de DM Lloyd Jones
Introducere
Mai întâi de toate as vrea să vă reamintesc, dintr-un punct de vedere practic, că această a treia diviziune a studiului nostru despre autoritate este cea mai importantă dintre toate. Notaţi că am spus dintr-un punct de vedere practic, aceasta pentru că tot ceea ce am considerat până în acest punct ar putea să nu fie de nici o valoare dacă nu am cunoaşte şi am experimenta autoritatea Duhului Sfânt. Putem studia autoritatea Domnului şi a Scripturilor într-o manieră pur intelectuală; putem avea convingeri intelectuale, dar ele nu ne afectează din necesitate vieţile şi lucrarea noastră. Doar atunci când autoritatea Duhului Sfânt ajunge să fie de o greutate pentru noi atunci aceste lucruri devin reale şi vii şi puternice pentru noi. Ba mai mult, tot ceea ce credem despre Scripturi şi despre Domnul ar putea fi aplicate doar în slujirea noastră şi astfel să devină relevante faţă de lume şi situaţiei ei, pe măsură ce suntem sub autoritatea şi puterea Duhului Sfânt. Aşa că din punctul de vedere practic nu este nici o întrebare ci că aceasta este cea mai importantă materie dintre toate.
În al doilea rând, există adeseori în minţile oamenilor un conflict între autoritatea Scripturilor şi cea a Duhului Sfânt. Despre cum are loc acesta este un aspect care în sine merită tratarea atentă şi prelungită, însă noi nu putem zăbovi la aceasta deoarece preocuparea noastră din prezent este de a trata altceva. Vă voi aminti doar în trecere faptul că în secolul al 17lea acest conflict a devenit acut între puritani şi i-a împărţit în două grupări principale. Aceia care susţineau că nimic nu conta decât autoritatea Duhului au devenit cunoscuţi sub numele de Societatea de Prieteni (sau ‘Quakerii’). Ei spuneau că nimic nu conta decât ‘Lumina Interioară’, mărturia interioară, experienţa interioară şi o putere interioară. Ei mai tindeau să deprecieze Scripturile, unii dintre ei mergând atât de departe încât să afirme că Scripturile nu mai erau deloc necesare. Acea atitudine a provocat în mod natural o reacţie în cealaltă grupare care a avut tendinţa poate de a deprecia oarecum locul, influenţa şi autoritatea Duhului şi să accentueze în mod exclusiv autoritatea Scripturilor.
Cu siguranţă că aceasta este o antiteză pe deplin artificială şi falsă. Crezând pe măsură, şi aşa cum am văzut, că este Duhul Sfânt acela care a inspirat şi a călăuzit pe oameni să scrie Scripturile, ar trebui să ne fie clar faptul că aceasta a fost în mod evident intenţia Sa ca Scripturile să fie folosite. Dar mai mult decât atât, Scripturile ne îndeamnă să căutăm, să examinăm şi să ‘cercetăm duhurile’. Din nefericire în lume există duhuri rele precum şi Duhul Sfânt. În plus, aceste duhuri rele ne tot atacă şi încearcă să ne influenţeze. ‘Noi nu ne luptăm împotriva cărnii şi a sângelui’, spune apostolul, ‘ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti’ (Efeseni 6:12). Aceste duhuri vor să ne înşele şi să ne ducă în eroare. Aşa că singura cale prin care putem examina şi testa duhurile, precum şi pe noi înşine, este prin Cuvânt. Biblia sugerează, prin urmare, că Duhul Sfânt ne vorbeşte în mod normal prin Cuvânt. El ia propriul Său Cuvânt, Îl iluminează, şi ia şi minţile noastre şi le iluminează, şi astfel suntem făcuţi receptivi faţă de Cuvânt. Printr-un astfel de proces suntem capabili să verificăm toate experienţele pe care le-am putea avea, aşa ca să putem fi siguri că nu suntem duşi în rătăcire sau înşelaţi. Nu este corect, prin urmare, să vorbim despre Duhul sau despre Cuvânt, ci mai degrabă despre Duhul şi Cuvântul, şi în special Duhul prin Cuvânt. Această antiteză care tinde a fi perpetuată în anumite părţi ale lumii chiar şi astăzi, este una pe care ar trebui să o refuzăm să ne întreţină.
O a treia consideraţie care accentuează importanţa subiectului nostru este că, din toate aspectele aceste întrebări despre autoritate, nu este nici una care să fie aşa de neglijată astăzi aşa cum este autoritatea Duhului. O mare atenţie este oferită Persoanei Domnului nostru şi a autorităţii Lui. Este cu siguranţă un mare interes în Scripturi şi în autoritatea lor, dar cât de mult ne pasă, comparativ vorbind, despre Duhul Sfânt şi autoritatea Sa? Dacă ar fi să hazardez o opinie aş spune că nici un respect al credinţei creştine nu a fost atât de tragic neglijat şi poate chiar greşit înţeles. De ce? Este important ca noi să ne punem această întrebare, deoarece pe măsură ce vom ajunge să-i răspundem vom fi forţaţi să ne examinăm pe noi înşine. Aici, cred într-adevăr că avem de a face cu sursa principală a slăbiciunii din Evanghelismul modern.
Care sunt atunci motivele pentru această neglijare? Eu cred că una este respectabilitatea şi marea noastră preocupare în privinţa ‘demnităţii’. Acesta este cuvântul fatal, care se pare că a apărut undeva la mijlocul secolului al nouăsprezecelea. Părinţii acelei mari generaţii au fost născuţi într-o atmosferă de mari treziri religioase. Ei erau bărbaţi care erau vii faţă de mişcările Duhului. Ei nu erau aşa de preocupaţi de ei înşişi, sau de demnitatea lor, ori posesiunea lor; dar spre mijlocul acelui ultim secol această ideea a apărut, şi oamenii au început să vorbească despre nevoia unui serviciu ‘impunător’. Aşa că ei au început să pună mai mult accent pe echiparea şi pregătirea intelectuală a lucrătorului decât pe convertirea sa, pe faptul că el era umplut cu Duhul, şi consecventa sa autoritate şi intuiţie spirituală. Aceasta a fost făcut pentru ca noi să avem o formă de slujire ‘impunătoare’. Unul din rezultate a fost că Biserica a început să acorde mai multă atenţie formelor şi ceremoniilor.
În acelaşi timp, un fel de mândrie de învăţare şi de cunoaştere a început să se furişeze în acest cadru. Pe măsură ce educaţia populară se răspândea, oamenii au spus că Biserica avea nevoie de o slujire mult mai educată. Era argumentat faptul că oamenii care mergeau la şcoli primare, secundare şi la universităţi nu mai erau mulţumiţi cu felul vechi de predicare. Toate aceasta sunt de sub titlul general al ‘respectabilităţii’, şi fără îndoială că a avut efectul ‘stingerii duhului’. Dorinţa pentru o lucrare cultivată şi educată este desigur corectă, dar nu este simplă ca un final în sine, şi niciodată pe cheltuiala elementului spiritual.
Aceasta este o explicaţie a neglijării acestui subiect. O alta, care este îndeaproape relatat faţă de prima, este frica noastră de ‘entuziasm’. A existat o oroare de exces. Auzim de diferite secte şi denominaţii care pun un mare accent pe lucrarea şi slujba Duhului, dar noi adăugăm deodată, ‘Priviţi la excesele lor. Priviţi la lucrurile pe care le fac ei. Priviţi la lipsa lor de control.’ Mulţi au devenit aşa de şocaţi la gândul excesului şi şi-au permis să fie duşi aşa de departe către cealaltă extremă încât ei sunt fără îndoială vinovaţi de stingerea şi întristarea Duhului.
