UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE
Cartea 6—Capitolul 7
DESPRE IERTAREA PĂCATULUI
de JOHN GILL
Doctrina iertării urmează cum se cuvine doctrina ispăşirii; deoarece iertarea păcatului acţionează pe baza ispăşirii făcută pentru ea. Iertarea păcatului, sub lege, a urmat după ispăşirea tipică pentru ea: de patru ori într-un capitol, se spune, că preotul va face ispăşire pentru păcat şi va fi iertat (Lev. 4:20, 26, 31, 35), şi este întâlnită adesea în capitolul următor (Lev. 5:10, 13, 16, 18), şi în alte locuri. Această doctrină este una a revelaţiei pure; nu este cunoscută prin lumina firii; „Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege;” (Rom. 2:12), deoarece tot ce sugerează lumina firii cu privire la iertarea ei; oamenii pot să-şi imagineze, din bunătatea şi îndurarea Domnului, că El le va ierta păcatele; dar nu pot fi siguri că o va face, deoarece El este şi îndurător; şi cum să împaci dreptatea cu mila în iertarea păcatului, în această privinţă lumina firii lasă oamenii în întuneric; ei pot face presupuneri, deoarece un om îl iartă pe altul, în urma căinţei, deci şi Dumnezeu va face la fel; dar nu pot fi siguri de aceasta: şi în plus, harul trebuie dat unui om ca să se pocăiască, şi ca iertare de păcate, altfel nu se va pocăi niciodată. Aceasta nu este nici o doctrină a legii, care nu face nici cea mai mică aluzie la iertare, nici nu încurajează această aşteptare; „şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege.” (Rom. 2:12). „Orice încălcare şi nesupunere” a legii, sau a cuvântului spus de îngeri, „a primit o răsplată dreaptă”; aceasta înseamnă o pedeapsă potrivită şi dreaptă (Evr. 2:2). Legea nu se referă nici la căinţa unui om, nici nu o admite; „Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă,” (Evr. 10:28). Doctrina iertării este o doctrină pur evanghelică, pe care Hristos a dat-o apostolilor Săi, cu autoritate, să o predice şi pe care ei au predicat-o în Numele Lui şi despre care au mărturisit toţi profeţii evanghelici. (Luca 24:47; Fapte 13:38; 10:43). Cu privire la aceasta putem observa,
1. Unu, Dovada despre aceasta care poate fi dată, că există cu siguranţă iertarea păcatului: aceasta este declarată în cuvinte exprese de către David; „Dar la Tine este iertare,” (Ps. 130:4), şi de Daniel, „La Domnul, Dumnezeul nostru, însă, este îndurarea şi iertarea,” deplină şi liberă iertare de păcat (Dan. 9:9). Este o binecuvântare oferită şi promisă în legământul harului, poruncită în toate lucrurile, fără de care, nu ar fi; este o binecuvântare principală în ea; a cărei promisiune funcţionează aşa; „Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.” (Evr. 8:12). Este în declaraţia plină de har făcută de Domnul despre Numele Său şi o parte considerabilă din ea este „Domnul, Domnul Dumnezeu, îndurător şi plin de har, care iartă greşelile, fărădelegile şi păcatul!” (Ex. 34:7). Hristos a fost „proclamat” în planurile lui Dumnezeu, ca fiind „o împăcare prin credinţa în sângele Lui, pentru iertarea păcatelor”; şi a fost trimis la vremea potrivită pentru a-i vărsa sângele pentru aceasta; şi sângele Lui a curs „pentru mulţi, pentru iertarea păcatelor!” şi este obţinută prin aceasta; sau altfel vărsarea Lui de sânge şi moartea Lui ar fi în zadar. (Rom. 3:25; Matei 26:28; Efes. 1:7), şi este în mâinile Lui să o acorde, urcându-se sus, a primit daruri pentru oameni, „chiar şi pentru cei răzvrătiţi”; şi unul dintre ele este iertarea păcatelor; Hristos este „înălţat ca Domn şi mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.” (Fapte 5:31), şi prin porunca Lui, din Evanghelie, după cum s-a mai observat; la care se pot adăuga numeroasele exemple şi din Noul şi din Vechiul Testament; despre Israeliţi care păcătuiau adesea şi Dumnezeu avea milă de ei şi le ierta fărădelegile; chiar dacă se răzbuna (Ps. 78:38; 99:8) şi despre David, Manase şi alţii şi despre Saul blasfematorul, persecutorul şi defăimătorul; şi despre alţi păcătoşi notorii (Ps 32:5; 1 Tim. 1:13; Luca 7:37, 47). În acest fel Dumnezeu mângâie pe poporul Său, când erau in greutati si distres din cu vina păcatului, (Isa. 40:1,2 Mt 9:2) şi ei sunt uneori favorizaţi cu o experienţă liniştitoare din aceasta, şi pacea sufletului din ea (Ps. 85:1-3; Rom. 5:11), sunt călăuziţi să se roage pentru aceasta; neexistând încurajarea dacă nu exista un astfel de lucru (Ps 32:5; 51:1, 2, 7-9; Dan. 9:19; Matei 6:12). Pentru a nu mai adăuga şi altceva, iertarea păcatului este inclusă în salvarea completă şi este parte a ei şi fără ea nu ar fi completă; ba chiar, fără ea nu ar fi salvare, iertarea păcatului este o ramură a răscumpărării prin sângele lui Hristos, ceea ce este explicat de aceasta (Efes. 1:7).
