de Thomas Paul Simmons
În capitolele „Satan – originea, lucrarea şi destinul său” şi „Starea originală şi căderea omului” am acoperit fundamentul originii păcatului în univers şi de asemenea şi intrarea sa în familia umană. Din acest motiv aceste subiecte nu vor fi tratate în acest capitol.
Este foarte important ca să avem o înţelegere adecvată a păcatului. Multe dintre erorile moderne cu privire la mântuire nu pot fi susţinute de cei care gândesc logic dacă au o concepţie potrivită despre păcat.
I. NATURA PĂCATULUI
Păcatul este un lucru ca o hidră. El prezintă diferite faze. Un tratament adecvat al păcatului trebuie să trateze următoarele faze:
1. PĂCATUL CA UN FAPT.
În 1 Ioan 3:4 avem o definiţie a păcatului ca un fapt. El este fărădelege sau a merge contrar legii lui Dumnezeu.
2. PĂCATUL CA O STARE.
Există mulţi oameni care nu pot sau nu vor să vadă că păcatul merge mai adânc decât un fapt făţiş. O mică reflectare va arăta că faptele noastre sunt doar expresii ale eului nostru interior. Păcătoşenia interioară trebuie să preceadă faptele făţişe ale păcatului.
Isus a învăţat acest principiu când El a spus: „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău: căci pomul se cunoaşte după rodul lui” (Matei 12:33). Aceasta înseamnă că trebuie să existe un copac corupt înainte de a exista un rod corupt. Isus a învăţat acest adevăr în mod explicit când a spus: „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele …” (Matei 15:19). El l-a învăţat din nou când a zis: „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19). Din nou El l-a învăţat în Predica de pe Munte accentuând faptul că oamenii pot încălca poruncile lui Dumnezeu când ascundem gânduri rele. Vezi Matei 5:21, 22, 27, 28. În cuvinte simple aceasta înseamnă că un om nu este ceea ce este deoarece face ce face; mai degrabă el face ce face datorită a ceea ce este, vorbind în mod esenţial.
Observaţi următoarele dovezi Scripturale adiţionale că omul nu este păcătos doar în comportament, ci el există într-o stare păcătoasă – o lipsă a conformării faţă de Dumnezeu în minte şi în inimă:
(1) Cuvintele evreieşti şi greceşti traduse „păcat” sunt la fel de aplicabile faţă de caracter şi specifică şi fapte.
(2) Păcatul poate consta în omiterea de a face lucrul corect cât şi facerea lucrului greşit.
„Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:17)
(3) Păcatul este atribuit gândurilor şi sentimentelor.
Geneza 6:5; Ieremia 17:9; Evrei 3:12.
(4) Starea sufletului care dă naştere la acte făţişe ale păcatului este numită expres păcat.
Romani 7:8, 11, 13, 14, 17, 20.
(5) Păcatul face referire la un principiu conducător în viaţă.
Romani 6:21.
3. PĂCATUL CA UN PRINCIPIU.
În principiu păcatul este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. El este a refuza să faci voia Lui care are fiecare drept de a cere ascultare de la NOI.
4. PĂCATUL ÎN ESENŢĂ.
„Îl putem urma pe Dr. E. G. Robinson spunând că, în timp ce păcatul ca o stare este deosebire faţă de Dumnezeu, ca un principiu este opoziţie faţă de Dumnezeu, şi ca un act este o călcare a legii lui Dumnezeu, esenţa lui este întotdeauna şi pretutindeni egoismul” (Strong Systematic Theology, p. 295).