În ciuda acestui fapt, acuzaţii de entuziasm au fost aduse împotriva Evanghelicilor. În special împotriva lui George Whitefield, John Wesley, şi a asistenţilor lor de acum două sute de ani în urmă. Ei sunt în mod continuu acuzaţi de episcopi şi de alţii că sunt ‘entuziaşti’. Totuşi, aceasta nu a fost preocuparea acestor bărbaţi, şi nici nu i-a înfricoşat. Însă creştinii moderni, evanghelicii moderni, par a fi speriaţi şi îngroziţi de această acuzare, de parcă ar fi fost ceva inerent de greşit apărut într-o fiinţă creştină şi, uneori, ieşit în afara controlului propriu. Căci chiar dacă aş încerca de la mine să apăr excesul sau fanatismul, sunt sigur însă că pericolul nostru de astăzi este acela de a fi aşa de înfricoşat de astfel de lucruri de parcă ar fi vinovaţi de stingerea Duhului. În ultima analiză, de sigur, totul se rezumă la întrebarea mândriei. Suntem aşa de preocupaţi de noi înşine şi de propria noastră importantă încât ne este aproape teamă să permitem Duhului Sfânt să câştige control, decât dacă nu cumva ne găsim pe noi înşine făcând sau spunând ceva, sau a apărea într-o aparenţă care nu este într-un acord deplin cu ideile noastre despre ceea ce se potriveşte cu individul modern educat şi sofisticat.
ÎNCERCĂRILE BISERICII DE A RECAPTURA AUTORITATEA
Nu este nici o îndoială că un studiu al acestui subiect este nevoia cea mai mare a Bisericii din prezent. Biserica de astăzi, totuşi, aşa cum a încercat să facă în vremurile anterioare, pare să neglijeze aceasta, şi îşi caută sursa ei de autoritate oriunde în afară de aici. Ea este conştientă de faptul că ea este cu mai mult sau mai puţin impotentă, că ea nu are nici un impact pe care ar trebui să-l aibă asupra lumii. Ea este conştientă că ceea ce-i lipseşte este autoritatea reală. Însă în căutarea ei după aceasta, ea pare să facă orice în afară de a se întoarce la autoritatea Duhului Sfânt.
Comportându-se astfel, Biserica de astăzi aproape că repetă în mod aproape exact experienţele din secolele anterioare. Dacă mergeţi înapoi la istoria Bisericii din secolul al 17lea şi la începutul celui de-al 18lea, veţi descoperi că oamenii au devenit conştienţi de pierderea influenţei Creştinismului. Raţionaliştii din partea târzie a secolului al 17lea şi deiştii părţii timpurii a secolului al 18lea îşi ţineau discursurile şi scriau cărţi. Biserica se părea că este destul de neajutorată. Aşa că un număr de creştini s-au întâlnit şi s-au întrebat reciproc, ‘Ce am putea face pentru a reafirma autoritatea Bisericii şi a adevărului?’ Ei s-au decis că el mai bun plan ar fi să fondeze un nou lectorat. Ei au fondat ceea ce se numeşte Discursurile Boyle, care sunt încă oferite anual. Care era subiectul acestor discursuri? Era simplu acela de a apăra credinţa creştină, de a produce un sistem de argumente şi de apologii în apărarea credinţei. Apoi, în timpul aceleiaşi ere, acelaşi om remarcabil cu un mare intelect, Episcopul Butler, lucrând în acelaşi asentiment cu această abordare, a scris faimoasa Analogie a Religiei.
Ce se intenţiona prin toată această activitate? Ei se străduiau să restaureze autoritatea Bibliei şi a evangheliei, şi să stabilească credinţa creştină în mod raţional. ‘Trebuie să facem ceva pentru a recăpăta vechea autoritate’, au spus ei. Aşa că au făcut-o în acel fel. Ei au produs apologetica zilelor lor. Dar din câte cunoaştem pe deplin până acum, nu au fost Discursurile Boyle şi nici lucrările Episcopului Butler cele care au restabilit poziţia Bisericii şi să-i fi restaurat veche sa autoritate. Ce a fost aceasta? Aceasta a fost felul de acţionare a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt în persoana lui George Whitefield şi John Wesley în Britania şi prin alţii cum ar fi Jonathan Edwards şi Tennenţii din America. Aceasta a fost măreaţa trezire evanghelică a secolului al 18lea. Ceea ce au eşuat să îndeplinească Discursurile Boyle şi lucrările Episcopului Butler, însăşi Dumnezeu le-a îndeplinit în modul Său propriu.
La începutul secolului al 19lea Biserica a simţit inc o dată aceeaşi pierdere a puterii. Influenţa trezirii evanghelice a început mai mult sau mai puţin să scadă. Alţi factori noi au intervenit şi Biserica a luat în considerare doar puţin. Se părea din nou că şi-a pierdut autoritatea sa; nu avea nici o influenţă asupra oamenilor de rând. ‘Ce se poate face’, a întrebat Biserica, ‘pentru a restaura autoritatea creştină?’ Un număr de oameni capabili şi învăţaţi cum sunt Keble, Newman şi Pusey, s-au întâlnit în Oxford şi au ajuns la concluzia că ei trebuie să acorde mai multă autoritatea predicatorului. Cum puteau face ei aceasta? Ei s-au decis că singura cale era aceea de a-l scoate pe predicator dintre oameni. Ei au simţit că el a fost prea aproape de membrii normali ai bisericii şi că ei trebuie să-l investească cu o nouă aură de autoritate. Aceasta a fost raţiunea din spatele originii Anglo-Catolicismului şi a altor treziri ale Catolicismului care au fost lipsite de Romano-Catolicismul strict. Ei sugerau ca predicatorul ar trebui să se îmbrace într-o manieră diferită. Aşa că ei i-au pus straie diferite pe el. Ei l-au dus cu mult mai departe de prezenţa fizică actuală a oamenilor; l-au împins spre zona pristolului şi spre ceea ce ei numeau ‘altar’. Ei însăşi au ridicat altarul şi au încercat să investească acea parte a clădirii bisericii cu o nouă demnitate. Ei au argumentat faptul că, drept rezultat, oamenii aveau să vină şi să asculte cu frică şi tremur şi cu o dispoziţie mai mare de a răspunde. Aceasta a fost toată ideea din întregul lor demers. A fost parte din căutarea după autoritate şi, aşa după cum ştiţi, au fost mulţi care s-au dus în Biserica Romei deoarece ei simţeau că doar aceasta ar putea într-adevăr să garanteze acest tip de autoritate.
În acelaşi timp, aşa cum am notat deja, erau aceia care credeau că învăţătura şi cunoaşterea, o pregătire mai bună şi o abordare de critică literară, istorică şi ştiinţifică a Bibliei ar restaura din nou autoritatea pierdută Bisericii. Dar suntem cu toţi familiari cu faptele. Ceea ce a dat de fapt Bisericii o nouă autoritate în secolul al 19lea nu a fost nici una din aceste lucruri. Aceasta s-a întâmplat eventual prin acea trezire care a izbucnit în America în 1857 şi în Ulster, Ţara Galilor şi în alte părţi ale lumii în 1858 şi 1859. Aceasta a fost o trezire spirituală, o reînnoire evanghelică mare pentru încă o dată. Aceasta a fost felul de acţionare şi de intervenţie a lui Dumnezeu în puterea Duhului care a restaurat de fapt autoritatea şi nu încercările oamenilor.
Atunci când luam în considerare situaţie în ziua de astăzi descoperim faptul că Biserica în general repetă comportamentul celor două secole anterioare şi reintroduce expedientele care au fost adoptate atât de des în decursul lungii sale istorii. Fiecare din zilele de astăzi este preocupat cu această chestiune a autorităţii. Întrebările care se pun sunt, ‘De ce nu putem atinge acele mase care sunt în afară? Cum am putea stabili un contact? Cum îi putem face să ne asculte? Ce am putea face pentru a da bisericii autoritate în predicare şi în pronunţările ei?’ Observaţi dar felul în care mulţi încearcă să se ocupe de această situaţie. Ei spun, ‘Problema principală este, de sigur, faptul că Biserica nu a ţinut-o în pas cu vremurile. Ea nu îşi face reclamă aşa cum ar trebui de fapt. Marile afaceri au avut succes prin intermediul reclamei.’ Aşa că marile denominaţii au înfiinţat departamentele de publicitate. Ei aveau birouri de publicitate, şi ei aveau grijă ca paragrafele corespunzătoare erau puse în mod regulat în ziare. ‘Puneţi aceasta înaintea oamenilor şi ei vor începe să asculte’ era sloganul. Ei aderă la autoritatea marii voci şi a marii reclame.
