de Charles Hodge
Două puncte care trebuiesc considerate cu referire la acest subiect sunt, primul natura, şi al doilea oficiul sau lucrarea Duhului Sfânt. Referitor la natura Sa, este El o persoană sau o simplă putere? Şi dacă este o persoană, este El creat sau divin, finit sau infinit? Personalitatea Duhului a fost credinţa Bisericii încă de la început. aceasta avea puţini oponenţi chiar şi în perioada haotică a teologiei; iar în vremurile moderne a fost negată de nimeni decât de Socinieni, Arieni, şi Sabelieni. Înainte de a considera dovada directă a doctrinei Bisericii a faptului că Duhul Sfânt este o persoană, ar fi bine să remarcăm faptul că termenii „Duhul”, „Duhul lui Dumnezeu”, „Duhul Sfânt”, şi atunci când Dumnezeu vorbeşte, „Duhul Meu”, sau când se vorbeşte de Dumnezeu, „Duhul Său”, apar în toate părţile Scripturii de la Geneza la Apocalipsa. Acestea şi alte termene echivalente trebuiesc a fi înţelese în mod evident în acelaşi sens peste tot în Scripturi.
Dacă Duhul lui Dumnezeu care se mişca peste faţa apelor, care a fost cu antediluvieni, care a fost peste Moise, care a dat îndemânare artizanilor, şi care a inspirat pe profeţi, este puterea lui Dumnezeu, atunci Duhul care a venit peste apostoli, pe care l-a promis Hristos să-l trimită ca un avocat şi mângâietor, şi despre care se vorbeşte că îi instruieşte, sfinţeşte şi îi călăuzeşte pe poporul lui Dumnezeu, trebuie de asemenea să fie puterea lui Dumnezeu. Dar dacă Duhul este în mod clar revelat a fi o persoană în partea ultimă a Scripturii, este clar că porţiunile mai timpurii trebuiesc înţelese în acelaşi fel. O parte a Bibliei, şi cu atât mai puţin unul sau mai puţine pasaje nu trebuiesc luate laolaltă, şi să primească vreo interpretare pe care le-ar putea purta cuvintele izolate, ci Scriptura trebuie să interpreteze Scriptura. O altă remarcă evidentă despre acest subiect este că Duhul lui Dumnezeu este proeminent în mod egal în toate părţile cuvântului lui Dumnezeu. Intervenţia Lui nu are loc în ocazii rare, cum ar fi la apariţia îngerilor, sau a Teofaniilor, despre a căror menţiune se face ici şi acolo în volumul sacru; ci El este reprezentat ca fiind pretutindeni prezent şi pretutindeni operativ. Am putea la fel de sigur să deducem din Biblie numele şi doctrina despre Dumnezeu, precum şi numele şi slujba Duhului.
Doar în Noul Testament El este menţionat nu mai mult de 300 de ori. Aceasta nu este, totuşi, doar simpla frecvenţă cu care este menţionat Duhul, şi proeminenţa acordată persoanei şi lucrării Lui, ci relaţiile multiplicate şi interesante în care este El reprezentat ca stand cu poporul lui Dumnezeu, importanţa şi numărul darurilor Sale, şi dependenţa absolută a credinciosului şi a Bisericii de El pentru viaţa spirituală şi veşnică, ceea ce face ca doctrina Duhului Sfânt să fie absolut de fundamentală faţă de evanghelie. Lucrarea Duhului în aplicarea răscumpărării lui Hristos este reprezentată a fi la fel de esenţială ca răscumpărarea în sine. Este prin urmare indispensabil ca noi să ştim ceea ce ne învaţă Biblia despre Duhul Sfânt, atât referitor la natura cât şi la oficiul Său.
I. Dovadă a personalităţii Lui
Scripturile învaţă în mod clar că El este o persoană. Personalitatea include inteligenţă, voinţă şi subzistenţă individuală. Dacă, deci, se pot dovedi că toate acestea sunt atribuite Duhului, este prin urmare dovedit faptul că EL este o persoană. Nu ar fi necesar sau recomandabil să separăm dovezile acestor câteva puncte, şi să cităm pasaje care îi atribuie Lui inteligenţă, apoi altele, care îi atribuie Lui voinţă, şi încă altele pentru a dovedi subzistenţa Sa individuală, deoarece toate acestea sunt adesea incluse într-unul şi acelaşi pasaj; şi argumentele care dovedesc una, în multe cazuri le dovedesc şi pe celelalte.
