de Peter Goodwin, slujitor al Evangheliei
PREDICA I
Romani 5:19 – Prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi
Partea încredinţată mi în cadrul acestor exerciţii este de a încerca să deschid şi să apăr doctrina păcatului original; o doctrină de o mare importanţă, cu care suntem confruntaţi cu toţii: aceasta este una dintre adevărurile fundamentale ale exerciţiului nostru creştin. Aceasta se găseşte (spune Dr. Owen1) la însăşi temelia a tot ceea ce avem noi de făcut în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, referitor la a-i fi pe plac aici, sau la obţinerea desfătării în El în viaţa de apoi. Aceasta are o mare influenţă asupra adevărurilor importante referitoare la persoana lui Hristos, medierea sa, roada şi efectele acesteia, şi beneficiile de care suntem făcuţi părtaşi mai apoi. Fără o presupunere a acestei doctrine, nici una din ele nu poate fi cunoscută într-adevăr, sau să fie crezute înspre mântuire. În consecinţă aceasta este o doctrină pe care biserica lui Dumnezeu o deţinea pe deplin, şi s-a susţinut în mod general şi a fost recunoscută pentru primele patru secole, până ce Pelagius, şi urmaşii săi au negat-o şi au disputat împotriva ei. Însă, în ciuda acestor lucruri aceasta era un articol indiscutabil al creştinismului primitiv, în ciuda marii ei importanţe, şi mare preocupare pe care o avem în această privinţă, ea este o doctrină împotriva căreia se luptă din greu şi este tratată cu dispreţ, este profanată şi ridiculizată de mulţi din era în care trăim noi. Şi din moment ce aceasta nu poate fi considerată prin urmare a fi inoportună, aşa încât să devină ceva pentru cei care au un real interes în religie în inima lor, şi un zel pur pentru doctrinele pure şi necorupte ale evangheliei, pentru a sta în apărarea ei: nici nu se poate justifica careva că ar fi ofensată de ea, atâta timp cât nu ne folosim de metodele inexplicabile, ci doar ne străduim, în a pleda pentru ceea ce noi percepem a fi credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, pentru a vorbi adevărul în dragoste.
Aceasta voi încerca acum: şi cum păcatul original constă din două părţi, cea care ne este imputată nouă, şi cea care este inerentă în noi, şi este necesar să ne obişnuim cu amândouă pentru a căuta acea neprihănire dublă care o avem în Hristos, neprihănirea Sa imputată nouă prin justificare, şi o lucrare inerentă a neprihănirii lucrată în noi, în sfinţire, ceea ce eu voi considera într-un mod puţin desluşit.
Prima dintre acestea este o chestiune a purei revelaţii şi prin urmare va trebui să ne adaptăm toate concepţiile noastre cu privire la ea şi să căutăm confirmarea ei doar în Scripturi. A fost foarte agreabil să decurgem în a presupune că Dumnezeu cel mare şi sfânt l-a făcut pe om pur şi drept, şi că l-a pus sub o lege chibzuită şi echitabilă pentru conduita sa; însă atunci când păcatul a apărut, şi ceea ce a fost originalul a tot acel rău moral care este în lume, şi acel lung şir de mizerii care au urmat, aceasta a fost o întrebare prea încurcată pentru a putea fi rezolvată în simpla lumină naturală. În această privinţă suntem datori faţă de Scripturi, şi cred că este foarte clar exprimat în cuvintele textului meu.
Apostolul dovedind pe deplin doctrina justificării prin credinţă, continuă în acest capitol excelent să explice, ilustreze şi să aplice acel adevăr. El ne arată beneficiile preţioase şi privilegiile care vin în urma justificării: ne familiarizează cu fundamentul acesteia, moartea lui Hristos; şi aceasta pentru a afecta propria sa inimă precum şi a altora cu acea dragoste de nespus a lui Dumnezeu, care a oferit un Salvator, şi a trimis pe singurul Său Fiu în lume pentru acel scop, el ia în considerare caracterul şi circumstanţele persoanelor pentru care El a apărut în asemănarea cu firea păcătoasă, şi şi-a dat viaţa: ei nu erau prieteni, şi încă unii care să poată să-L oblige la ceva; „Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”, v. 6-8. El ilustrează aceasta şi din considerarea roadelor preţioase ale morţii Sale, v. 9-11. Apoi, pentru a arăta obligaţia noastră faţă de El, el face o paralelă între transmiterea păcatului şi a morţii prin primul, şi a transmiterii neprihănirii şi a vieţii prin al doilea Adam. Aceasta nu numai că ilustrează marele adevăr pe care îl discută el (Pavel, n. tr.), ci tinde foarte mult spre a lăuda dragostea lui Dumnezeu şi în mângâierea inimilor credincioşilor adevăraţi prin a arăta corespondenţa dintre căderea şi recuperarea noastră; şi nu numai atât, ci şi despre o putere mai mare în al doilea Adam de a ne face fericiţi, faţă de cea care a fost în primul ce ne făcea mizerabili. El îi compară pe amândoi ca fiind două capete publice şi oameni reprezentativi, şi lărgeşte în mod copios explicaţia paralelei, v. 12-21, şi include suma şi substanţa întregului în cadrul versetului textului meu: „Prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi”.
Preocuparea noastră prezentă este în clauza dintâi, care ne face de cunoscut felul în care omenirea a ajuns să fie implicată în păcat şi mizerie; spun omenire: că prin cuvântul mulţi de aici noi trebuie să înţelegem toată posteritatea lui Adam, care coboară din el prin generaţia comună, este recunoscută în mod universal; însă de aici nu rezultă faptul că cei mulţi din clauza ultimă că este o egală extindere şi mărire; căci planul apostolului de aici nu este acela de a trata extinderea beneficiilor lui Hristos, ci de a arăta maniera transferului lor asupra acelora care sunt admişi cu bucurie să se împărtăşească din ele, oricare ar fi numărul lor; că Hristos transmite harul şi neprihănirea la toţi cei pe care îi reprezintă, adică, cei aleşi, în acelaşi fel cum Adam a transferat păcatul şi moartea la cei pe care i-a reprezentat el, care sunt toţi oamenii. Deci marele adevăr conţinut în text, pe care îl voi lua în considerare şi îl voi pune în valoare, este acesta: Prin neascultarea unui om toată omenirea este făcută păcătoasă.
Vorbind în această proporţie, voi observa, cu ajutorul asistenţei divine, următoarea metodă:
I. Voi întreba ce vrea să se spună aici prin neascultarea unui singur om.
II. Voi arăta în ce sens se spune că toată omenirea este făcută păcătoasă, prin această neascultarea a unui singur om.
III. Voi considera temelia acestei dispensaţii.
IV. Mă voi strădui să motivez justificarea şi imparţialitatea acesteia.
I. Să cercetăm ce se intenţionează aici prin neascultarea unui singur om. Nu este nici o îndoială că prin un singur om se înţelege primul om Adam, tatăl tuturor dintre noi; şi aceasta este, cred eu, clar, din cadrul scopului şi a vocabularului apostolului, din acest context; prin neascultarea acestui singur om se înţelege doar primul păcat; primul act de neascultare, mâncarea din fructul oprit, prin care omul a lepădat loialitatea care i-o datora Creatorului. Este păcatul acestui singur om, cum el era o persoană comună, capul federal şi reprezentativ al omenirii, şi în timp ce a continuat astfel, în loc să înceteze să fie astfel, în ceea ce priveşte încălcarea legământului; de aici este doar acel prim păcat, şi nu pe cele care le-a comis ulterior, prin care se spune că mulţi au fost făcuţi păcătoşi. Cuvântul grecesc paracoh de aici, neascultarea, este acelaşi cu grecescul hamartia, păcatul: adică primul păcat, care odată intrat în lume, a remis nu numai pe Adam ci şi întreaga omenire drept expusă şi nepotrivită faţă de moarte, v. 12. Acesta se aseamănă şi cu grecescul paraptwma, ofensa sau căderea, cum este primul păcat al lui Adam numit în general, prin care mulţi sunt murit, prin care moartea a obţinut dominaţie asupra noastră, şi prin care „judecata a venit peste toţi oamenii”, v. 15, 17, 18. cuvântul este peste tot folosit la singular, implicând faptul că, aşa cum spune un scriitor judicios2, că judecata nu vine peste toţi oamenii pentru a aduce condamnare pentru toate păcatele pe care le-a făcut Adam, ci pentru acea primă poziţie care a fost prima instanţă a păcatului în această lume de mai jos. Şi aşa cum acest lucru pare a fi clar, din scopul şi raţionamentul apostolului, unii cred că aceasta este afirmată în mod expres de el: căci ceea ce citim noi, Prin ofensa unuia, am putea citi, printr-o ofensă, di enoV paraptwatoV, judecata a venit, asupra tuturor oamenilor spre condamnare, v. 18, aşa citim noi pe margine. Şi există o variaţie diferită într-un loc; căci în timp ce majoritatea copiilor de text scriu, tw u evoV pazaptwmatoV, Prin ofensa unui singur om moartea a venit deodată; ceea ce au urmat traducătorii noştri în text. Sunt unii care citesc cam aşa tw eni paraptwmati, printr-o ofensă; care este pus pe marginea traducerii noastre (în limba engleză, n. tr.). Acum, neascultarea din textul meu, fiind aceeaşi cu o ofensă, sau cădere, menţionată înainte, ar trebui să însemne primul act de neascultare, prin care Adam a căzut de la starea sa originală de neprihănire şi fericire.
II. Voi cerceta care este sensul întregii omeniri despre care se spune că a fost făcută păcătoasă, prin neascultarea acelui singur om; şi aceasta, concep eu cu smerenie, este prin imputare. Admit faptul că se poate spune despre noi că am fost făcuţi păcătoşi prin primul om, aşa cum derivăm de la el toate naturile corupte şi depravate din punct de vedere universal; despre care, cu voia lui Dumnezeu, voi vorbi în continuare; însă nu mă pot opri din a mă gândi că interpretarea directă şi adecvată a apostolului de aici este că noi suntem făcuţi păcătoşi prin imputarea vinei primului păcat asupra noastră.
Aceasta, din punct de vedere logic, este negată de mulţi. Pelagienii şi Socinienii sunt de acord să spună că păcatul lui Adam a fost doar ceva personal; însă că acesta ar fi primul păcat, se pune într-adevăr, că păcatul a intrat în lume, dar că urmaşii săi nu au fost preocupaţi de acesta şi nici nu sunt pasibili de vreo pedeapsă pentru aceasta. Cu acestea sunt de acord nu numai infidelii noştri moderni, aceia care pretind că păcatul original a fost întotdeauna o pastilă greu de înghiţit, raţionamentul asupra ei s-ar opri pe gât, şi nu ar fi destulă credinţă să o poată înghiţi3; cu aceasta sunt de acord şi mulţi alţii care ar fi socotiţi creştini buni, şi oameni neclintiţi ai bisericii: „De ceea ce sunt preocupat eu, spune unul4, în privinţa păcatului lui Adam, care nu este niciodată voinţa mea, sau consimţământul, decât în păcatul lui Mahomed, sau Iulius Cezar, şi nici (horresco referens) să fie partea a păcatelor lui Belzebul şi a lui Lucifer.” Ei admit, într-adevăr, ca să se spună despre noi că suntem făcuţi păcătoşi ca Adam, prin imitare; ca Ieroboam prin exemplul său, care a făcut pe Israel să păcătuiască; însă nu s-ar putea spune deloc, în acest sens, că am fost făcuţi păcătoşi prin neascultarea primului om, ca noi să putem fi la fel şi prin neascultarea părinţilor noştri direcţi, sau oricare altă persoană; deci nu ne putem imagina despre aceasta, prin orice minte prudentă, să se răspundă la expresiile puternice folosite în contextul nostru. Ni se spune că printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi moartea prin păcat, prin urmare moartea a fost atribuită la toţi oamenii, deoarece toţi au păcătuit în el: moartea a domnit printr-unul, prin ofensa acestui singur om, şi peste toţi aceia care au fost incapabili să-l imite; şi prin ofensa acestuia, judecata a venit peste toţi pentru condamnare. Aceste expresii sunt foarte tari şi fac mai mult decât să imite faptul că moartea nu a fost doar consecinţa păcatului lui Adam, în ceea ce-l priveşte pe el, ci este o mizerie şi o pedeapsă impusă asupra tuturor urmaşilor săi, datorită acelui prim păcat al său5.