Alţii spun, ‘Nu, nu aşa trebuie făcut. Ceea ce avem nevoie este o preocupare socială. Oamenii în cele din urmă sunt interesaţi în lucrurile materiale şi în problemele sociale. Biserica, prin urmare, trebuie să se coboare şi să arate că ea îşi asumă un interes mai mare în astfel de materii, şi ea trebuie să vorbească cu mult mai mult despre întrebările politice şi sociale, şi apoi oamenii vor începe să acorde atenţi şi să asculte la mesajul nostru.’ Alţii susţin faptul că singura cale de a recâştiga autoritatea este prin a se face o mai mare folosire de radio şi de televiziune. ‘Aici este un mare instrument şi o mare sursă a puterii,’ spun ei. ‘Biserica trebuie să o clădească. Să pună bani în ea. Să ne folosim de marele mijloc de publicitate şi de propagandă’. Alţii însă îşi pun credinţa lor în producerea de cărţi şi de literatură.
Cuplat cu aceasta, de sigur, este şi întreaga idee de învăţare şi cunoaştere. Mulţi simt că dacă am putea să arătam că creştinul modern ştie totul despre ştiinţă, că el nu este doar un nebun şi un entuziast, ci că este foarte raţional, intelectual şi ştiinţific, atunci lumea va fi mai pregătită să asculte de el. Acesta este motivul obişnuit din spatele a multe cărţi desemnate să reconcilieze ştiinţa şi religia. Acestea sunt argumentele de bază. Dar în spatele la toate acestea, ceea ce este cel mai important, ni se spune, decât toate celelalte puse laolaltă, este nevoia de unitate şi pentru o mai mare organizaţie mondială a Bisericii. Necazul real, de care suntem informaţi în mod constant, este că forţele Creştinismului sunt divizate. Lumea necreştină este una, şi aici este şi Biserica divizată într-o serie de fragmente. Cum am putea vorbi dar cu autoritate într-o astfel de situaţie? Ei spun că este doar un lucru de făcut. ‘Trebuie să avem o Biserică mare mondială. Dacă am putea deveni un a şi am înfrunta lumea împreună, ea va trebui mai apoi să asculte. Acesta este secretul autorităţii’.
În a spune toate acestea eu nu descriu doar acele Secţiuni ale Bisericii care nu sunt evanghelice. Din nefericire, vorbesc şi despre Evanghelism. Mi se pare că am căzut în aceeaşi eroare. Cităm adesea, ‘Nu prin forţă, nici prin putere, ci prin Duhul meu, spune Domnul,’ şi totuşi în practică se pare că ne bazăm pe ‘puternicul dolar’ şi ‘puterea presei’ şi a publicităţii. Se pare că credem că influenţa noastră va depinde pe tehnica şi programul nostru pe care îl putem pune înainte, şi că numerele, lărgimea, măreţia, cea care se va dovedi a fi eficientă! Se pare că am uitat că Dumnezeu a făcut majoritatea lucrărilor Lui în Biserica în decursul istoriei prin ‘rămăşiţe’. Se pare că am uitat marea povestire despre Ghedeon, de exemplu, şi de felul cum Dumnezeu a insistat asupra reducerii numărului de 32.000 de bărbaţi la 300, înainte ca El să se poată folosi de ei. Am devenit fascinaţi de ideea de măreţie, şi suntem destul de convinşi că dacă am putea doar să ‘scena’ (da, acesta este cuvântul!) ceva destul de mare înaintea lumii, o vom scutura şi vom produce o mare trezire religioasă. Aceasta se pare că este concepţia modernă a autorităţii.
Toată aceasta, sugerez eu, nu este nimic altceva decât vechea eroare în care Biserica a căzut în mod repetat. Maxima lui Hegel despre istorie este la fel de adevărată despre Biserică precum este faţă de lume ‘Istoria ne învaţă că istoria nu ne învaţă nimic.’ Părem a fi determinaţi să continuăm în mod repetat în felul aceloraşi erori, şi cădem în aceleaşi gropi ca şi strămoşii noştri. Tot ceea ce ne aduce înapoi la aceasta, la faptul că Biblia învaţă clar şi deschis că metoda lui Dumnezeu este întotdeauna prin Duhul şi autoritate şi puterea Sa. Ceea ce ar trebui să facem atunci, mai presus de orice altceva, este să studiem acest subiect – autoritatea Duhului Sfânt.
AUTORITATEA DUHULUI ÎN VIAŢA DOMNULUI NOSTRU
Cum este manifestată această autoritate? Am văzut deja un fel din studiul nostru despre autoritatea Scripturilor. Dar acum trebuie să ajungem la felul în care vedem noi autoritatea Duhului Sfânt demonstrată în viaţa pământească şi în lucrarea Domnului Isus Hristos. Aceasta este, de sigur, unul din cele mai importante aspecte ale subiectului nostru. Ne reamintim de felul cum a fost El botezat la începutul lucrării Sale la vârsta de 30 de ani. El a mers la Ioan Botezătorul şi i-a cerut acestuia să-L boteze. Ioan a protestat faţă de El şi a spus că mai degrabă el (Ioan) ar trebui să fie botezat de EL, dar Domnul nostru a răspuns: ‘Lasă să fie aşa: căci aşa trebuie să împlinim toată neprihănirea.’ În acest punct din viaţa Sa, când a fost botezat de Ioan, Duhul Sfânt s-a coborât peste El în forma unui porumbel, şi vocea din cer a declarat, ‘Acesta este fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea’.
Acum acest lucru este unic. Domnul nostru a fost umplut cu Duhul Sfânt pentru ca El să-şi exercite lucrarea Sa în calitate de Mesia. Să notăm cum este pus acest lucru în Ioan 3:34, „Dumnezeu nu-i dă Duhul cu măsură”. Dumnezeu i-a dat Lui Duhul într-o plinătate completă pentru sarcina Sa. Acest lucru este un mister, dar se pare a fi clar faptul că şi Fiul lui Dumnezeu (pentru scopurile lucrării Sale de mijlocire de pe pământ) nu ar fi putut face lucrarea care i-a fost încredinţată Lui decât dacă Tatăl nu i-ar fi ‘dat’ astfel Duhul Sfânt. Isus Hristos era tot a doua Persoană veşnică din binecuvântata Sfânta Treime, dar El a lăsat aparte semnul slavei Sale. El s-a smerit pe Sine însuşi şi a venit pe pământ să trăiască în calitate de om. De aceea El trebuia să se roage şi de aceea lucrul acesta era esenţial ca el să primească astfel plenitudinea Duhului. Lui nu i s-a dat Duhul ‘cu măsură’.
El însuşi a afirmat acest punct. Liderii evreilor se argumentau cu el despre autoritatea şi puterea Sa. Ei erau mai degrabă impresionaţi de hrănirea Sa a cinci mii de oameni prin intermediul unui miracol, însă ei i-au înţeles greşit semnificaţia. Domnul nostru le-a spus: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică, şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică, însuşi Dumnezeu, pe el L-a însemnat cu pecetea Lui” (Ioan 6:27). Aceasta este o referinţă la ceea ce s-a întâmplat acolo la botez. ‘Sigilarea’ este întotdeauna ‘cu Duhul Sfânt’. Domnul Isus Hristos spunea prin urmare, ‘Aceasta este autoritatea mea. Tatăl meu m-a autentificat atunci când a trimis Duhul peste Mine şi vocea Lui a vorbit. Am fost pecetluit de Tatăl. De ce mai sunteţi în îndoială referitor la mine? Nu miracolele ci pecetluirea Duhului mă autentifică.’ Aceasta a fost o proclamare publică a faptului că El este Mesia. Aceasta este însoţirea semnificativă de la botezul Său.