2. Doi, frazele prin care este exprimată iertarea păcatului şi care vor sluji la călăuzirea în natura ei.
2a. Prin a ridica si a da la o parte: „Binecuvântat este cel cu fărădelegea iertată”, גדשי (ywvn) înseamnă „ridicat”, luat de la el şi dus în altă parte (Ps 32:1). Păcatul şade peste păcătos şi îl ţine obligat la pedeapsă, dacă nu este luat de acolo; iar păcatele aleşilor lui Dumnezeu sunt luate de la ei şi puse peste Hristos, purtate de către El şi îndepărtate de la ei, cât de departe este Estul de Vest; pentru ca atunci când vor fi căutate, nu vor fi găsite, Dumnezeu iertându-i pe cei pe care şi i-a păstrat pentru El: şi păcatul şade pe conştiinţa unui păcătos trezit ca o povară prea grea pentru el ca să o poarte; care este luată de aplicarea sângelui lui Hristos; şi care porunceşte să fie îndepărtate hainele murdare ale poporului Său, şi îi îmbracă cu alte veşminte şi le îndepărtează păcatele, pentru ca ei să nu moară.
2b. Prin acoperire, „Binecuvântat este cel cu păcatul acoperit” (Ps. 32:1). „ai iertat nelegiuirea poporului Tău, i-ai acoperit toate păcatele;” (Ps. 85:2). Păcatul este ceva necurat, dezgustător, groaznic în ochii lui Dumnezeu, şi neplăcut pentru privirea slavei Lui, şi trebuie acoperit să nu se mai vadă; şi aceasta nu se poate face prin nimic din ce aparţine omului; nici prin neprihănirea lui, care nu este decât zdrenţe, o acoperire prea mică pentru a te înfăşura în ea, şi care nu îşi mai poate ascunde goliciunea mai mult decât frunzele lui Adam o ascundeau pe a acestuia; ba chiar, nu este mai bună decât pânza unui păianjen; şi despre care se spune: „Pânzele lor nu slujesc la facerea hainelor, şi nu pot să se acopere cu lucrare lor;” (Isa.. 59:6), păcatul este acoperit numai de către Hristos, care este un prototip al scaunului îndurării care era un capac sau un acoperământ al chivotului, de aceeaşi mărime cu el, în care era legea şi Hristos prefigurat, ca o acoperire pentru fărădelegile poporului Său, la o parte de vederea Dreptăţii răzbunătoare; şi al cărui sânge este acoperământul purpuriu din carul legământului harului, sub care poporul său călătoreşte în siguranţă spre slavă; toate păcatele lor fiind acoperite; şi a cărui neprihănire este pentru şi peste toţi cei care cred; un veşmânt care ajunge până la picioare, veşmânt alb cu care dacă erau îmbrăcaţi, ruşinea goliciunii lor nu apărea; da, a fi îmbrăcat în această haină a neprihănirii şi veşminte ale salvării înseamnă a fi la fel de împodobit ca şi mirele şi mireasa în ziua nunţii; deci păcatele lor sunt acoperite, pentru ca să nu mai fie văzute şi apar ca de neînvinuit şi de nedovedit în ochii lui Dumnezeu.
2c. Prin neimputarea lui; „Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea,” (Ps. 32:2), nu o recunoaşte, nu i-o pune la socoteală, sau nu îl acuză pentru ea, nu îl pedepseşte pentru ea; ci îl achită de ea, învinuindu-L pe Hristos pentru aceasta, punând-o pe socoteala Lui, acuzându-L pe El, pedepsindu-L pe El şi primind ispăşirea pentru ea de la El.
2d. Aruncind afara: cu acest limbaj se roagă David pentru iertarea păcatelor; „Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu!” (Ps 51:1, 9), şi în acelaşi mod, Dumnezeu îşi declară voinţa de a ierta păcatele poporului Său; „ Eu, Eu îţi şterg fărădelegile,” (Isa. 43:25), limbaj care este folosit ori cu referire la trecerea cărţilor de datorii, trăgând o linie peste ele; sau aruncind afara scrisul de mână al unui om pe un bilet, pentru a-l obliga la o plată de bani, de aceea fraza „A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic,” (Col. 2:14). Păcatele sunt datorii şi ele sunt numeroase, iar păcătoşii sunt săraci şi incapabili de a le plăti; pentru care Dumnezeu, de dragul lui Hristos, iartă liber şi trage linia cu sângele lui Hristos peste ele şi anulează obligaţia de a plăti: cum se risipeşte un nor la ridicarea soarelui, „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă” (Isa. 44:22). Păcatele pot fi comparate cu norii datorită cantităţii lor, numărul lor fiind mare; calitatea lor fiind degajată din pământ şi mare şi urcă la cer, provoacă întunecime şi interceptează lumina; păcatul se ridică din minţile pământeşti ale oamenilor, cărora le pasă de lucruri lumeşti şi care sunt ca o mare tulburată care nu se poate odihni; şi păcatele unora ca cei din Babilon, ajung până la cer şi cer ca mânia şi răzbunarea să coboare de acolo; păcatul cauzează întunericul neregenerării şi este adesea motivul pentru întunericul unora care au fost făcuţi lumină în Domnul; interceptează lumina înfăţişării lui şi a lui Hristos, Soarele neprihănirii: aşa cum un nor este risipit şi disipat prin ieşirea soarelui , care copleşeşte norul şi-l împrăştie aşa încât nu se mai vede: la fel, prin ridicarea Soarelui neprihănirii, cu vindecare în aripile Lui, o aplicare a harului iertător este făcută pentru El; prin care întunericul este împrăştiat, introduse lumina şi bucuria, un cer senin de pace şi mângâiere urmează: şi aşa cum un nor este risipit încât nu se mai vede, aşa este iertat păcatul, astfel încât să nu se mai vadă, sau să nu mai fie pus în lumina lui Dumnezeu pentru condamnare; şi cum nori proaspeţi se pot ridica, la fel păcate noi pot fi comise, dar care sunt îndepărtate şi curăţite de sângele lui Hristos şi eficienţa lui pentru iertarea continuă, prin aplicarea repetată a acestui sânge.
2e. Prin neaducerea aminte; „Şi nu-Mi voi mai aduce aminte de fărădelegile lor” (Evr. 8:12; Isa. 43:25). Dumnezeu iartă şi uită; odată ce le-a iertat, nu se mai gândeşte la ele; sunt în afara vederii şi în afara minţii; gândurile Lui sunt gânduri de pace şi nu de rău; nu-şi mai aminteşte fostele fărădelegi, ci îndurările Lui, care au existat din veşnicie.
