Un trup al divinităţii doctrinale
Cartea 3—Capitolul 8
PĂCATUL ŞI CĂDEREA PRIMILOR NOŞTRI PĂRINŢI
de JOHN GILL
Legea care a fost dată primilor noştri părinţi şi legământul care a fost făcut cu ei, au fost călcate curând de ei; „Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând (sau ca Adam)” (Osea 6:7), ei nu au continuat multă vreme să asculte de el, şi ei au fost creaţi în acea stare de integritate; dar păcătuind, au căzut din ea, într-o stare de păcat şi mizerie.
1. Mai întâi, voi considera persoanele păcătuind, aceleaşi cărora le-a fost dată legea, şi cu care a fost făcut legământul; părinţii comuni ai omenirii, Adam şi Eva; mai întâi Eva şi apoi Adam; pentru că mai întâi a păcătuit Eva şi apoi Adam; deşi Adam a fost primul creat, Eva a păcătuit prima (1 Timotei 2:13, 14).
1a. În primul rând, Eva a fost ademenită şi înşelată de şarpele cel vechi, diavolul, pentru a mânca din fructul interzis, prin care ea a păcătuit şi a căzut din starea sa originală; se poate considera că păcatul ei a început prin parlamentarea cu şarpele; în special cu privire la un subiect ca fructul interzis; ea ar fi putut suspecta că i se pregătea ceva, prin introducerea unui astfel de subiect de conversaţie, şi de către o creatură atât de extraordinară; şi de aceea ar fi trebuit să întrerupă imediat aceste relaţii, şi să se abţină de la orice formă a răului, de la orice conducea sau ar fi putut fi un pas conducător spre aceasta; deşi există ceva ca o scuză a ei, că ea a luat întrebarea pusă de mincinos, ca fiind una inofensivă şi inocentă; şi faţă de care, în inocenţa şi în integritatea inimii sale, i-a dat un răspuns simplu şi cinstit: unii cred că ea a eşuat în relatarea pe care ea a oferit-o despre lege cu privire la pomul interzis de a fi mâncat; deopotrivă prin adăugarea la ea, spunând, „nici să nu ne atingem de el”; şi prin diminuarea sensului ei, „ca nu cumva să murim”, sau, „ca nu cumva probabil să murim”; ca şi când era o întrebare sau o îndoială în ea, dacă ei vor muri sau nu, dacă vor mânca din el; în timp ce Dumnezeu a spus „vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Dar ea trebuie să fie apărată în toate acestea; pentru că deşi atingerea nu este exprimată în interzicere, ea este presupusă; de vreme ce fructul nu putea fi smuls din copac, şi nici luat în mână, nici pus în gură, fără atingere: în plus, acesta poate fi considerat un argument al Evei de la mai mic la mai mare, că ei aşa cum nu puteau să atingă fructul, atunci cu siguranţă nici să mănânce din el. Şi cât despre cealaltă expresie, „ca nu cumva”, sau „ca nu cumva probabil să murim”, aceasta nu exprimă întotdeauna o îndoială, ci certitudinea evenimentului care va urma; (vezi Psalmul 2:12). Dar păcatul ei constă în acordarea încrederii în ceea ce a spus şarpele, „Hotărât, că nu veţi muri!”; în opoziţie directă cu Cuvântul lui Dumnezeu, „vei muri negreşit”; de care ea a început să se îndoiască, şi să nu aibă încredere în el; şi pentru a întări îndoiala şi necredinţa, şarpele ar fi putut lua din fruct, ar fi mâncat din el, şi nu numai că l-a recomandat ca fiind cel mai delicios fruct, ci l-a examinat