Primul argument pentru personalitatea Duhului Sfânt este derivat din folosirea pronumelui personal în relaţie cu El. O persoană este aceea care, atunci când vorbeşte spune eu; când i se adresează ceva este numit tu; şi când se vorbeşte despre ea, este numit el sau lui. Este într-adevăr admis faptul că există o astfel de figură retorică ca personificarea; că fiinţele neînsufleţite şi iraţionale, sau sentimentele, ori atributele, pot fi introduse ca vorbind sau fiind adresate ca persoane. Însă aceasta nu creează nici o dificultatea. Cazurile de personificare sunt de o aşa natură încât, doar în anumite instanţe, nu admit nici o îndoială. Faptul că oamenii apostrofează uneori cerurile, sau elementele, nu oferă nici un pretext pentru a le explica drept personificare a tuturor pasajelor în care Dumnezeu sau Hristos este introdus ca o persoană. La fel este şi în privinţa Duhului Sfânt. El este introdus ca o persoană aşa de des, nu doar poetic sau în discurs emancipat, ci şi în simpla naraţiune, şi în instrucţiunile didactice; iar personalitatea Sa este susţinută de atâtea dovezi colaterale încât a explica folosirea pronumelor personale în relaţie cu El pe principiul personificării înseamnă a brutaliza toate regulile de interpretare. Astfel în Faptele Apostolilor 13:2, „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.”. Domnul nostru spune (Ioan 15:26), „Când va veni mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine”. Folosirea pronumelui personal El în locul lui acesta, arată faptul că Duhul este o persoană. În următorul capitol (Ioan 16:13, 14) se spune: „Când va veni mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi”. Aici nu este nici o posibilitate de a se da socoteală de folosinţa pronumelui personal El pe oricare fundament decât personalitatea Duhului.
Noi stăm în relaţii faţă de Duhul Sfânt pe care le putem susţine doar faţă de o persoană. El este subiectul credinţei noastre. Noi credem în Duhul Sfânt. Acest lucru îl profesăm la botez. Noi suntem botezaţi nu numai în numele Tatălui şi al Fiului, ci şi al Duhului Sfânt. Însăşi asocierea Duhului în astfel de legături, cu Tatăl şi Fiul, după cum se admite că ei sunt persoane distincte, dovedeşte că şi Duhul este o persoană. Pe lângă folosirea cuvintelor eis faţă de onoma, faţă de nume, nu admite nici o altă explicaţie. Prin botez noi profesăm să-L recunoaştem pe Duhul aşa cum îl recunoaştem pe Tatăl şi Fiul, şi ne legăm de unul precum şi de ceilalţi. Dacă atunci când apostolul le spune corintenilor că ei nu au fost botezaţi „în numele lui Pavel”, şi când el spune că evreii au fost botezaţi în Moise, el vrea să spună că corintenii nu erau, şi că evreii au fost făcuţi ucenici, unul al lui Pavel şi ceilalţi ai lui Moise; atunci când suntem botezaţi în numele Duhului, însemnătatea este că în botez noi profesăm a fi ucenicii lui; noi ne legăm de la a primi instrucţiunile lui, şi să ne supunem controlului lui. Stăm în aceeaşi relaţie cu El ca şi faţă de Tata şi Fiul; îl recunoaştem a fi o persoană atât de distinctă precum recunoaştem personalitatea Fiului şi a Tatălui. Creştinii nu numai profesează credinţa în Duhul Sfânt, dar ei sunt şi destinatarii darurilor lui. El este pentru ei un obiect al rugăciunii. În binecuvântarea apostolică, harul lui Hristos, dragostea Tatălui şi împărtăşirea Duhului Sfânt, sunt invocate în mod solemn. Noi ne rugăm Duhului pentru ca El să se comunice pe Sine nouă, ca El, conform promisiunii Domnului nostru, să locuiască în noi, la fel cum ne rugăm lui Hristos ca noi să fim obiectele dragostei lui nemeritate. În consecinţă noi suntem îndemnaţi să nu „păcătuim împotriva”, „să nu ne împotrivim”, nici să „nu întristăm” pe Duhul Sfânt. El este reprezentat, prin urmare, ca o persoană, care poate fi obiectul acţiunilor noastre; pe care îl putem încânta sau ofensa; cu care putem avea comuniune, adică, relaţie personală; care poate iubi şi să fie iubit; care ne poate spune nouă „tu”; şi pe care îl putem invoca în fiecare vreme de nevoie.