2f. Făcând păcatul, sau mai degrabă păcătoşii „albi ca zăpada”: aşa se roagă David, „spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada.” (Ps. 51:7). Aşa promite Domnul „se vor face albe ca zăpada;” (Isa. 1:18). „Voivozii ei erau mai strălucitori decât zăpada” (Plângerile. 4:7). Fiind justificat de neprihănirea lui Hristos, îmbrăcat în acea pânză albă şi curată, spălată în sângele Lui, şi veşmintele făcute albe şi toate păcatele lor iertate de dragul Lui, şi astfel fair fără pată sau defect.
3. Trei, ce păcate sunt iertate; păcatele cu privire la calitate şi cantitate.
3a. Unu, în ce priveşte calitatea sunt numite „încălcări”. Păcatul este un umblet pe un pământ interzis, pentru care un om trebuie să sufere, dacă nu este iertat: şi „incalcare” a legii lui Dumnezeu; o trecere şi a merge dincolo de graniţele şi limitele prescrise de ea: şi „nedreptate”, care este contrar legii dreptăţii şi echităţii; şi păcate, erori, rătăciri de la regulile Cuvântului lui Dumnezeu: când se spune că Dumnezeu iartă „nedreptăţile, încălcările” şi „păcatul” se referă la orice fel şi tip de păcat;; orice păcat este împotriva lui Dumnezeu, deşi unele sunt mai mult împotriva Lui decât altele; sunt contrare naturii Lui, care este pură şi sfântă; deci nimic nu este mai necurat şi nesfânt decât păcatul; şi de aceea este groaznic pentru El şi este urât de El; şi fiind numit groaznic; nu este aşa pentru păcătoşi, deoarece ei se bucură de el; ci pentru Dumnezeu, pentru care sunt foarte dezagreabile: este o duşmănie în păcat şi în inima fiecărui păcătos, faţă de Dumnezeu şi o întindere a mâinii împotriva lui Dumnezeu şi o împietrire a eului omului faţă de Atotputernicul, care loveşte în Divinitatea Lui şi este o sfidare a autorităţii Lui şi totuşi El o iartă: deşi este săvârşită împotriva Lui, o Fiinţă infinită, este obiectiv infinit şi necesită o satisfacţie infinită şi fără aceasta pedeapsa este “ad infinitum”. Păcatul este definit „o încălcare a legii” (1 Ioan 3:4), o ruptură, o violare a acesteia, de care este acuzat, pronunţat vinovat, blestemat, condamnat; şi este iertat numai de către Dătătorul legii, care poate salva sau distruge. Păcatele sunt uneori reprezentate ca şi „datorii”; deoarece fiind comise, ele obligă la plata pedepsei, pe care o remite Dumnezeu; păcătosul fiind dator cu mai mult decât zece mii de talanţi şi incapabil de a plăti, El iartă otul de dragul lui Hristos; pentru care anul de eliberare de datorii sub lege era tipic: păcatele cu privire la oameni se numesc boli şi sunt incurabile, dar prin harul lui Dumnezeu şi sângele lui Hristos, iertarea păcatului se numeşte vindecare; „care le iartă fărădelegile şi le vindecă toate bolile (Ps. 103:3; Isa. 33:24; Mal. 4:2).
3b. Doi, în ce priveşte cantitatea, toate încălcările, păcatele şi fărădelegile sunt iertate (Col. 2:13; Ps. 103:3). Păcatul iniţial, cel al primului om şi cele ale tuturor oamenilor în el, prin care toţi sunt făcuţi, constituiau şi socoteau păcătoşi; care este sursa şi baza păcatului şi este nedreptatea noastră a tuturor, care a fost pusă peste Hristos şi El a plătit pentru ea şi este iertată de dragul Lui; de toate păcatele, nu va rămâne acesta, cel iniţial, neiertat: toate păcatele actuale ce ies din cel iniţial; lucrările cărnii, care sunt multe şi manifeste, unele sunt mai secrete, unele mai deschise, unele mai mici, altele mai mari, mai îndrăzneţe şi mai obraznice; unele de comitere, altele de omitere; dar toate sunt iertate, vezi (Isa. 43:22-25) şi nu numai căderile şi eşecurile zilnice, ci şi toate recidivele, răzvrătirile şi apostaziile parţiale (Ier 3:12-14,22 Ho 14:4) şi într-adevăr, orice păcat cu excepţia celui împotriva Duhului Sfânt (Matei 12:31, 32), şi motivul pentru care acesta este de neiertat s-a văzut deja, (vezi Gill despre „Matei 12:31” şi despre „Matei 12:32”).
4. Patru, cauzele iertării păcatului.
4a. Unu, cauza eficientă este Dumnezeu şi nu creatura, îngerii sau oamenii.
4a1. Nu este în puterea omului să ierte păcatul, omul poate ierta altui om o ofensă care a fost săvârşită împotriva lui, dar nu cea comisă împotriva lui Dumnezeu; sfinţii trebuie să-şi ierte ofensele unul altuia, care apar între ei; aşa cum Dumnezeu, de dragul lui Hristos, le-a iertat lor (Efes. 4:32; Col. 2:13). Preoţii pot achita de păcat prin lucrarea şi declarativ, dar nu autoritar; nici un om care este preot sau lucrător al Cuvântului nu are puterea de iertare sau autoritatea de a absolvi oamenii de păcatele lor: tot ce poate face un predicator adevărat şi credincios al Evangheliei este să predice iertarea păcatelor în Numele lui Hristos; şi să declare că oricine se pocăieşte de păcatele lui şi crede în Hristos va primi iertarea pentru ele; declaraţie pe care Dumnezeu o confirmă; şi ale căror păcate sunt iertate, în acest sens (Ioan 20:23). A asuma puterea de a ierta păcatul şi a absolvi de el, este maximul anti-creştinismului, cu privire la aceasta se spune că anticristul va sta în Templul lui Dumnezeu „arătându-se ca fiind dumnezeu” luând pentru el ceea ce aparţine numai lui Dumnezeu, adică iertarea de păcat, este una dintre blasfemii şi una principală, pe care gura lui este deschisă pentru a o rosti, să dispună de păcat, să-l ierte (2 Tes. 2:4; Apoc. 13:5, 6), nici cel mai mare înger din cer nu poate ierta sau procura iertarea unui singur păcat; nu au putut nici pentru cei ca ei care au păcătuit, nu pot nici pentru fii oamenilor.