înaintea ei, încât ea a văzut cu ochii ei că după mâncarea lui, nu a urmat nici un astfel de efect precum moartea, sau vre-un simptom al ei; şi probabil el a sugerat mai departe, că acea cunoştinţă şi înţelepciune superioară celorlalte creaturi pe care el le avea, se datorau faptului că el a mâncat acest fruct; şi că dacă ea şi soţul ei ar fi mâncat din el, ei şi-ar fi mărit şi îmbunătăţit cunoştinţa lor, pentru a fi egali cu îngerii; ceea ce, a constatat el, era cunoscut lui Dumnezeu. Acum datorită tuturor acestor lucruri s-a născut o dorinţă pofticioasă exagerată de a mânca fructul, acesta era atât de plăcut ca şi aspect, atât de bun de mâncat, şi având în el o astfel de virtute de a face mai înţelept şi mai cunoscător; astfel că dintr-o dată s-a născut în ea, „pofta cărnii, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii”: de aici în colo ea a păcătuit în interior, înainte de a mânca din fructul interzis. O mare parte din acelaşi progres poate fi observat în păcătuirea ei, prin ceea ce apostolul Iacov observă despre păcat; „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:15), pentru că pofta a zămislit, ea nu s-a mai putut abţine, ci a luat din fruct, fie de la şarpe sau din copac, şi a mâncat din el, şi astfel a săvârşit păcatul ei; şi nefiind mulţumită că a mâncat doar ea, dar i-a dat şi soţului ei să mănânce şi el; el era fie cu ea, sau la o anumită distanţă, spre care ea a mers direct, cu ceva din fruct în mâna ei, aşa cum se poate presupune, mâncând tot timpul în care ea a mers; şi când a ajuns la Adam, i l-a arătat, cât mai plăcut la privit, şi a lăudat delicateţea sa; şi fără îndoială a folosit acelaşi argumente cu el pentru a mânca, pe care şarpele le-a folosit, şi el a ascultat-o, mâncând, şi a păcătuit şi el. Pentru că,
1b. În al doilea rând, Faptul că Adam a păcătuit ca şi Eva, este foarte sigur; căci deşi se spune, „Adam nu a fost înşelat”; înţelesul este că nu el a fost primul înşelat, că el nu a fost înşelat de şarpe, ci de soţia sa; şi când se spune că ea a „călcat legea”, sensul este că ea a păcătuit prima; dar nu numai ea; ci şi Adam a păcătuit; de aici citim despre „călcarea de lege” a lui Adam (Romani 5:14). Şi dacă el a fost cu soţia sa când ea a mâncat din fruct, aşa cum se pare din text (Geneza 3:6), el a păcătuit prin faptul că nu a încercat să detecteze sofismul şarpelui; pentru că nu şi-a apărat soţia de atacurile lui; neconvingând-o să nu mănânce din fruct: pentru că nu a avertizat-o de pericol, da, pentru că nu şi-a folosit autoritatea sa conjugală, şi pentru că nu i-a poruncit să nu mănânce; pentru că dacă el a fost prezent şi tăcut, el trebuie să fie criminal şi suplimentar la păcatul ei; dar probabil că el nu a fost cu ea. Dar păcatul său constă în „ascultarea” de soţia lui, de solicitările şi cererile pe care i le-a făcut ea (Geneza 3:17). Probabil ea l-a îndemnat că ei trebuie să fi greşit în privinţa sensului legii; că Dumnezeu nu a vrut să spună niciodată prin ea că ei vor muri negreşit dacă vor mânca din fruct, de vreme ce ea a mâncat din el, şi era vie şi bine; prin astfel de insinuări Adam a fost convins să mănânce şi