de R. C. Sproul
Fără prezenţa Duhului nu există convingere, regenerare, sfinţire, curăţire, fapte acceptabile… Viaţa este în Duhul care trezeşte. – W. A. CRISWELL
NAŞTEREA şi renaşterea. Ambele sunt rezultatul şi operaţia Duhului Sfânt. Aşa cum nimic nu poate trăi din punct de vedere biologic aparte de puterea Duhului Sfânt, tot aşa nici un om nu poate veni viu înaintea lui Dumnezeu separat fiind de lucrarea Duhului.
În discursul Său cu Nicodim, Isus a spus acest lucru despre Duhul Sfânt: Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3:3).
A fi „născut din nou” înseamnă a experimenta a doua geneză. Aceasta este un nou început, un start proaspăt în viaţă. Atunci când ceva este început, noi spunem că acesta este generat. Dacă acesta este început din nou, el este regenerat. Cuvântul grecesc geniauo, care este tradus ca „a genera”, înseamnă „a fi”, „a deveni”, sau „a avea loc”. Regenerarea prin Duhul Sfânt este o schimbare, una radicală într-un nou tip de fiinţă.
A fi regenerat nu înseamnă că noi suntem schimbaţi dintr-o fiinţă umană întruna divină. Aceasta nu înseamnă că suntem schimbaţi din fiinţe umane moarte din punct de vedere spiritual în fiinţe umane vii spiritual.
Persoanele moarte din punct de vedere spiritual sunt incapabile de a vedea împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este invizibilă pentru ei, nu doar pentru că ea este invizibilă, ci pentru că cei care sunt morţi spirituali sunt de asemenea şi orbi spirituali.
REGENERAREA CA O NECESITATE
Când Isus a folosit cuvântul dacă nu în vorbirea sa cu Nicodim, El afirmă ceea ce noi numim o condiţie necesară. Aceasta este o condiţie prealabilă pentru ca un rezultat dorit să ia loc. Nu putem avea foc fără prezenţa oxigenului deoarece oxigenul este o condiţie necesară pentru foc.
În dialectul creştinismului oamenii vorbesc de creştini „născuţi din nou”. Din punct de vedere tehnic, această frază este demodată. Dacă o persoană nu este născută din nou, dacă nu este regenerată, atunci ea nu este un creştin. Persoana respectivă poate fi membrul unei biserici. Poate profesa a fi creştin, dar dacă o persoană nu este regenerată, ea nu este în Hristos, şi Hristos nu este în ea.
Cuvintele dacă nu face o sine qua non (condiţie obligatorie) din mântuire. Nu este regenerarea, nu este viaţă veşnică. Fără de regenerarea o persoană nici nu poate vedea şi nici nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu.
Când Nicodim a fost nedumerit de învăţătura lui Isus a răspuns: Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască? (Ioan 3:4)
Răspunsul lui Nicodim pare ca o încercare de a ridiculiza învăţătura lui Isus. În termeni craşi, el sugerează că Isus trebuie să zică faptul că o persoană adultă trebuie să încerce sarcina imposibilă de a se reîntoarce în pântecul mamei sale.
Nicodim a eşuat de la a distinge naşterea biologică de cea spirituală. El nu a făcut diferenţa dintre carne şi duh. Isus i-a răspuns prin a spune: Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou”. (Ioan 3:5-7)
Din nou Isus prefaţează cuvintele Sale prin a spune „Adevărat, adevărat îţi spun…”. Acest „adevărat, adevărat” – evreiescul amin, adus în Noul Testament – indică un accent puternic. Adică, atunci când Isus vorbeşte despre regenerarea ca o condiţie necesară pentru a se putea vedea şi a se intra în împărăţia lui Dumnezeu, el a declarat această condiţie necesară din punct de vedere autoritar. A argumenta împotriva nevoie de renaştere a unui creştin, aşa cum o fac în mod frecvent mulţi dintre contemporanii noştri, înseamnă a sta într-o opoziţie clară cu învăţătura autoritară a lui Isus.