Păcatul poate fi descris ca un pom al voinţei eului, având două rădăcini ramificate. Una este un „nu” lui Dumnezeu şi cererilor Sale. Cealaltă este un „da” pentru eu şi interesele eului. Acest pom este capabil să producă fiecare fel de păcat dintr-un catalog de păcate. Egoismul este clar întotdeauna în păcătos în ridicarea a „câteva sentimente joase sau de dorinţă cu privire la Dumnezeu şi la legea Sa” (Strong). Indiferent de ce formă ia păcatul, el se descoperă ca având egoismul ca rădăcină a sa. Păcatul poate lua formele avariţiei, mândriei, deşertăciunii, ambiţiei, senzualităţii, geloziei, sau chiar iubirea altora – în acest caz ceilalţi sunt iubiţi deoarece ei sunt concepuţi ca fiind într-un fel conectaţi sau contribuind la eu. Păcătosul poate căuta adevărul, dar întotdeauna pentru scopurile sale egoiste. El îşi poate da cele trebuincioase pentru a-i hrăni pe cei săraci, sau chiar ca trupul său să fie ars, dar aceasta doar prin dorinţa egoistă pentru satisfacerea cărnii sau pentru onoare sau recompensă. Păcatul ca egoism are patru părţi componente: „(1) Voinţa eului, în loc de supunere; (2) căutarea eului, în loc de binefacere; (3) auto-neprihănire, în loc de umilinţă şi reverenţă; (4) auto-suficienţă, în loc de credinţă” (Harris).
Ca dovadă a faptului că păcatul este în esenţă egoism vă oferim următoarele consideraţii:
(1) În apostazia zilelor din urmă se spune că „oamenii vor fi iubitori de sine” şi de asemenea „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:2, 4).
(2) Când „omul fărădelegii” se va arăta, el va fi cel care se „înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4).
(3) Esenţa legii lui Dumnezeu este să îl iubim pe Dumnezeu în mod suprem şi pe alţii ca pe tine.
Opusul acestui lucru este iubirea supremă de sine trebuie să fie esenţa păcatului. Matei 22:37-39
(4) Apostazia lui Satan a constat din preferarea eului şi a ambiţiei egoiste în locul lui Dumnezeu şi a voii sale.
Isaia 14:12-15; Ezechiel 28:12-18.
(5) Păcatul lui Adam şi Eva din grădină a izvorât dintr-o preferinţă a eului şi a satisfacerii eului în locul lui Dumnezeu şi a voii Sale.
Eva a mâncat din fructul interzis deoarece ea a crezut că acesta îi va da înţelepciunea dorită. Adam a împărtăşit fructul deoarece el a preferat-o pe soţia sa în locul lui Dumnezeu; şi motivul pentru care el a preferat-o pe soţia sa în locul lui Dumnezeu este pentru că şi-a imaginat că soţia sa va contribui mai mult decât Dumnezeu la satisfacerea eului.
(6) Crima lui Abel a fost stimulată de gelozie, care este o formă a egoismului.
(7) Egoismul este cauza lipsei de căinţă a păcătosului.
Dumnezeu a poruncit tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Oamenii refuză să facă aceasta deoarece ei preferă voinţa lor în locul voii lui Dumnezeu.
Astfel, vedem că păcatul nu este doar un rezultat al dezvoltării imperfecte a omului. Acesta este o pervertire a voii şi a caracterului. Omul nu îl va întrece niciodată câtă vreme este în trup. Regenerarea îl verifică, dar nu îl distruge. Păcatul nu este doar rezultatul unirii spiritului cu trupul. Spiritul în sine este păcătos şi ar fi la fel de păcătos în afara trupului ca şi în trup dacă este lăsat în starea sa naturală. Satan nu are un trup; totuşi el este păcătosul suprem. Păcatul nu este doar limitat. Îngerii aleşi din Cer sunt finiţi; totuşi ei sunt fără păcat. Sfinţii glorificaţi vor fi finiţi; totuşi ei nu vor mai avea păcat.
II. UNIVERSALITATEA PĂCATULUI ÎN FAMILIA UMANĂ
Toţi oamenii, cu o singură excepţie cea a Dumnezeului-om, Hristos Isus Domnul nostru, sunt păcătoşi prin natură şi exprimă acea păcătoşenie interioară în fărădelegi voite de îndată ce ajung la vârsta responsabilităţii. Acest fapt este dovedit de –
1. Nevoia universală de pocăinţă, credinţă şi regenerare.
Luca 13:3; Ioan 8:24; Fapte 16:30,31; Evrei 11:6; Ioan 3:3,18.