el. Deşi unii cred că el nu a fost înşelat de ea, că el ştia ce făcea, şi care va fi consecinţa acestui lucru; el a păcătuit cu ochii săi deschişi; a cunoscut în întregime sensul legii, şi care va fi efectul ei; dar ceea ce a făcut a fost ca să îi fie pe placul soţiei sale, şi dintr-o dragoste vehement pasională şi din afecţiune pentru ea; deoarece nu a vrut să o mâhnească; şi pentru ca ea să nu moară singură, el a ales să mănânce şi să păcătuiască şi să moară cu ea: dar şi aceasta a fost foarte criminal; era datoria sa să îşi iubească soţia sa ca pe trupul său; dar el nu trebuia să o iubească mai mult ca pe Dumnezeu: şi să asculte mai mult de vocea sa decât de vocea lui Dumnezeu. Totuşi Adam a păcătuit, şi păcatul lui este subliniat mai mult decât păcatul Evei; şi din cauza păcatului lui sunt imputate toate efectele triste ale căderii; păcatul şi moartea au intrat în lume prin el; în Adam toţi au murit; căci el a fost capul federal al întregii sale posterităţi, el nu a păcătuit ca o persoană singură particulară, ci ca şi cap comun al întregii omeniri (Romani 5:12-19; 1 Corinteni 15:21, 22). Unii s-au gândit că dacă doar Eva ar fi păcătuit, şi Adam nu, păcatul ei ar fi fost personal, şi ar fi afectat-o doar pe ea, ea nefiind un cap federal cu Adam; dar ea nu ar fi putut fi mama unei posterităţi fără păcat; căci „Cine poate produce un lucru curat dintr-unul necurat?” şi ea trebuia să moară pentru ofensa ei; într-adevăr Dumnezeu ar fi putut crea o altă femeie pentru Adam; din care s-ar fi putut naşte o sămânţă sfântă. Dar aceasta este doar o ipoteză; nici nu este atât de clar faptul că Eva nu avea o preocupare în conducerea federală; de vreme ce deşi legea a fost dată lui Adam, şi legământul a fost făcut cu el înainte ca ea să fie creată; totuşi el i-a fost făcut cunoscut ei, şi ea l-a consimţit, şi s-a considerat a fi în mod egal obligată faţă de el, şi a împărtăşit aceleaşi privilegii ca şi Adam; în particular, având stăpânire peste creaturi; şi ea a fost ca şi el, părintele comun al posterităţii lor, mama tuturor celor vii; era un trup cu el, şi amândoi unicul Adam (Geneza 5:2), capul întregii omeniri.
2. În al doilea rând, Cum s-a putut ca acele creaturi atât de înţelepte şi cunoscătoare, atât de sfinte, drepte şi bune; făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să păcătuiască, merită o întrebare: Cărui lucru s-a datorat păcatul şi căderea lor? Nu datorită lui Dumnezeu; el nu este autorul păcatului, nici nu ispiteşte la păcat; nici nu este ispitit de păcat: nici lui Satan, doar ca un instrument, momitor şi înşelător; ci lor înşişi, voinţei lor, păcatul a fost fapta lor proprie.
2a. Mai întâi, Nu lui Dumnezeu; el l-a interzis; el era nemulţumit de păcat; şi era ofensat de el la cel mai înalt grad. Cei care sunt împotriva noastră, reprezintă sentimentele noastre cu privire la păcatul lui Adam, ca fiind răspunzător de a-l face pe Dumnezeu autorul păcatului; ceea ce noi respingem şi detestăm. De aceea haideţi să considerăm ce interes avea Dumnezeu în această chestiune, prin care va fi evident că acuzaţia este falsă şi neîntemeiată. Şi,
2a1. Ce nu a făcut el.