Acest lucru este aşa de limpede încât arminienii noştri mai sobrii şi mai gânditori văd o necesitate de abandonare a pretextului anterior, de faptul că suntem făcuţi păcătoşi doar prin imitare. Ei insistă asupra faptului că s-ar spune despre noi că am păcătuit în Adam, şi că suntem făcuţi păcătoşi prin neascultarea lui nu prin imputarea păcatului şi a neascultării sale nouă, ci doar prin a deveni respingători faţă de acea moarte, care era pedeapsa pentru păcatul său. Astfel un adnotator de mai târziu6, spune în acelaşi cadru că „Acesta este singurul sens în care se spune despre noi că prin neascultarea primului om să fim făcuţi păcătoşi, şi anume, prin a fi supuşi faţă de moarte şi la calamităţile şi mizeriile temporare care au venit peste întreaga omenire datorită păcatului lui Adam; aşa că noi am păcătuit în el şi prin neascultarea sa am devenit păcătoşi, printr-o metonimie a efectului, prin a suferi pedeapsa pe care Dumnezeu a promis-o pentru aceasta.” Aici el îl urmează pe Grotius, şi produce câteva mărturii scripturală pentru a dovedi că cuvântul evreiesc semnifică atât păcat cât şi pedeapsă, a cărui dureri ar fi putut fi bine răspândite deoarece, aşa cum nici un trup nu o neagă, aşa nu se poate aduce nimic acestui scop. Despre aceasta ni se spune în cadrul interpretări asupra acestor pasaje a interpreţilor limbii greceşti, Chrysostom, Theodoret, Cecumenius, şi Theophylact; şi aceasta este adoptată în mod general de acei domni din partea opusă a întrebării. Dar pe lângă toate acestea, este dificil să concepem faptul cum am putea să devenim predispuşi pedepsei, şi cum se împacă aceasta cu dreptatea şi neprihănirea lui Dumnezeu de a produce asupra noastră pedeapsa, dacă noi nu am fi în nici un fel răspunzători de vina acelui păcat, din moment ce pedeapsa presupune întotdeauna vină. Eu spun că pe lângă acestea, o astfel de interpretare pare să reflecte absurditatea din partea apostolului şi a adnotatorului său, pentru a fi paralel cu textul meu. Acum, apostolul oferă clar acolo un motiv pentru care sentinţa morţii a fost transmisă la toţi oamenii; şi dacă aceasta ar fi singurul înţeles că s-ar spune despre noi că am păcătuit în Adam, aceasta îl face vinovat de absurditatea dovedirii idem per idem. Conform acestei interpretări, sensul ar trebui să fie că moartea a trecut asupra tuturor oamenilor pentru că toţi oamenii sunt supuşi morţii, sau că moartea a trecut asupra tuturor oamenilor pentru că ea trece asupra tuturor oamenilor. De o astfel de absurditate pe care un mare raţionalist ca apostolul Pavel care rezumă considerarea inspirării sale, el nu putea fi vinovat niciodată.
Există prin urmare ceva sigur care este mai mult decât ceea ce sa intenţionat în această expresie, şi aceasta este că noi toţi am fost făcuţi păcătoşi prin neascultarea acelui singur om care a fost imputată nouă. Nu că de fapt şi personal am fi comis acel act de neascultarea care este imposibil, din moment ce pe atunci nici nu existam; şi însăşi noţiunea imputării ne eliberează de acuzarea ridicolă de o astfel de absurditate; pentru socotirea judicioasă a acestor lucruri asupra noastră, care nu este inerent în noi, şi nu a fost personal comis de noi, este ceea ce se înţelege prin imputare, şi că noi suntem făcuţi păcătoşi prin neascultarea lui Adam, apare atât din semnificaţia cuvântului folosit aici cât şi din scopul apostolului din context. Atunci când se spune despre noi că am fost făcuţi păcătoşi, cuvântul grecesc atezaxhsan, înseamnă de fapt facerea noastră printr-un act judecătoresc. Suntem păcătoşi constituiţi, adică în economia şi în administrarea divină suntem socotiţi drept criminali. Actul neascultării este socotit şi pus pe socoteala noastră şi noi suntem priviţi ca şi cum am fi păcătuit de fapt. Acest cuvânt poartă semnificaţia aceasta şi aceasta este înţelesul său de aici, ceea ce pare destul de clar pentru mine, din cadrul întregului discurs al apostolului. Suntem făcuţi astfel păcătoşi, ca şi cum am fi pasibili de moarte, pedeapsa păcatului: aceasta a fost transmisă la toţi oamenii, pentru că toţi sunt socotiţi că au păcătuit în Adam. Acesta a domnit, de la Adam în mod succesiv, în toate diferitele generaţii ale lumii, şi chiar peste cei care nu au păcătuit, după felul greşelii lui Adam, sau pruncii care mor înainte de a ajunge sub vina unui păcat actual: cum ar putea să fie ei pasibili de moarte, de pedeapsa păcatului, dacă ei nu au fost judecaţi sau socotiţi că au păcătuit? Oare această presupunere nu reflectă asupra dreptăţii lui Dumnezeu, în a pedepsi pe oameni pentru un act de care nici măcar nu erau preocupaţi? Ba mai mult, oare nu implică aceasta o contradicţie, din moment ce pedeapsa presupune întotdeauna vină? Dacă Dumnezeu, prin puterea Sa suverană, nu a produs moartea într-o creatură inocentă, nu vreau să disput; dar ca o creatură inocentă să fie vinovată de moarte, pentru mine, se pare o contradicţie; căci moartea fiind plata păcatului, pentru a fi vinovat de moarte, este a păcătui într-un fel sau altul. Noi nu ar fi trebuit să păcătuim în persoana noastră înainte ca să existăm; prin urmare, prin neascultarea primului om, noi suntem făcuţi vinovaţi de moarte, aceasta trebuie să fie prin imputarea vinei acelui păcat nouă. Aceasta pare ceva clar chiar din versetul care urmează pe cel din textul meu, unde, prin greşeala unui singur om, se spune că judecata a venit peste toţi oamenii înspre condamnare. Judecata nu este în original; dar aceasta nu este materială, fie că oferim vreun păcat, aşa cum spun unii sau judecată, cum spun alţii; oricare dintre acestea ar fi înţelesul, se spune în mod expres că este spre condamnare; „care cuvânt”, spune un scriitor învăţat7, „nu poate, cu orice manieră de consistenţă, să poată să fie luat în oricare sens în afară de cel legal; şi, probabil, acesta nu este folosit niciodată în vreun alt sens în Noul Testament.” Acum, suntem aduşi sub condamnare prin greşeala unuia, chiar a lui Adam; şi ca o persoană să fie condamnată pentru greşeala altuia, trebuie să se argumenteze în mod necesar imputarea acelei greşeli lui, altfel condamnarea nu ar fi dreaptă. Dacă, prin urmare, toată omenirea este pasibilă de pedeapsă sau judecată prin această greşeală a unuia, deşi nu este comisă de ea, aceasta trebuie în mod necesar să fie pusă în răspunderea ei, adică să fie imputată asupra omenirii.
Acest lucru apare ulterior din scopul manifestat al apostolului în acest context, care este acela de a ilustra doctrina justificării, despre care am vorbit anterior, şi de a reprezenta felul în care noi suntem făcuţi părtaşi ai neprihănirii lui Hristos. Acesta este proiectul declarat al comparaţiei pe care el o face aici dintre Adam şi Hristos: este ca şi când ar fi spus, că la fel cum Adam transmite păcatul şi moartea la toţi urmaşii săi naturali, la fel Hristos atribuie neprihănire şi justificare spre viaţă la întreaga sa sămânţă spirituală. Aceasta o ilustrează Pavel în versetele dinainte şi ne oferă sumarul în cadrul versetului ales de mine, că „aşa cum prin neascultarea unui singur om mulţi au fost făcuţi păcătoşi, în acelaşi fel prin ascultarea Unuia mulţi sunt făcuţi neprihăniţi”. Felul de transmitere în ambele cazuri este acelaşi. Acum, cum suntem noi făcuţi neprihăniţi prin ascultarea lui Hristos, sau prin imputarea acelei ascultări nouă? Şi dacă este aşa, atunci când se spune despre noi că am fost făcuţi păcătoşi prin neascultarea primului om, antiteza cere ca aceasta să însemne că noi suntem făcuţi păcătoşi prin imputarea acelei neascultări nou. Aceasta este o consecinţă atât de necesară din cadrul dezbaterii apostolului, pentru ca cei ce neagă imputarea păcatului lui Adam neagă de asemenea şi doctrina justificării prin imputarea neprihănirii: şi probabil că datorită mândriei oamenilor, în a refuza să se supună neprihănirii lui Hristos, şi prin a merge să producă o neprihănire a lor proprie, din moment ce ei s-au declarat că sunt aşa de mult împotriva imputării păcatului lui Adam. Aceasta, în particular, pare să fi fost şi cazul lui Socinus, care mărturiseşte că acest discurs al apostolului oferă o mare înfăţişare a doctrinei justificării prin imputarea neprihănirii lui Hristos8. Fără să condimenteze aceasta, el se declară pe sine însuşi, cu şiretenia şi artificiul său, ca fiind opus faţă de imputarea păcatului lui Adam la urmaşii săi naturali, fiind foarte sensibil că dacă ar admite aceasta, imputarea neprihănirii lui Hristos la sămânţa sa spirituală va urma în mod inevitabil dezbaterea apostolului din acest context. Însă acum este timpul să mergem înainte.
III. Voi lua în considerare baza acestei dispensări; şi anume că Adam, în primul său act de neascultarea, nu a fost doar rădăcina naturală, ci şi capul federal al posterităţii sale. Eu iau drept bun că acest cuvinte, conţinând interzicerea lui Dumnezeu, „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi sa mănânci după plăcere din orice pom din gradina; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului sa nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:16-17), trebuiesc considerat nu numai ca expresive ale unei legi, strict vorbind, sau o simplă declaraţie a voii lui Dumnezeu, ca Suveran, ci cuvinte care conţin în ele o tranzacţie de legământ dintre Dumnezeu şi Adam: într-adevăr nu este denumit acolo legământ, însă aşa este numit uneori de preoţi şi cam aşa a şi fost: căci în ameninţarea morţii anexate, în cazul neascultării, a fost într-adevăr o promisiune, în cazul ascultării, de continuare a circumstanţelor lui fericite de atunci, şi a conformării sale de aici, dacă nu o fericire adăugată în plus: aceasta i s-a propus lui Adam, şi el a fost de acord şi şi-a dat consimţământul la aceasta, ceea ce este natura formală a unui legământ. Rezumatul a fost acesta, că dacă el îşi păstra inocenţa, harul şi puterea pe care le avea urmau să continue să fie în el, şi ar fi trăit şi ar fi fost fericit; însă dacă nu îl asculta pe Dumnezeu, el urma să-şi piardă avantajele pe care le poseda atunci, ar fi subiectul morţii şi al mizeriei atât acolo cât şi în altă stare. Acest lucru, cred eu, este suficient de dovedit de către un reverend şi scriitor învăţat9, a cărui laudă este în biserici, aşa că nu mai trebuie să o lărgesc şi eu.