4a2. Omul nu are şi nu poate face nimic pentru a procura iertarea de păcat, nici pentru el, nici pentru alţii; nici un om prin puterea lui sau prin bogăţia lui nu poate da lui Dumnezeu o răscumpărare pentru el sau pentru fratele lui, sau să facă ispăşire pentru păcat şi să obţină iertarea lui „ nu are profit în ziua mâniei”: când Dumnezeu va veni să trateze oamenii pentru păcatele lor şi să-şi reverse mânia asupra lor pentru ele, nu le vor ajuta pungile cu aur şi argint. Iertarea păcatului nu poate fi obţinută nici prin fapte neprihănite; dacă ar fi aşa, nu ar mai fi prin har; deoarece harul şi faptele sunt opuse, oamenii ar fi salvaţi prin fapte contrar Scripturii, deoarece iertarea este inclusă în salvare şi aceasta prin har, nu prin fapte: în plus, sângele lui Hristos ar fi vărsat în van; deoarece dacă neprihănirea sau îndreptăţirea veneau prin lege, atunci Hristos a murit în van; dacă iertarea păcatului venea prin faptele legii şi prin supunerea la aceasta, la fel Hristos ar fi murit în zadar. Încă odată, cele mai bune lucrări ale omului se datorează lui Dumnezeu; el are drept asupra lor, şi deci nu merită iertarea; nici nu există o proporţie corectă între ei şi iertare şi viaţă veşnică; o datorie nu poate fi plătită prin alta, sau datoria pedepsei să fie remisă de datoria supunerii. Iertarea nu este procurată de pocăinţă; ambele sunt daruri ale harului; şi deşi date aceloraşi persoane, una nu este cauza celeilalte; cel puţin pocăinţa nu este cauza remiterii; deoarece pocăinţa evanghelică adevărată vine din şi este influenţată în exerciţiul ei de descoperirea şi aplicarea harului iertător; (vezi Ezec. 16:63). Lacrimile nu vor spăla păcatul, nerezistând la acestea va rămâne marcat înaintea lui Dumnezeu; lacrimile cu care o femeie, o păcătoasă a plâns şi a spălat picioarele lui Hristos cu ele, nu au curs pentru a procura iertarea păcatelor ei; ci au curs dintr-o dragoste iertătoare manifestată pentru ea. (Luca 7:37, 47). Iertarea nu este obţinută nici prin credinţă, ca şi acuză a ei; credinţa nu o obţine prin nici o virtute a ei, ci o primeşte ca obţinută prin sângele lui Hristos (Fapte 10:43; 26:18). Nu este obţinută nici prin supunere la ritualul botezului în apă; botezul nu îndepărtează păcatul iniţial şi nici pe cel actual; nici vina ca în cazul arătat de Simon Magus; deoarece chiar dacă cei 3000 sunt călăuziţi să fie „botezaţi în Numele lui Hristos, pentru iertarea păcatelor”; şi Saul a fost sfătuit de către Anania să „se ridice şi să fie botezat şi spălat de păcate” (Fapte 2:38; 22:16), totuşi, înţelesul nu este că iertarea se obţine prin botez, sau păcătoşii să fie curăţaţi prin aceasta; ci înseamnă că prin acest ritual, ei pot fi conduşi spre suferinţele, moartea şi sângele lui Hristos înfăţişaţi în el; pentru Numele Căruia este acordată iertarea păcatelor şi al Cărui sânge a curs pentru aceasta şi curăţeşte.
· 4a3. Numai Dumnezeu poate ierta păcatul; este prerogativa Lui; îi aparţine şi nu altcuiva (Marcu 2:7; Isa. 43:25; Dan. 9:9). Şi aceasta apare din natura păcatului însuşi; este comis împotriva lui Dumnezeu; şi nimeni decât cel împotriva căruia este săvârşit nu poate să-l ierte; este o fisură în legea Lui dreaptă; şi numai Dătătorul legii, care poate salva sau distruge îl poate ierta sau elibera de obligaţia pedepsei pentru el. Dacă mai era cine4va care putea ierta, atunci ar fi cineva egal cu Dumnezeu; deoarece „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele” (Mica 7:18), şi se poate observa că sfinţii din toate vremurile, din Vechiul şi Noul Testament, nu au venit pentru iertarea păcatului decât la Dumnezeu; şi nici nu au fost trimişi la altcineva pentru aceasta (Ps. 51:1; Dan. 9:19; Matei 6:9, 12; Fapte 8:22).