2a1a. El nu l-a împiedicat pe şarpe de a ispiti, nici nu l-a oprit pe om de la a păcătui. El l-ar fi putut ţine pe şarpe în afara grădinii, şi i-ar fi putut porunci lui Satan să nu îi ispitească pe primii noştri părinţi; şi el ar fi putut împiedica faptul ca ispita să nu aibă nici o influenţă asupra lor; dar el nu a făcut aceasta: el nu l-a oprit pe Adam de la a păcătui, ceea ce el ar fi putut face; aşa cum l-a oprit pe Abimelec să nu păcătuiască împotriva lui, aşa cum i-a spus lui că a făcut; el l-a oprit şi pe Laban şi pe Esau să nu îl rănească pe Iacov; şi pe Balaam să nu blesteme poporul lui Israel; el ar fi putut face şi una şi cealaltă; dar el nu a făcut aceasta; nici nu era obligat să o facă. Şi pe de altă parte, el nu l-a forţat şi nu l-a îndemnat nici pe Satan să ispitească şi nici pe om să păcătuiască; ei amândoi au acţionat liber, fără nici o forţare sau constrângere. Satan, plin de ciudă şi de răutate, invidios de fericirea omului, liber şi voluntar a întocmit un plan ca să îl distrugă, şi a l-urmărit cu toată inima sa, şi l-a dus la îndeplinire; şi primii noştri părinţi, cu consimţământul întreg al voinţei lor, şi fără nici o forţare, au luat şi au mâncat din fructul interzis; nici unul dintre fiii şi fiicele lui Adam nu mâncat o mâncare cu o mai mare însufleţire, şi cu mai multă dorinţă, sau cu un gust mai bun, decât părinţii noştri care au mâncat din fructul interzis; apele furate sunt dulci, şi pâinea mâncată în secret este plăcută.
2a1b. Dumnezeu nu a reţinut nici o favoare de la om pe care i-a acordat-o, şi nici vre-o putere sau tărie de a sta pe care i-a dat-o; căci atunci când Dumnezeu face ceva de acest fel, aceasta este ca o pedeapsă pentru păcate anterioare; dar nici o astfel de pedeapsă nu a putut fi dată lui Adam, deoarece el încă nu păcătuise; dar Dumnezeu l-a lăsat în posesiunea deplină a tuturor puterilor şi abilităţilor pe care i le-a conferit; astfel că el putea să stea dacă ar fi dorit; el nu i-a oferit favoruri noi, nici nu i-a dat o putere şi o tărie în plus, faţă de care el nu era obligat; el i-a dat suficient, dacă el ar fi folosit-o corect, el ar fi continuat în integritatea sa; şi ar fi rezistat la fiecare ispită. Deci aceste acte negative ale lui Dumnezeu nu l-ar fi putut face răspunzător pe Dumnezeu de a fi autorul păcatului şi căderii lui Adam.
2a2. Sunt alte lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut, sau acte care sunt atribuite lui, în legătură cu această chestiune.
2a2a. El a ştiut mai dinainte despre păcatul şi căderea lui Adam; aşa cum el ştie mai dinainte toate lucrurile care se întâmplă în această lume, pe care nimeni nu le va nega ominscienţei şi preştiinţei lui Dumnezeu; şi dacă Dumnezeu a ştiut mai dinainte cel mai trivial şi mai posibil care se întâmplă oricărei creaturi ale sale; atunci cu siguranţă că un astfel de eveniment precum căderea lui Adam, atât de importantă în consecinţele ei, nu ar fi putut să scape de preştiinţa sa; acum preştiinţa lui Dumnezeu a lucrurilor viitoare decurge din determinările voinţei sale; el ştie mai dinainte ce va fi, deoarece el a determinat că aşa va fi. Prin urmare,
2a2b. Dumnezeu a predeterminat căderea lui Adam; aceasta a căzut sub decretul său, ca toate lucrurile care urmează să se întâmple în lume; nu se întâmplă nimic fără voia sa determinantă, „Cine a spus şi s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?” (Plângerile lui Ieremia 3:37), nimic nu se face, sau nu se poate face, pe care Dumnezeu nu vrea să se facă: faptul că această cădere a lui Adam a fost prin sfatul determinat şi preştiinţa lui Dumnezeu este un lucru sigur; deoarece suferinţele şi moartea lui Hristos, prin care se face răscumpărarea oamenilor de acel păcat, şi de toate celelalte, au fost rânduite mai înainte de întemeierea lumii; şi care ar fi fost precare şi nesigure, dacă acea cădere a lui Adam nu a fost printr-un astfel de decret (Fapte 2:23; 4:28; 1 Petru 1:20), dar atunci nici preştiinţa lui Dumnezeu, nici vre-un decret al lui Dumnezeu nu l-a pus pe Adam sub o necesitate de a păcătui; este adevărat, de aici rezultă o necesitate a neschimbării, adică, lucrurile pe care Dumnezeu le-a decretat se vor întâmpla neschimbate, dar aceasta nu este o necesitate a forţării; astfel Iuda şi Iudeii au păcătuit liber, unul prin trădare, ceilalţi prin omorârea lui Hristos; deci Adam a păcătuit liber, fără vre-o forţare sau constrângere, în ciuda oricărui decret al lui Dumnezeu cu privire la el; astfel că aceasta nu îl poate face pe Dumnezeu răspunzător de a fi autorul păcatului lui; el şi doar el a fost autorul păcatului.