2. Afirmaţiile simple ale Scripturii.
1 Împăraţi 8:46; Psalmul 143:2; Proverbe 20:9; Eclesiastul 7:20; Romani 3:10,23; Galateni 3:22.
III. EXTINDEREA PĂCATULUI ÎN FIINŢA UMANĂ
Scripturile ne învaţă că extinderea păcatului în fiinţa umană este totală. Acesta este înţelesul depravării totale.
1. DEPRAVAREA TOTALĂ CONSIDERATĂ NEGATIVĂ.
Depravarea totală este un subiect mult înţeles greşit. Din acest motiv trebuie să înţelegem că depravarea totală nu înseamnă –
(1) Că omul prin natură este lipsit în întregime de conştiinţă.
Chiar păgânii au conştiinţă. Romani 2:15.
(2) Că omul prin natură este lipsit de toate acele calităţi care sunt lăudabile conform standardelor umane.
Isus a recunoscut prezenţa unor astfel de calităţi într-un anumit om bogat (Marcu 10:21).
(3) Că fiecare om este prin natură înclinat spre fiecare formă de păcat.
Acest lucru este imposibil pentru că unele forme ale păcatului le exclud pe altele. „Păcatul zgârceniei poate exclude păcatul luxului; păcatul mândriei poate exclude păcatul senzualităţii” (Strong).
(4) Faptul că oamenii sunt prin natură incapabili de a se angaja în fapte care sunt extern conforme cu legea lui Dumnezeu.
Romani 2:14.
(5) Oamenii sunt atât de corupţi cât ar putea fi.
Ei se pot înrăutăţi. 2 Timotei 3:13.
Astfel depravarea totală nu înseamnă că depravarea este totală în gradul ei. Aceasta are de a face doar cu întinderea ei.
(6) Mai mult, depravarea totală nu înseamnă că există depravare sau corupţie a substanţei sau a esenţei sufletului.
Depravarea totală constă doar într-o pervertire morală a tuturor aptitudinilor sufletului aşa cum vedem aceasta acum. Înclinarea păcătoasă a acestor aptitudini este ceea ce dă omului o natură păcătoasă. A spune că nu se poate afirma că omul are o natură păcătoasă fără a atribui păcatul substanţei sufletului înseamnă a nega că există vre-un lucru precum caracterul moral. Probabil că ceea ce s-a întâmplat în căderea rasei umane nu poate fi exprimat mai bine decât în următoarele cuvinte din Delitzsch; „În consecinţă cu primul păcat, natura internă a omului a devenit posedată de moarte, prin dizolvarea unităţii anterioare ale feluritelor puteri care acţionau reciproc în viaţa spiritului şi a sufletului; şi prin dispariţia vieţii spirituale după imaginea lui Dumnezeu, şi a reflectării sale în suflet. Până acum dragostea lui Dumnezeu a umplut voinţa spiritului, gândirea şi sentimentele: această viaţă triplă a spiritului umplută divin era imaginea sfântă a Divinităţii în om. Dar când gândurile Satanice a unui Dumnezeu neiubitor a găsit intrare în mintea omului, apoi a introdus duşmănie … în locul dragostei, şi Turba [confuzie, devastare, distrugere] în locul păcii: puterile sufletului au căzut în confuzie, şi s-au aprins într-o ardoare opusă lui Dumnezeu” (A System of Biblical Psychology, p. 153). Această condiţie căzută a omului este elucidată de Strong după cum urmează: „În fine, omul nu l-a mai făcut pe Dumnezeu scopul vieţii sale. În timp ce a reţinut puterea auto-determinării în lucruri inferioare, el a pierdut acea libertate care consta din puterea de a-l alege pe Dumnezeu ca ţintă ultimă. Intuiţiile raţiunii au fost întunecate anormal, de vreme ce aceste intuiţii, în ceea ce priveşte adevărul moral şi religios, sunt condiţionate de o stare corectă a afecţiunilor; şi – ca un rezultat necesar al întunecării raţiunii – conştiinţa, care ca şi judecător moral al sufletului, decide pe baza legii date ei de raţiune, devine perversă în declaraţiile sale. Totuşi această incapacitate de a judeca sau de a acţiona corect, de vreme ce era o incapacitate morală izvorâtă în cele din urmă din voinţă, era în sine demnă de urât şi condamnabilă” (Systematic Theology, p. 307). Într-un om de azi această incapacitate morală moştenită a izvorât din voinţa lui Adam care a fost voinţa rasei umane; şi de aceea voia noastră. 1 Corinteni 15:22; Romani 1:12, 16-19.