4a4. Totuşi, toate cele trei persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul au de-a face cu aceasta. Dumnezeu Tatăl a prevăzut binecuvântările iertării în inima Sa, în scopurile Sale, în sfatul şi legământul Său; şi a trimis pe Fiul pentru a fi împăcare şi iertare, prin credinţa în sângele Lui; şi o acordă de dragul Lui; arătând nu numai har, ci şi dreptate şi credincioşie; deoarece în urma vărsării sângelui Fiului Său, El este „drept şi credincios să ierte păcatul”; drept, pentru că sângele lui Hristos este o ispăşire suficientă pentru el; şi credincios sfatului Său, legământului şi promisiunilor cu privire la aceasta. Hristos, ca Dumnezeu şi ca Fiul lui Dumnezeu are puterea de a ierta păcatul, ca Emanuel, Dumnezeu este cu noi. Dumnezeu în natura noastră şi când a fost aici pe pământ; fapt de care a dat dovadă printr-un alt act al puterii Lui divine, vindecând un olog care şi-a luat patul şi a umblat (Matei 9:2, 6). Ca omul Dumnezeu şi Mijlocitor, sângele Lui a curs pentru iertarea păcatului; şi prin el a obţinut-o, ca avocat al poporului Său, El cheamă la ea şi cere aplicarea ei când este dorită; şi ca şi Salvator înălţat o oferă şi este predicată în Numele Lui, conform cu poruncile Lui, de către lucrătorii Evangheliei. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este de asemenea implicat: El convinge oamenii de păcat şi de nevoia de iertare; o face manifestă; ia sângele lui Hristos şi-l aplică pe conştiinţă, care vorbeşte despre pace şi iertare; pronunţă sentinţa în conştiinţa păcătosului; este Duhul Sfânt al făgăduinţei şi pecetluieşte iertarea păcatului într-o promisiune; şi mărturiseşte pentru duhurile poporului lui Dumnezeu că ei sunt cei iertaţi.
4b. Doi, cauza mişcării impulsive a iertării nu este nici suferinţa, nici meritul omului; nici o lucrare a neprihănirii făcută de el; nici măcar a harului Duhului din el; ci harul suveran şi îndurarea lui Dumnezeu, prin Hristos, (Efes 1:7; Ps. 51:1; Luca 1:77, 78).
4c. Trei, cauza meritorie care obţine aceasta este sângele lui Hristos, care a curs pentru ea, a obţinut-o şi de dragul căruia, Dumnezeu iartă păcatul; care are virtute din uniunea firii omeneşti cu persoana divină a Fiului lui Dumnezeu; vezi (Evr. 9:14; 1 Ioan 1:7).
5. Cinci, efectele iertării, când este aplicată; care nu sunt percepute decât dacă ea este aplicată; şi ele sunt,
5a. Pacea conştiinţei, când păcatul este pe conştiinţă şi nu se vede sau simte iertarea, nu există pace; dar este o opinie de interes în justificare, prin neprihănirea lui Hristos şi iertarea prin sângele Lui; dar este pacea despre care şi pe care acest sânge o oferă; şi pe care lumea nu o poate lua; o pace care depăşeşte orice înţelegere şi este mai bine experimentată decât exprimată.
5b. Bucuria duhului, când păcatul este ca o povară grea, fără a vedea iertarea, mintea este deprimată; este plină de tristeţe şi o înţelegere melancolică a lucrurilor, dacă nu cu disperare, ca în cazul lui Cain: un spirit rănit de simţul păcatului şi fără a vedea iertarea, cine poate îndura? Dar când Domnul spune „Fiule”, sau „fiică, bucură-te, păcatele îţi sunt iertate!” bucuria apare; duhul care era doborât se ridică; capul, care era plecat este ridicat; înfăţişarea care arăta tristă, zâmbeşte; sufletul aude bucurie şi încântare; şi oasele care erau zdrobite se bucură.
5c. Mângâierea sufletului: sufletul atins de har, dacă este sub păcat, înţelege că Dumnezeu este mânios pe el şi nu are mângâiere; dar când este manifestat harul iertător, mânia se îndepărtează şi este mângâiat: şi aceasta este una din căile şi mijloacele prin care Dumnezeu vrea ca poporul său să fie mângâiat prim lucrători: „Vorbiţi bine Ierusalimului, şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui.” (Isa. 40:1, 2), şi când lucrarea lor este însoţită de Duhul lui Dumnezeu, mângâierea este savurată.
5d. Accesul la Dumnezeu cu curaj şi încredere: sufletul sub presiunea şi greutatea păcatului se mişcă greu la tronul harului; şi când ajunge acolo nu îşi poate ridica ochii, ci priveşte în jos in capul pieptului, spunind, „Doamne ai milă”, sau îngăduitor „cu mine, un păcătos!” dar când vede sângele, neprihănirea şi jertfa lui Hristos, vine cu libertate, curaj şi încredere; mai ales când are o vedere clară şi liniştită a iertării păcatului, prin sângele lui Isus, are curaj să intre în Sfânta sfintelor şi vine la scaunul lui Dumnezeu şi pretinde atenţie pentru el.
5e. Frecventarea închinării divine cu plăcere şi încântare
: aceasta vine dintr-un simţ al iertării de păcat şi este capătul ei; „la Tine este iertarea ca să fii de temut”, adică lăudat, deoarece teama este o închinare, interioară şi exterioară; şi denotă în special, slujirea Domnului cu reverenţă şi teamă pioasă. Şi a avea conştiinţa curăţată de faptele moarte prin sângele lui Hristos, aşează sufletul la capacitatea cea mai mare şi cadrul cel mai potrivit pentru a-L sluji pe Dumnezeul cel viu, (Ps. 130:4; Evr. 12:28; 9:14).
5f. Dragostea pentru Dumnezeu şi Hristos este vie, susţinută şi crescută de aplicarea iertării; care este o dovadă a dragostei lui Dumnezeu faţă de un păcătos şi produce dragoste din nou; femeia săracă din Evanghelie, păcătoasă cum era, a iubit mult, deoarece i s-au iertat multe păcate (Luca 7:47).
5g. Pocăinţa evanghelică şi exercitarea ei sunt influenţate mult de iertarea păcatului: lacrimile pocăinţei care au curs din ochii femeii menţionate anterior, au curs din simţul harului iertător şi al îndurării, păcatul nu apare niciodată mai odios decât prin sticla dragostei care iartă; ruşinea, confuzia şi tăcerea nu sunt mai manifeste decât atunci când un suflet ştie că Dumnezeu are pace cu el pentru tot ce a făcut; aceasta produce o suferinţă pioasă, o suferinţă după voia lui Dumnezeu, pentru păcatul comis împotriva unui Dumnezeu al dragostei, harului şi milei; credinţa priveşte mai întâi la Hristos şi are iertarea prin El; şi apoi urmează regretul evanghelic şi pocăinţa (Ezec. 16:63; (Zah. 12:10).
