care l-au ispitit israeliţii, l-au provocat în pustie; şi astfel vorbeşte Duhul Sfânt despre lucrurile făcute faţă de sine, „De aceea, cum zice Duhul Sfânt: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie, unde părinţii voştri M-au ispitit, şi M-au pus la încercare”, pe mine, Duhul Sfânt (Psalmul 95:6, 7; Evrei 3:7-9; vezi Isaia 63:10), acesta a fost Iehova care i-a spus lui Isaia, „Mergi şi spune acestui popor, ascultă dar”, etc., şi lui Pavel, a fost acelaşi Duh Sfânt; căci evreilor el le spune, „A vorbit bine Duhul Sfânt prin prorocul Isaia, spunând, Mergi la acest popor şi spune-i: Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege”, etc. (Isaia 6:8, 9; Fapte 28:25, 26). Cuvântul grecesc kurios, folosit în Noul Testament, corespunde cu Iehova şi Adonai din Vechiul Testament; şi aceasta se spune despre Duhul Sfânt, el este acel Duh care este Domn, şi este numit Domnul Duhul (2 Corinteni 3:17, 18; vezi şi 2 Tesaloniceni 3:5). Ba mai mult, Duhul Sfânt este numit în mod clar în Scriptură Dumnezeu: atunci când Anania l-a minţit pe Duhul Sfânt, se spune că el nu a minţit pe oameni ci pe Dumnezeu; prin urmare dacă minţirea Duhului Sfânt este minţirea lui Dumnezeu se deduce faptul că Duhul Sfânt trebuie să fie Dumnezeu (Fapte 5:3, 4). Sfinţii lui Dumnezeu sunt numiţi templul lui Dumnezeu, şi motivul care dovedeşte aceasta este pentru că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în ei, şi pentru că trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt, ei sunt îndemnaţi să-l glorifice pe Dumnezeu în trupurile lor. Acum dacă Duhul Sfânt nu este numit Dumnezeu, sau să se înţeleagă din aceste pasaje că se referă la Dumnezeu, nu există nici o forţă de raţiune in ele (1 Corinteni 3:16; 6:19-20). În plus, apostolul îi oferă Duhului Sfânt numele divine de Duh, Domn şi Dumnezeu, atunci când vorbeşte despre diversitatea darurilor lui şi a operaţiilor lui, căci el vorbeşte doar de acela care are acestea toate (1 Corinteni 12:4-6).
3b. Divinitatea Duhului poate fi dovedită din perfecţiunile lui Dumnezeu, care sunt în mod clar în el, precum eternitatea; de aici, aşa cum se gândesc unii, el este numit Duhul cel veşnic (Evrei 9:14), deşi el a fost prezent la crearea cerurilor şi a pământului, şi a fost preocupat în aceasta (Geneza 1:2; Iov 26:13) şi prin urmare trebuie să fi fost înaintea oricărei creaturi, înaintea timpului, şi astfel din eternitate; la fel cum Dumnezeu Tatăl nu a fost niciodată fără Fiul Său, la fel nu a fost niciodată fără Duhul Său; când se afirmă în anumite locuri că nu era încă Duhul, şi că au fost unii care nu au auzit că ar exista vreun Duh Sfânt; aceasta trebuie înţeles referitor la minunata răspândire a darurilor Duhului Sfânt peste apostoli la Cinzecime, ceea ce nu putea fi până după glorificarea lui Hristos; şi despre a cărui revărsare ucenicii din Efes nu au auzit atunci (Ioan 7:39; Fapte 19:2). Omniprezenţa sau imensitatea, o altă perfecţiune divină, este atribuită Duhului; David spune, „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” (Psalmul 139:7) el nu trebuie evitat şi să se ferească de el; nu există nici o depărtare de la el, căci el este pretutindeni, altfel el ar putea fi evitat; şi dacă este pretutindeni, el trebuie să fie omniprezentul Dumnezeu: sfinţii sunt templele lui în care locuieşte el, şi locuieşte în toate, în toate timpurile, în toate locurile; ceea ce el nu putea face dacă el nu era imens şi omniprezent. Omniscienţa este o altă perfecţiune divină care trebuie observată în Duhul lui Dumnezeu; el cunoaşte toate lucrurile, chiar şi acele lucruri adânci ale lui Dumnezeu, gândurile, sfaturile şi scopurile inimii lui; pe care nu le putea cunoaşte, dacă el nu era omniscientul