Apoi, după botez, El a fost condus de Duhul în pustie să fie ispitit de diavolul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. La încheierea acestei perioade El s-a întors la casa Lui din Nazaret şi acolo, după obiceiurile Lui, a mers în sinagogă în ziua de sabat, şi a început să citească din cartea prorocului Isaia: „Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit” (Luca 4:18-21). Ce vrea El să spună? Duhul Domnului este peste Mine. El M-a uns. Din nou, să notăm faptul că El a fost uns la botezul Său acolo la Iordan. El a primit acea ungere specială şi autoritate a Duhului pentru lucrarea Sa. În calitate de Dumnezeu-Om, Fiul omului, Lui i s-a dat Duhul Sfânt în plinătatea Sa ca el să purceadă să predice şi să facă lucrarea Sa de răscumpărare. Concluzia spre care trebuie să ajungem este că însăşi Fiul lui Dumnezeu nu ar fi putut face lucrarea Sa dacă El nu ar fi primit astfel autoritatea, ungerea, această ungere pe care doar Duhul Sfânt o poate da (Fapte 10:38).
AUTORITATEA DUHULUI ÎN VIAŢA CREDINCIOSULUI
a. Lucrarea Duhului în convertire
Acesta este un mare subiect care ar putea ocupa atenţia noastră pentru un timp lung. Voi oferii doar câteva sugestii. Vedem, mai întâi, autoritatea Duhului Sfânt chiar şi în materia iniţială a ajungeri la o credinţă în evanghelie. Acest lucru este descris atât de des în Scripturi. Domnul nostru accentuează în interviul Său cu Nicodim care a luat poziţia că aceasta era doar o chestiune de înţelegere. El era un învăţător al Israelului, însă el e confruntat de Cineva care are în mod clar mai multe decât el. Însă el crede despre sine, ‘Aceasta este doar un stagiu mai avansat decât acela pe care l-am atins deja’. Aşa că El a mers la Domnul nostru să spună ‘Ce altceva mai am de făcut în adiţie cu ceea ce deja fac? De ce mai am nevoie ca să pot deveni ca tine? Evident este că tu eşti un învăţător trimis de la Dumnezeu, căci nici un om nu mate face minunile pe care le faci tu decât dacă Dumnezeu este cu el.’ El se alfa pe punctul de a spune, ‘De ce mai am nevoie adiţional?’ Iar Domnul se întoarce spre el şi îi spune, ‘Adevărat, adevărat îţi spun, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu.’ În efect, Domnul i-a spus lui Nicodim ‘Eşti greşit’. ‘De ceea ce ai tu nevoie este să fi născut din apă şi din Duh. Sunt lucruri care aparţin de carne; sunt lucruri care aparţin de Duh. Ceea ce este născut din carne este carne şi ceea ce este născut din Duh este duh. Nu te mira (nu încerca să înţelegi). Vântul bate în ce direcţie vrea el şi tu îi auzi sunetul, dar nu poţi să spui de unde vine şi unde se duce: aşa este cu oricine este născut din Duh. Tu ai nevoie de iluminarea şi puterea Duhului. Tu nu poţi face acest lucru pentru tine însuţi.’ Domnul nostru enunţă în mod autoritar acest principiu dată pentru totdeauna.
Acelaşi lucru este văzut în practica din Faptele Apostolilor. Primul convertit din continentul Europei conform înregistrării a fost o femeie pe nume Lidia, o vânzătoare de purpură din oraşul Tiatira. Cum a fost ea convertită? A fost ea atinsă de personalitatea apostolului Pavel? Şi-a ‘afişat’ el marea sa personalitate? Vă amintiţi cum şi-a început campania sa în Europa. El a mers la o mică întâlnire de rugăciune a femeilor, în afara oraşului într-o duminică după-amiaza. Acela a fost cel mai nefavorabil şi mai nevestit început care ar fi putu avea loc vreodată. Acolo în acea mică întâlnire de rugăciune el a şezut şi l-a vorbit acelora Cuvântul lui Dumnezeu.
‘Totuşi’, ar spune careva, ‘trebuie să fi fost personalitatea lui Pavel. Trebuie să fi fost învăţătura şi elocvenţa sa.’ Aceasta nu este ceea ce ne spune textul din Fapte 16:14, „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel”. Însăşi Pavel nu putea să mântuiască un suflet, oricât de măreţ ar fi fost el. Doar Domnul Duhul Sfânt poate deschide inima şi să ne permită să primim adevărul. O afirmaţie specifică a acestui fapt este în 1 Corinteni 12:3, care are să rezolve această materie, „De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: „Isus să fie anatema!” Şi nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt”. Dacă aveţi nevoie de ceva mai mult, trebuie să mergeţi la Efeseni 2 şi acolo veţi descoperi că există doar o singură speranţă pentru cei care sunt ‘morţi în păcate şi nelegiuire’, aceia care sunt ‘copiii mâniei’ şi care umblă după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării’ şi sunt sclavi poftelor şi pasiunilor minţii precum şi ai firii şi ai trupului. Există doar o singură speranţă pentru ei. ‘Am fost înviaţi’. ‘Noi suntem lucrarea lui’. Fără de lucrarea şi autoritatea lipsită de putere a Duhului Sfânt nu ar fi niciodată un singur credincios în Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos.
b. Lucrarea Duhului în asigurare
Dar autoritatea Duhului nu se încheie aici. Doar Duhul Sfânt este cel care ne poate da în final o asigurare nezdruncinată a mântuirii. Acum acest subiect al asigurării mântuirii este unul foarte important, şi unul care pentru mine se pare că este foarte frecvent înţeles greşit. Există trei feluri principale prin care asigurarea ajunge la noi, dar adesea în aceste zile, din nefericire, doar prima este accentuată. Prima este ceea ce este obţinut prin a crede şi a ne aplica pe noi înşine faţă de simplul cuvânt al Scripturii în calitate de cuvânt autoritar al lui Dumnezeu. Acesta ne spune că ‘cel ce crede în el nu este condamnat’. Există cuvântul lui Dumnezeu, îl credem şi ne bazăm pe el.
Totuşi acesta este doar primul fel prin care asigurarea vine la noi. Într-adevăr, aceasta poate fi uneori periculoasă. Aceasta poate fi un fel de ‘credulism’. Un om poate spune aceasta pentru propria sa linişte a minţii şi pentru propriile sale scopuri. Noi acceptăm aceasta, dar ea singură nu este de ajuns. Avem nevoie de ceva mai mult, ceea ce este al doilea fundament al asigurării. Prima epistolă a lui Ioan ne oferă anumite criterii. Ioan spune că există anumite teste ale vieţii spirituale.
„Noi cunoaştem că am trecut de la moarte la viaţă pentru că îi iubim pe fraţi.”
Ştim din nou că am trecut de la moarte la viaţă deoarece nu mai găsim poruncile Domnului a fi grele. Ele sunt o încântare pentru noi. Şi mai sunt şi alte teste.
Noi credem în Domnul Isus Hristos.
Suntem conştienţi de Duhul care lucrează în noi.
Noi ne examinăm pe noi înşine pentru a vedea dacă roada Duhului este manifestată în noi. Dacă descoperim aceste lucruri, putem fi asiguraţi că suntem născuţi din nou. Viaţa trebuie să se manifeste întotdeauna pe sine. Viaţa din copac produce mere, pere sau piersici. Viaţa este legată să se arate pe sine, şi dacă descoperi vreun semn sau evidenţă de viaţă, aceasta este garanţia că acolo există prezenţa vieţii. Aceasta este o formă mai sigură de asigurare decât prima, care era în întregime obiectivă. Şi aceasta este subiectivă.
Există, însă, încă o altă formă de asigurare. Aceasta este cea mai înaltă şi mai sigură dintre toate. Pavel spunea aceasta în Romani 8:15-17: „Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!” Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că Suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă Suntem copii, Suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos”.