Să notăm dovada Biblică ale celor precedente considerând:
2. DEPRAVAREA TOTALĂ CONSIDERATĂ POZITIV.
Depravarea totală înseamnă că păcatul a pătruns în fiecare facultate a fiinţei umane tocmai ca o picătură de otravă care pătrunde în fiecare moleculă dintr-un pahar cu apă. Păcatul a pervertit fiecare facultate a omului, şi astfel a infectat fiecare act al său.
(1) Dovezi ale depravării totale.
A. Omul este depravat în minte. Geneza 6:5
B. În inimă. Ieremia 17:9
C. În sentimente astfel că el este potrivnic lui Dumnezeu. Ioan 3: 19; Romani 8:7
D. În conştiinţă. Tit 1:15; Evrei 10:22
E. În vorbire. Psalmul 58:3; Ieremia 8:6; Romani 3:13
F. Depravat din cap până în picioare. Isaia 1:5, 6
G. Depravat de când este născut. Psalmul 51:5; Psalmul 58:3
(2) Efectul depravării totale.
A. Nici o rămăşiţă de bine nu rămâne în om prin natură. Romani 7:18
B. De aceea omul prin natură nu se poate supune faţă de lege sau să îi placă lui Dumnezeu. Romani 8:7, 8
C. Omul este prin natură mort spiritual. Romani 5:12; Coloseni 2:16; 1 Ioan 3:14
D. De aceea el nu poate înţelege lucrurile spirituale. 1 Corinteni 2:14
E. De aceea el nu poate să se întoarcă de la păcat la Dumnezeu într-o pocăinţă şi o credinţă evlavioasă până când nu este impulsionat de Duhul lui Dumnezeu. Ieremia 13:23; Ioan 6:44, 65; 12:39, 40
Baza depravării şi a incapacităţii spirituale este în inimă. Ea este înşelătoare şi incurabil de rea (Ieremia 17:9). Din inimă ies izvoarele vieţii (Proverbe 4:23). Nimeni nu poate să facă un lucru curat dintr-unul necurat (Iov 14:4). De aceea nici sfinţenia şi nici credinţa nu îşi pot avea originea în inima naturală. Lucrurile bune ies dintr-o inimă bună şi lucrurile rele ies dintr-o inimă rea (Matei 7:17, 18; Luca 6:45).
3. DEPRAVAREA TOTALĂ APĂRATĂ.
Doctrina depravării ereditare totale, aşa cum este arătată mai sus, se opune la trei sisteme teologice care tratează efectele căderii lui Adam asupra rasei umane. Haideţi să notăm pe scurt aceste sisteme:
(1) Pelagianismul.
Acesta a fost propus de Pelagius, un călugăr Britanic, la Roma în anul 409. Unele dintre trăsăturile Pelagianismului nu au fost originale cu Pelagius. Totuşi, el a fost cel mai capabil şi cel mai minuţios exponent al sistemului ca un întreg.