5h. Mulţumirea sufletului pentru o astfel de îndurare; alta mai mare nu poate fi: dacă un om este într-adevăr impresionat de aceasta, el îşi va chema sufletul şi tot ce este în el să binecuvânteze şi să laude pe Domnul pentru tot ajutorul; şi mai ales pentru „iertarea tuturor fărădelegilor” (Ps. 103:2, 3). Gândiţi-vă cu ce recunoştinţă şi mulţumire un rău făcător condamnat, gata să fie executat, primeşte iertarea de la regele lui! Cu aceasta şi cu mult mai mult, sufletele sensibile la păcat, la defectul acestuia şi la pericolul lui, primesc iertarea de păcate, prin sângele lui Hristos, de la Regele Regilor.
6. Şase, proprietăţile iertării.
6a. Este un act al harului liber al lui Dumnezeu; este conform cu „bogăţia” adică este din plin, acordat din abundenţă; şi conform cu „bogăţiile de îndurare”, îndurarea fiind arătată din plin, (Efes 1:7 Ps 51:1). Este un act al harului Tatălui, care a găsit răscumpărarea; şi pe baza ei a eliberat oamenii de la a merge în groapa putreziciunii; a trimis pe Hristos să fie împăcarea, prin credinţa în sângele Lui, pentru iertarea păcatelor, şi de dragul Lui le iartă: şi este un act al harului Fiului, în a-Şi vărsa sângele pentru iertare: şi este un act al harului Duhului, să conducă la sângele lui Isus, care vorbeşte despre pace şi iertare; la acea fântână deschisă pentru a te spăla de păcat şi necurăţie; să iei lucrurile lui Hristos, sângele Lui, neprihănirea şi jertfa şi să fii interesat de ele şi să le aplici. Iertarea de păcat este unul dintre lucrurile care sunt date gratis de Dumnezeu, despre care Duhul îţi dă cunoştinţa; şi este un act de har suveran, nemeritat şi deosebit. Dumnezeu îl acordă celor care vrea El, conform cu voia Lui suverană şi persoanelor care nu-l merită, care erau vinovate de tot felul de păcate, omisive şi comisive; unora ca aceştia le spune El, „Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.” (Isa. 43:25), şi este acordat unora şi nu altora, care sunt la fel de răi; şi pentru oameni şi nu îngeri; deoarece pentru îngerii care au păcătuit nu este extinsă mila iertătoare; ci numai oamenilor rebeli şi păcătoşi.
6b. Este un punct de dreptate; Dumnezeu este drept când iartă pe cei care se pocăiesc de păcatele lor, le mărturisesc şi cred în Hristos; „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele” (1 Ioan 1:9), pe socoteala sângelui Fiului Său, care a curs pentru iertarea păcatului şi credincios sfatului, legământului şi promisiunilor Sale, să o acorde pe baza aceasta; şi deci Hristos, ca şi Mijlocitor, o cere în baza dreptăţii; ca să fie aplicată poporului Său, pentru care Şi-a vărsat sângele; şi a devenit jertfa de împăcare pentru păcatele lor; şi pledează pentru ei, cu putere şi eficient. (1Io 2:1,2).
6c. Este un act complet; este o iertare de toate păcatele şi încălcările oamenilor lui Dumnezeu, nici unul nu este lăsat neiertat; şi este făcută „simul” şi „semel”, împreună şi imediat; deşi manifestarea şi aplicarea pot avea loc la timpuri diferite, după cum o doresc credincioşii; totuşi în mintea lui Dumnezeu, ea s-a întâmplat imediat; iertare deplină şi liberă de toate păcatele, trecute, prezente şi care vor veni. Nu există nici o obiecţie la aceasta, că păcatele trebuie iertate înainte de a fi comise; aşa sunt în virtutea promisiunilor chezaşe ale lui Hristos şi a împlinirii lor. [1]
6d. Este un act care nu va fi niciodată anulat; este unul din acele daruri ale harului care sunt fără pocăinţă şi nu va fi revocat niciodată; este o binecuvântare dată de Dumnezeu în legământ şi în şi cu Fiul Său, Isus Hristos şi este ireversibil; este unul din acele lucruri făcute de Dumnezeu care sunt pentru totdeauna, păcatele odată iertate, sunt aşa pentru totdeauna; când vor fi căutate, nu vor fi găsite; sunt îndepărtate de la păcătosul iertat atât de departe cât este estul de vest; Dumnezeu le-a aruncat şi nu le va mai aduce niciodată la lumina înfăţişării Sale; le-a aruncat în adâncul mării şi nu le va mai aduce niciodată la suprafaţă.
6e. Este unul dintre punctele de căpătâi ale credinţei, şi binecuvântări ale harului; este primul dintre acele beneficii, pe baza cărora Psalmistul spunea sufletului său să laude pe Domnul, (Ps 103:2,3) lângă alegerea eternă, este recunoscut între binecuvântările spirituale cu care sunt binecuvântaţi sfinţii în Hristos; fiind o ramură a răscumpărării prin sângele Lui (Efes. 1:3, 4, 7), şi fericit este omul care este interesat de aceasta; are pace şi mângâiere acum şi se poate bucura în speranţa slavei lui Dumnezeu, în lumea cealaltă!
7. Şapte, răspunde la câteva întrebări legate de iertarea păcatului; care nu au fost incluse natural în celelalte puncte de deasupra.