Duhul susţine de asemenea relaţiile faţă de noi şi îndeplineşte slujbe pe care nimic decât o persoană le poate susţine sau îndeplini. El este învăţătorul nostru, sfinţitorul, mângâietorul, şi ghidul. El guvernează pe fiecare credincios care este condus de Duhul, şi întreaga Biserică. El cheamă, aşa cum i-a chemat pe Barnaba şi Saul, la lucrarea de slujire, sa la un anumit câmp de lucru. Pastorii sau episcopii sunt făcuţi supraveghetori de către Duhul Sfânt.
În exercitarea acestora cât şi a altor funcţii, actele personale sunt în mod constant atribuite Duhului în Biblie; anume, acte care implică inteligenţa, voinţa, şi activitatea sau puterea. Duhul învaţă, selectează, revelează şi mustră. Citim adesea că „Duhul a spus” (Fapte 13:2; 21:11; 1 Timotei 4:1; etc.). Aceasta este făcut în mod aşa de constant încât Duhul apare ca un agent personal de la un capăt la celalalt al Scripturilor, aşa că personalitatea Sa este dincolo de orice dispută. Singura întrebarea posibilă este dacă El este o persoană distinctă de Tatăl. Dar despre aceasta nu poate exista nici o îndoială rezonabilă, după cum se spune că este Duhul lui Dumnezeu şi Duhul care este de la Dumnezeu; aşa cum este el distins de Tatăl în formele botezului şi ale binecuvântării; aşa cum El purcede de la Tatăl; şi aşa cum El este promis, trimis, şi dat de către Tatăl. Aşa că confunda pe Duhul Sfânt cu Dumnezeu înseamnă a declara Scripturile drept neinteligibile.
Toate elementele personalităţii, anume, inteligenţa, voinţa şi subzistenţa individuală, sunt nu numai implicate în tot ceea ce este astfel revelat referitor la relaţia în care Duhul stă faţă de noi şi aceea pe care o susţinem noi faţă de El, dar ele sunt toate în mod distinct atribuite Lui. Despre Duh se spune că cunoaşte, voieşte, şi acţionează. El cercetează, sau cunoaşte toate lucrurile, chiar şi acele lucruri adânci ale lui Dumnezeu. Nici un om nu cunoaşte lucrurile adânci ale lui Dumnezeu decât Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:10, 12). El distribuie „fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Corinteni 12:11). Subzistenţa Sa individuală este implicată în faptul că El este un agent, şi în faptul că El este obiectul faţă de care se încheie activitatea altora. Dacă El poate fi iubit, venerat, şi ascultat, sau ofensat sau păcătuit împotriva Lui, El trebuie să fie o persoană.
Manifestările personale ale Duhului, atunci când El s-a coborât peste Hristos la botezul său, şi peste apostoli în ziua Cinzecimii, implică din necesitate subzistenţa Sa personală. Aceasta nu a fost vreun atribut al lui Dumnezeu şi nici simpla sa eficienţă, ci însăşi Dumnezeu, care a fost manifestat în rugul aprins, în focul şi norii de pe Muntele Sinai, în stâlpul care i-a călăuzit pe israeliţi prin pustie, şi în slava care locuieşte în Tabernacol şi în Templu.
Oamenii lui Dumnezeu au privit întotdeauna pe Duhul Sfânt ca o persoană. Ei au privit la EL pentru instrucţiune, sfinţire, direcţie, şi mângâiere. Aceasta este parte din religia lor. Creştinismul (considerat în mod subiectiv) nu ar fi ceea ce este fără acest sens de dependenţă de Duhul şi această reverenţă pentru persoana Sa. Toate liturghiile, rugăciunile şi laudele Bisericii, sunt pline de apeluri şi adresări către Duhul Sfânt. Acesta este un fapt care nu admite nici o soluţie raţională dacă Scripturile nu învaţă de fapt că Duhul este o persoană distinctă. Regula Quod semper, quod ubique, quod ab omnibus, este susţinută de protestanţi precum şi de romanişti. Aceasta nu este autoritatea consensului general ca o evidenţă a adevărului, pe care îl obiectează protestanţii, dar faţă de care se fac aplicări ale acesteia de către biserica papală, şi faţă de principiul pe care acea autoritate se bazează. Toţi protestanţii admit faptul că adevăraţii credincioşi de fiecare vârstă şi ţară au o credinţă, precum şi un singur Dumnezeu şi un singur Domn.