Pelagius învăţa că fiecare suflet uman este creat direct de Dumnezeu. Aceasta este Creaţionism, care este susţinut şi de Aristotel şi Ieronim, opus faţă de Traducianism, propus de Tertulian şi însuşit tacit de Augustin. Atunci, logic, Pelagius s-a simţit obligat să considere sufletul unui bebeluş ca fiind liber de tendinţele rele. Dar el a fost în întregime ilogic în considerarea sufletului copilului ca fiind inocent sau pozitiv sfânt. Sfinţenia lui Dumnezeu interzice presupunerea că El poate crea o fiinţă care este numai inocentă, la fel de sigur cum interzice presupunerea că El poate crea o fiinţă rea. Dar Pelagius a crezut că sfinţenia nu putea fi creată. Vezi Efeseni 4:24; Coloseni 3:10; 2 Petru 1:4. Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, şi aşa cum am văzut, aceasta înseamnă mai mult decât simpla inocenţă. Doar raţionamentul arbitrar îl poate conduce pe vre-un Creaţionist să creadă că sufletul uman este numai inocent la conceperea sa.
Potrivit Pelagianismului singurul efect pe care păcatul lui Adam l-a avut asupra rasei umane constă în efectul exemplului rău dat de acesta. Păcatul lui Adam nu a fost în nici un fel păcatul nostru, şi noi nu moştenim natura coruptă de la el; singura corupţie a naturii umane este din neascultarea personală persistentă faţă de legea cunoscută.
Aşa cum ne-am aştepta, Pelagius învăţa că omul este în stare să asculte de legea lui Dumnezeu, şi că mântuirea poate veni prin lege cât şi prin evanghelie. El a crezut că oameni ca Abel, Enoh, Iosif, Iov, şi chiar Socrate şi Aristides au fost mântuiţi prin ascultarea de legea lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost exclus în întregime din viaţa interioară a omului, şi putea ajunge la om numai prin mijloace externe.
Această teorie nu cere o respingere detaliată sau extinsă. Studentul va vedea dintr-odată că aceasta este în antiteză faţă de învăţătura Bibliei în toate fazele sale. Să o îndepărtăm cu această caracterizare penetrantă a lui Dorner: „Aceasta este Deism aplicat naturii umane. Dumnezeu nu poate intra în fiinţa umană dacă ar vrea, şi nu ar fi vrut dacă ar fi putut. Voinţa liberă este totul” (System of Doctrine, 2:38).
(2) Arminianismul.
Acest sistem a fost elaborat de Arminius, un teolog olandez (1560-1609), care a slujit ca profesor la Universitatea din Leyden, în sudul Olandei. Puţine dintre elementele Arminianismului au fost originale ale lui Arminius. Origen a bazat alegerea lui Dumnezeu pe prevederea faptelor credinciosului. Mai mult Arminius s-a aplecat spre Semi-Pelagianism.
Arminius învăţa că oamenii sunt născuţi fără neprihănirea originală şi cu tendinţe rele inerente; şi de aceea ei sunt în întregime incapabili să asculte de Dumnezeu sau să ajungă la viaţa veşnică. Starea naturală a copilului poate fi numită păcătoasă, dar aceasta nu implică vină deoarece ea este mai degrabă fizică şi intelectuală decât voluntară. Mai mult aceasta nu izvorăşte din unitatea noastră rasială cu Adam. Păcatul lui adm nu a fost păcatul nostru. Noi moştenim infirmităţile noastre de la Adam prin hotărârea divină.
Ca o chestiune de justiţie, potrivit lui Arminius, Dumnezeu a acordat asupra tuturor oamenilor influenţa specială a Duhului Sfânt (adesea numită „abilitatea milostivă”) de la începutul conştiinţei, prin care omul are puterea de a coopera şi de a asculta de voia lui Dumnezeu. Doar când o fiinţă umană refuză în mod conştient să coopereze cu influenţa specială a Duhului Sfânt ea devine vinovată înaintea lui Dumnezeu. Arminianismul original a fost modificat foarte mult de John Wesley. Dar Wesleyanismul, în întregime este la fel de fals ca şi Arminianismul original.
Ceea ce s-a spus despre Pelagianism se poate spune şi despre Arminianism. Acesta nu are nevoie de o respingere în plus faţă de ceea ce este oferit în adevărul Bibliei aşa cum este arătat în prima parte a acestui capitol. În anumite privinţe el este simplu extra-scriptural; în altele este anti-scriptural; în timp ce în altele este logic nesănătos.