Aceasta nu este o formă de asigurare pe care aş putea-o deduce din Scripturi, sau din dovezile pe care le descopăr în mine. Aici este o mărturie directă a Duhului, însăşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul meu. Este posibil pentru noi să avem primele două fundamente de asigurare fără să avem acest al treilea. Aici este ceva ce numai Duhul ne poate oferii. Doar El este cel ce poate vorbi cu o autoritate finală care îmi oferă certitudinea în ceea ce priveşte faptul că sunt un copil al lui Dumnezeu, o certitudine aşa de mare, sau mai mare, ca certitudinea mea referitoare la orice altceva din viaţă. Un astfel de fapt este declarat în mod constant de sfinţi de-a lungul secolelor. Ei declară faptul că Duhul Sfânt i-a făcut să fie aşa de siguri de realitatea şi prezenta Domnului Isus Hristos şi a dragostei Lui pentru ei, încât ei erau mult mai siguri de aceasta decât de oricare alt fapt.
Acelaşi adevăr este pus în alte forme şi în alte părţi. În 2 Corinteni 1:22 o descoperim astfel, „El ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului”. În Efeseni 1:13, 14 este pus în această formă: „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui”. Veţi nota că acelaşi cuvânt este folosit referitor la Domnul nostru la botezul Său – ‘pecetluit’. Aici deci este asigurarea finală a mântuirii, şi numai autoritatea Duhului Sfânt ne poate oferi aceasta.
c. Lucrarea Duhului în a da înţelegere
De asemenea este tot Duhul Sfânt cel care ne poate da înţelegerea spirituală a Scripturilor, o înţelegere a doctrinelor. Ioan afirmă acest lucru clar (1 Ioan 2:20). El se confrunta cu ‘antihrişti’, acei oameni care au fost în Biserică, dar care au ieşit din ea deoarece ei nu erau din ea. Ei au crezut că erau convertiţi, şi că au fost astfel acceptaţi, dar ei au ieşit din biserică. Ei nu au fost niciodată adevăraţi credincioşi, ci ei sunt credincioşi temporari, falşi. Întrebarea este cum putem face diferenţa. Cum se face că aceşti primi creştini ignoranţi, din care o mare parte erau sclavi, să facă discriminare în aceste materii? Ioan spune, „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt, şi ştiţi orice lucru”. El repetă aceasta în versetul 27, „Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva”.
Există o ungere dată de Duhul Sfânt care ne dă înţelegere. Aşa se face că în lunga istorie a Bisericii, anumite persoane ignorante, mai mult sau mai puţini inculte, au fost capabile să discrimineze între adevăr şi eroare cu mult mai bine decât marii doctori ai Bisericii. Ei erau destul de simplii să se încreadă în ‘ungere’, şi astfel ei erau capabili să distingă între lucrurile care difereau. Sfântul Samuel Rutherford, acel măreţ om al lui Dumnezeu care a trăit acum 300 de ani în Scoţia, spunea odată: „Dacă ai fi un preot divin, ţi-aş recomanda sfinţirea”. În cele din urma pentru a înţelege Scripturile şi toată teologia înseamnă a deveni sfânt. Aceasta înseamnă să fi sub autoritatea Duhului, să fi călăuzit de El.
d. Lucrarea Duhului în apărarea adevărului
Un al patrulea fel prin care Duhul Sfânt îşi arată autoritatea Sa în credincios este în apărarea adevărului. Acesta este un lucru de care suntem foarte preocupaţi în aceste zile, şi este drept să fim aşa. Ni se spune în Iuda 3 că ar trebui ‘să ne luptăm pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Dar cum să facem aceasta? Noi tindem să facem aceasta în termeni de apologetică. Din nou vreau să spun că nu denunţ sau destitui apologetica. Cred că ea îşi are locul ei potrivit, dar sunt sigur că noi ataşăm prea multă importanţă acesteia, şi prea multe din cărţile noastre apără credinţa în acest fel. Noi încercăm să raţionalizăm, să ne arătăm cunoştinţa şi să facem acomodările, dar se pare că aceasta nu este de mare avantaj. Se pare că nu facem cine ştie ce impresie asupra oponenţilor noştri.
Atunci cum trebuie apărat adevărul? În Fapte 6 îl găsim pe Ştefan în exact aceeaşi situaţie, şi iată ce citim în versetele de la 9 în continuare: „Unii din sinagoga, numită a Izbăviţilor, a Cirinenilor, şi a Alexandrinilor, împreună cu nişte Iudei din Cilicia şi din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ştefan; dar nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el”. Secretul lui Ştefan era că el era plin de înţelepciune şi credinţă şi putere deoarece el era plin de Duhul Sfânt. Datorită acestora el putea să dea ochii cu acei combatanţi în aşa fel încât ei nu puteau să reziste înţelepciunii Duhului prin care vorbea el. Acesta este felul în care să apărăm credinţa şi să stăm tari pentru adevăr.
Să luam în considerare şi alte exemple ale aceleiaşi metode. Apostolul Pavel avea mulţi adversari în Corint, şi ei spuneau lucruri amare despre el. Ei încercau să-l ridiculizeze. Ei spuneau, „Prezenţa sa este slabă şi vorbirea lui vrednică de dispreţ”. (Mă tem că apostolul Pavel nu ar fi fost un evanghelist modern popular. Se pare că nu prea aveai de ce să te uiţi la el. Ni se spune că el era un om scurt de înălţime, chel cu un nas cârn, şi că ar fi avut o inflamaţie oribilă a ochilor, o oftalmie, ceea ce făcea ca privitul la el să fie repulsiv.) Acesta era felul în care ei vorbeau despre el. Iar apostolul le scrie acestora astfel: „Dar dacă va voi Domnul, voi veni în curând la voi, şi atunci voi vedea nu vorbele, ci puterea celor ce s-au îngâmfat. Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” (1 Corinteni 4:19, 20). Lucrul care contează, spune el, nu este înţelegerea sau simpla vorbire, este autoritatea, puterea Duhului Sfânt.
Apostolul spune aproximativ acelaşi lucru aceleiaşi biserici în 2 Corinteni 10:3-5, unde el scrie astfel: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu Sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. Aceasta este metoda sa. El este în carne, el umblă în carne, dar nu se luptă ‘după fire’. El are o altă autoritate, o altă putere; aceasta este puterea şi autoritatea Duhului Sfânt care era în el. El este pregătit să întâlnească întreaga lume, şi el poate înlătura toate autorităţile, întăriturile şi dominaţiilor.
Cu siguranţă că este important pentru noi să realizăm că aici avem singura autoritate liniştită. Ne putem afişa propriile noastre mici autorităţi, şi lumea pe ale ei. Aceasta este pur şi simplu o autoritate împotriva alteia. Ne petrecem timpul citând ‘autorităţi’ şi în a descoperi cutarea şi cutare detaliu. Vedem uneori în ziar că o anumită persoană sau alta a devenit de acum un credincios. Şi am putea să credem că aceasta va face o mare impresia asupra publicului. Dar situaţia esenţială rămâne neafectată. Singura autoritate care ne va fi de folos în toate aceste privinţe este autoritatea Duhului Sfânt.
e. Lucrarea Duhului în evanghelism
Aceasta mă duce la cea mai practică materie dintre toate, autoritatea Duhului Sfânt în evanghelism şi în mărturisire. Aici luam în considerare sarcina de a duce adevărul în lume printre aceia care nu sunt credincioşi. Îmi amintesc că am citit o frază dintr-un articol scris de un om despre o întâlnire în care el a ascultat la doi vorbitori. Era o întâlnire politică, nu religioasă, însă ceea ce a spus el despre acei doi politicieni pentru mine a fost ca o convingere de la Duhul Sfânt. El a spus că, în timp ce îi asculta pe cei doi bărbaţi, a simţit că aceasta era diferenţa principală dintre ei: primul a vorbit în mod admirabil ca un avocat, al doilea a vorbit ca un martor. Şi eu mă întreb, care sunt eu? Sunt eu un avocat al acestor lucruri sau un martor? Poţi fi un avocat al Creştinismului fără să fi un creştin. Poţi fi un apărător al acelor lucruri fără să le experimentezi. Dacă ai inteligenţă, dacă ai fost bine pregătit, poţi înţelege Scripturile în anumit sens, şi le poţi expune înaintea altora. Poţi să prezinţi toate argumentele, poţi enunţa cazul unei anumite filozofii creştine. Şi ar părea minunat aceasta. Dar poate că stai în afara experienţei adevărate în tot acest timpul. Ai putea să vorbeşti despre ceva de care poate nici nu ştii, despre Cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată. Tu eşti un apărător, poate chiar unul strălucitor. Dar este de notat faptul că Domnul a spus apostolilor Săi, „Îmi veţi fi martori”.