Divinitatea Duhului Sfânt
Despre acest subiect a fost puţină dispută în cadrul Bisericii. Duhul este aşa de proeminent prezentat în Biblie ca deţinând atribute divine, şi exercitând prerogative divine, încât din secolul al patrule adevărata sa divinitate nu a fost niciodată negată de aceia care admit personalitatea sa.
În Vechiul Testament, tot ceea ce este spus despre Iehova este spus despre Duhul lui Iehova; şi prin urmare, dacă ultimul nu este decât o simplă parafrazare pentru primul, el trebuie să fie în mod necesar divin. Expresiile Iehova a spus, şi Duhul a spus, sunt inter-schimbate în mod constant; şi actele Duhului se spune că sunt actele lui Dumnezeu.
În Noul Testament, limbajul lui Iehova este citat ca limbajul Duhului. În Isaia 6:9, este scris, Iehova a spus, „Du-te şi spune acestui popor”, etc. Acest pasaj este citat de Pavel astfel, Fapte 28:25, „Bine a spus Duhul Sfânt prin proorocul Isaia”, etc. În Ieremia 31:31, 33, 34, este spus, „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou”; care este citat de apostol în Evrei 10:15, 16 astfel, „Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul Sfânt. Căci, după ce a zis: Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”, etc. Astfel este citat în mod constant limbajul lui Dumnezeu ca fiind limbajul Duhului Sfânt. Profeţii erau mesagerii lui Dumnezeu; ei au rostit cuvintele Lui, au enunţat poruncile Lui, au pronunţat ameninţările Lui şi au anunţat promisiunile Sale, deoarece ei vorbeau aşa cum erau ei călăuziţi ei de Duhul Sfânt. Ei erau organele lui Dumnezeu, deoarece erau organele Duhului. Duhul trebuie să fie, deci, Dumnezeu.
În Noul Testament acelaşi mod de reprezentare este continuat. Credincioşii sunt templul lui Dumnezeu, deoarece Duhul locuieşte în ei. Efeseni 2:22 spune: Voi sunteţi „un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul”. 1 Corinteni 6:19: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?” În Romani 8:9, 10, locuinţa lui Hristos se spune că este locaşul Duhului lui Hristos, şi despre aceasta se spune că este locaşul Duhului lui Dumnezeu. În Fapte 5:1-4, despre Anania se spune că a minţit pentru Dumnezeu deoarece el a minţit împotriva Duhul Sfânt.
Domnul nostru şi apostolii Săi vorbesc în mod constant despre Duhul Sfânt ca având perfecţiuni divine. Hristos spune, „Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” (Matei 12:31). Păcatul de neiertat, deci, este a vorbi împotriva Duhului Sfânt. Aceasta nu putea fi aşa dacă Duhul Sfânt nu era Dumnezeu. Apostolul, în 1 Corinteni 2:10, 11 spune că Duhul cunoaşte toate lucrurile, chiar şi lucrurile adânci (scopurile cele mai secrete) ale lui Dumnezeu. Cunoştinţa Lui este comensurabilă cu cunoştinţa lui Dumnezeu. El ştie lucrurile lui Dumnezeu aşa cum duhul unui om ştie lucrurile unui om. Conştiinţa lui Dumnezeu este conştiinţa Duhului. Psalmistul ne învaţă că Duhul este omniprezent şi eficient pretutindeni. „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” (Psalmul 139:7). Prezenţa Duhului este prezenţa lui Dumnezeu. Aceeaşi idee este exprimată de profet atunci când spune, „Poate cineva să stea într-un loc ascuns fără să-l văd Eu? zice Domnul. Nu umplu Eu cerurile şi pământul? zice Domnul” (Ieremia 23:24).
Lucrările Duhului sunt lucrările lui Dumnezeu. El a modelat lume (Geneza 1:2). El regenerează sufletul: a fi născut din Duhul este a fi născut din Dumnezeu. El este sursa întregii cunoaşteri; dătătorul inspiraţiei; învăţătorul, ghidul, sfinţitorul, şi mângâietorul Biserici în toate erele. El ne modelează trupurile; El a format trupul lui Hristos, ca o locuinţă potrivită pentru plinătatea Dumnezeirii; şi El este cel ce va învia trupurile noastre muritoare (Romani 8:11).
El este astfel prezentat în Scripturi ca obiectul propriu al închinării, nu doar în formula botezului şi în binecuvântarea apostolică, care aduce doctrina Trinităţii într-o amintire constantă ca adevăr fundamental al religie noastre, dar şi în cerinţa constantă ca noi să privim la El şi să depindem de El pentru tot binele spiritual, şi să-l venerăm şi ascultăm ca învăţător al nostru divin şi sfinţitor.