2a2c. Dumnezeu a permis sau a tolerat păcatul şi căderea lui Adam, această permisiune nu a fost o permisiune sau o toleranţă simplă; Dumnezeu nu a fost un spectator inactiv al acestei afaceri; permisiunea a fost voluntară, înţeleaptă, sfântă, puternică şi eficace, potrivit cu sfatul neschimbabil al voii sale: el a dorit, şi nu a dorit păcatul lui Adam, în anumite aspecte; el nu l-a dorit ca pe un rău, ci ca pe ceva pe care el îl va respinge prin bine, un bine mai mare; el nu l-a dorit ca şi un păcat, ci ca un mijloc de a-şi glorifica harul său şi mila, dreptatea şi sfinţenia: şi aceasta nu a fost o permisiune simplă şi ineficientă, ci a fost însoţită în mod clar cu influenţă, deoarece,
2a2d. A existat un concurs al providenţei divine care a însoţit această acţiune, şi care a influenţat-o ca o acţiune, fără de care ea nu s-ar fi săvârşit niciodată; aşa cum providenţa divină îl suportă pe fiecare om rău în întregul curs al vieţii sale vicioase, şi astfel în timp ce el păcătuieşte; aceeaşi providenţă a susţinut fiinţa lui Adam, în timp ce el mânca din fructul interzis; altfel, dacă Eva nu ar fi putut să îşi întindă mâna sa şi să ia din fructul pomului şi să mănânce din el, nici Adam nu şi-ar fi putut întinde mâna şi să îl ia din mâna ei. Influenţele providenţei divine contribuie la fiecare acţiune, să fie ceea ce poate fi, ca o acţiune, deoarece toţi trăiesc şi se mişcă, şi îşi au fiinţa în Dumnezeu; fiecare acţiune, ca o acţiune, este de la Dumnezeu; dar înclinarea, neregularitatea şi păcătoşenia acţiunii, este de la creatură: de aceea Dumnezeu nu este autorul vre-unui păcat; deoarece el nu este autorul păcatului în nici un om, în ciuda afluenţei providenţei sale în fiecare acţiune a lui, ca şi acţiune, deci în nici în păcatul lui Adam.
2a2e. Prin plantarea grădinii şi a acelui pom particular al cunoştinţei binelui şi răului în ea, şi prin interzicerea lui de a mânca din acel fruct, se poate spune despre Dumnezeu că i-a permis lui Adam o ocazie de a păcătui; dar oare nu avea el dreptul, ca şi Domn al lumii, să planteze o grădină; şi ca şi Domn suveran să planteze orice pom i-a plăcut lui în ea, şi să interzică să se mănânce din el, fără a fi învinuit pentru aceasta? În special când el i-a dat lui Adam puterea de a se abţine de la el; şi Dumnezeu nu este mai răspunzător ca fiind autorul păcatului lui Adam, decât prin oferirea averii şi bogăţiilor unui om rău, care sunt ocazii ale păcătuirii sale, prin consumarea lor pentru poftele lui.