(3) Teologia Noii Anglii sau a „Şcolii Noi”.
Acest sistem reprezintă încercarea unui compromis dintre Arminianism şi Calvinism. El este numit „Şcoala Nouă” deoarece el se opune şcolii vechi de antropologie Puritană aşa cum este explicată de Edwards şi Bellamy. El a fost construit prin munca succesivă a lui Hopkins, Emmons, Dwight, Taylor şi în ultimul rând de Charles C. Finney. Această şcoală s-a opus în mare măsură adevărului învăţat de Edwards şi apoi a capitalizat erorile sale.
Este avantajos ca această şcoală de teologie să fie tratată aşa cum este ea reprezentată de cel mai recent apărător al ei, Charles C. Finney în Finney’s Lectures on Systemaic Theology (Lecturile lui Finney asupra teologiei sistematice). Această carte a fost foarte recomandată pentru tinerii predicatori baptişti. Aici sunt câteva exemple ale declaraţiilor sale: „Depravarea morală nu poate fi constituită în nici un atribut al naturii sau a constituţiei, nici în starea greşită sau căzută a naturii; pentru că aceasta este depravare fizică şi nu morală.” „Ea (depravarea morală) nu poate fi constituită din ceva în spatele deciziei, şi că susţine alegerii relaţia de cauză. Orice ar fi în spatele deciziei este fără palida legislaţie.” „Depravarea morală este păcătoasă, nu din natură, ci din starea voluntară.” (pag. 230, 231).
Cu privire la aceste afirmaţii remarcăm:
(A) Ele implică o negare a participării noastre în apostazia lui Adam, care este învăţată clar în Romani 5:12, aşa cum se arată în următoarele versete din capitol. „Au păcătuit” traduce un verb la timpul aorist în greacă. Timpul aorist poate exprima acţiunea echivalentă cu cea exprimată de timpul imperfect; dar în vederea contextului pasajului Versiunea Revizuită a renunţat la cuvântul „au” şi a tradus verbul grecesc simplu prin „păcătuit.” A lua acest verset ca referindu-se la păcătuirea personală a fiecărui individ este o smulgere crudă a ultimului articol al pasajului faţă de legătura lui cu primul articol. De ce se menţionează faptul că moartea a venit prin Adam dacă moartea noastră nu este rezultatul păcatului lui Adam? Mai mult, această interpretare „este inconsecventă cu versetele 13, 14, care au intenţia de a dovedi ce se afirmă aici: dar ele nu dovedesc faptul că de fapt toţi au păcătuit, ci mai degrabă contrariul” (Arnold, în An American Commentary on the New Testament (Un comentariu american al Noului Testament)). Înţelesul lui Romani 5:14 aşa cum este aici este dat de 1 Corinteni 15:22 – „Şi după cum toţi mor în Adam …”
(B) Ele neagă faptul că păcatul există ca o stare înainte de a exista o alegere a răului. Astfel ei neagă faptul că starea păcătoasă este cea care dă naştere la acte păcătoase. Aceasta contrazice principiul enunţat de Isus în Matei 12:33, şi implică faptul că un măr este măr deoarece el face mere şi nu invers. Isus a spus că faptele rele ies din inimă (Matei 15:19), şi cuvântul „inimă,” când este folosit într-un sens spiritual ca şi aici, se referă la sentimente, nu la voinţă. Astfel Isus a afirmat că voinţa acţionează din cauza sentimentelor. Isus a învăţat mai departe în Ioan 3:19 spunând că oamenii nu vin la lumină deoarece ei iubesc întunericul. Apoi Ieremia 17:9 spune că inima naturală este „disperat de rea.” În plus, Pavel a învăţat că păcatele sale deopotrivă de comitere şi de omitere erau rezultatul păcatului care locuia în el, adică, în natura sa carnală. Romani 7:8, 11, 13, 14, 17, 20. Păcatul care locuia în Pavel după ce el a fost mântuit nu era acolo deoarece voinţa sa era încredinţată faţă de acesta ca o preferinţă inerentă a sa, sau ca scop final;[1] acesta era acolo în ciuda voinţei sale şi împiedica actele executive ale voinţei sale. În mod natural, Finney a fost forţat de exigenţele sistemului său fals să nege că vre-o parte din Romani 7 descrie experienţa lui Pavel ca un om mântuit. Faptul că el trebuie să ignore şi să nege înţelesul clar al Bibliei pentru a susţine controversele sale este suficient pentru a arăta falsitatea lor totală.