Cuvintele nu poate sunt de asemenea cruciale în învăţătura lui Isus. Acestea sunt cuvinte negative care se leagă de abilitate sau de posibilitatea. Fără de regenerare nimeni (negativ universal) nu este capabil să între în împărăţia lui Dumnezeu. Nu există nici o excepţie. Este imposibil să intri în împărăţia lui Dumnezeu fără o renaştere.
Nimeni nu este născut un creştin. Nimeni nu este născut din punct de vedere biologic în împărăţia lui Dumnezeu. Prima naştere este una a cărnii. Carnea dă naştere la carne, ea nu poate produce duh.
Mai târziu în evanghelia lui Ioan, Isus adaugă acest comentariu: Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic (Ioan 6:63).
Când Martin Luther dezbătea asupra faptului dacă omul căzut este total dependent de Duhul Sfânt pentru regenerarea, el a citat acest text şi a adăugat: „Carnea nu foloseşte la nimic. Şi acel ‚nimic’ nu este ‚ceva mic’”.
Carnea nu este doar slabă în ceea ce priveşte puterea de renaştere. Ea este total de impotentă. Ea nu are nici o putere faţă de efectul renaşterii. Ea nu poate ajuta sau să îmbunătăţească lucrarea Duhului. Tot ceea ce produce carnea este mai multă carne. Ea nu poate da nici un gram din Duh. Nimicul nu este ceva mic.
În cele din urmă Isus a spus, „Trebuie să te naşti din nou”. Dacă există cea mai mică ambiguitate cu folosirea cuvintelor condiţionale dacă nu, ambiguitatea se evaporă în întregime cu cuvântul trebuie.
REGENERAREA ÎN EFESENI
În scrisoarea sa către efeseni, apostolul Pavel vorbeşte despre lucrarea de regenerarea a Duhului Sfânt: oi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi) (Efeseni 2:1-5).
Pavel oferă o descriere geografică a impotenţei spirituale anterioare regenerării. El se adresează credincioşilor din Efes şi descrie o condiţie anterioară în care erau ei cu toţii. El adaugă fraza „ca şi ceilalţi” (2:3), presupunându-se că se referă la întreaga omenire.
El declară că această condiţie anterioară a fost o stare de moarte: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre”. Din nou, această moarte este în mod evident nu una biologică, după cum vedem că el enumeră acele activităţi în care erau implicate aceste persoane moarte.
Comportamentul caracteristic al celor morţi în greşeli şi păcate este descris în termenii de umblare într-un anumit curs. El îl numeşte „felul lumii acesteia” (2:1-2). Acesta se referă în mod evident la un curs sau un model care este opus aceluia al cerului. Cuvintele lumii acesteia nu se referă aşa de mult la o locaţie ca stil sau punct de referinţă. Implică o aceasta – orientarea lumească.
Atât creştinii cât şi necreştinii împărtăşesc aceeaşi sferă de operaţii. Noi ne trăim cu toţii vieţile în această lume. Cursul unei persoane regenerate, totuşi, este condus de sus. El îşi are ochii îndreptăţi spre cer şi urechea sa acordată la Regele cerului. Persoana neregenerată este lumească. Urechea sa este surdă faţă de oricare cuvânt din partea cerului; ochiul său este orbit faţă de slava din înălţime. El trăieşte ca un cadavru care merge într-un cimitir spiritual.
Cursul acestei lumi este „în afara căii” lui Dumnezeu (Romani 3:12). Mai degrabă, acesta urmează o cale care este „după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:2).
Cei ce sunt morţi spirituali au un stăpân. Acesta le desemnează un curs pe care ei îl urmează voit – chiar doritori. Acest stăpân este numit „prinţul puterii văzduhului”. Aceasta poreclă se poate referi doar la satan, arhitectul şef al tuturor lucrurilor diabolice. Pavel îl numeşte „duhul care lucrează acum în fiii neascultării”. Satan este un duh rău, un înger decăzut şi corupt care îşi exercită influenţa şi autoritatea peste hoardele sale captive.