Relaţia Duhului cu Tatăl şi cu Fiul
Relaţia Duhului faţă de celelalte persoane ale Trinităţii au fost declarate anterior.
El este acelaşi în substanţă şi egal în putere şi slavă.
El este subordonat Tatălui şi Fiului, ca mod al său de subzistenţă şi operare, după cum se spune că El este al Tatălui şi al Fiului; El este trimis de ei, şi ei operează prin El.
El poartă aceeaşi relaţie cu Tatăl ca şi faţă de Fiul; după cum se spune că el este al unuia precum şi al celuilalt, şi El este dat de Fiul precum şi de către Tatăl.
Relaţia Sa veşnică faţă de celelalte persoane ale trinităţii este indicată de cuvântul Duh, şi despre faptul că se spune că el este din Dumnezeu, anume, Dumnezeu este sursa din care se spune că a purces Duhul.
II. Slujba Duhului Sfânt
În natură
Doctrina generală a Scripturilor în acest subiect este că Duhul este executivul Dumnezeirii. Tot ceea ce face Dumnezeu, El face prin Duhul. El este sursa imediată a întregii vieţi. Chiar şi în lumea exterioară Duhul este pretutindeni prezent şi activ. Materia nu este inteligentă. Ea are proprietăţile ei particulare, care acţionează orbeşte conform legilor stabilite. Inteligenţa, prin urmare, manifestată în structurile vegetală şi animală, nu trebuiesc a fi atribuite materiei, ci Duhului omniprezent al lui Dumnezeu. El a fost cel care plutea deasupra apelor şi a făcut ordine din haos. El a fost cel care a împodobit cerurile. El este cel care face iarba să crească. Psalmistul spune despre toate creaturile vii, „Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor, şi se întorc în ţărâna lor. Îţi trimiţi Tu suflarea: ele Sunt zidite, şi înnoieşti astfel faţa pământului” (Psalmul 104: 29, 30). Compară cu Isaia 32:14, 15. Iov, vorbind despre cadrul său material, spune „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut” (Iov 33:4). Şi Psalmistul, după ce descrie omniprezenţa Duhului, atribuie influenţei Lui minunatul mecanism al trupului uman. „Te laud că Sunt o făptură aşa de minunată. Minunate Sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele” (Psalmul 139:14-16).
Duhul, sursa întregii vieţi intelectuale
Duhul este de asemenea reprezentat ca fiind sursa întregii vieţi intelectuale. Atunci când omul a fost creat se spune că Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Iov 32:8 spune, Suflarea Celui Atotputernic, dă priceperea, adică, o natură raţională, căci aceasta este explicată prin ceea ce spune că El „ne învaţă mai mult decât pe dobitoacele pământului, şi ne dă mai multă pricepere decât păsărilor cerului” (Iov 35:11). Scripturile atribuie în aceiaşi manieră Lui toate darurile speciale sau extraordinare. Astfel se spune despre Beţaleel, „Să ştii că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meşteşugite, să lucreze în aur, în argint şi în aramă” (Exod 31:2-4). Prin Duhul Său, Dumnezeu i-a dat lui Moise înţelepciunea necesară pentru marile lui sarcini, şi când i s-a poruncit acestuia să transmită parte a poverii lui peste cei 70 de bătrâni, se spune, „voi lua din duhul care este peste tine, şi-l voi pune peste ei” (Numeri 11:17). Iosua a fost rânduit să-l urmeze pe Moise deoarece îl el era Duhul (Numeri 27:18). În aceeaşi manieră judecătorii, care erau ridicaţi din când în când, aşa cum o cerea urgenţa, erau calificaţi de Duhul pentru lucrarea lor specifică, fie ca domnitori sau ca luptători. Despre Otniel se spune, „Duhul Domnului a fost peste el. El a ajuns judecător în Israel, şi a pornit la război” (Judecători 3:10). La fel se spune că Duhul Domnului a venit peste Ghedeon şi Iefta şi Samson. Atunci când Saul l-a ofensat pe Dumnezeu, se spune că Duhul Domnului s-a depărtat de la el (1 Samuel 16:14). Atunci când Samuel l-a uns pe David, „Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea şi în cele următoare” (1 Samuel 16:13).