Acum, în acest legământ, Adam nu a fost considerat ca o persoană privată, ci ca una publică, susţinând persoanele întregii omeniri: el a fost constituit în calitate de cap şi reprezentativ al urmaşilor săi, şi noi eram în el, nu numai din punct de vedere seminal, ci şi federal: noi eram în el în calitate de rădăcină naturală şi părinte comun, din care descindem printr-o generaţie naturală; noi eram în coapsele lui, şi o parte din el, atunci când el a căzut, şi pe această bază, neascultarea lui poate fi socotită şi a noastră; cum a fost şi Levi, care nu fusese născut decât la mulţi ani după aceea, despre care se spune că a dat zeciuieli lui Melhisedec, pentru că el era în coapsele lui Avraam, Evrei 7:9, 10. Însă baza principală a imputării păcatului său nouă este că noi eram în el în calitate de cap şi reprezentativ federal. Dacă se poate dovedi aceasta, doctrina pe care o discutăm va fi stabilită pe o temelie fermă şi neclintită. Şi cred că nu mai avem nevoie să privim după vreo dovadă a acesteia decât în contextul nostru: de ce este accentul pus în întregime pe acest singur om, prin a cărui păcat noi am fost făcuţi păcătoşi, şi supuşi morţii şi condamnării? De ce nu am fost făcuţi păcătoşi în Eva, care a fost prima în greşeală, şi a fost o rădăcină de propagare la fel ca şi Adam? De ce nu prin păcatele pe care el le-a comis ulterior căderii, când el a continuat să fie rădăcina naturală a omenirii, şi când noi încă eram din punct de vedere seminal în el? Ba mai mult, de ce nu prin păcatele părinţilor noştri intermediari? Este dificil dacă nu chiar imposibil să desemnăm un alt motiv pentru aceasta, decât că Adam a fost considerat în calitatea de cap de legământ public şi reprezentativ, şi că el însuşi a încetat să fie aceasta, în urma încălcării sale a legământului prin primul său act de neascultare. Aceasta se pare că direcţionează interpretarea apostolului din versetul 14, unde el îl numeşte pe Adam, o figură sau tip al Aceluia care avea să vină. Unii cred că prin aceea ce avea să vină (aşa cum apare în limba engleză, n. tr.) se înţelege omenire; şi ei ne dau ca sens al acestui verset că toţi sunt, prin neascultarea lui Adam, supuşi morţii, chiar şi pruncii care nu au păcătuit niciodată după asemănarea greşelii lui Adam, deoarece, atunci când el a comis acel act, el era tipul a tuturor oamenilor care aveau să vină şi aveau să fie urmaşii săi, şi ei toţi erau reprezentaţi în persoana sa; şi aşa aceasta este o afirmaţie expresă a adevărului pentru care pledăm noi. Însă rezultă în mod inevitabil din interpretarea comună că prin acela care avea să vină, noi trebuie să înţelegem că este Hristos. În ce a fost Adam un tip al lui Hristos? Nu prin faptul că a fost om, fiind alcătuit din suflet şi trup, căci în această privinţă toţi cei care au trăit înaintea lui Hristos ar putea pe drept să fie numiţi tipuri ale lui Adam; ci a fost într-o circumstanţă deosebită în care el a fost distins de ceilalţi, şi aceasta este că el a fost capul şi reprezentantul federal al posterităţii sale. În această privinţă, în cadrul legământului lui Dumnezeu cu el, şi în evenimentul consecvent al acelor tranzacţii el a fost o persoană publică; aşa a fost Hristos ca anti-tip cu siguranţă. El este Capul noului legământ, şi a acţionat ca o Persoană şi un Reprezentativ public a tot ceea ce Tatăl i-a încredinţat: El a tratat cu Dumnezeu pentru ei, a murit pentru ei, a înviat pentru ei, a trecut dincolo de perdea pentru ei, şi a făcut totul pentru ei; în această privinţă Adam a fost un tip al Său; Dumnezeu s-a ocupat de el şi el a acţionat în calitate de cap şi reprezentant al posterităţii sale; aşa că ceea ce a făcut el în acea postură şi sub acel caracter, se poate spune despre noi că le-am făcut în el; şi ceea ce a fost făcut în el se poate spune că s-a făcut pentru noi în el. Aceasta se deduce din motivarea ulterioară a apostolului unde el ia în considerare influenţa celor două capere, ceea ce le este transmis acestora şi maniera de transmitere a acesteia către cei care sunt respectiv în ei; faptul că Adm, tipul şi capul primului legământ, transmite păcat şi moarte la toţi cei care erau în el din punct de vedere natural, tot aşa şi Hristos, un anti-tip şi cap al noului legământ, transmite neprihănire şi viaţă la toţi aceia care sunt în el din punct de vedere spiritual; nu mai avem nevoie de alte dovezi pentru a dovedi că Adam a fost capul şi reprezentantul posterităţii sale. „Dar aceasta,” declară un reverend comentator10, care prezintă aceasta ca o opinie severă şi de neconceput, „este doar o singură dovadă şi, atunci când nu avem o varietate de locuri care să dovedească ceva în care un lucru să dea lumină la altul, nu putem fi sigur de înţelesul nici unui loc, în ceea ce priveşte stabilirea unei terori sau fondarea unei doctrine pe aceasta.” La acesta eu răspund: Dacă aşa stăteau lucrurile, şi dacă nu aveam nici o dovadă, aceasta nu este o excepţie justă doar că avem o singură dovadă; dacă ea este validă, este şi trebuie să fie estimată ca fiind o dovadă suficientă. Însă nu aşa stau lucrurile, căci avem şi alte versete din Scriptură care dau lumină la aceasta şi tind să confirme acest adevăr; în special în 1 Corinteni 15:45, în care apostolul îl compară pe Adam şi pe Hristos laolaltă, sub noţiunile de primul şi al doilea om, şi primul şi al doilea Adam. În ce privinţe este numit Hristos al doilea Adam? Nu se poate înţelege că în ordinea timpului sau a numărului, căci Cain şi nu Hristos a fost al doilea om: trebuie prin urmare să fie în aceeaşi privinţă, în care nu erau înainte decât un singur om; este greu să concepem aceasta dacă el nu era o persoană publică, şi cap al sămânţei sale spirituale. Prin urmare, dacă Hristos a fost a doua persoană publică, trebuie să mai fi fost şi o prima, şi aceasta trebuie să fie Adam, din moment ce nici un alt om decât el nu a fost capul omenirii: astfel el este numit şi ultimul Adam, pentru că îl simbolizează pe primul, şi are anumite asemănări cu el. În ce constă această asemănare, decât în aceasta, că Adam era o persoană publică şi cap al primului legământ, şi prin urmare a transmis păcatul şi moartea posterităţii sale naturale, în acelaşi fel Hristos este o persoană publică şi cap al noului legământ, şi cel merituos şi principalul efectiv al învierii, prin care sămânţa sa spirituală va avea o eliberare deplină şi completă de toate efectele păcatului lui Adam? „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1 Corinteni 15:22). Din toate acestea apare faptul că Adam nu numai că a fost rădăcina naturală, ci şi capul şi reprezentantul federal al posterităţii sale naturale, şi aceasta este baza şi motivul imputării vinei primului păcat nouă, sau a faptului că noi am fost făcuţi păcătoşi prin neascultarea sa.
IV. Mai rămâne să mă străduiesc să justific dreptatea şi echitatea acestei dispensaţii. Aici se ridică un mare strigăt, ca şi când l-am reprezenta pe Dumnezeu în preocuparea cu omenirea într-un fel care ar fi socotit foarte nedrept şi sever, în toate metodele de guvernare umană. Un anumit scriitor, care se crede pe sine un avocat al raţiunii, ca ghid suficient în materiile religiei, presupune în mod impertinent de a-i comanda Făcătorului său ceea ce ar fi potrivit, sau nepotrivit pentru El de făcut, a pronunţat cu îndârjire că o astfel de constituţie a lucrurilor este greşită, că menirea nu numai că este tratată în mod sălbatic, ci şi aspru şi inegal, şi insinuează că noi nu am jucat corect pentru vieţile noastre, pentru sufletele noastre. Pe ce se bazează însă această constituţie a lucrurilor? Oare chiar trebuie pedepsit unul pentru păcatele altuia? Aceasta este pe departe de a fi corect în toate cazurile. Însă Dumnezeu cel mare, care nu poate face nici o greşeală, ci este neprihănit în toate căile Sale şi sfânt în toate lucrările Lui, a ameninţat în cadrul celei de-a doua porunci de a pedepsi greşelile părinţilor în copiii lor; şi avem multe instanţe ale acesteia înregistrate în Scriptură. Nu numai păgânii au gândit că aceasta este inconsistent cu perfecţiunile divine, cum s-ar putea dovedi din numărate mărturii, atât ale poeţilor cât şi ale filozofilor lor. Şi nici nu este socotită ca nedreptate în guvernele umane, ca în cazul confiscărilor prin trădarea de ţară.
Dacă se obiectează asupra acestui lucru, că aceasta este o regulă a dreptăţii divine care rămâne în picioare, ca nimeni să nu fie pedepsit decât pentru păcatele proprii, Ezechiel 18:20: se răspunde, că dacă se presupune acest lucru, în cazurile ordinare (nu poate fi universal căci aceasta am arătat anterior), totuşi nu vine ca un caz înaintea noastră, pentru că nici un om de acum nu este capul şi reprezentantul federal al posterităţii sale, aşa cum a fost Adam. Această regulă este bună doar în pedepsele pricinuite de crima altui om, asupra celora care nu au nici o preocupare în această privinţă. Însă acesta nu este cazul prezent, din moment ce s-a dovedit că prin greşeala lui Adam noi suntem cu toţii făcuţi păcătoşi, şi că pe acest motiv, noi suntem consideraţi a fi cu toţii în el, şi ca păcătuind în el, în calitate de cap şi reprezentativ.
Dar se va spune că acest motiv este, într-adevăr, baza temeliei acuzării de nedreptate şi inechitate în această procedură; căci unde este luată în considerare dreptatea lui Adam în calitate de reprezentativ al nostru, şi a noastră prin a conclude că prin ceea ce a făcut el, când noi nu l-am ales niciodată şi nici nu a avut consimţământul nostru să fie reprezentantul nostru? La aceasta se răspunde prin faptul că, pentru a-l face pe Adam reprezentantul nostru public, nu era necesar ca o astfel de relaţie să fie conferită asupra lui, prin consensul nostru explicit. Este suficient că aceasta s-a făcut prin rânduiala dreaptă a lui Dumnezeu, care a avut o autoritate suverană de a-l constitui pe Adam în calitate de cap al întregii omeniri. Dumnezeu l-a ales pe el şi acesta este cel mai mare motiv pentru care ar trebui să consimţim la alegere, dacă luăm în considerare faptul că Dumnezeu a făcut o alegere atât de bună precum oamenii ar fi făcut-o pentru ei înşişi. Adam nu numai că a fost primul om, şi tatăl comun al omenirii, şi prin urmare intitulat la acel privilegiu şi onoare de legea naturii, aşa cum descoperim că primele capete de triburi au apărut în mod frecvent ca persoane publice, mai degrabă decât ca ceilalţi, însă el a fost atât de perfect pe cât putea fi oricare altul după el. El avea o perfecţiune a tăriei de a împlini condiţiile legământului, şi fiind tatăl comun al tuturor, nu avea doar legea naturii, ci şi cea a dragostei şi a conştiinţei, care părinţii o au în general faţă de binele copiilor lor, cât şi pentru al lor, care să-l oblige şi să-l determine să fie credincios.
Dar, chiar dacă am admite că el este aşa de calificat în această privinţă, se poate spune că noi nu am consimţit niciodată la tranzacţia sa pentru noi, şi prin urmare este greu să concludem cu ceea ce a făcut el pentru noi. Dar este oare ceva specific în această privinţă în ceea ce priveşte această primă tranzacţie de legământ cu Adam? Oare nu avem destule instanţe ale acesteia în tranzacţiile de după legământ? Atunci când Dumnezeu a intrat în legământ cu Avraam şi sămânţa sa, şi a rânduit ca circumcizia să fie sigiliul acestuia, oare nu a fost sămânţa obligată de aceasta, deşi era incapabilă să-şi dea consimţământul actual faţă de aceasta? Cum s-ar putea spune că fiecare copil care nu era circumcis ar fi încălcat legământul? Deci în acel legământ dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel, se spune, „Nu numai cu voi închei legământul acesta încheiat cu jurământ, ci atât cu cei ce sunt aici printre noi, de faţă în ziua aceasta înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, cît şi cu cei ce nu sunt aici printre noi în ziua aceasta” (Deuteronom 29:14-15); aceştia sunt, declară Bishop Kidder, urmaşii tăi; nu numai cu cei care trăiesc acum, ci şi cu cei care sunt absenţi, dar şi cu aceia care vor veni apoi din tine, şi care nu sunt încă născuţi, şi prin urmare nu sunt capabili de a consimţi în acest acord; la fel este şi cu legămintele şi contractele făcute între om şi om până în ziua de azi. Cât de des îşi obligă oamenii copii şi moştenitorii lor, chiar şi pe cei ce sunt nenăscuţi, să ţină condiţiile acestor contracte? Se plâng oare mulţi de nedreptatea acestei proceduri? Dacă primul nostru tată ar trebui să facă tranzacţia pentru noi, fără acordul nostru, este departe de a fi nedrept şi inegal, ca acesta să fie justificat de sentimentele şi practicile comune ale omenirii.