Pavel enunţă un principiu pentru viaţă. Noi ori umblăm conform Duhului Sfânt sau conform duhului rău. Augustin a comparat odată omul cu un cal care este ori călărit ori de satan ori de Duhul lui Dumnezeu.
Pavel îşi continuă însufleţita sa descriere a persoanei regenerate anterioară stilului de viaţă neregenerat: Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre (2:3).
Atenţia se îndreaptă acum de la cursul extern şi influenţa externă a lui satan faţă de starea internă a persoanei neregenerate. Din nou vedem aceasta ca o condiţie universală: „Între ei eram şi noi toţi odinioară. . .” Cuvântul descriptiv cheie al acestei condiţii interne anterioare este cuvântul fire. Aici Pavel repetă limbajul pe care l-a folosit Isus cu Nicodim.
A nu se înţelege aici prin cuvântul fire ca fiind un sinonim pentru „trup fizic”. Trupurile noastre nu sunt rele, din moment ce Dumnezeu ne-a făcut ca fiinţe fizice şi El însuşi a devenit o fiinţă umană. Firea se referă la natura păcatului, întregul caracter decăzut al omului.
Anterior regenerării noi trăim în mod exclusiv în fire şi prin fire. Comportamentul nostru urmează poftele firii. Aceasta nu se referă în mod exclusiv la apetiturile fizice sau sexuale ci la un model al tuturor dorinţelor păcătoase.
Pavel pune cap acestui rechizitoriu universal al stării noastre căzute prin a adăuga: „Şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (2:3). Atunci când Pavel spune „din fire”, el se referă la starea noastră în care am intrat în această lume. Naşterea biologică este naşterea naturală. Regenerarea este o naştere supranaturală. Oamenii nu au fost creaţi universal drept copiii ai mâniei. Natura originală nu era căzută. Încă de la căderea lui Adam şi Eva, totuşi, cuvântul fire se referă la starea noastră de păcătoşenie înnăscută.
Fiecare prunc care intră în această lume intră în ea într-o stare coruptă. David a declarat, „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5). Noi suntem cu toţi născuţi morţi din punct de vedere spiritual. Suntem născuţi morţi în greşeli şi păcat. În cadrul teologiei noi numim această condiţie inerentă păcătoasă păcatul original. Acesta nu se referă la primul păcat al lui Adam şi Eva; el se referă la consecinţele acelui prim păcat, cu transmiterea unei naturi corupte întregii rase umane.
Noi suntem prin natură „copii ai mâniei”. Cât de diferit sună aceasta de noţiunea social acceptabilă că noi suntem din punct de vedere natural copiii lui Dumnezeu! Această idee ce induce în eroare este atât de lungă durată cât şi foarte răspândită. Aceasta este o falsitate care câştigă credibilitate prin repetarea sa frecventă. Dacă o să te pocăieşti destul de des de o minciună, oamenii vor începe să o creadă.
Minciuna de a spune că noi suntem prin natură copiii lui Dumnezeu a fost o minciună care l-a necăjit pe Isus. El a fost forţat s-o combată şi să o respingă în dezbaterile Sale cu fariseii. Fariseii s-au mâniat sub critica lui Isus şi au spus: „Noi nu Suntem copii născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu.” Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi? Cine este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu Sunteţi din Dumnezeu” (Ioan 8:41-47).
Deşi Biblia recunoaşte faptul că Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor în sensul că El este Creatorul tuturora, există un sens special în care calitatea de Tată a lui Dumnezeu este definită nu în termeni de biologie ci în termeni de etică. Ascultarea este cuvântul operativ. În perspectiva biblică, tatăl nostru este cel de care ascultăm. Relaţia nu este stabilită prin legături biologice, ci prin ascultarea voită.