Dumnezeu (1 Corinteni 2:10, 11) şi nici nu ar fi putut să-i înveţe pe sfinţi toate lucrurile, nici să-i călăuzească în tot adevărul, dar mai ales să le arate lucrurile ce vor să vină (Ioan 14:26; 16:13) aşa cum a făcut el în Vechiul Testament, atunci când el a mărturisit mai dinainte, prin profeţi, despre suferinţele lui Hristos şi slava ce avea să urmeze (1 Petru 1:11) şi din Noul Testament, mărturisindu-i lui Pavel că întăriturile şi întristările aveau să-l însoţească în fiecare oraş, ceea ce el a găsit că era adevărat; şi prezicând, prin Agab, că avea să aibă loc o mare nenorocire în lume, ceea ce s-a întâmplat în vremea lui Claudiu Cezar (Fapte 20:23; 11:28). Omnipotenţa este afirmată despre el; el este numit puterea Celui Prea Înalt, şi degetul lui Dumnezeu; preocuparea sa în creaţie şi în formarea naturii umane a lui Hristos, semnele miraculoase şi minunile înfăptuite prin puterea sa, darurile pe care le acordă el, şi harul pe care el îl produce în inimile oamenilor, proclamă cu tărie omnipotenţa sa; şi dacă astfel de perfecţiuni, care sunt caracteristice Divinităţii, sunt de găsit în el, el trebuie să fie într-adevăr şi pe bună dreptate Dumnezeu.
3c. Lucrările care îi sunt atribuite lui sunt o clară şi o deplină dovadă a divinităţii sale: creaţia, o lucrare a puterii divine, este atribuită lui; el nu numai că se mişca pe faţa apelor care acopereau pământul, la prima creare, şi a adus haosul rudimentar şi neformat într-o ordine minunată, şi a împodobit cerurile, şi le-a pus luminători şi stele de lumină; ci prin el, Suflarea, sau Duhul Domnului, cerurile şi oastea lor a fost formată (Geneza 1:2; Iov 26:13; Psalmul 33:6), însăşi omul, cea mai excelentă şi mai curioasă partea a creaţiei, este făcută de el, aşa cum declara Elihu, „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă” (Iov 33:4). Lucrarea de providenţă cu care el este legat împreună cu Tatăl şi Fiul, „Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură (Duhul Domnului), cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii” (Isaia 40:13, 14) adică, cum să guverneze lumea şi să aranjeze şi să direcţioneze toate lucrurile din ea. Editarea Scripturii este de la el, „Toată scriptura este inspirată de Dumnezeu” sau de Suflarea sau Duhul lui Dumnezeu (2 Timotei 3:16), aceasta este o lucrare pur divină şi este a Duhului; „oamenii sfinţi au vorbit aşa cum erau ei mişcaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). Duhul Sfânt a fost cel care a format natura umană a lui Hristos; ceea ce a fost conceput în Fecioară era de la Duhul Sfânt; aceasta fost făcut într-un mod atât de temător şi de minunat de el, şi în mod curios înfăptuit de el, în cele mai de jos părţi ale pământului (Matei 1:20; Psalmul 139:14, 15) şi a fost uns din plin de el cu daruri şi haruri; chiar mai presus de tovarăşii săi, şi fără măsură, (Psalmul 45:7; Isaia 61:1; Ioan 3:34) şi miracolele lui Hristos au fost prin el, degetul lui Dumnezeu; şi acelea pe care le-au înfăptuit apostolii pentru confirmarea evangheliei, au fost prin Duhul Sfânt (Matei 12:28; Luca 11:20; Romani 15:19; Evrei 2:3, 4), lucrarea harului din inimă este lucrarea sa; regenerarea şi reînnoirea sunt de la Duhul Sfânt; sfinţirea este numită sfinţirea Duhului; aceasta nu este prin forţă şi nici prin puterea vreunui om, ci prin Duhul lui Dumnezeu; şi în care este o aşa manifestare a nemăsuratei măreţii a puterii divine, ca fiind egală cu cea care a fost exercitată în învierea lui Hristos din morţi (Tit 3:5; 1 Petru 1:2; Zaharia 4:6; Efeseni 1:19), da, învierea lui Hristos din morţi este atribuită Duhului sfinţeniei; şi prin el Duhul care locuieşte în sfinţi, Dumnezeu va învia trupurile lor muritoare (Romani 1:4; 8:11).