Dacă, prin urmare, există vreo nedreptate, aceasta trebuie să fie în ceea ce priveşte legământul sub care a fost pus acesta: însă nu poate fi aşa, din moment ce Dumnezeu nu i-a cerut nimic acolo, ci spre ceea ce a fost el obligat era către legea creaţiei precum şi faţă de ceea ce putea să îndeplinească el. Cea mai perfectă şi exactă ascultarea a omului faţă de Dumnezeu se aştepta de la el, autorul fiinţei lui, prin legea naturii; şi încălcarea acestei legi a naturii merita mânia şi pedeapsa datorită acesteia în dreptatea lui Dumnezeu. În a cere o astfel de ascultare, deci, şi aceasta sub pedeapsa morţii, nu putea exista nici o nedreptate. Dar apoi dacă este luat în considerare, că Dumnezeu a promis în acelaşi fel să recompenseze această ascultare, aceasta era datorită legii creaţiei Lui, şi nu doar cu o continuare a circumstanţelor sale prezente de fericire, ci o fericire super adăugată, la care omul nu putea nici să revendice nimic, însă din cadrul promisiunii libere a lui Dumnezeu, aceasta este aşa de departe de la a fi o instanţă a severităţii, căci este o instanţă a harului infinit şi a bunătăţii lui Dumnezeu. Aceasta, vor spune unii, este adevărat, în ceea ce-l priveşte pe Adam; însă dacă el e considerat în toate acestea o persoană şi un reprezentativ public, aceasta este la fel de adevărat şi faţă de noi, din moment ce el ar fi stat în această poziţie, noi am fi primit cu siguranţă beneficiul, aşa cum prin cădere, noi suntem implicaţi în vina şi în ruina sa. Ar fi fost drept din partea lui Dumnezeu să ne judece ca inocenţi într-un Adam inocent? Şi oare este nedrept Dumnezeu să ne judece în calitate de vinovaţi într-un Adam vinovat? Voi reproduce aici sentimentele a doi oameni mari. Unul este un preot eminent11: „Este o regulă egală ca prin aceiaşi lege, prin a cărei virtute unul poate primi binele pe gratis, sau, în aceiaşi termeni, să primească răul meritat, în urma ofensării. Aşa cum a spus Iov, ‚Să primim binele de la Dumnezeu şi să nu primim răul?’ aşa am putea spune aici, oare nu ar fi trebuit să primim noi roadele fericite ala ascultării lui Adam dacă el rămânea în picioare? Şi n-ar trebui să primim contrariul, dacă el a căzut, prin vina păcatului său? Dacă Dumnezeu a făcut legea ca să se primească rău în urma ofensării lui, oare cine ar mai fi găsit vina? Cu atât mai puţin atunci când el l-a pus într-o stare, care s-ar fi dovedit a fi aşa de fericită pentru noi, dacă el nu ar fi ofensat.” Şi el continuă să justifice dreptatea lui Dumnezeu, în a-l constitui pe Adam ca reprezentativul şi capul nostru federal, prin următoarea descriere: „Să presupunem că un rege ar ridica pe un om, din nimic, la o statură mare şi nobilă, pe care să i-o şi dea, nu doar pentru persoana sa, ci şi pentru sămânţa sa pentru vecie, oare nu ar fi făcut cu el acest legământ că dacă ar fi devenit un trădător el ar fi confiscat totul de la el şi urmaşii săi ar fi fost făcuţi de asemenea sclavi? Şi oare această lege nu ar prelua totul, chiar dacă aceştia nu ar fi născuţi atunci? Da, Dumnezeu îşi va justifica procedeele Sale prin acest blestem în lume, în mod general în toate împărăţiile, ceea ce arată că legea naturii există şi că este dreptate în ea; căci legea face sângele unui nobil vinovat de trădare, pângărit până este restaurat.” Cealaltă persoană este un avocat eminent12, care era priceput în natura legilor şi a pedepselor şi a motivării lor: „Dumnezeu l-a făcut pe om neprihănit la început şi i-a dat o lege dreaptă; şi pe atât de mult cât omul datora o supunere infinită Autorului fiinţei sale, el datora ascultare legii Făcătorului său: dar Dumnezeu a fost încântat să îi dea această lege, nu doar ca o conduită a ascultării sale, ci ca un legământ de viaţă şi de moarte, unde primul om a făcut o clauză pentru sine şi urmaşii săi; şi aceasta era drept, căci el avea în sine rasa întregii omeniri. Toate generaţiile care au urmat sunt doar piese din Adam, care au fost sau puteau să fie decât din el, aşa a fost raţional pentru el să contracteze pentru toată posteritatea sa; şi a fost drept, referitor la persoanele care contractează, precum a fost şi în cazul manierei contractului. Legea, care era legământul său, era o lege dreaptă şi echitabilă, potrivită înzestrărilor şi puterii naturii sale. Din nou, acea binecuvântare pe care o putea obţine dacă rămânea în picioare, nu ar fi fost doar din obţinerea sa, ci era darul gratuit al lui Dumnezeu; şi este echitabil că Domnul acestui dar putea să-l ofere în ce manieră îi plăcea lui, şi nu putea să fie nedrept, ca Domnul care a dat binecuvântarea să i-o dea sub ce condiţii îi plăcea lui; însă i-a dat-o în condiţii drepte şi cele mai rezonabile, şi anume o ascultare de cea mai dreaptă şi mai rezonabilă lege, care era potrivită abilităţi şi perfecţiunii naturii sale. Ca urmare a călcării legământului de către om, el şi-a retras acea binecuvântare de la el şi de la urmaşii săi, el nu a mai făcut ceea ce era drept pentru el să facă. Astfel şi noi stăm vinovaţi de acel păcat pe care l-a comis primul nostru tată, şi suntem lipsiţi de acea binecuvântare a vieţii pe care a avut-o primul nostru tată, iar această privare de acea binecuvântare şi nemurire este moartea.” Astfel încheie în mod admirabil acest om dreptate lui Dumnezeu în această chestiune, şi ne lasă pe noi să vedem că este ceva care se conformează cu legile raţiunii şi ale echităţii. Eu adaug doar că dacă acest curs încă mai pare sever, să luam în considerarea faptul că Dumnezeu a fost încântat, ca din abundenta Sa bunătate, să stabilească aceeaşi regulă şi metodă pentru mântuirea şi recuperarea noastră. Textul meu spune că „prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi; la fel prin ascultarea unui singur om mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Dumnezeu l-a ordinat pe Hristos în natura noastră să fie al doilea Adam; el este în toate privinţele, în acest discurs, considerat de apostol ca fiind o persoană publică şi reprezentativul şi capul federal, aşa cum a fost şi primul Adam; el susţine pe toate persoanele care i-au fost încredinţate lui de Tatăl; şi Dumnezeu este în mod graţios încântat să socotească ceea ce a făcut el ca fiind făcut de ei, la fel cum ceea ce a fost făcut de Adam a fost transmis altora, la toţi urmaşii săi naturali. Prin urmare nu există nici un fundamente de reclamaţie din moment ce există compensarea suficientă făcută de Hristos pentru ceea ce noi am pierdut în Adam, iar beneficiul măreţ contribuie faţă de noi la fel cum a contribuit păcatul lui Adam; căci aşa cum acesta ne este imputat nouă spre condamnare, aşa este şi neprihănirea lui Hristos spre justificare şi viaţă.
APLICAŢIE
Din toate acestea putem observa că doctrina imputării păcatului lui Adam nu este o doctrină poveste, ci partea a creştinismului primitiv. Aceasta a fost, într-adevăr, recunoscută de evrei, aşa cum a dovedit învăţatul Buxtorf, prin câteva mărturii de la scriitorii lor, şi aşa cum episcopul Burnet, în expunerea sa a articolului al nouălea, declară că este un bun motiv să credem, deşi el socoteşte aceasta ca fiind una din lucrurile ciudate găsite printre cabalişti. Dar este clar, din acest discurs al apostolului, că acesta a fost un articol al creştinismului primitiv, şi că a fost sentimentul bisericii primitive, se poate dovedi, nu doar prin citate13 de la anumiţi părinţi, ci din însăşi mărturia concurentă a unui Sinod African, ţinut în anul 254, în care au fost prezenţi şaizeci şi şase de episcopi. Acestora li s-a propus o întrebare referitoare la timpul botezării pruncilor, dacă să se facă înaintea zilei a opta de la naşterea lor, conform legii circumciziei. Sinodul a fost de acord că da, şi printre motivele lor ei au lăsat aceste cuvinte pentru noi: „Un prunc nu trebuie oprit de la harul acesta, care este doar abia născut, nu e vinovat de nici un păcat, ci de cel original, care l-a contractat de la Adam, care ar trebui să fie mai degrabă primit spre iertarea păcatelor, căci nu păcatele lui ci ale altuia i-au fost remise acestuia.” Şi aceasta, ca să fim siguri, este doctrina protestantă veche, care, la Reformă, a fost salvată din întunericul şi corupţia sub care stătea obscură în timpul Papei. Şi aceasta este, aşa cum gândesc unii, ceea ce Biserică Anglie înseamnă, când, în cadrul celui de-al nouălea articol, ea declară că păcatul original merită mânia lui Dumnezeu şi pedeapsa. Să ne străduim dar să ne conformăm credinţa şi să ţinem strâns de această doctrină şi să nu îngăduim să fim daţi departe de ea, prin neînsemnata şi isteaţa şiretenie a oricărui care stau să înşele. Să învăţăm de aici să fim adânc smeriţi înaintea lui Dumnezeu, căci acel prim act al neascultării ne-a implicat pe toţi dintre noi în vină şi ruină. Din moment ce suntem făcuţi cu toţi în urma acelui act păcătoşi, ar trebui să fim prin urmare copii ai mâniei prin natură; şi prin urmare să nu îndrăznim să murmurăm şi să bombănim împotriva lui Dumnezeu, ci să recunoaştem neprihănirea acelei sentinţe, care a fost pusă peste noi, şi să-l îndreptăţim pe Dumnezeu în toate relele şi întristările la care suntem expuşi, sau cu care suntem exersaţi. Rezumând consideraţia coruperii naturilor noastre, şi a multelor noastre greşeli actuale, este destul în acel prin păcat, şi în preocuparea noastră despre el, pentru a justifica echitatea procedeelor divine în cadrul celor mai mari răutăţi chinuitoare care vin peste noi. Astfel întreaga lume a devenit pe drept vinovată înaintea lui Dumnezeu, şi aceasta este un motiv destul de suficient pentru care fiecare gură ar trebui să fie oprită. Să umple dar aceste lucruri sufletele noastre cu o admiraţie sfântă şi mulţumire pentru înţelepciunea şi harul lui Dumnezeu, în faptul că a oferit un al doilea Adam, prin a cărui ascultare noi putem fi făcuţi neprihăniţi, aşa cum prin neascultarea primului Adam am fost făcuţi păcătoşi. Şi aşa cum s-a arătat că avem nevoie de Hristos, în acelaşi fel ar trebui să fim înflăcăraţi în a ne ruga lui Dumnezeu, pentru Duhul binecuvântat, pentru a ni-l revela pe Hristos, şi să lucreze în noi acea credinţă, prin care să fim unici cu el, ca fiind în el, noi să fim nu numai achitaţi de vina neascultării primului om, ci să fim aduşi, prin abundenţa harului şi a darului neprihănirii, să domnim în viaţă printr-unul Isus Hristos, Domnul nostru; a Lui să fie slava şi domnia în vecii vecilor. Amin.
PREDICA II
Psalmul 51:5 – Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.
Cunoştinţa căderii noastre în Adam, şi consecinţele dureroase ale acesteia, precum şi recuperarea noastră prin Hristos, sunt două balamale mari pe care se mişcă întreaga structură a religiei creştine, şi care merg laolaltă, ca şi cum ar fi mană în mană. După cum prima nu poate fi înţeleasă pe deplin fără o cercetarea a ultimei, în acelaşi fel şi ultima nu poate fi înţeleasă fără o cunoaştere a primei. Este deci de o mare importanţă pentru noi atât să fim stabiliţi în crezul doctrinei cât şi să fim obişnuiţi cu natura păcatului original. Voi propune spre considerarea cele două părţi ale păcatului original, cea care este imputată nouă, şi cea care este inerentă în noi, în mod puţin distinct. Discursul anterior a fost subiectul în care m-am străduit să dovedesc că neascultarea primului om este imputată nouă, şi să susţin dreptatea şi echitatea acestui lucru. Acum voi lua în considerare cealaltă partea a păcatului original, anume, coruperea naturii care este derivată nouă din el. Şi pentru a face cuvintele anterioare să fie utile şi acestui scop, voi cerceta, cu ajutorul asistenţei divine, adevăratul înţeles al acestora; apoi mă voi încumeta să deschid şi să justific marele adevăr conţinut inele.