Din moment ce fariseii îl ascultau pe satan mai degrabă decât Dumnezeu, Isus le-a spus, „Voi aveţi ca tată pe diavolul” (Ioan 8:44).
În Efeseni 2 Pavel vorbeşte atât despre „copiii mâniei” (v. 3) cât şi de „fiii neascultării” (v. 2). Aceste fraze ne descriu pe toţi dintre noi în starea noastră naturală neregenerată.
Când Pavel îşi completează descrierea sa a stării noastre neregenerate, el se mută în mod brusc şi glorios într-o doxologie care îl laudă pe Dumnezeu pentru mila Sa. Cuvântul de tranziţie este singurul cuvânt de care depinde întregile noastre destine veşnice. Aceasta este probabil cel mai glorios cuvânt din Scriptură, singurul care cristalizează esenţa Evangheliei. Acesta este cuvântul dar. Această conjuncţie mică schimbă modul întregului pasaj. Acesta este legătura dintre natural şi spiritual, dintre degenerarea şi regenerare: Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efeseni 2:4-10).
INIŢIATIVA DIVINĂ
Regenerarea este lucrarea suverană a lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Iniţiativa este din partea Lui, nu a noastră. Notam faptul că accentul lui Pavel este pus pe lucrarea lui Dumnezeu, nu pe eforul omului: Dar Dumnezeu, care este bogat în milă…
Observăm faptul că apostolul nu scrie: Dar omul, din bunătatea sa, se înclină spre Dumnezeu şi se ridică pe sine la un nou nivel spiritual.
Unul dintre cele mai dramatice momente din viaţa mea în ceea ce priveşte modelarea teologiei mele a avut loc într-o clasă de seminar.
Unul din profesorii mei a mers la tablă şi a scris următoarele cuvinte îngroşate:
REGENERAREA PRECEDE CREDINŢA.
Aceste cuvinte erau un şoc pentru sistemul meu. Eu am intrat la seminar crezând că lucrarea cheie a omului de a efectua renaşterea era credinţa. Eu am crezut că mai întâi trebuie să credem în Hristos pentru a putea fi născuţi din nou. Folosesc cuvintele acestea pentru un anumit motiv aici. Eu mă gândeam în termenii paşilor ce trebuiau parcurşi într-o anumită secvenţă pentru a ajunge la o destinaţie. Eu am pus credinţa la începutul secvenţei. Ordinea arăta cam aşa:
Credinţă – naşterea din nou – justificarea
În această schemă a lucrurilor iniţiativa ne revine nouă. Pentru a fi sigur, Dumnezeu l-a trimis pe Isus să moară pe cruce înaintea ca eu să am vreodată evanghelia. Dar odată ce Dumnezeu a făcut aceste lucruri externe pentru mine, am crezut că iniţiativa de abordare a mântuirii era slujba mea.
Nu m-am gândit la această chestiune foarte atent. Şi nici nu am ascultat cu atenţie la cuvintele lui Isus pentru Nicodim. Am presupus că deşi am fost un păcătos, o persoană născută din fire şi trăind în fire, încă mai aveam o părticică de neprihănire, un mic depozit de putere spirituală rămas în sufletul meu pentru a-mi permite să răspund evangheliei în propriile mele puteri.
Poate că am fost derutate de învăţătura tradiţională a bisericii Romano-Catolice. Roma, şi multe alte ramuri ale Creştinătăţii, a învăţat faptul că regenerarea este prin har; aceasta nu se poate întâmplă aparte de ajutorul lui Dumnezeu. Nici un om nu are puterea de a se ridica pe sine din moarte spirituală. Este nevoie de asistenţă spirituală şi aceasta în mod absolut. Acest har, conform Romei, vine în forma a ceea ce este numit harul anticipat. „Anticipat” înseamnă ceea ce vine înaintea altui lucru.
Roma adaugă la acest har anticipat cerinţa că noi trebuie „să cooperăm cu acesta şi să fim de acord cu el” înainte ca el să ia loc în inimile noastre.