2b. În al doilea rând, Preocuparea pe care a avut-o Satan în această afacere se poate considera acum; şi ceea ce a făcut el nu a fost prin forţă sau constrângere, ci prin convingere; el a jucat rolul unui ispititor, şi de atunci are numele acesta (Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5), el a momit şi a sedus prin minciuni şi raţionamente false, şi astfel a biruit; se spune că el a ademenit-o pe Eva, şi că a înşelat toată lumea, reprezentanţii ei (2 Corinteni 11:3; Apocalipsa 12:9), şi pentru aceasta a folosit un şarpe, şi doar o formă şi o înfăţişare pe care şi-a însuşit-o; după cum este clar ca fiind recunoscut a fi unul din animalele câmpului, şi se spune că era mai şiret decât celelalte, pentru care această creatură îşi are reputaţia; şi din blestemul pronunţat asupra lui merge acum pe burtă: şi mănâncă ţărână în toate zilele sale; şi totuşi el nu era doar un şarpe, ci Satan era în el; aceasta apare nu numai din faptul că avea facultatea vorbirii, pe care astfel de creaturi nu o au; şi din faptul că avea puteri de raţionament, capabile de a forma un plan viclean, şi de a-l dirija şi de a-l realizam pentru a câştiga punctul său; şi din seducţia şi ruina oamenilor care este atribuită şarpelui cel vechi, diavolul (Ioan 8:44; 2 Corinteni 11:3; Apocalipsa 12:9).
Satan a arătat multă viclenie şi şiretenie în toată afacerea; prin folosirea şarpelui, cel mai ingenios dintre toate creaturile, care putea să se furişeze uşor în grădină neobservat, ceea ce alte creaturi nu o puteau face; şi probabil el era o creatură foarte încântătoare privirii, împodobit cu pete frumoase, şi de o culoare strălucitoare deschisă aurie, care, atunci când razele soarelui o băteau, o făceau să arate foarte plăcut, aşa cum se spune că sunt astfel de creaturi în acele părţi; tot ceea ce puteau să îl recomande lui Eva: ea putea să îl observe în special, şi să aibă o dragoste particulară pentru el; probabil el era foarte familiar pentru ea, probabil ea l-a făcut sul sau l-a tolerat să se încolăcească în jurul braţelor sale; şi ceea ce ar fi putut să o facă să îl îndrăgească şi mai mult era facultatea sa de a vorbi; prin care ea ar fi putut să converseze cu el despre lucruri neînsemnate; şi această familiaritate putea să fi continuat ceva timp înainte ca Satan din el să o atace; astfel că ea era obişnuită cu el, şi ne era o surpriză pentru ea că l-a auzit vorbind. Şiretenia lui Satan a apărut şi în mersul la lucru cu primii noştri părinţi atât de timpuriu, de îndată ce ei s-au instalat în starea lor de fericire, şi când abia gustaseră din plăcerile ei, şi înainte ca obiceiurile virtuţii şi ale bunătăţii să se fi întărit mai mult, când ar fi fost mai greu să le îmbunătăţească, şi a câştigat punctul său; de asemenea când a atacat-o mai întâi pe Eva, şi când ea era singură, şi soţul ei nu era cu ea, pentru a o ajuta, sfătui şi proteja. Nici nu s-a descoperit pe sine a fi ceea ce era cu adevărat; nu a declarat despre sine a fi un duh apostat, că el şi-a părăsit locul său dintâi, nesuportând să fie sub conducerea lui Dumnezeu, el a fost atât de crud şi tiranic; dacă el ar fi spus o astfel de blasfemie atât de ofensatoare împotriva lui Dumnezeu ca aceasta, femeia ar fi fugit de el dintr-odată, cu cea mai extremă orare şi detestare a lui, care ar fi distrus dintr-odată planul său; dar el a început, aparent ca având autoritatea lui Dumnezeu; şi că el