(C) Ele sunt false în negarea implicată că voia omului natural acceptă întotdeauna în starea naturii sale. În sensul unei preferinţe inerente sau ca un scop final, un om natural vrea întotdeauna să fie ceea ce este. Altfel, el nu ar mai fi liber în ceea ce este, ci ar fi sub constrângere fără acesta; şi nu ar mai fi responsabil. Păcătosul este orb (2 Corinteni 4:3, 4), nu pentru că la un anumit punct al existenţei sale personale ar fi făcut o alegere deliberată de a fi orb. Dumnezeu spune că Diavolul este cel care l-a orbit. Cum? Forţând orbirea asupra sa? Nu; pentru că aceasta ar distruge liberul arbitru al păcătosului. Diavolul l-a orbit pe păcătos prin orbirea rasei prin cădere, din care păcătosul a primit orbirea sa prin moştenire. Totuşi păcătosul este responsabil pentru orbia sa. Aceasta ar putea fi adevărat numai pe baza acceptării sale a orbiei. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la orice tendinţă rea şi orice incapacitate a păcătosului prin natură.
(D) Ele sunt greşite în implicarea că sentimentele omului sunt sub controlul voinţei sale. Isus a spus că oamenii îl resping datorită sentimentelor lor. Ioan 3:19. „dragostea este împlinirea Legii” (Romani 13:10). De ce? Prima parte a versetul spune – „Dragostea nu face rău aproapelui …” adică, dragostea îl mişcă pe om să facă ce este corect. Cu alte cuvinte, dragostea controlează acţiunea şi aceasta înseamnă că dragostea controlează voinţa. Astfel voinţa este supusă sentimentelor. Un om nu alege să iubească în analiza finală. El iubeşte din cauza a ceea ce este şi datorită a ceea ce este obiectul afecţiunii sale. În analiza finală sentimentele sunt spontane. Aceasta nu înseamnă că intelectul omului, facultatea sa de a cunoaşte, nu are nici o parte în determinarea acţiunilor sale. Intelectul său este implicat întotdeauna în sentimentele sale.
(E) Ele sunt greşite prin faptul că ele neagă existenţa caracterului real. Dacă voinţa nu acţionează potrivit caracterului, atunci nu există nici un caracter; şi nici nu există responsabilitate. A vorbi despre caracterul voinţei ca despre un lucru separat de natura omului căruia îi aparţine voinţa înseamnă a vorbi absurdităţi copilăreşti.
(F) Ele sunt greşite prin faptul că afirmă că natura greşită şi căzută este „o depravare fizică şi nu naturală.” În alt lor Finney defineşte „depravarea fizică” o „depravare a substanţei fiind opusă depravării acţiunilor voinţei libere.” Aceasta înseamnă că Finney a negat că ar putea exista un astfel de lucru precum dezordinea morală şi spirituală în suflet fără o pervertire a substanţei sau a esenţei sufletului. Aceasta mai înseamnă că dacă ar exista un astfel de lucru precum dezordinea morală sau spirituală, o stabilire a sufletului în păcat, implicând o orbire a minţii şi o pervertire a inimii – cu alte cuvinte, o mortificare spirituală a tuturor facultăţilor sufletului, aceasta ar fi depravarea fizică şi nu depravarea morală, pentru care omul nu poate fi considerat a fi responsabil.
NOTE:
[1] Vezi tratamentul voinţei în capitolul Natura morală a omului pentru înţelesul acestor termeni şi de asemenea înţelesul „actelor de voinţă executive.”