Acest concept de cooperarea este în cel mai bun caz o jumătate de adevăr. Este adevărat într-atâta că credinţa ce o exercităm este a noastră. Dumnezeu nu face credinţa în Hristos pentru noi. Atunci când eu îi răspund lui Hristos, aceasta este răspunsul meu, încrederea mea cea care este exercitată.
Această chestiune, totuşi, merge mult mai adânc. Întrebarea încă rămâne: Cooperez eu cu harul lui Dumnezeu înainte ca eu să fiu născut di nou, sau cooperarea are loc după ce sunt născut din nou?
Un alt fel de a pune această întrebare este prin a întreba dacă regenerarea este monergistă sau sinergistă. Este ea operativă sau cooperativă? Este aceasta efectivă sau dependentă? Unele din aceste cuvinte sunt termeni teologici care necesită o explicare ulterioară.
MONERGISM ŞI SINERGISM
O lucrare monergistă este o lucrarea care este produsă singură, de o singură persoană. Prefixul mono înseamnă unu. Cuvântul erg se referă la o unitate de muncă. Cuvinte de genul energiei sunt construite din această rădăcină. O lucrarea sinergistă este una care implică cooperarea dintre două sau mai multe persoane sau lucruri. Prefixul sin înseamnă „împreună cu”.
Dezbat această distincţie pentru un motiv. Este corect să spunem că întreaga dezbatere dintre Roma şi Martin Luther atârna de acest singur punct. La centru era aceasta: Este regenerarea o lucrare monergistă a lui Dumnezeu, sau este o lucrarea sinergistă care necesită cooperarea dintre om şi Dumnezeu?
Atunci când profesorul meu a scris pe tablă „Regenerarea purcede credinţa”, el era în mod clar de partea răspunsului monergist. Pentru a fi sigur, după ce o persoană este regenerată, acea persoană cooperează prin a-şi exercita credinţa şi încrederea. Însă primul pas, pasul regenerării prin care o persoană este trezită la viaţa spirituală, este lucrarea lui Dumnezeu şi doar a Lui. Iniţiativa este din partea lui Dumnezeu şi nu a noastră.
Motivul pentru care noi nu cooperăm cu harul regenerării înainte ca acesta să acţioneze asupra noastră este pentru că no nu putem. Noi nu putem deoarece noi suntem morţi spirituali. Nu îl mai putem asista pe Duhul Sfânt în trezirea sufletelor noastre la viaţa spirituală mai mult decât l-a ajutat Lazăr pe Isus să-l învie din morţi.
Este probabil adevărat faptul că majoritatea acelora care se declară a fi creştini în lumea de astăzi, cred că ordinea mântuirii noastre este aceasta: Credinţa precede regenerarea. Noi suntem sfătuiţi să alegem să fim născuţi din nou. Dar a spune unui om să aleagă renaşterea este ca şi cum l-ai îndemna pe un cadavru să aleagă învierea. O astfel de cerinţă intră în urechi surde.
Atunci când eu am început să mă lupt cu argumentul profesorului, am fost surprins să învăţ faptul că învăţătura sa ce suna cam straniu nu era o poveste de inovaţie faţă de teologie. Am descoperit aceeaşi învăţătură la Augustin, Martin Luther, John Calvin, Jonathan Edwards, şi George Whitefield. Am fost uimit să o descopăr chiar şi în învăţătura marelui teolog medieval catolic, Thomas Aquinas.
Faptul că aceşti giganţi ai istoriei creştine au ajuns la aceeaşi concluzie în acest punct a avut un mare impact asupra mea. Am fost conştient de faptul că ei nu erau infailibili nici din punct de vedere individual şi nici colectiv. Fiecare şi toţi dintre ei putea să fie greşit. Dar eu am fost impresionat. Am fost impresionat în mod special de Thomas Aquinas.