Acesta este unul din psalmii de pocăinţă ai lui David, şi acesta a fost cu ocazia păcatului său cu Bat-Şeba, după cum putem vedea din titlu, „Către mai marele cântăreţilor. Un psalm al lui David. Făcut când a venit la el proorocul Natan, după ce intrase David la Bat-Şeba” Această povestire o avem înregistrată în întregime la 2 Samuel 11. Aceasta a fost o răutate foarte cruntă şi complicată, de care s-a făcut el vinovat de adulter şi crimă, însă se presupune că a continuat în aceasta pentru un timp considerabil, fără vreo exprimare de remuşcare sau durere pentru aceasta, până de Dumnezeu l-a trimis pe Natan să-l convingă şi să-l mustre pentru aceasta: însă conştiinţa lui devenind astfel trezită prin acest mijloc, el s-a smerit cu adevărat, iar ca mărturie a pocăinţei sale neprefăcută şi a durerii pentru ceea ce a făcut, el a compus acest imn de pocăinţă, în care el este foarte cinstit în a cere lui Dumnezeu milă şi iertare, şi îl justifică pe Dumnezeu, şi ia pentru sine ruşinea, printr-o confesare liberă şi deschisă a păcatului său. El nu numai că recunoaşte cu pocăinţă crima particulară pe care a comis-o, cu agravările ei, ci şi îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu în ceea ce spune despre el în versetele 3 şi 4: însă el merge până la sursă şi îşi plânge păcatul său original, şi coruperea naturală, în cuvintele textului meu; „Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” Este ca şi cum ar fi spus, „Acesta nu e singurul păcat pe care am motiv sa îl recunosc şi să-l deplâng înaintea ta; căci acest rău murdar mă duce la o fântână stricată: această cruntă crimă, deşi am fost atras de ispita din afară, ea a fost de fapt roada corespunzătoarea a naturii mele ticăloase, care, fără împiedicările providenţei sau a harului tău, vor tinde şi mă vor dispune să comit acestea şi zece mii de alte păcate, aşa cum oferă ocaziile: nu că aş menţiona aceasta ca scuză a ceea ce am făcut; nu, această tendinţă înnăscută trebuie, şi, dacă meditam la ea la timp, m-ar fi făcut mai atent împotriva ispitei, şi mai doritor să suprim acele rele înclinaţii, pe care le ştiam că sunt aşa de naturale, că le-am adus în lume cu mine. O mărturisesc deci ca o agravare a păcatului meu şi prostia în irosirea timpului cu ispita, şi aventurarea printre scântei cu o astfel de iască în inima mea, şi doresc să mă smeresc înaintea ta pentru aceasta, şi să implor iertarea şi mila ta.” Faptul că aceasta este coruperea sa naturală, care este numită în mod obişnuit păcatul original, deoarece este pe atât de antic pe cât este de original al nostru, şi pentru că este originalul a tuturor greşelilor noastre prezente, aceasta mărturiseşte şi deplânge el aici. Acest lucru este omis de unii. Învăţatul Grotius crede că există o hiperbolă în cuvinte şi ne oferă aceasta ca sens al lor: non nune tantum nu doar acum, dar am păcătuit adesea, a pueritia mea, din copilăria mea; de parcă el ar fi avut ocazie doar din această mare crimă să-şi mărturisească alte actuale greşeli formale ale lui. Expresia însă este prea puternică pentru a admite această explicare; nu ar trebui să părăsim nici sensul literal al cuvintelor Scripturii, şi să recurgem la figuri, fără o necesitate clare, unde nu se poate pretinde nimic aici, decât dacă slujeşte ca ipoteză. Pelagienii şi Socinienii se încumetă să evite forţa acestui text şi argumentul din el, căci dovada coruperii naturii, prin a pretinde că David a mărturisit aici doar păcătoşenia părinţilor lui, în facerea şi conceperea lui, şi nu păcătoşenia sa, ca născută şi concepută: însă aceasta este o interpretare foarte forţată; căci cuvintele pe care le oferim, am fost format, şi care nu are nimic de a face cu faptul că părinţii lui l-au năsut, dar, dacă îl ducem destul de departe, la formarea sa în pântec, acolo unde şi el şi ei erau pasivi şi nu actori, nu vor avea acest înţeles. Acest sens este de asemenea inconsistent cu proiectul său, care nu e acela de a-i acuza pe alţii ci de a-şi mărturisi propriul său păcat, şi să implore iertare şi milă pentru aceasta; şi cât de ciudat ar suna aceasta în gura unui astfel de penitent? Deşi nu îmi deriv păcatele mele de la părinţii mei, totuşi ei au păcătuit în a mă naşte, de aceea iartă păcatul meu. Pe lângă toate acestea nu există de fapt nici o temelie pentru aceasta în această interpretare în natura lucrurilor. Scripturile nu ne oferă nici o aluzie la vreun păcat de acest gen de care să fie acuzaţi părinţii lui David. Pe de altă parte, îl vedem menţionând despre pietatea mamei sale, că ea a fost creatura mâinilor lui Dumnezeu, şi îşi pleda relaţia lui faţă de ea în acest fel (Psalmul 86:16; 116:16). Este deci păcatul lui, şi nu cel al părinţilor lui pe care îl mărturiseşte el aici, şi este păcatul naturii sale, şi ceea ce i-a derivat lui prin generarea naturală; am fost format în fărădelege, şi conceput în păcat, adică de la naşterea mea, de la formarea mea în pântec, când natura mea mi-a fost transmisă, şi am fost constituit ca om: de îndată ce sufletul şi trupul meu s-au format în pântec (căci în această latitudine putem înţelege aceste fraze ale fiinţei sale formate şi concepute), eram un păcătos, având nu doar vina primului păcat al lui Adam imputat mie, ci având de la el o natură mânjită şi coruptă derivată mie. Şi astfel curentul general de interpreţi, atât creştini cât şi evrei, atât cei antici cât şi cei moderni, înţeleg şi clarifică aceasta: aceasta fiind adevăratul înţeles al cuvintelor, voi observa din ele câteva lucruri folositoare pentru instruire; anume, că coruperea naturii noastre este un păcat, că din fântâna coruptă izvorăsc toate păcatele actuale, că în cadrul mărturisirii păcatelor noastre actuale noi ar trebui să fim conduşi de aceste izvoare pentru a recunoaşte şi a deplânge această fântână coruptă a lor, şi altele.
Ceea ce voi încerca la început este doar a ilustra şi a justifica aceste adevăr general: „Că întreaga omenire, care descinde din Adam, prin generare obişnuită, este născută în păcat şi într-o corupere originală.”
Afirm descindere din Adam prin generarea obişnuită, pentru a-l excepta pe binecuvântatul nostru Salvator, care a fost născut printr-o concepere supranaturală şi miraculoasă. Însă el fiind exceptat, ceea ce afirmă David aici referitor la sine este adevărat şi în ceea ce priveşte întreaga omenire.
Voi arăta pe scurt ce vrem să spunem prin această corupere originală
I. Voi dovedi că noi toţi suntem pângăriţi cu ea, şi aceasta de la naşterea şi de la formarea noastră.
II. Voi cerceta de unde provine faptul că suntem aşa, şi care este motivul şi cauza acesteia.
I. Voi arăta acum pe scurt ceea vrem să spunem prin această corupere originală; şi, în general, aceasta este o depravare universală a fiecărei părţi din om încă de la cădere. Scripturile ne asigură că Dumnezeu l-a făcut pe om drept, Eclesiastul 7:29, şi după chipul Său, Geneza 1:26, 27. A fost o întreagă conformitatea deprinsă a tuturor puterilor sale naturale faţă de voia lui Dumnezeu; înţelegerea sa vedea lucrurile divine în mod clar şi adevărat, fără nici o eroare sau greşeală; voia lui consimţea în mod prompt cu voia lui Dumnezeu, fără silire sau împotrivire; afecţiunile sale erau toate ordonate; el nu avea pofte sau pasiuni nestăpânite, şi nici nu exista vreo deşertăciune sau nestăpânire în gândurile lui; toate puterile inferioare erau supuse la dictatele şi direcţiile celui superior fără vreo rebeliune sau revoltă. Astfel a fost făcut omul drept, după chipul lui Dumnezeu, în cunoaştere, neprihănire şi adevărată sfinţenie. Însă această dreptate şi integritate este pierdută acum, întregul suflet şi trup este corupt, şi întreaga armonie a omului este dizolvată. Chipul lui Dumnezeu este distrus sau şters, iar însăşi imaginea diavolului este gravată pe suflet, toţi oamenii şi tot ce este în om, fiind chiar în afara ordinii. Sufletul este corupt cu toate aptitudinile sale; mintea cu întunecime şi ignoranţă (Efeseni 5:3), fiind supusă părţii sensibile, care este într-un prejudiciu puternic împotriva lucrurilor lui Dumnezeu, 1 Corinteni 4:24; conştiinţa cu stupiditate şi insensibilitate, Tit 1:15; voinţa cu încăpăţânare şi rebeliune, Romani 8:7; afecţiunile au devenit fireşti, şi sunt supuse ori lucrurilor nelegiuite ori celor legiuite într-o manieră nelegiuită sau grad, Coloseni 3:2; gândurile şi imaginaţiile sunt pline de mândrie, vanitate şi dezordine, Geneza 6:5. Cât despre trup, acesta a devenit o piedică, în loc să fie de folos sufletului şi tuturor membrelor şi pentru toate simţurile drept instrument al nelegiuirii înspre păcat, Romani 7:19. Eu spun că aceasta este o depravare generală a fiecărei părţi din om încă de la cădere, şi mult mai particular aceasta constă într-o privare de toate bunurile, într-o duşmănie cu Dumnezeu şi a lucrurilor Lui, şi într-o înclinare spre tot răul.
Acesta constă dintr-o privare de tot ceea ce este bun. Prin primul act al păcatului a avut loc o pierdere a purităţii originale şi a neprihănirii; chipul lui Dumnezeu după care a fost creat omul a fost desfigurat, şi murdărit şi, oriunde este predominantă această corupere, există o absenţă totală a tot ceea ce este sfânt şi bun. Apostolul este foarte expres în acest scop; Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească (sau în natura mea, coruptă, care este în mod frecvent descrisă prin termenul de fire în Scriptură), Romani 7:18, nici har, nici sfinţenie, nimic care să fie adevărat şi bun din punct de vedere spiritual. Ne-am putea aştepta să găsim mai degrabă un porumb bun crescând pe o stancă, sau pe nisipul de lângă o mare, aşa cum ne-am aştepta la vreun bine din partea unei naturi corupte ca aceasta. Natura cea nouă nu poate comite păcat, însă firea, natura cea veche coruptă, nu poate face nimic altceva decât păcat, căci ea slujeşte şi este în întregime sub controlul şi guvernarea legii păcatului, v. 25; nu este nici o mică absenţă a ceea ce e bun, ci o duşmănie împotriva acestuia. În omul căzut nu este doar o slăbiciune şi o impotenţă faţă de ceea ce este bun, din moment ce se spune despre noi că eram fără putere, şi nu avem nimic suficient în noi de a face o acţiune bună, să vorbim ceva bun, cu atât mai mult sa ne gândim la ceva bun, ci este dimpotrivă o împotrivire şi o duşmănie împotriva acestuia. Se spune apoi despre noi că suntem duşmanii ai minţii noastre, ba mai mult, să fim duşmani în ceea ce este abstract; „Mintea firească (în care este răspândită corupţia naturală) este în duşmănie cu Dumnezeu,” Romani 8:7. Aceasta este o duşmănie adânc înrădăcinată: întreaga minte, voinţa şi toate puterile sufletului sunt posedate de aceasta. Ceea ce este cel mai bun din fire, chiar şi înţelepciunea firii, este duşmănie împotriva lui Dumnezeu; şi ea se extinde spre tot ceea ce este a lui Dumnezeu, natura sa, proprietăţile sale, chipul său, voinţa sa, legea sa, evanghelia sa. În ea există o opoziţie în natură şi întotdeauna rezistă împotriva voii lui Dumnezeu; aşa că ea nu este şi nu poate să fie supusă legilor Sale. Aceasta este temperamentul nefericit, mizerabil al tău, o păcătosule, al fiecărui suflet prin natură, până ce este reînnoit de har; aceasta este plină de ură şi duşmănie împotriva aceluia care este Autorul fiinţei noastre şi Fântâna fericirii noastre; şi în acest lor se evidenţiază aceasta, că nu este supusă legii Sale, şi de fapt nici nu poate să fie.