7a. Dacă orice păcat este uşor de iertat sau scuzabil în natura sa şi nu merită moartea veşnică? Motivul acestei întrebări este diferenţa făcută de papistaşi între păcatele scuzabile şi cele mortale; ei spun că unele păcate sunt iertabile prin natura lor şi nu merită moartea veşnică, ci doar o pedeapsă mai mică, în timp ce altele sunt mortale şi merită moartea: dar nu este nici loc nici motiv pentru o astfel de diferenţiere; nici un păcat nu este iertabil în sine, ci mortal şi meritând moartea; deşi orice păcat este uşor de iertat şi scuzabil sau mai degrabă este iertat prin harul lui Dumnezeu şi sângele lui Hristos, cu excepţia unuia. Există o diferenţă între păcate, unele sunt mai mari, altele mai mici; (vezi Ioan 19:11) unele sunt fisuri ale unor situaţii mai grele sau ale preceptelor legii, ca cele împotriva primei table a legii; altele cu subiecte mai mici sau precepte, ca cele împotriva celei de-a doua table; unele au circumstanţe mai agravante decât altele, fiind săvârşite împotriva luminii şi cunoştinţei şi cu bucuria marilor binecuvântări şi privilegii (Luca 12:47, 48; Matei 11:22, 24) în timp ce altele sunt comise ignorant, fără cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi nu sunt favorizate de mijloacele celorlalte; totuşi orice păcat este mortal, sau merită moartea: moartea a ameninţat păcatul înainte ca acesta să fie comis, în cazul în care ar fi: şi primul păcat a dus moartea în lume cu el şi sfârşitul tuturor păcatelor este moartea; moartea este plata păcatului; orice păcat este săvârşit împotriva lui Dumnezeu şi este infinit, obiectiv, şi merită o pedeapsă infinită şi veşnică; este o fisură a legii şi orice nesupunere la aceasta are o recompensă sau răsplată dreaptă anexată, pedeapsă dreaptă sau mânia lui Dumnezeu care se descoperă şi lucrează; încălcarea celei mai mici dintre porunci este demnă de resentimentul divin; şi cel ce ofensează într-un punct este vinovat de toate; păcatul lasă o pată care nu poate fi îndepărtată de ceea ce face sau foloseşte păcătosul; şi o astfel de poluare exclude din Împărăţia lui Dumnezeu; cel mai mic păcat, chiar orice păcat al gândului, cuvântului şi faptei va fi adus la judecată şi trebuie dat socoteală pentru el: deşi tot felul de păcate sunt scuzabile sau uşor de iertat sau iertate prin harul lui Dumnezeu şi sângele lui Hristos; Dumnezeu iartă fărădelegea, încălcarea şi păcatul, ceea ce include tot felul de păcate; păcate foarte mari şi foarte adânci sunt şterse de dragul lui Hristos; cele care sunt stacojii devin prin El albe ca lâna, ca zăpada; sângele Lui curăţă de păcat; orice păcat este iertat, dar păcatul împotriva Duhului Sfânt, nu (Matei 12:31, 32).
7b. Va fi orice păcat iertat în lumea ce va veni? Motivul pentru această întrebare se datorează faptului că s-a spus despre păcatul împotriva Duhului Sfânt, că „nu va fi iertat nici în lumea aceasta, nici în cea care va veni”; ceea ce pare să sugereze că deşi acel păcat nu va fi iertat, altele vor fi: dar sensul expresiei este că nu va fi iertat niciodată; este o frază ce exprimă o durată fără sfârşit, că acel păcat va rămâne întotdeauna neiertat şi nu presupune nimic cu privire la alte păcate; şi răspunsul la întrebare este că nu este iertare pentru nici un păcat în cealaltă lume. Cât despre păcatele poporului lui Dumnezeu, iertarea lor este perfectă; toate au fost date lui Hristos şi purtate de El; şi El a adus un sfârşit pentru ele toate; şi a făcut împăcarea şi satisfacţia perfectă pentru ele; şi Dumnezeu, de dragul lui Hristos a iertat toate încălcările şi nu va mai fi comis nici un păcat nou; voia lui Dumnezeu va fi făcută de ele cu aceeaşi perfecţiune ca şi de îngeri; nu va fi păcat acolo care să trebuiască iertat; va fi într-adevăr o declaraţie generală de iertare şi de binecuvântare a lor cu aceasta şi cu toate celelalte binecuvântări adresate lor în Hristos, „Veniţi binecuvântaţii Tatălui”; şi vor trăi sub harul continuu iertătorşi în admiraţie pentru el şi mulţumire pentru el, dar nici un act particular de iertare nu va fi dat de Dumnezeu, nici aplicat lor pentru vreun păcat anume: cât despre ceilalţi, uşa le va fi închisă în ziua judecăţii; uşa lucrării lumii; pocăinţa şi iertarea păcatelor vor fi predicate în Numele lui Hristos, după aceasta nu va fi pocăinţă de păcat în păcătoşi. Nici credinţă să crezi în Hristos pentru iertarea păcatelor, aceste haruri nu vor fi acordate nimănui în lumea cealaltă, uşa îndurării va fi închisă şi nu va mai fi deschisă oamenilor niciodată.
7c. Dacă păcatele celor iertaţi vor fi făcute cunoscute şi expuse celorlalţi în ziua judecăţii! Nu cred; motivele mele sunt că nu se va ţine socoteală decât de lucrările lor bune în Matei 25:1-46 deoarece nu pare a fi consecvent cu natura iertării; iertarea păcatului este exprimată prin acoperirea lui, când Dumnezeu iartă păcate, El le acoperă şi nu le va mai descoperi niciodată sau să îndepărteze sângele şi neprihănirea Fiului Său; şi dacă nu le descoperă, cine o poate face? Nici îngerii, nici oamenii, nici diavolii: este o ştergere ca a unui nor; şi când un nor este împărţit şi risipit, nu mai poate fi vreodată adunat; păcatele sunt aruncate de Dumnezeu în adâncimile mării; şi sunt îndepărtate cât este estul de vest şi niciodată, chiar dacă sunt căutate, nu mai sunt găsite. Nu este în concordanţă cu starea şi condiţia celor iertaţi ca păcatele lor să fie expuse; Hristos care a suferit atât pentru a sfinţi şi curăţa Biserica, ca să o prezinte ca o biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură sau orice altceva de acest fel, nu va mai suferi ca păcatele lor să apară; biserica va coborî din cer ca o mireasă împodobită şi pregătită pentru soţul ei, cu slava lui Dumnezeu peste ea şi îmbrăcată cu hainele strălucitoare ale nemuririi şi slavei, ca şi cu pânză frumoasă, curată şi albă, neprihănirea Domnului ei; va fi acum nuntă desăvârşită cu Mielul; şi pare în afara firii ca El să sufere greşelile, eşecurile, păcatele şi încălcările ca să fie expuse în ziua nunţii; şi care ar cauza ruşine şi înroşire, ceea ce nu pare consecvent cu starea de fericire.