Thomas Aquinas este privit ca Doctor Angelicus al bisericii Romano-catolice. Pentru secole învăţătura sa teologică a fost acceptată ca dogmă oficială de către majoritatea catolicilor. Aşa că el a fost ultima persoană la care mă aşteptam să aibă o astfel de părere despre regenerarea. În ciuda acestor lucruri el a insistat asupra faptului că harul regenerării este har operativ şi nu cooperativ. Aquinas a vorbit despre har anterior, însă el a vorbit despre un har care vine înaintea credinţei, care este harul regenerării.
Fraza cheie din epistola lui Pavel către Efeseni în această chestiune este: cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi) (Efeseni 2:5).
Aici Pavel localizează timpul când are loc regenerarea. Aceasta are loc atunci când suntem morţi. Cu un trăznet al revelaţiei apostolice toate încercările de a oferi iniţiativa în cadrul regenerării omului este zdrobită în întregime şi complet. Din nou, oamenii morţi nu cooperează cu harul. Cei care sunt morţi din punct de vedere spiritual nu iau nici o iniţiativă. Dacă nu are loc regenerarea mai întâi, nu există nici o posibilitatea a credinţei.
Aceasta nu spune nimic diferit de ceea ce i-a spus Isus lui Nicodim. Dacă un om nu se naşte din nou mai întâi, el nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu. Dacă noi credem faptul că credinţa precede regenerarea, atunci ne punem gândirea şi prin urmare şi pe noi înşine într-o opoziţie directă nu numai faţă de Augustin, Aquinas, Luther, Calvin, Edwards, şi alţii, dar noi stăm în opoziţie faţă de învăţătura lui Pavel şi a însăşi Domnului nostru.
REGENERAREA ESTE PRIN HAR
În expunerea lui Pavel despre regenerarea este un accent puternic asupra harului. Este necesar ca toţi creştinii cu toate predilecţiile teologice să recunoască în mod voit şi bucuros faptul că mântuirea noastră se bazează pe temelia harului.
În timpul Reformei protestanţii au folosit două fraze latine ca slogan de luptă: sola scriptura (numai Scriptura) şi sola fide (numai credinţa). Ei au insistat asupra faptului că autoritatea supremă din biserică de sub Hristos este doar Biblia. Tot ei au insistat asupra faptului că justificarea era doar prin credinţă. Acum Roma nu a negat faptul că Biblia are autoritate; la sola s-au înecat ei. Roma nu a negat faptul că justificare implică credinţa; acel sola i-a provocat pe ei să-l condamne pe Luther.
A mai fost şi un al treilea slogan în timpul Reformei. Acesta a fost enunţat în original de Augustin cu mai multe de o mie de ani înaintea lui Luther. Aceasta a fost fraza sola gratia. Această frază presupune că mântuirea noastră se bazează doar pe harul lui Dumnezeu. Nu există nici un amestec de merit uman cu acesta. Mântuirea nu este o realizare umană; aceasta este un dar graţios al lui Dumnezeu. Această formulă este compromisă de o părere sinergistă a regenerării.
Nu este un simplu accident faptul că Pavel adaugă la învăţătura sa despre regenerarea faptul că aceasta este o lucrarea graţioasă a lui Dumnezeu. Să privim din nou la ea: Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efeseni 2:4-10).
Ai criticat vreodată Biblia după ce ai citit-o? Eu am făcut-o cu siguranţă, spre marea mea ruşine. M-am mirat adesea, în mijlocul dezacordurilor teologice, de ce nu vorbeşte Biblia mai clar în anumite privinţe. De ce, de exemplu, Noul Testament nu afirmă pur şi simplu că noi ar trebui sau nu să botezăm pruncii?
În mult din întrebările de acest gen suntem lăsaţi să decidem pe baza deducţiilor din Biblie. Atunci când sunt năucit de astfel de dezacorduri, am ajuns de obicei la acest punct: Problema nu este cu lipsa clarităţii din partea Bibliei, ci cu lipsa mea a unei gândiri clare despre ceea ce învaţă Biblia.