În plus, ea constă dintr-o înclinare spre tot ceea ce este rău; nu că ar fi o întreagă înclinaţie în toate faţă de fiecare păcat, căci unii sunt înclinaţi spre anumite păcate, iar alţii spre altele, însă există o înclinaţie, mai mult sau mai puţin, în toţi spre tot păcatul. Tot păcatul dacă este înfăşurat în această corupţie naturală, aşa cum îl explică cineva, şi de fapt păcatele actuale nu sunt decât o înfăşurare a acesteia, izvorăşte din această rădăcină şi fântână coruptă, Matei 15:29. Pentru acest motiv, aşa cum concep unii, Septuaginta pune termenii păcat şi fărădelege la plural, deoarece este o pluralitate a păcatelor în coruperea noastră naturală. Aceasta este toată păcat, în fond, deoarece este dispus şi înclinat spre tot; şi prin consecinţă dacă nu este nici un păcat particular în care să nu fi căzut, aceasta nu este pentru nişte principii vrute sau corupte şi dispoziţii din natura noastră, ci aceasta se datorează constrângerilor providenţei sau harului lui Dumnezeu, fără de care noi am cădea în orori aşa de mari care s-au comis vreodată de către cei mai josnici fii ai oamenilor. Aceasta fiind ceea ce înseamnă coruperea naturală,
II. Voi dovedi că noi suntem cu toţi pătaţi cu aceasta, şi încă de la naşterea şi formarea noastră. Că această corupere este generală, şi că s-a răspândit pretutindeni în rasa noastră, istoria şi experienţa anilor ne descriu prea evident. Fiul imediat al primului păcătos a purces la un asemenea grad de invidie şi de răutate încât şi-a ucis propriul său frate, mult mai neprihănit decât sine. Şi de atunci răutatea s-a răspândit şi a predominat în lumea veche, până ce răbdarea Divină nu a mai putut îndura şi a dat cale justiţiei, care a adus potopul, şi a şters omenirea, cu excepţia unei singure familii, de pe întreaga faţă a pământului. Dar, în pofida unei dezolări aşa de mari şi de uimitoare, această corupţie s-a arătat din nou pe sine, în lumea nouă, şi aceasta şi într-o familie religioasă; ei au văzut nenumăratele indurări, care i-au trecut prin marea de judecăţi, însă nu şi ceva care să fie capabil să stârpească un rău aşa de adânc înrădăcinat în natura umană; şi păcatul creştea odată cu creşterea omenirii până ce a produs coborârea răzbunării înflăcărare a Celui Atotputernic peste Sodoma, şi oraşele vecine. În ciuta a toate aceste judecăţi de semnal şi de temut, în toate erele a urmat păcatul, descoperim că „în inimile oamenilor sunt puse în ele să facă răul”. Această boală este epidemică. Fiecare om simte în sine o antipatie naturală faţă de bine şi o înclinaţie spre rău, şi nu pot observa decât efectele acestuia în alţii. Chiar şi păgânii mai înţelepţi, care au râvnit lumina revelaţiei, au fost sensibili la aceasta, şi s-au plâns, deşi erau ignoranţi de adevărata cauză şi sursă a acesteia; prin urmare au prescris diferite căi şi metode pentru purificare sufletelor, şi le-au ridicat la acea puritate şi perfecţiune spre care au presupus ei că au fost aceste proiectate.
Este sigur faptul că în Scriptură se menţionează adesea această corupere generală; „Dumnezeu l-a făcut pe om drept, însă el a căutat multe invenţii: Inima este nespus de înşelătoare şi de desnădăjduit de rea,” Ieremia 17:9. aceasta ne spune că „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Să nu credem doar că această descriere a aparţinut doar de păcătoşii antediluvieni, care au umplut pământul cu violenţă, căci Dumnezeu a repetat după potop, „Întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele încă din tinereţea lui” (Geneza 8:21). Aceasta ne spune că „nu există nici un om care să trăiască şi să nu păcătuiască”; că „nu este nici unul bun, nici unul măcar, că în noi, adică în firea noastră, nu locuieşte nimic bun, şi că cei care trăiesc după fire nu pot să-i fie pe plac lui Dumnezeu:” unde prin fire se înţelege starea naturală a menirii, conform cuvintelor Mântuitorului nostru; „Ce e născut din carne este carne”, Ioan 3:6. Prin aceasta unii înţeleg că este vorba de păcatul lumii, pe care Hristos, Mielul lui Dumnezeu a venit să-l ridice, acesta deja fiind peste tot în lume; însă a fi siguri că ceea ce se intenţionează prin „păcatul care locuieşte în noi; prin legea din mădularele noastre, care se luptă împotriva legii minţii noastre; prin firea care luptă împotriva duhului; şi prin omul cel vechi care este corupt, ca urmare a poftelor înşelătoare.” Acesta, împreună cu multe alte locuri din Scriptură, în acelaşi scop, atunci când este unit cu experienţa universală a întregii omeniri, sunt suficiente să stabilească acest punct, că, de fapt, această corupere este derivată către întreaga rasă, şi infecţia este răspândită peste toţi. Şi, dacă nu ar fi fost aşa, oare ce nevoie ar mai fi fost atunci de un Salvator, şi ce nevoie ar mai fi fost de regenerare? Atunci când ni se spune că „Hristos Isus a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Corinteni 1:30), nu am deduce pe drept că noi nu avem nici o înţelepciune, nici o neprihănire şi nici o sfinţire a noastră proprie, şi că noi nu suntem capabili de a ne răscumpăra pe noi înşine de robia păcatului? Şi atunci când Salvatorul nostru spune, „Dacă un om nu se naşte din nou, el nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu”, şi adaugă la aceasta că „ceea ce este născut din carne este carne, şi ceea ce este născut din duh este duh”, aşa cum indică necesitatea absolută a naşterii noastre din nou, în acelaşi fel este şi o dovadă de netăgăduit a coruperii originale; căci dacă nu am fi fost corupţi la prima naştere, nu ar mai fi fost nevoie de o a doua.
Aceasta însă nu este totul; noi nu numai că suntem infectaţi cu acest păcat, însă textul meu ne informează că noi suntem pătaţi cu acesta încă de la naşterea şi formarea noastră; „Am fost născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”. Am fost un păcătos de îndată ce am fost format; nu numai de la naşterea mea, şi de la a fi adus pe lume, aşa cum apare acest cuvânt în alte locuri (Iov 15:7; 39:1; Proverbe 7:24, 25), ci încă de la încălzirea mea, aşa cum înseamnă celălalt cuvânt; odată ce am fost însufleţit în pântec, şi sufletul meu a fost unit cu trupul meu. Această corupere nu este contractată doar prin imitare, nici nu devine un obicei obişnuit, sau prin repetarea actelor, ci este înrădăcinat în suflet şi difuzat prin el, de îndată ce el este unit cu trupul, şi se descoperă pe sine de îndată ce este capabil ori de imitare ori de acţionare. Dumnezeu mărturiseşte nu numai faptul că imaginaţia inimi omului este rea din tinereţea lui, ci că orice închipuire a gândurilor inimii lui, primul care apare în el este rău, doar rău, şi continuu de rău, Geneza 6:5. Astfel ni se spune că omul este născut nu doar ca o creatură deşartă, care nu are nimic în el, ci o creatură nebună, îndărătnică, de neguvernat, un măgar încăpăţânat, ca fiind potrivnic cu tot ceea ce este bun şi sfânt, precum este el ignorant de toate lucrurile spirituale, Iov 9:12. În acelaşi scop psalmistul ne informează că „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Psalmul 58:3). Ei au adus cu ei în lume nişte naturi străine de Dumnezeu, înstrăinate de viaţa divină şi de toată bunătatea; nu este de mirare apoi că ei se depărtează de Dumnezeu şi de datoria lor de îndată ce sunt capabil să acţioneze. Nebunia legată de inima lor apare odată cu primele operaţii ale raţiunii; şi ei vorbesc minciuni de îndată ce sunt în stare să vorbească. De aceste lucruri reproşează profetul lui Israel, care se aplică şi la persoane în mod particular: „Din naştere ai fost numit răzvrătit” (Isaia 48:8). Cuvintele se referă la Israel din punct de vedere politic; ei erau înclinaţi spre idolatrie încă de la formarea lor ca popor, şi au adus cu ei din Egipt o stranie dependenţă de acest păcat; însă acestea sunt adevărate şi cu privirea la toţi dintre noi. Noi am putea fi numiţi răzvrătiţi din pântec, fiind născuţi în calitatea de copii ai neascultării, şi aceasta nu numai de la ieşirea noastră din pântec, ci şi din formarea noastră. Atunci când ni s-a transmis natura oamenilor, atunci am putea fi numit răzvrătiţi; ceea ce exprimă natura noastră şi ne constituie pe noi ca oameni, transmiţând păcatul, ne face pe noi păcătoşi. Şi aceasta poate fi în parte înţelesul celor spuse de apostol atunci când nea spune că „prin natura noastră suntem copii ai mâniei”, Efeseni 2:2 (noi, atât noi evreii cât şi voi neamurile, prin care se înţelege că întreaga omenire, suntem copiii mâniei); aceasta nu printr-un obicei sau prin imitare, ci prin natură, iar un om este atât cât este el prin natură la fel ca şi altul. Noi nu numai că suntem aşa, iar cei care neagă faptul coruperii originale pretind că este tot ceea ce se înţelege prin natură, ci suntem născuţi aşa. De îndată ce am început să existăm, noi am fost copii ai mâniei, şi pasibili de neplăcerea Celui Prea Înalt, având nu doar vina primului păcat imputat nouă în mod drept, ci fiind din punct de vedere natural înclinaţi spre ceea ce este păcătos şi vicios, murdăriţi şi mânjiţi cu acesta, chiar de la naşterea noastră. O evidenţă aşa de mare oferă Scriptura despre adevărul că toată omenirea întreagă este pătată cu coruperea originală şi aceasta de la naşterea şi formarea lor. Dar,
III. Voi cerceta de unde provine aceasta, şi care este motivul şi cauza acestuia. Răspunsul general la această întrebare este că Adam, odată ce şi-a pierdut corectitudinea primară în urma rebeliunii sale, şi a contractat o corupere originală, de la el a derivat la toţi urmaşii săi. Faptul că aşa s-a întâmplat cu Adam însăşi, eu o iau drept bună, aşa cum este recunoscut în mod general, nu datorită unei trăsături îndrăzneţe a unui anumit scriitor, în favoarea infidelităţii; care, în timp ce pleda pentru raţionament, ca ghid suficient în chestiunile de religie, afirmă că aptitudinea de discernământ a lui Adam a fost prea departe de a fi slăbită şi deteriorată, că aceasta este reprezentată ca fiind mai degrabă dezvoltată prin rebeliunea sa; şi aceasta pentru că se spune, „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:7, 22). Dar aceasta nu înseamnă de loc vreun avans în adevărata cunoaştere, care este acceptul curentului general al traducătorilor. „Ochii li s-au deschi”, sau conştiinţa lor a fost trezită şi concepută, şi „ei au cunoscut că erau goi”, sau dezbrăcaţi, depravaţi de toate onorurile şi bucuriile stării lor inocente, şi expuşi la toate mizeriile care se pot aştepta pe drept din partea unui Dumnezeu mânios. Sau dacă prin faptul că ei erau goi se înţelege că erau fără haine, aşa cum se deduce şi din faptul că şi-au făcut ei înşişi haine, faptul că ei au cunoscut aceasta trebuie să intenţioneze faptul că ei nu numai că erau ignoranţi cu privire la aceasta înainte, însă că ei s-au aflat sub necesitate de a fi îmbrăcaţi, care nu au descoperit până atunci, aşa cum explică un om învăţat14, care face din aceasta o evidenţă şi un efect al coruperii naturilor lor: şi este clar din istoria sacră, că aceasta a fost o asemenea cunoaşterea a goliciunii lor încât i-a umplut cu ruşine şi cu temeri faţă de mânia lui Dumnezeu; „mi-a fost frică,” a spus omul, „pentru că eram gol şi m-am ascuns”, Geneza 3:10; şi de aici ei au ajuns să cunoască din punct de vedere experimental binele pe care ei l-au pierdut, şi răul pe care l-au făcut şi la care s-au supus. Ei au descoperit o astfel de alterare în ei înşişi, ei au văzut în trupurile lor nişte mişcări şi dezordini aşa de neatrăgătoare, şi au descoperit o asemenea dezordine în duhurile lor, „o lege din mădularele lor care se lupta împotriva legii minţii lor”, de care nu au fost conştienţi înainte, încât i-a umplut cu ruşine şi frică; prin consecinţă aceasta a fost o dovadă a faptului că naturile lor au fost corupte şi depravate.