avea puterea să interzică folosirea oricărui pom din grădină; şi doar a întrebat dacă el a făcut aceasta sau nu; cu greu ar fi crezut că cu Dumnezeu atât de bun cum era el, şi în special faţă de Adam şi Eva, a plantat o grădină pentru ei, şi a înzestrat-o cu toate felurile de fructe, încât nu i-ar reţine vreodată de la a mânca fructele din oricare pom, şi în special să nu le va produce moartea pentru o chestiune atât de neînsemnată ca aceea; că ei cu siguranţă l-au înţeles greşit, şi au greşit înţelesul său: şi după aceasta, şi mai multă conversaţie, femeia a început să se îndoiască dacă Dumnezeu a spus aceasta sau nu; sau oricum, că soţul ei a greşit înţelesul său, şi i-a dat un raport greşit despre aceasta ei, care nu era prezentă când a fost dată legea. Distingând că a câştigat teren, Satan a afirmat obraznic, că chiar dacă ei mănâncă, ei nu vor muri; şi că Dumnezeu ştia că o astfel de virtute era în fructul acelui pom, care îi va face pe ei mai înţelepţi şi mai cunoscători, atât de cunoscători ca şi Dumnezeu, cel puţin ca îngerii lui Dumnezeu: descoperind femeia că exista un ordin de creaturi superioare lor în cunoştinţă, şi cu priveliştea încântătoare a fructului, şi utilitatea lui, în special pentru a-i face mai înţelepţi, a luat din el şi a mâncat, şi l-a convins şi pe soţul ei să facă la fel. Şi astfel ei au păcătuit şi au căzut, nu prin forţare sau constrângere, ci prin ispitirea lui Satan, şi a seducţiei sale. De aceea,
2c. În al treilea rând, Păcatul, căderea şi ruina omului au fost de la el însuşi. Nu a fost prin ignoranţă şi prin dorinţa de cunoştinţă a căzut Adam; el a fost creat după chipul lui Dumnezeu, o parte care constă în înţelepciune şi cunoştinţă; el nu avea o inimă întunecată, oarbă sau împietrită; el îl cunoştea pe Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul său; el cunoştea voia sa, el ştia legea sa, şi care era consecinţa neascultării de ea; într-adevăr, el nu era atât de perfect dar faptul că asupra lui se putea impune ceva cu înfăţişarea unui bine fals, prezentat înţelegerii sale, pe care voinţa sa l-a ales, sub forma unui bine: aceasta nu era printr-un defect al sfinţeniei şi al dreptăţii din el; căci „Dumnezeu l-a făcut pe om drept”, l-a înveşmântat cu corectitudine şi sfinţenie a naturii, cu o înclinare spre ceea ce este bun, şi cu aversiune faţă de ceea ce este rău; dar pentru că el a fost făcut schimbător, altfel nu putea fi, el a fost lăsat la îndemâna schimbării voii sale, şi astfel a păcătuit şi a căzut; care este acea prostie, sau mai degrabă slăbiciune, care a făcut cel mai mare rang dintre creaturi, în starea lor originală, să fie răspunzător în comparaţie cu Dumnezeu, Creatorul: am putea spune, De ce l-a făcut Dumnezeu pe om schimbător? Am putea să mai întrebăm, De ce nu l-a făcut pe el Dumnezeu? Pentru că imuabilitatea, în sensul strict al ei este caracteristică lui Dumnezeu. Ar trebui să schimbăm întrebarea, De ce nu l-a întărit în starea în care el a fost creat, aşa cum i-a întărit pe îngerii aleşi? La care putem răspunde, Nu este improbabil că el l-ar fi întărit dacă el ar fi continuat puţin mai mult în acea stare de probă. Dar cel mai adevărat răspuns este că aceasta nu a părut a fi ceva bun în ochii săi; şi pentru a-şi arăta suveranitatea sa, el i-a întărit pe îngerii aleşi; dar nu i-a întărit pe restul îngerilor, deci nici pe om. Şi aceasta ar trebui să fie satisfăcător.