Atunci când e vorba despre regenerarea şi credinţă mă mir de faptul cum Pavel putea să o facă mult mai clară. Presupun că el putea să fi adăugat la cuvintele din Efeseni 2 că „Regenerarea precede credinţa”. Totuşi, sincer cred că însăşi această frază nu ar încheia dezbaterea. Nu există nimic în acea frază care să nu fie deja enunţat în mod clar de către Pavel în acest text sau de Isus în Ioan 3.
La ce ne mai trebuie atunci toată încurcătura? Presupunerea mea este pentru că dacă am conclude faptul că regenerarea este prin iniţiativă divină, acea regenerare este monergistă, că mântuirea este doar prin har, nu am putea scăpa de izbitoarea implicaţie care ne duce în mod rapid şi irezistibil la alegerea suverană.
De îndată ce doctrina alegerii ajunge la centru, există o dificultate în a găsi felul de a obţine credinţa acolo înaintea regenerării. În ciuda tuturor acestor dificultăţi probate, avem de a face cu învăţătura apostolului în continuare: Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni (Efeseni 2:8-9).
Aici apostolul învaţă faptul că credinţa prin care suntem noi mântuiţi este o credinţă care vine în noi prin har. Credinţa noastră este ceva ce exercităm noi prin şi în noi înşine, dar ea nu este de la noi. Ea este un dar. Ea nu este o realizare.
Cu amabilitatea darului credinţei ca roadă a regenerării, toată lauda este exclusă pentru totdeauna, afară de lăudarea bogăţiilor nespuse ale milei lui Dumnezeu. Toate părerile create de om despre mântuire sunt excluse dacă reţinem sola din sola gratia. De aceea noi nu trebuie să întristăm niciodată pe Duhul Sfânt prin a credita nouă ceea ce aparţine în mod exclusiv Lui.
REGENERAREA ESTE EFICACE
În cadrul formelor tradiţionale ale teologiei Arminiene sunt aceia care sunt de acord asupra faptului că regenerarea precede credinţa dar insistă că aceasta nu produce întotdeauna sau în mod necesar credinţă. Această părere susţine faptul că iniţiativa este cu Dumnezeu; aceasta este prin har şi regenerarea este monergistă. Părerea aceasta este de obicei legată de un anumit tip de părere a regenerării universale.
Această idee este legată de cruce. Este argumentat de unii că unul dintre beneficiile universale ale ispăşirii lui Hristos este că toţi oamenii sunt regeneraţi până în punctul în care credinţa este de acum posibilă. Cruce îi răscumpără pe toţi oamenii de moartea spirituală în faptul că acum noi avem puterea să cooperăm sau nu cu oferta harului salvator. Aceia care cooperează prin exercitarea harului sunt justificaţi. Aceia care nu îşi exercită credinţa sunt născuţi dar nu convertiţi. Ei sunt treziţi din punct de vedere spiritual şi vii din punct de vedere spiritual dar rămân în necredinţă. Acum ei sunt capabili să vadă împărăţia şi să aibă puterea de a intra în împărăţie, dar ei aleg să nu o facă.
Eu numesc această părere una a harului ineficient sau dependent. Este aproape cu ceea ce a respins Thomas Aquinas drept har cooperativ.
Atunci când susţin că regenerarea este eficace, vreau să spun că aceasta îşi realizează scopul ei dorit. Acesta este efectiv. Îndeplineşte slujba. Suntem făcuţi vii în credinţă. Darul este al credinţei care este într-adevăr dat şi prinde rădăcini în inimile noastre.
Uneori fraza chemarea eficace este folosită ca un sinonim pentru regenerarea. Cuvântul chemare se referă la ceva ce se întâmplă în noi, ca fiind distins de ceva care are loc în afara noastră.
Atunci când evanghelia este predicată în mod audibil, sunete sunt emise din gura predicatorului. Există o chemare exterioară spre credinţă şi pocăinţă. Oricine care nu este surd este capabil să audă cuvintele cu urechile sale. Aceste cuvinte ating nervii auditivi a celor regeneraţi cât şi a celor neregeneraţi.