Acest lucru fiind sigur, iar noi fiind în el, atât în calitate de principiu moral şi natural al nostru, noi, prin propagarea din el, am derivat o natură coruptă şi depravată, plină de impotenţă, rebeliune şi dezordine, şi aceasta imediat ce am devenit copiii lui Adam, atunci când sufletele noastre s-au unit cu trupurile noastre, căci această uniune ne constituie pe noi în calitate de copii ai lui Adam. În el a fost otrăvită fântâna , şi toate izvoarele ei i-au parte la infecţie. De aici se spune că „Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui” (Geneza 5:3). Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, dar, pierzându-şi imaginea divină în urma păcatului său, el a născut un fiu, însă în asemănarea sa, păcătos şi mânjit ca sine; nu doar un om ca el însuşi, constând din suflet şi trup, ci un păcătos ca el, vinovat şi respingător, degenerat şi corupt. El a propagat, şi a transmis descendenţilor săi, acea vină şi corupţie pe care el însuşi a contractat-o15. Cu aceasta nu a fost obişnuit Iov, aşa cum apare din întrebarea sa din Iov 15:14: „Ce este omul, ca să fie curat? Şi poate cel născut din femeie să fie fără prihană?” Sau dacă presupune cineva că aici se presupune doar în mod comparativ necurăţia de care este acuzat omul, în ceea ce priveşte puritatea transcendentă a lui Dumnezeu, care este un lucru foarte diferit de necurăţia derivată în urma căderii, există un alt pasaj care nu va admitea această construcţie, Iov 14:1 etc., unde fiind prezentată condiţia mizerabilă a omului, „Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri”, etc., el protestează în acest caz împotriva lui Dumnezeu, „Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine! Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” Este de parcă ar spune, O să fi atât de extrem încât să îmi marchezi toate erorile mele? Se aşteaptă la puritate din partea unuia născut din femeie, care este, prin însăşi constituţia lui necurat? Aceasta este o evidenţă, declara un autor ingenios, că acest scriitor antic a fost sensibil la consecinţele rele ale căderii asupra întregii rase a omului, şi a faptului că noi toţi suntem corupţi prin descindere şi succesiune. Toate aceasta sunt, zic eu, clare din Scriptură, şi din moment ce nu putem justifica maniera transmiterii coruperii originale, acestea nu ar trebui să fie mijloace de a ne slăbi credinţa despre însăşi acest lucru. Cum este aceasta transmisă este una dintre cele mai dificile întrebări din întreaga schemă a divinităţii; însă nici un om nu are vreun motiv de a nega de fapt, doar pentru că nu poate concepe acest lucru. Aceasta este o infinitate de lucruri din lumea naturii care sunt evidente simţurilor noastre, că nu putem justifica acest modus. Dovedind deja acest lucru, nu trebuie să insistăm asupra sa, şi nici în a mai pune ale întrebări în această privinţă. Este destul de sigur că aceasta este legea naturii universală şi de neschimbat, că fiecare lucru produce în asemănarea sa, nu numai în ceea ce priveşte aceeaşi natură, care se propagă de la un individ la altul, fără a se schimba speciile, ci în privinţa calităţilor cu care este afectată în mod eminent acea natură. Acest lucru este vizibil în câteva tipuri de creaturi din lume: ele toate păstrează natura formei principale din care derivă, chiar şi vâna originalului lor, şi calitatea originii ei16; „Ce este născut din carene este carne.”
Se poate spune, Adevărat, Adam fiind mânjit, toate emanaţiile din el trebuie să fie părtaşe acelei stări viciate spre care s-a adus pe sine. Însă mare dificultate este felul în care sufletele urmaşilor săi, care sunt creaţi imediat de Dumnezeu, au ajuns să fie mânjiţi. Dacă ei au fost, precum şi trupurile lor, prin traducere sau forma de generarea a părinţilor lor, ar fi mai uşor să explicăm aceasta; motiv pentru care Tertulian, şi diverşi părinţi vestici, au susţinut acea noţiune: însă acum ea este extinsă în general şi este agreabilă, atât faţă de Scriptură cât şi raţiune, pentru a-i declara pe aceştia a fi creaţi imediat de Dumnezeu. Dar cum se face că ei au ajuns să se mânjească? Cu siguranţă că Dumnezeu nu inspiră sau să însufleţească impuritate în ei: aceasta l-ar face pe Dumnezeu autorul păcatului, un gând aşa de nepios şi de dezonorabil faţă de Dumnezeu, căci o minte pioasă nu poate decât să respingă aceasta cu cea mai mare detestare şi oroare. Prin urmare nu se poate admite aşa ceva: înseamnă de aici că ei sunt creaţi puri din punct de vedere moral? Unde se află inconvenienţa? Există ceva inconsistent în cadrul perfecţiunilor divine, pentru a presupune că ei nu au primit nici puritate şi nici impuritate din partea sa, ci doar goala lor esenţă, şi puterile şi proprietăţile lor naturale care au apărut ca urmare din aceasta? În calitate de Dumnezeu sfânt, El nu poate insufla în ei o impuritate, însă în calitate de Dumnezeu drept şi neprihănit, El poate reţine şi îi poate crea fără corectitudinea lor originală, sfinţenie şi neprihănire, care a fost de fapt fericirea şi salva lui Adam, în starea sa primară, însă care a pierdut-o prin păcatul său. Nici nu este vreo nedreptate în aceasta, din moment ce Adam a fost considerat ca legământ al nostru, precum şi ca reprezentativ şi cap natural al nostru, şi prin consecinţă a pierdut aceasta pentru noi, precum şi pentru sine.
Un frate reverend spune despre acest argument următoarele: „Dumnezeu ar putea să creeze un suflet vinovat, fără vreo punere sub acuzare a perfecţiunilor sale, sau prin a oferi cel mai mic fundament pentru a se presupune că el ar fi autorul păcatului; căci aceasta este o pedeapsă pe care o merităm, pentru păcatul primilor noştri părinţi. Pot pricepe, declara el, felul cum Dumnezeu poate crea un suflet care să fie impotent faţă de ceea ce este bun, fără a-i acuza perfecţiunile sale, dacă vom considera privilegiul negat acum, aşa cum ni s-a oferit odată, apoi să-l fi pierdut”17. Mai este încă întrebare despre Cum se facă că s-a mânjit? Unii cred că aceasta este consecinţa necesară a creării fiinţei sale vinovate, lipsit de corectitudinea sa originală; căci oricine doreşte corectitudinea originală, spun ei, se înclină în mod natural spre ceea ce este rău. Dar dacă este presupusă această dorinţă a neprihănirii originale, generalitatea preoţilor o socotesc că ar rezulta din uniunea sufletului cu trupul. Ei spun că păcatul original nu urmează separat; acesta nu vine doar prin suflet, şi nici prin trup, separat de suflet, ci pe uniunea şi conjuncţia dintre acestea. Este unitatea acestora ceea care constituie un copil al lui Adam, şi prin urmare doar noi suntem capabili să fim infectaţi cu păcatul său18.
Aici însă se obiectează, Cum poate fi aşa din moment ce trupul este materie, nu poate acţiona asupra unui duh? Însă aceasta, aşa cum observa cineva, este gratis dictum, mai uşor spus decât dovedit. Oare nu poate acţiona trupul sau să influenţeze sufletul? Cum se face atunci ca sunt aşa de multe suflete nebune, nesăbuite şi neglijente, prin uniunea lor cu trupurile îmbolnăvite? Nimic nu este mai clar şi mai evident decât faptul că există o comunicare reciprocă între suflet şi trup, şi că trupul, deşi nu ştim cum, afectează sufletul cu dispoziţiile sale, aşa cum sufletul îl influenţează pe aceasta cu viaţa şi mişcarea. Există deci acele lucruri care trebuiesc considerate aici, că sufletul este creat vinovat; şi aşa cum pedeapsa primului păcat, destituirea de neprihănirea originală, pierzându-şi tăria şi protecţia sa pentru a rezista, acesta este uşor învins de acea materie coruptă şi dezordonată faţă de care este unit. Oare nu pare a fi aceasta o cruzime nedreaptă, de a condamna sufletele, nu impure, la o astfel de uniune cu un trup mânjit care le-ar putea corupe cu siguranţă? La aceasta se răspunde, Dumnezeu a rezolvat aceasta ca o lege din creaţie, ca sufletul să informeze un trup conform texturii acestuia, şi ori să îl cucerească, ori să îl stăpânească, aşa cum ar trebui făcut în mod diferit; atunci când lucrurile ar fi pregătite la timp pentru propagarea speciei omenirii, un suflet ar trebui să fie gata întotdeauna să între în el, şi să imite acele primele trăsături şi începuturi ale vieţii. Aceste legi fiind date, Adam după ce şi-a corupt propriul său cadru, a corupt şi pe cel al întregii sale posterităţi, prin cursul general al lucrurilor, şi marea lege a creării lui; aşa încât suferinţa prin care trece toată omenirea nu mai este decât, diferită în grad şi în extindere doar, de suferinţa nebuniei unui om de a-şi infecta posteritatea sa. În aceste lucruri Dumnezeu acţionează în calitate de Creator şi guvernator al lumii, prin reguli generale, şi acestea nu trebuiesc să fie alterate prin păcatele şi dezordinile oamenilor, ci mai degrabă trebuie să-şi aibă cursul lor, ca păcatul ei să fie propria sa pedeapsă. Astfel am îndrăznit să deschid şi să justific acest adevăr general, că toată omenirea, care descinde din Adam prin succesiune ordinară, este născută în păcat şi în corupere generală.
APLICAŢIE
1. Din ceea ce a fost spus, doctrina păcatului original şi a coruperii pare a nu fi o doctrină nouă. Aceasta nu a fost inventată de Sf. Augustin; nu, este mult mai veche decât el, atât de antică precum este căderea, şi a fost recunoscută şi lamentată de cei mai înţelepţi şi cei mai buni oameni din toate erele. Aceasta este o doctrină care este atestată nu numai de Scriptură, ci şi de experienţa universală; prin urmare să nu ne ruşinăm să o declarăm deschis, şi nici să fim timizi că o deţinem. Să ţinem strâns crezul în ea, şi să nu îngăduim să fim strămutaţi de la ea, prin sofisme şi subterfugii, prin arte viclene ale seducătorilor şireţi, sau de orice obiecţie care s-ar ridica împotriva ei, din partea acelor dificultăţi referitoare la modul ei de transmitere. Nimic nu ofensează mai mult raţiunea carnală, şi prin urmare nu este nici o mirare că aceasta are de a face cu cea mai virulentă opoziţie din partea admiratorilor şi adoratorilor acelui idol. Cine s-ar fi gândit că noi nu am fi putut rezolva toate dificultăţile referitoare la acesta, oare nu ar fi trebuit apoi să nici nu credem acest lucru, când de fapt este aşa pe deplin afirmat în Scriptură, şi în timp ce şi noi simţim aceasta în noi şi îi vedem efectele în alţii?19 Cu siguranţă că ar trebui. Şi când considerăm aceasta nu doar ca un adevăr ci şi ca o doctrină de foarte mare importantă şi în care suntem cu toţi preocupaţi, cu atât mai mult din contra, ar trebui să ne străduim să ne conformăm crezul faţă de aceasta, şi să apărem în susţinerea sa.
2. Nu numai să ţinem de acest crez, ci să ne şi străduim şi să ne rugam ca noi să fim afectaţi în mod potrivit cu acest adevăr. Din cele spuse, am putea să luăm o perspectivă de afectare a stării şi a condiţiei noastre prin natură: aşa cum este folositor pentru noi toţi, chiar şi pentru aceia care sunt eliberaţi prin har de aceasta, să privească la ea; la fel este şi pentru cei ce sunt sub ea să se obişnuiască pe deplin cu ea. Aceasta este, deodată, o stare plină de vină, una plină de corupere şi ruină: Cu toţi suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, având vina primului păcat imputat pe drept nou; şi aceasta ne lasă într-o stare de respingere faţă de neplăcerea divină; şi suntem cu toţii mânjiţi şi necuraţi, având naturi corupte di ruinate care au derivat către noi. O lepră spirituală a împânzit toate puterile şi aptitudinile noastre, şi aceasta ne lasă să fim dezgustători înaintea lui Dumnezeu, şi ne pune într-o stare de separare de El. Ce schimbare de temut a făcut păcatul în noi! Sufletul, care a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, este dezbrăcat de neprihănirea şi sfinţenia sa nativă, şi este investit cu calităţi contrare: „Este o mare diferenţă, spunea cineva, între coruperea sufletului în starea sa degenerată şi puritatea sa primară, aşa cum este între dezgustul unui cadavru mort şi frumuseţea unui trup viu.” Tristă schimbare, într-adevăr, care trebuie lamentată cu lacrimi de confuzie. Cât de mult ar trebui să ne smerească aceasta înaintea lui Dumnezeu, şi să ascundă pentru totdeauna mândria din ochii noştri! Cât de mult ar trebui să ne umple aceasta cu dezgustare de sine şi oroare de sine, să ne afecteze sufletele cu ruşine şi durere, şi să ne facă să ne pocăim în praf şi cenuşă! În special atunci când mărturisim şi ne pocăim de încălcările noastre actuale, noi ar trebui, în primul rând, să mărturisim şi să plângem această fântână coruptă a lor, aşa ca David din textul meu. Acest psalm este înregistrat ca o mărturie publică pentru biserică şi pentru lume despre pocăinţa sa de un păcat aşa de mare; şi noi vedem că ceea ce face el, într-o manieră particulară, este să îl recunoască şi să-l deplângă. La fel a făcut biserica din profeţia lui Isaia, Isaia 66:6. Atunci când ei s-au smerit, ei nu numai că au recunoscut că neprihănirea lor era o cârpă murdară, ci eu au deplâns în principal necurăţia persanelor lor, şi aceasta referitor la naturile lor; Noi suntem cu toţi ca un lucru murdar.