7d. Dacă este datoria sfinţilor să se roage pentru iertarea păcatelor? Rugăciunea, în sine, este o îndatorire morală, cuvenită tuturor; şi lumina firii va călăuzi persoanele în necaz să se roage la Dumnezeu pentru eliberare; şi când ei presupun că au comis o ofensă divinităţii, prin păcat şi El este mânios pe ei şi judecăţile Lui sunt sau vor veni peste ei; este normal să se roage ca El să-i ierte şi să-i elibereze de problemele prezente, sau care se tem ei că vor veni peste ei; ceea ce poate fi observat la marinarii lui Iona, care erau păgâni; şi apostolul care l-a călăuzit pe Simon Magul, un om neregenerat, şi cunoscut ca fiind cunoscut pentru „roagă-te” la Dumnezeu ca poate „gândul acesta al inimii” să fie „iertat” (Fapte 8:22). Dar aceasta nu răspunde la întrebare, care este dacă păcătoşii iertaţi trebuie să se roage pentru iertarea păcatelor? La care se poate răspunde că aceşti iertaţi ori au un simţ şi percepere ale iertării păcatelor lor sau nu le au; dacă le au, nu au nevoie, în prezent cel puţin, să se roage nici măcar pentru manifestarea ei faţă de ei, deoarece o au deja; dacă nu au o vedere confortabilă asupra ei, ceea ce este uneori situaţia celor iertaţi, cum era a bisericii, când s-a zis „Am păcătuit, am fost îndărătnici, şi nu ne-ai iertat!” (Plângeri. 3:42),vor vedea atunci şi îndatorirea lor şi privilegiul şi interesul să se roage o opinie şi o manifestare proaspătă a ei; şi întrucât sfinţii păcătuiesc zilnic în gând, cuvânt sau faptă, Hristos a sfătuit să se facă cereri zilnice pentru aceasta, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea „pâinea zilnică” şi „să ne ierte păcatele” (Luca 11:3, 4), şi se pare că a fost practica sfinţilor din toate vremurile, să se roage pentru iertarea păcatelor în sensul sugerat; aşa s-a rugat Moise când poporul Israelului a păcătuit la Sinai „dar iartă-ne fărădelegile şi păcatele noastre!” (Ex. 34:9), aşa s-a rugat David „Pentru Numele Tău, Doamne, iartă-mi fărădelegea, căci mare este” (Ps. 25:11). O cerere ciudată, aceasta! Un motiv pentru care să nu fie iertată, s-ar gândi cineva; şi era atât de mare în înţelegerea sa, încât dacă nu avea descoperirea şi aplicarea iertării, nu rezista sub el; şi rugându-se astfel, şi cu succes, el încurajează alţi sfinţi să facă la fel ; „Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” şi aşa a făcut; „Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită!” (Ps. 32:5, 6), adică pentru iertarea păcatelor şi dovada când au avut nevoie; aşa s-a rugat Daniel pentru el şi pentru alţii, „Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne!” (Dan. 9:19), şi astfel sfinţii din Noul Testament sunt călăuziţi de Hristos să se roage, după cum s-a observat ; dar trebuie înţeles într-un mod explicat, consecvent cu natura iertării, obţinută de Hristos şi dată de Dumnezeu; nu se poate presupune ca sfinţii să se roage ca sângele lui Hristos să curgă din nou, pentru a le procura o iertare nouă; nici ca un act nou de iertare să existe în mintea divină, din moment ce Dumnezeu a iertat toate încălcările prin sângele Fiului Său, vărsat odată pentru totdeauna; dar pentru a avea manifestarea proaspătă, descoperirile şi aplicarea iertării, când au nevoie de ele, păcătuind continuu împotriva lui dumnezeu: nu înţeleg în nici un alt sens ca sfinţii să se roage pentru iertarea păcatului. [2]
Mai sunt şi alte întrebări ce pot fi puse, dar sunt înlocuite de ceea ce s-a spus deja cu privire la ele; ca de exemplu, De ce este de neiertat păcatul împotriva Duhul Sfânt? Motiv dat (vezi „Despre păcatele actuale”). Şi dacă un om poate să ierte alt om? Şi în ce sens? La care răspunsul este, da, poate şi în unele cazuri trebuie; fiind un rău şi o ofensă pentru el: şi dacă păcatele împotriva lui Dumnezeu pot fi iertate de El însuşi fără o satisfacere a justiţiei Sale? Şi dacă, în urma satisfacerii, cum poate iertarea să fie liberă sau din harul liber? Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit într-un capitol precedent.
NOTE:
[1] “Justificatio virtualiter peracta est—-cum filius statim post lapsum datus est mediator et sponsor electorum ex decreto”, Gen. iii. 15. “itaque hoc sensu quadam ratione peccata possunt dici fidelibus remissa, antiquam sunt commissa”, Leydecker. Synops. Theolog. Christian. l. 5. c. 5. s. 33.
[2] “Petitur quotidie remissio peccatorum a justificatis, ut sensus et manifestatio ejus magis magisque percipiatur, pro ut singularia peccata postulant”, Amesii Medulla Theolog. l. 1. c. 27. s. 25.