3d. Închinarea care se datorează Duhului lui Dumnezeu şi este dată lui, îl dovedeşte a fi Dumnezeu; căci dacă el nu era, nu i s-ar fi atribuit o astfel de închinare; nu numai că templele sunt ridicate prin el, ci şi pentru el, în care el este glorificat şi închinat (Efeseni 2:22; 1 Corinteni 3:16; 6:19, 20). Botezul, un act solemn al închinării religioase, este administrat în numele său, precum şi în cel al Tatălui şi al Fiului (Matei 28:19). Jurarea, care este un alt act de închinare, un apel solemn la omniscientul Dumnezeu, şi este menţionată ca o ramură a slujirii lui (Deuteronom 6:13), este făcută de Duhul, şi se face apel la aceasta ca o mărturie pentru fapte (Romani 9:1). Şi rugăciunea, o parte foarte principală a închinării, este îndreptată către el, uneori separat, ca în 2 Tesaloniceni 3:5; Cântarea Cântărilor 4:16, şi uneori în legătură cu late Persoane divine (Apocalipsa 1:4, 5). Toate acestea dovedind că el este adevăratul Dumnezeu, şi prin urmare noi ar trebui să fim atenţi să-i acordăm acestuia cinstea şi gloria, precum şi Tatălui şi Fiului; şi aşa cum ne încredem în Fiul în ceea ce priveşte întreaga chestiune a mântuirii noastre, şi ne încredem în el pentru aceasta, în acelaşi fel ne încredem în Duhul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte lucrarea harului asupra sufletelor noastre; şi să fim încrezători că cel care a început aceasta, o va duce la bun capăt; din moment ce este „Dumnezeu acela care înfăptuieşte în noi, atât voinţa cât şi înfăptuirea, pentru buna sa plăcere”.
Tratatul meu despre Trinitate a fost scris acum circa patruzeci de ani în urma, când eram încă tânăr; şi dacă mă depărtam acum de anumite cuvinte şi fraze folosite de mine atunci, ceea ce nu am nevoie să fac, la o aşa mare distantă de timp, ar fi de mirare, dar la o revizuire mai târzie a acesteia, nu vad nici un motiv să retrag nimic din ceea ce am scris, atât faţă de sens sau exprimare; poate doar într-un pasaj sau două din scriptură, observate mai înainte, care pe atunci nu erau aşa de clare în mintea mea ca dovezi ale generării veşnice a Fiului lui Dumnezeu; dar la o consideraţie mai matură a acestora, sunt înclinat să cred altfel, şi mi-am alterat astfel sensul cu ele, alterarea care nu este în nici un fel inconsistentă cu doctrina susţinută înainte de mine, aşa că aceasta slujeşte la o mai puternică confirmare a ei.
____________________
NOTE DE SUBSOL:
1 Talmud Bab. Sanhedrin, fol. 98. 2.
2 Vid. Aug. de Haeres. c. 52. & Danaeum in ibid.
3 Cateches. Racov. c. 1. p. 35. etc. 6. p. 214.