Să continuam această chestiune. Ceea ce face Duhul Sfânt cu autoritatea Sa este de a ne face pe noi martori. Am arătat deja faptul că Domnul nostru avea nevoie de această autoritate înainte ca El să poată predica, să facă lucrările Lui măreţe şi să-Şi exercite slujirea Sa. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la ucenici. După înviere, chiar înainte de a se ridica la cer, Domnul nostru a ajuns la acei oameni care au fost cu El pentru trei ani şi le-a spus: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Ne dăm seama de semnificaţia deplină a acestui lucru? Aici erau acei bărbaţi care au fost cu El pentru trei ani de zile. Ei îl cunoşteau în mod intim, au ascultat la predicile Lui, au văzut miracolele Lui. Ei au stat acolo şi L-au urmărit cum murea pe cruce; L-au văzut fiind îngropat în mormânt; ei ştiau că El a înviat din morţi; El a vorbit cu ei şi a mâncat peşte fript şi miere alături de ei. Ei au avut contact cu EL în timpul celor patruzeci de zile şi El i-a învăţat şi i-a instruit despre Sine (vezi Luca 24). Dacă ar fi fost vreodată oamenii într-o poziţie de a mărturisi despre înviere şi toate faptele despre Domnul, aceştia erau acei ucenici. Şi totuşi ceea ce Domnul nostru le-a spus este că ei ar fi chiar incapabili de a face aceasta până ce ei aveau să fie botezaţi cu Duhul Sfânt. Nici ei nu au putut mărturisi faţă de El şi lucrările Lui, despre cine era El şi ceea ce a făcut EL, până ce ei au primit puterea. Cunoaşterea lucrurilor nu este destul. Înainte ca să poţi mărturisi în mod eficient trebuie să existe această putere a Duhului Sfânt.
Ucenicii au primit acea putere în ziua Cinzecimii. Rezultatul a fost, de sigur, că Petru a început să predice imediat cu îndrăzneală, autoritate şi putere, şi trei mii au fost convertiţi. Citim în Fapte 4 că autorităţile nu puteau să combată îndrăzneala cu care Petru şi Ioan aduceau mărturie de înviere şi au spus aceste lucruri. Aceasta nu a fost altceva decât o manifestare a Duhului Sfânt. Acelaşi Petru care fusese aşa de nervos şi de temător (într-adevăr, care fusese un aşa laş, că îi era frică să nu-şi piardă viaţa, el şi-a negat propriul său Domn, cel mai mare Prieten şi Binefăcător al său), acum stă cu îndrăzneală gata de a-i confrunta întreaga lume şi pe toţi diavolii din iad, şi să proclame pe acest Isus pe care el l-a negat atât de recent, prin a spune, „Eu nu îl cunosc. Eu nu sunt cu el”. Ce este aceasta? Autoritatea Duhului Sfânt, Duhul Sfânt manifestându-şi autoritatea Sa într-o manieră extraordinară.
Citim mai târziu că aceşti bărbaţi au fost arestaţi şi au devenit din nou liberi, ei s-au reîntâlnit şi au avut o întâlnire de rugăciune (Fapte 4:23-33). „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”. Aceasta este autoritatea Lui. Atunci când El vine la o întâlnire, El nu numai că preia controlul asupra oamenilor: El poate chiar să cutremure zidurile şi clădirile. Din nou, în Fapte 4:33 descoperim că „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi”. Care era secretul puterii lor? Că ei erau capabili să argumenteze din punct de vedere ştiinţific faptul că învierea este posibilă? Că puteau să reconcilieze miraculosul cu ştiinţificul? Nu! A fost autoritatea şi puterea Duhului Sfânt care a transformat pe aceşti oameni în martori vii care erau irezistibili. „Şi un mare har era peste toţi”.
Pe măsură ce citim în continuare în Faptele Apostolilor, putem descoperi exact acelaşi lucru întâmplându-se în lucrarea măreaţă a apostolului Pavel. La o altă ocazie când Pavel predica, un om i s-a împotrivit, numit Elima, vrăjitorul. Ce s-a întâmplat? „Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el, şi a zis: Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb, şi nu vei vedea soarele până la o vreme. Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi căuta bâjbâind nişte oameni, care să-l ducă de mână” (vezi Fapte 13:9-11). Aceasta este autoritatea dată de Duhul Sfânt slujitorului lui Dumnezeu.
Există anumite afirmaţii specifice în Scriptură care definesc aceasta destul de clar. Luaţi de exemplu 1 Corinteni 2. Sunt de părere că pentru evanghelicii de astăzi acest capitol este în multe feluri cel mai important capitol din întreaga Biblie. Priviţi la acest colos de om, Pavel, care avea una dintre cele mai mari minţi pe care le-a cunoscut vreodată lumea. Nu este nici o îndoială despre aceasta, judecat fiind din orice punct de vedere. Şi totuşi Pavel ne spune că atunci când a mers la Corint, el era ‘în slăbiciune, în frică şi mare tremur’. El nu s-a avântat pe vreo platformă radiând confidenţa de sine, asigurarea proprie şi autoritatea. Şi el nu a lăsat ca nişte glume să-l îmbuneze în relaţia cu congregaţia. El nu era perfect, un ‘stăpân al adunărilor’. ‘Slăbiciune, frică şi mare tremur’. De ce? Deoarece Pavel îşi cunoştea propriile sale limitări. El ştia ceea ce nu putea face, şi el a fost îngrozit, ba chiar şi tremura, ca nu cumva în vreun fel el sau personalitatea sa să vină între acele suflete şi acest mesaj măreţ care i-a fost încredinţat lui. El nu a afişat nişte lucruri de care el ştia că ar face apel la ei. El a făcut exact opusul. El a fost determinat să ‘nu cunoască nimic altceva printre ei, decât pe Isus Hristos şi el răstignit’. Ba mai mult, el spune, „Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu”. Atât în ceea ce priveşte materia şi maniera sa, el nu avea să stimuleze gustul popular. Şi rezultatul a fost că atunci când a vorbit, deşi unii puteau să spună că ‘vorbirea lui era vrednică de dispreţ’, a fost cu putere, şi bărbaţi şi femei au fost convinşi şi convertiţi, au devenit creştini şi au fost stabiliţi în cadrul bisericii. Care era secretul? Acesta era ‘manifestarea Duhului şi a puterii’. Era autoritatea Duhului Sfânt. În 1 Tesaloniceni 1, apostolul descrie astfel lucrurile: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală”. Eu cred că îndrăzneala era atât în apostol cât şi în cei care au crezut. Acesta nu a fost simpla cuvântare a unui om; ei nu ascultau la o simplă expunere umană. El nu a enunţat vreo filozofie nouă sau ciudată. Cuvântul lui Dumnezeu a fost acela care a venit ‘cu putere, şi cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală’.
Apostolul Petru spune exact acelaşi lucru. El vorbeşte în 1 Petru 1:12 despre „aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească”. Prin ‘Duhul Sfânt trimis din cer’ faptul că această evanghelie este predicată cu asigurare şi convingere, cu autoritate şi putere.