În aceeaşi manieră sub noua dispensaţie Duhul este reprezentat nu numai ca autor al darurilor miraculoase, ci şi dătătorul calificărilor de a învăţa şi a conduce Biserica. Toate aceste operaţii sunt independente de influenţele de sfinţire ale Duhului. Atunci când Duhul a venit peste Samson sau Saul, aceasta nu a fost pentru a-i sfinţi, ci pentru a-i înzestra cu putere fizică extraordinară şi intelectuală; şi atunci când se spune că El s-a depărtat de la ei, înseamnă că acele înzestrări extraordinare au fost retrase.
Slujba Duhului în lucrarea de răscumpărare
Referitor la slujba Duhului în lucrarea de răscumpărare, Scripturile învaţă următoarele lucruri:
Că El a format trupul, şi a înzestrat sufletul uman al lui Hristos cu fiecare calificare pentru lucrarea lui. Fecioarei Maria i s-a spus, „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). Profetul Isaia a prezis că Mesia avea să fie reumplut cu toate darurile spirituale. „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata” (Isaia 42:1). „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul” (Isaia 11:1, 2). Atunci când Domnul nostru a venit pe pământ, se pune că Lui i s-a dar Duhul fără măsură (Ioan 3:34). „Ioan a făcut următoarea mărturisire: Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El” (Ioan 1:32).
Că Duhul este cel ce revelează tot adevărul divin. Doctrinele Bibliei sunt numite lucrurile Duhului. Referitor la scriitorii Vechiului Testament, este spus că ei vorbeau pe măsură ce erau mişcaţi de Duhul Sfânt. Limbajul lui Mica se aplică tuturor profeţilor, „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, Sunt plin de cunoştinţa dreptăţii şi de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui, şi lui Israel păcatul lui” (Mica 3:8). Ceea ce a spus David, se spune că Duhul Sfânt a spus. Scriitorii Noului Testament erau în aceeaşi manieră organe ale Duhului. Doctrinele pe care le-a predicat Pavel el nu le-a primit de la oameni, „ci Dumnezeu ni le-a descoperit nouă prin Duhul său” (1 Corinteni 2:10). Duhul a călăuzit de asemenea şi rostirea acestor adevăruri; căci el adaugă, „În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu”. Întreaga Biblie, prin urmare, trebuie atribuită Duhului ca autor al ei.
Duhul nu numai că revelează adevărul divin în acest fel, călăuzind în mod infailibil pe oamenii sfinţi din vechime în înregistrarea acestuia, dar El îl însoţeşte pretutindeni prin puterea Sa. Întregul adevăr este aplicat asupra inimii şi a conştiinţei cu mai mult sau mai puţină putere de către Duhul Sfânt, oricând acel adevăr este cunoscut. Faţă de această influenţă atotpătrunzătoare noi suntem datori pentru tot ceea ce există din moralitatea şi ordinea din lume. Dar pe lângă această influenţă generală, care este de obicei numită harul comun, Duhul iluminează în mod special minţile copiilor lui Dumnezeu, ca ei să poată cunoaşte lucrurile oferite gratuit (sau revelate lor) de către Dumnezeu. Omul natural nu le primeşte, şi nici nu le poate cunoaşte, deoarece ele sunt distinse din punct de vedere spiritual. Toţi credincioşii sunt numit prin urmare spirituali, deoarece sunt astfel iluminaţi şi călăuziţi de Duhul.
Acesta este slujba oficială a Duhului de a convinge lumea de păcat, de a-l revela pe Hristos, de a regenera sufletul, de a-i conduce pe oameni spre exercitarea credinţei şi a pocăinţei; să locuiască în aceia pe care îi reînnoieşte astfel, ca principiu al unei vieţi noi şi divine. Prin această locuire a Duhului, credincioşii sunt uniţi cu Hristos, şi unul cu altul, aşa încât ei formează un trup. Aceasta este fundamentul comuniunii sfinţilor, făcându-i pe ei una în credinţă, una în dragoste, una în viaţa lor interioară, şi una în speranţele şi destinul lor final.
Duhul cheamă de asemenea pe oameni la slujba din Biserică, şi îi înzestrează cu acele calificative necesare pentru desfăşurarea cu succes a datoriilor lor. Slujba bisericii, în această chestiune, este pur şi simplu aceea de a stabili şi a autentifica chemarea Duhului. Astfel Duhul Sfânt este autorul imediat al întregului adevăr, a întregii sfinţenii, a întregii consolări, a întregii autorităţi, şi a întregii eficienţe din copiii lui Dumnezeu în mod individual, şi în Biserică în mod colectiv.