Cei neregeneraţi experimentează chemarea exterioară a evangheliei. Chemarea exterioară nu va afecta mântuirea decât dacă chemarea este auzită şi îmbrăţişată în credinţă. Chemarea eficace se referă a lucrarea Duhului Sfânt în regenerarea. Aici chemarea este din interior. Cei regeneraţi sun chemaţi din interior. Oricine primeşte chemarea interioară a regenerării răspunde în credinţă. Pavel spune aceasta: Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit (Romani 8:30).
Acest pasaj din Romani este eliptic. Adică, acesta necesită ca noi să oferim un cuvânt acestuia care este presupus de către text dar care nu este în mod explicit declarat. Întrebarea cea mare este, Care cuvânt îl oferim noi – unii sau toţi? Să încercăm câteva: Ba mai mult, pe unii pe care El i-a predestina, pe aceştia i-a şi chemat; pe unii pe care El i-a chemat, pe aceştia i-a şi glorificat; şi unii care au fost justificaţi de El, pe aceştia i-a şi proslăvit.
A adăuga cuvântul unii aici înseamnă a tortura textul. Ar însemna că unii din cei predestinaţi nu aud niciodată chemarea evangheliei. Unii care sunt chemaţi nu ajung niciodată la credinţă şi justificare. Unii din cei justificaţi eşuează de la a fi proslăviţi. În această schemă chemarea nu numai că ar fi ineficace, dar nici predestinarea şi nici justificarea nu vor fi eficace.
Implicaţia acestui text este că toţi aceia care sunt predestinat sunt în acelaşi fel chemaţi. Toţi cei care sunt chemaţi sunt justificaţi, şi toţi cei care sunt justificaţi sunt proslăviţi.
Dacă acesta este cazul, atunci trebuie să facem distincţia dintre chemarea exterioară a evangheliei, care poate sau nu să fie ţinută în seamă, şi chemarea interioară a Duhului, care este în mod necesar eficace. De ce? Dacă toţi cei chemaţi sunt şi justificaţi, atunci toţi cei chemaţi trebuie să-şi exercite credinţa. Evident că nu toţi dintre cei care aud chemarea exterioară a evangheliei nu ajung la credinţă şi justificare. Dar toţi cei care sunt în mod eficace chemaţi vin la credinţă şi justificare. Aici chemarea se referă la lucrarea interioară a Duhului Sfânt care este legată de regenerare.
Aceia pe care Duhul Sfânt îi face vii trebuie în mod sigur să vină la viaţă. Ei văd împărăţia; ei o îmbrăţişează; ei intră în ea.
Faţă de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu suntem noi datori pentru harul regenerării şi credinţei. El este Dătătorul de daruri, care în timp ce noi eram morţi ne-a înviat împreună cu Hristos, faţă de Hristos şi în Hristos. Aceasta se datorează faptului că actul îndurător al Duhului Sfânt de trezire ne face să cântam sola gratia şi soli deo gloria – doar spre gloria lui Dumnezeu.
____________________
Despre autor
Dr. R. C. Sproul, teolog, predicator, învăţător, este preşedintele Misiunii Ligonier Ministries. Este absolvent al Colegiului Westminster, Seminarul Teologic din Pittsburg şi al Universităţii Libere din Amsterdam. Dr. Sproul este în prezent profesor de teologie sistematică la Seminarul Teologic Reformat şi director emerit al misiunii Prison Fellowship, Inc. Printre multele sale cărţi includem Pleasing God, The Holiness of God, Chosen by God, The Mystery of the Holy Spirit, The Soul’s Quest for God, Essential Truths of the Christian Faith, The Glory of Christ, şi If There’s a God, Why are there Atheists?
Acest articol este preluat din cartea Dr. Sproul, The Mystery of the Holy Spirit (Misterul Duhului Sfânt), Tyndale House: Wheaton, 1979.