Cu siguranţă că aceasta este cea mai mare nevoie din timpul prezent! Mergeţi înapoi şi citiţi istoria marilor treziri din Biserică, şi veţi descoperi că această putere a Duhului Sfânt şi autoritatea sa este întotdeauna prezentă. Acum două sute de ani în urmă s-a mărturisit despre o mare trezire evanghelică în Anglia, America, Scoţia şi Ţara Galilor. Unul din liderii din Ţara Galilor era un bărbat pe nume Howell Harris. Dacă veţi citi jurnalele lui veţi descoperi că el continuă să afirme ceva de acest gen: „Am ajuns în locul cutare; am predicat. Am simţit vechea autoritate”. Apoi altă dată el spune că atunci când a predicat într-un anumit loc „nu a fost nici o autoritate”. Aceasta l-a întristat şi a fost foarte nefericit. El a căzut înaintea lui Dumnezeu, şi-a cercetat inima şi şi-a mărturisit păcatele şi a căutat din nou ‘autoritatea’. El nu era niciodată fericit decât dacă era conştient de ‘autoritate’. Întotdeauna era acelaşi mesaj, dar acesta nu era de ajuns fără de autoritate. El ştia că acea predicare, într-un sens, era zadarnică aparte de ‘autoritate’.
Nimeni nu poate citi jurnalele lui Whitefield şi ale lui Wesley fără să găsească exact acelaşi lucru. Îmi amintesc cum citeam ceva din jurnalul lui Whitefield unde el descrie ceea ce s-a întâmplat când el a predicat în Cheltenham. Iată cum s-a exprimat el, „Domnul a coborât printre noi”. Autoritatea! „Era un strigăt al unui Rege printre noi,” a spus el într-o altă ocazie. Şi John Wesley exprimă în mod constant acelaşi gând. Aceasta a fost esenţa experienţei sale la întâlnirea de la Aldersgate din Londra când a simţit inima sa că era ‘straniu de încălzită’. Din acel moment el a avut această autoritate, cu rezultatul căreia întreaga sa slujire a fost transformată. Jonathan Edwards a experimentat exact acelaşi lucru. Dwight L. Moody este şi el un exemplu special al aceluiaşi subiect. După această experienţă în timp ce mergea prin zona Wall Street din New York City, când Duhul Sfânt a venit peste el, moment în care Moody a primit autoritatea sa. El a predicat acele predici care le-a rostit şi mai înainte, dar ele erau transformate. De ce? El avea de acum autoritatea Duhului.
Acest lucru este evident. Îmi amintesc recitind în jurnalul lui Whitefield despre prima sa vizită în Northhampton, Massachusetts, prima dată când el l-a întâlnit pe sfântul Jonathan Edwards. Whitefield spune că el nu va uita niciodată felul în care, în timp ce avea privilegiul de a sta şi a predica de la amvon, l-a observat pe Jonathan Edwards care îl asculta cu şiroaie de lacrimi curgând din ochii lui, şi cu un zâmbet aproape divin pe fata sa. De ce era aceasta? Nu era doar predicarea lui Whitefield, un orator neîntrecut cum era el. Jonathan Edwards experimenta autoritatea Duhului Sfânt. El o cunoştea pentru el însuşi. El o putea vedea în fratele lui, tovarăşul său slujitor al lui Dumnezeu, şi el se bucura în ea. Este un lucru minunat când un predicator se poate bucura de predicarea unui alt om atât de mult ca de a sa. Nimic decât Duhul Sfânt nu poate face aceasta pentru el.
Daţi-mi voie să închei această secţiune cu încă o povestire. A fost un vechi predicator odată în Ţara Galilor acum circa 150 de ani în urmă care a fost invitat să predice la o convenţie ţinută într-un mic oraş. Oamenii erau deja adunaţi, dar predicatorul nu sosise. Aşa că lucrătorul local şi alţi lideri au trimis pe o femeie la casa unde stătea predicatorul să-i spună că ei îl aşteaptă şi că totul era pregătit. Fata s-a dus şi atunci când s-a întors ea a spus: „Nu am vrut să-l deranjez. Vorbea cu cineva.” „O,” au spus ei, „aceasta este chiar ciudat pentru că toată lumea este aici. Mergi înapoi şi spune-i că vremea e trecută şi că trebuie să vină”. Fata s-a dus din nou şi şi-a reîntors şi a raportat. „Vorbeşte cu cineva”. „De unde ştii?” au întrebat ei. Ea a răspuns, „Îl auzeam cum îi spunea celeilalte persoane care era cu el, Nu mă duc să predic la acei oameni dacă nu vii cu mine.” „O, este în regulă”, au răspuns acei slujitori. „Ar trebui să-l aşteptăm atunci.”
Predicatorul mai în vârstă ştia că era prea puţin scop în a se duce şi a predica dacă el nu ştia cu siguranţă că Duhul Sfânt mergea cu el şi îi dădea autoritate şi putere. El era destul de înţelept, şi avea destul discernământ spiritual, pentru a refuza să predice până ce ştia că avea autoritatea lui şi că Duhul Sfânt mergea cu el şi ar vorbi prin el. Tu şi cu mine, totuşi, predicăm adesea fără El, şi toată isteţimea şi învăţătura noastră, şi toată ştiinţa şi apologetica noastră duc la nimic deoarece ne lipseşte autoritatea Duhului Sfânt.
AUTORITATEA DUHULUI ÎN BISERICĂ
În cele din urmă, să luam în considerare autoritatea Duhului Sfânt în Biserică. În mod evident că suntem confruntaţi din nou cu un subiect larg. Pot atinge doar consideraţiile cele mai importante. El oferă daruri Bisericii. Citiţi 1 Corinteni 12 şi veţi descoperi că El face aceasta într-o manieră suverană. El o face conform propriei Sale voinţe şi înţelegeri. Tu nu îi poţi dicta Lui. Nu trebuie să spui prin urmare că „Este vremea ca Biserica să înceapă să revendice darul vindecării, sau al minunilor sau altceva”. Noi nu revendicăm; El dă. El împarte conform voii Sale suverane. Ne-am referit în capitolul anterior la formarea canonului şi am văzut că aceasta a fost în mod clar prin călăuzirea Duhului. Vreau să luam acum în considerare în mod special autoritatea Duhului Sfânt în Biserică aşa cum este ea manifestată şi revelată în trezirile religiilor.
Trebuie să exercităm o mare atenţie în a mânui acest subiect, dar mi se pare că este o mare compătimire ca un om minunat al lui Dumnezeu, Charles G. Finney, care a fost folosit în mod aşa de măreţ de Dumnezeu, ca să introducă noţiunea că oamenii pot aranja şi organiza o trezire. Pentru mine aceasta este o chestiune de mare regret, deoarece ea introduce un element de confuzie, şi îi duce pe mulţi să vorbească de campaniile evanghelistice ca ‘treziri’ şi a se vorbi despre a se tine o trezire. Nu poţi să anunţi că are să se tină o ‘trezire’. Aceasta este o confuzie clătinată de limbaj, şi este extrem de derutantă. Cred că este chiar capabilă de stingere a Duhului. O trezire este ceva ce nu poate fi aranjat niciodată şi organizat de oameni. O trezire este rezultatul şi acţiunea directă a Duhului Sfânt în autoritate şi putere. O trezire nu înseamnă doar predicarea evangheliei cu un rezultat de oameni ce se convertesc. O trezire înseamnă că Duhul Sfânt se coboară peste o Biserică sau o comunitate sau o parte din ţară în putere şi măreţie, într-o manieră precisă, zdrobindu-i pe oameni, şi poate chiar şi aruncându-i pe aceştia fizic la pământ. Aceasta duce la agonii de pocăinţă şi dor după Hristos şi după pace şi mântuire. Aceasta este ceea ce se înţelege printr-o trezire.
A fost o trezire autentică, aşa cum vă spuneam, acum două sute de ani. Aceasta a fost o trezire autentică care a izbucnit în Northhampton, Massachusetts. Jonathan Edwards stătea la amvon cu manuscrisul în mână. În timp ce citea o predică, oamenii au căzut în mod literal la pământ sub o convingere teribilă de păcat şi starea lor pierdută. Ei au plâns. În vremuri de trezire, oamenii sunt văzuţi umblând pe străzi şi uliţe şi drumuri dintr-un district în puţinele ore ale dimineţii plângând după pacea cu Dumnezeu. Ei vor bate la uşa predicatorului întrebându-l, „Nu-mi puteţi da alin?” Ei sunt convinşi de păcat şi se văd pe ei înşişi ca păcătoşi înaintea unui Dumnezeu sfânt şi măreţ. Ei sunt alarmaţi de terorile iadului. Acestea sunt întotdeauna trăsăturile caracteristice ale trezirii. Oamenii sunt adesea convertiţi în cadrul trezirilor chiar înainte ca ei să ajungă la întâlnire. În timp ce ei se îndreaptă spre un serviciu, Duhul coboară peste ei. Oamenii care lucrează pe câmp sunt constrânşi deodată să cadă pe genunchii lor şi să strige la Dumnezeu după milă. Aceasta este trezire. Duhul lui Dumnezeu este revărsat peste tot şi vine în autoritate şi putere.