Sunt sensibil la faptul că unii au făcut din aceasta o întrebare, Dacă trebuie să ne pocăim şi să fim smeriţi de păcatul nostru original? Însă aşa cum este practica bisericii şi penitenţa psalmistului din textul meu, se arată că nu s-a pus nici o întrebare în această privinţă, şi noi ar trebui să arătam, din multe considerente, că aceasta este o bază dreaptă a pocăinţei şi a umilinţei noastre. Voi menţiona doar una, şi aceasta este, că aceasta nu este doar un păcat în sine, ci un părinte roditor a tuturor celorlalte păcate. Acesta este o mizerie, admit cu toţii care recunosc acest lucru; însă că aceasta este din punct de vedere propriu şi un păcat, apare, cred eu că în mod suficient din definiţia apostolului Ioan, care face ca formalitatea păcatului să consiste în opoziţia sa faţă de lege, 1 Ioan 3:4, „Păcatul este o încălcare a legii”. Tot ceea ce este contrar cu legea lui Dumnezeu şi interzis în ea, este un păcat; însă coruperea naturii noastre este interzisă în lege, şi contrar cu ceea ce a cerut Dumnezeu în ea: Dumnezeu cere „adevărul în partea interioară”; dar coruperea originală este dorinţa, sau mai degrabă reversul acesteia. Nouă ni se porunceşte să fim sfinţi, şi aceasta nu numai în acţiunile noastre, ci în naturile noastre, căci ni se porunceşte „fiţi sfinţi cum Dumnezeu este sfânt”; aşa că dorinţa de sfinţenie, care este partea privată a acestui păcat, este interzisă. Ni se porunceşte însă mai mult să „iubim pe Domnul Dumnezeul nostru cu toată inima noastră”; aşa că înclinaţia inimii de a urî pe Dumnezeu, care este partea pozitivă a acestui păcat, este interzisă. Într-un cuvânt, există o neconformare faţă de întreaga lege a lui Dumnezeu, şi aceasta este o încălcare a întregii legi. Dacă prin urmare definiţia apostolului este adevărată, coruperea naturii noastre este un păcat, şi aceste este numit frecvent în Scriptură, şi este recunoscută şi mărturisită astfel, de sfinţi, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. La fel este şi cu David din textul nostru, şi cu Pavel, care a deplâns şi a agravat aceasta extrem de mul, Romani 7. El nu numai că se plânge de aceasta, ca o mizerie, ci îl mărturiseşte şi îl deplânge ca un păcat; şi noi nu ar trebui să gândim că acesta este o greşeală mică, un păcat de mărime ordinară, el îl numeşte păcat nespus de mare, hiperbolic, păcătos.
Împotriva acestui lucru este o obiecţie frecventă; aceasta nu este un păcat pentru că nu este voluntar. Dar dacă ar trebui să admitem această regulă, că orice nu este voluntar nu e păcat, spre a fi drept, care nu este adevărat din punct de vedere universal, şi fără limitare, chiar şi atunci când se plică la păcate actuale; totuşi coruperea naturală este voluntară în anumite aspecte, ea este voluntară în principiul şi cauza sa. Aşa cum aceasta a fost contractată voluntar de Adam, el fiind capul şi reprezentativul nostru federal, voinţa sa a fost voinţa noastră a tuturora. Aceasta nu este tot, căci această corupere este inerentă în voinţă, în calitate de obiect al său. Dacă Adam ar fi derivat doar o boală trupească posterităţii sale, aceasta ar fi fost un rău involuntar, căci boala trupului ar putea fi străină faţă de suflet. Dar atunci când coruperea invadează aptitudinile interne, aceasta este denumită din subiectul pe care este aşezat. Ce gând nu purcede din punct de vedere original din orice act al voinţei din noi, deşi consimţământul voinţei îl acompaniază, sau mai degrabă este în sine înclinaţia naturală a voinţei spre rău, şi prin urmare să spunem că ea este în totalitate involuntară, nu este decât o contradicţie. Totuşi, pentru a fi siguri, aceasta este voluntară în noi, în ceea ce priveşte un consimţământ ulterior, şi în efectele acestuia. Care dintre noi poate spune, Noi nu am consimţit niciodată asupra coruperii noastre naturale, n-au fost niciodată încântaţi de aceasta, n-am nutrit-o niciodată prin ocaziile păcatului, nici nu am întărit-o prin actele păcatului, şi nici nu ne-am opus mijloacelor prin care să fim subjugaţi şi înăbuşiţi? Toate aceste sunt evidenţe ale unui consimţământ actual. Acum, dacă acesta este un păcat, noi trebuie să ne pocăim de el, şi să fim smeriţi prin el; căci, în a fi astfel afectaţi de fiecare păcat, aceasta nu va nega nimeni. Şi aceasta ar apărea ulterior, dacă as putea arăta că acesta nu este doar un păcat în sine, ci părintele roditor a tuturor celorlalte păcate. Dar pentru că făcut aluzie la aceasta mai înainte, nu trebuie să aprofundez acest subiect acum.
3. Ceea ce s-a spus descoperă nevoia şi necesitatea noastră de Hristos. Noi nu avem doar vina primului păcat imputat, ci avem naturi mânjite care au derivat nouă; şi din moment ce nu putem ispăşi vina noastră, tot aşa nici nu ne putem reînnoi şi curăţa naturile noastre. Aceasta arată nevoia noastră de Hristos, aşa cum este făcut El de Dumnezeu către credincios, atât neprihănire cât şi sfinţire: noi avem nevoie de El ca fiind neprihănirea lui Dumnezeu, pentru a acoperi vina noastră; şi ca sfinţenia lui Dumnezeu, pentru a reînnoi şi a curăţa naturile noastre: sângele Lui este sângele ispăşirii şi al sfinţirii, şi avem nevoie de el în ambele privinţe, şi aceasta pentru noi este indispensabil. Dacă noi nu venim înaintea lui pentru iertare şi curăţire, pentru neprihănire şi sfinţire, acea vină şi întinare care am adus-o cu noi în lume va dovedi ruina noastră. Oricare gând neînsemnat ar avea cineva în această privinţă, chiar şi aceasta ne-ar expune la mânia şi la blestemul lui Dumnezeu. Aşa cum Dumnezeu urăşte păcatul, oriunde îl vede, în acelaşi fel El a denunţat un blestem împotriva lui, şi pentru că suntem născuţi şi formaţi în consecinţă în păcat, acest păcat ne aparţine nouă, şi suntem copiii mâniei prin natură: şi nu putem în nici un alt fel să fim eliberaţi de aceasta decât prin Hristos, prin sângele si neprihănirea, prin spiritul şi harul lui Hristos. Dacă, deci, dorim să fim eliberaţi, să ne rugăm pentru darul Duhului Divin, pentru a ne arăta boala noastră, pentru a ne descoperi remediul nostru, şi să ne unească cu Hristos, prin a trăi şi printr-o credinţă vie, ca noi să fim găsiţi în El, spălaţi în sângele Său, îmbrăcaţi cu neprihănirea Sa, şi reînnoiţi de Duhul şi harul Său, că aşa cum toţi am murit în Adam, am murit faţă de vină, şi am murit faţă de puterea păcatului, în acelaşi fel, în Hristos, în ambele privinţă, să fim făcuţi vii.
4. Dacă este cineva dintre noi eliberat de vina păcatului original prin sângele şi neprihănirea lui Hristos, şi să avem remediată naturile noastre corupte într-o anumită măsură, prin spălarea regenerării, şi prin reînnoirea Duhului Sfânt, să ţinem întotdeauna în minţile noastre un sens viu al obligaţiilor noastre, cât de mult datorăm dragostei Tatălui, şi harului Fiului şi a Duhului Sfânt, şi să fim pentru totdeauna mulţumitori pentru aceiaşi. În această amintire, şi a acelor circumstanţe groaznice ale vinei şi ale întinării, de care suntem eliberaţi prin har, să umblăm smeriţi cu şi înaintea Domnului în toate zilele noastre. Şi aşa cum prin coruperea naturilor noastre avem o predispoziţie aşa de mare faţă de păcat, să nu ne rugăm şi veghem numai în mod continuu ca să nu cădem în acesta, şi să nu cădem în şi prin ispită, ci să fim sârguincioşi, în folosirea mijloacelor oferite, cu o dependenţă de harul Duhului, pentru a pune la moarte faptele trupului, să oprim această fântână coruptă a încălcărilor actuale şi să ne debarasăm de păcat în rădăcina şi principiul său.
A lui Dumnezeu Tatăl, Fiul, şi Sfântul Dumnezeu, trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, să fie slave şi onoarea, de acum şi până în veci. Amin
____________________
NOTE DE SUBSOL
1 Prefaţă la cartea sa Tratat despre păcatul interior (toate materialele sunt în limba engleză, n. tr.)
2 Mr. Ridgely în Păcatul original
3 Cartea lui Blount Oracolele raţiunii, p. 10
4 Glanvil referindu-se la pre-existenţa sufletelor, c.2
5 ___________________ În mine toată posteritatea stă blestemată! Curat patrimoniu trebuie să vă las, fiilor! – MILTON
6 Whitby în Romani 5:12
7 Idem 2
8 Socinni de Servatore, Part 4, cap. 6
9 Idem 2. Vezi de asemenea şi Bishop Bull’s Ser. Vol.111, Disc. 5
10 Expunerea episcopului Burnet despre Articolul Nouă al Bisericii Angliei
11 Dr. Goodwin, Vol. 111. p. 18.
12 Meditaţia lordului şef al justiţiei Hale despre rugăciunea Domnului
13 Voi oferi doar o mărturie remarcabilă despre Chrysostom: Motivul apostolului pentru care a spus aşa de des (prin Unul) este că atunci când va întreba un evreu, Cum ar putea fi lumea mântuită prin faptele bune ale Unuia (neprihănirea lui Hristos 1) să îi putem răspunde acestuia, Cum ar putea lumea să fie condamnată prin păcătuirea lui Adam. Prin aceste cuvinte (spune Dr. Hammond referitor la Psalmul 2:5) se pare că această doctrină a punerii întregii lumi sub condamnare datorită păcatului lui Adam, au fost ca acelea de care nu s-ar îndoi nici un evreu, căci altfel nu ar fi mijloace potrivite pentru a-i linişti obiecţia împotriva răscumpărării lumii prin Hristos.
14 Cartea lui Dr. Thomas Burnet Demonstrarea adevăratei religii, vol. II, p. 52, 53.
15 Este remarcabil faptul că textul nu vorbeşte aici de Abel, care a murit fără motiv, şi nici de Cain, a cărui urmaşi au fost înecaţi la potop; ci despre Set, prin care întreaga omenire de până azi a fost continuată în lume, ceea ce arată că nimeni nu este exclus din ea – Polhill’s Speculum Theologise in Christo, p.217, 218.
16 Nu vedem noi oare zilnic o mare asemănare între copii şi părinţii lor, nu doar în trăsăturile feţei lor, mişcările şi gesturile corpului, ci în cele mai semnalate şi mai de bază ale minţilor lor? Mândria şi capriciul, umilinţa şi blândeţea, pofta şi ambiţia, sau chiar particularităţile mai frumoase ale omului chiar şi umorul său, sunt adesea văzute în acei copii care îi doresc pe părinţii lor înainte ca ei să poată fi capabili de a-i imita: şi prin urmare s-a derivat de la ei prin mijloace nevăzute în calitatea de corupere originală a lor. Predicile despre păcatul original ale lui Dr. Delaune, p. 22.
17 Doctrina păcatului original a lui Ridgley
18 Tratate despre sufletul omului a lui Flavel
19 Astfel de obiecţii izvorăsc din mândrie şi ignoranţă, şi îşi împrumută toată forţa lor care nu este nici mai înţeleaptă sau mai modestă decât o presupunere cum este cea a omniscienţei omului. Totuşi, pe cât este de nejudecat şi de extravagant un principiu ca acesta, extinderea acestuia trece mult mai departe, şi le slujeşte fiilor depravaţi ai lui Adam împotriva doctrinelor faţă de care să adereze. Aceasta este singura bază pe care este clădită infidelitatea, şi probabil cea mai adecvată temelie pentru o astfel de suprastructură. Astfel aceşti oameni, înainte de a fi conştienţi, confirmă adevărul pus în discuţie prin a se opune acestuia în mod neraţional, prin aceste mijloace descoperindu-se a fi monumente aparente ale ruinelor naturii umane – Dr. Delaune’s Sermon of Original Sin, before Sir Richard Hoare, Lord Mayor, p. 21