Nu există nimic altceva care să arate în acest fel autoritatea Duhul Sfânt decât astfel de întâmplări. Lunga istorie a bisericii poate fi pusă în forma unui grafic. Aceasta începe acolo la Rusalii în ceea ce poate fi descris ca o trezire măreaţă. După o scurgere de timp, vă amintiţi, puterea se pare că trecuse, şi Biserica a intrat într-o decădere. Diavolul şi lumea atacau şi totul se părea a fi pierdut. Biserica nu avea nici o autoritate şi nici o putere. Oamenii au devenit disperaţi. Deodată Dumnezeu îşi revarsă din nou Duhul Său. Are loc o măreaţă trezire, şi Biserica este ridicată încă o dată pe vârful valului. Aşa a progresat istoria Bisericii. Acesta nu a fost un nivel stabil. Ne-am fi dorit noi să fie aşa, dar nu a fost niciodată aşa. A fost întotdeauna aşa sus şi jos, şi partea de sus sunt trezirile, ‘revărsarea’ Duhului. Acesta este termenul folosit în al doilea capitol din Fapte şi pretutindeni. Sub astfel de revărsări măreţe oamenii au mărturisit că ei au învăţat mai multe despre Dumnezeu şi Domnul Isus Hristos într-o ora într-o întâlnire din timpul unei treziri decât au învăţat ei într-o viaţă întreagă de studiu biblic şi de citire a teologiei. În acelaşi timp bărbaţi şi femei care au aparţinut până atunci lumii şi care nu au auzit niciodată evanghelia înainte se păreau a fi puşi în poziţii egale în mod imediat.
Este ceva minunat în această privinţă. O afirmaţie din Psalmi spune, „Cel ce locuieşte în ceruri va rade”, şi eu cred că Dumnezeu râde câteodată de Biserică. El ne vede că suntem gata să punem mâinile ca să echilibrăm arca. Noi credem că singuri putem face aceasta. Suntem destul de preocupaţi. Ne ţinem conferinţele noastre şi aducem propuneri, dar ele duc la nimic. Apoi, când suntem destul de extenuaţi, după toate marile noastre campanii, conferinţe şi organizarea noastră strălucitoare, şi după ce ne-am cheltuit toţi banii noştri, şi lucrurile au mers de la rău înspre mai rău, Dumnezeu în mod neaşteptat – în ultimul loc unde te-ai aştepta vreodată ca El să facă aşa şi prin ultima persoană la care te-ai gândit vreodată – îşi revarsă deodată Duhul. Apoi Biserica se ridică la o nouă perioadă de glorie, de putere şi influenţă. Oamenii şi femeile sunt convertite în mase, şi puterea adevărului este din nou peste ei. Duhul Sfânt îşi manifestă autoritatea Sa în Biserică în cadrul trezirii.
La ce concluzie ajungem ca rezultat a toate acestea? Să continuăm cu eforturile noastre practice şi cu studiul nostru, dar să ne ferească Dumnezeu ca noi să ne bazăm pe ele. Să ne echipăm pe noi înşine pe cât de bine putem. Noi nu vom fi atât de capabili şi de învăţaţi ca şi apostolul Pavel, Sf. Augustin, Luther sau Calvin. Ei erau oameni cu învăţătură şi intelecte gigante. Acesta este tipul de om pe care Dumnezeu se pare că îl foloseşte atunci când El îşi face lucrările Sale cele mai mari în istoria Bisericii. Să continuăm, totuşi, să căutăm cunoaştere şi să ne echipăm pe cât de perfect posibil. Dar, în numele lui Dumnezeu, să nu ne oprim deloc. Să realizăm că fără de autoritatea şi puterea Duhului nimic nu are valoare. „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi nu aş avea dragoste (un produs al lucrării Duhului), sunt un chimval zângănitor sau o alamă sunătoare” (1 Corinteni 13:1). Nu contează cine sunt eu sau ce as putea face eu: aceasta nu mă va duce nicăieri. Doar autoritatea Duhului este cea care contează.
Acum iată ceea ce mă întristează pe mine. Aud foarte rar de creştini, chiar şi evanghelici, care să se roage pentru trezire. Pentru ce se roagă ei? ei se roagă pentru propriile lor eforturi organizate, ori de acasă ori din diferite ţări. Într-o întâlnire tipică de rugăciune aceasta este ceea ce se întâmplă. „Mai întâi de toate să avem rapoartele”, spune preşedintele. După ce le aude, el adaugă, „Să mergem în rugăciune pentru aceasta. Aţi auzit faptele, să ne rugăm pentru ele”. Noi ne rugăm doar pentru binecuvântare peste eforturile noastre, fie că este o mare campanie evanghelică, sau o lucrare într-o ţară străină. Aceasta este chiar drept, de sigur, şi ar trebui să facem aceasta. Necazul este că noi începem întotdeauna cu noi înşine şi eforturile noastre şi îi cerem lui Dumnezeu să le binecuvânteze. Când ai auzit ultima dată pe cineva rugându-se pentru trezire, rugându-se ca Dumnezeu să deschidă ferestrele cerului şi să reverse Duhul Său? Când te-ai rugat tu însuţi pentru aceasta? Sugerez în mod serios faptul că noi neglijăm acest lucru aproape în întregime. Suntem vinovaţi de uitarea autorităţii Duhul Sfânt. Suntem aşa de interesaţi de noi înşine şi în propriile noastre activităţi încât am uitat singurul lucru care ne poate face eficienţi. Prin toate mijloacele să continuăm să ne rugăm pentru eforturile particulare, pentru predicator, şi predicarea sa din fiecare duminică, pentru toate organizaţiile esenţiale şi campaniile evanghelistice, dacă ne simţim călăuziţi să le avem. Dar înainte de toate acestea, şi în cele din urmă, să ne rugăm şi să pledăm după trezire. Atunci când Dumnezeu trimite trezire El poate face mai mult într-o singură zi decât în cincizeci de ani din toată organizarea noastră. Aceasta este verdictul clătinatei istorii care reiese în mod clar din lunga istorie a Bisericii.
Aceasta este cea mai mare nevoie astăzi, într-adevăr aceasta este singura speranţă. Să ne decidem prin urmare, ca zi după zi, şi de multe ori în timpul zilei, să ne petrecem timpul nostru înaintea lui Dumnezeu pledând după trezire. Dar, aşa de nebuni cum suntem noi, noi nu vom face astfel până ce nu am ajuns la sfârşitul nostru şi a resurselor noastre. Vom face aşa doar atunci când toate au eşuat, şi ne-am dat seama de totalul nostru faliment şi impotenţă, şi am ajuns să vedem că Domnul nostru a vorbit un adevăr simplu atunci când a zis, „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).
Să ne reamintim că Dumnezeul care în trecut a intervenit în mod neaşteptat asupra Bisericii muribunde şi a ridicat-o la o nouă perioadă de viaţă şi victorie, încă mai poate face acelaşi lucru, pentru că braţul Său nu s-a scurtat, şi nici puterea Lui nu a diminuat. Să-L aşteptăm, să pledăm cu El, să învăţăm să agonizăm în rugăciune şi fie ca singura noastră rugă să fie:
Trezeşte-ţi lucrarea Ta, O, Doamne,
Dezvăluie-Ţi măreţul braţ al Tău;
Vorbeşte dar cu vocea care trezeşte morţii
Şi fă c-al Tău popor s-audă.
„Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale!” (Habacuc 3:2).
