de Rev. C. Hanko
Matei 16:18
Ce înţelegem noi prin misiuni?
Întrebarea ar putea suna destul de banală, luând în considerare faptul că efortul de misiune este unul din subiectele cele mai discutate ale bisericii, unul din eforturile cel mai zelos încurajate şi îndeplinite.
Şi totuşi ce înţelegem noi prin misiuni?
Sau ca să punem întrebarea puţin mai diferit: Ce ne învaţă Scriptura cu privire la eforturile de misiune drept chemarea bisericii lui Isus Hristos din decursul istoriei până la sfârşitul vremii? Şi în aceiaşi legătură, care este chemarea individului în privinţa strădaniilor de misiune?
Lucrarea de misiune?
În a răspunde la această întrebare, ne gândim deodată la Marea Comisiune a Domnului nostru aşa cum este exprimată în Matei 28:19, 20, „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”. Vezi şi Marcu 16:15, 16; Luca 24:46, 47.
Din această Mare comisiune putem deduce câteva concluzii definite cu privire la misiuni drept chemare a bisericii.
Cuvântul „misiune” înseamnă „a fi trimis”, astfel, a fi trimis de Hristos. Numele de „apostol” înseamnă „unul care este trimis”. Apostolii erau numiţi în oficiul lor special de Cel trimis de Tatăl, de Hristos. El a suflat asupra lor Duhul Său drept Duh al Domnului înviat astfel calificându-i pentru lucrarea de apostolie, Ioan 20:22. În Ziua Rusaliilor ei au fost mult mai iluminaţi pentru lucrarea lor prin revărsarea Duhului peste biserică. Dar punctul care trebuie accentuat aici este că apostoli, cei unsprezece, au fost chemaţi în particular de Hristos şi calificaţi de darul Duhului Sfânt pentru a îndeplini lucrarea de proclamare a evangheliei până la capătul pământului. Mai târziu aceiaşi chemare vine prin intermediul bisericii către alţii, aşa cum vom vedea. Dar apostolii au fost primii care să fie chemaţi şi trimişi drept „pescari de oameni”.
Isus ne spune apoi în Marea Comisiune că cel care este trimis trebuie să înveţe. În mod literal aceasta poate fi tradus prin „a face ucenici”, adică a face ucenici din cei care ascultă Cuvântul. Ei nu trebuie făcuţi ucenici, urmaşi sau elevii unui anumit om, ci ai lui Hristos. Nimeni nu poate spune „eu sunt al lui Pavel”, sau „sunt al lui Chifa”, ci fiecare trebuie să fie un ucenic al lui Hristos, învăţat de El, şi prin urmare gata să-şi ia crucea şi să-L urmeze. Vezi 1 Corinteni 1:12, 13; Matei 16:24.
Aceasta este confirmat în Marcu 16:15, 16, „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit”.
Marcu vorbeşte despre predicarea evangheliei. Evanghelia este „vestea bună”, adică vestea bună pe care o aduce Isus prin ambasadorii Săi. Aceasta este vestea bună pe care o avem în Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu infailibil, autoritar. Acesta este Cuvântul care este puterea lui Dumnezeu care face ucenici din toate naţiunile.
Aici Isus accentuează încă o dată faptul că cei care fac lucrarea de misiune trebuie să fie chemaţi şi trimişi. Şi ei trebuie să meargă în toată lumea, la fiecare creatură. În timp ce predicarea evangheliei era limitată într-o mare măsură către Israel în vechea dispensaţie, şi Isus şi-a limitat predicarea Sa aproape în întregime către evrei, în noua dispensaţie evanghelia trebuie meargă dincolo de biserica stabilită, chiar la fiecare naţiune şi la toate popoarele, chiar până la marginile pământului. Căci Isus spune în Matei 24:14, „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”.
Misiunile definite
Putem defini aşadar lucrarea de misiune drept: Acea lucrare a lui Dumnezeu în Hristos cu ajutorul căreia, prin lucrarea oficială a Cuvântul prin biserică, El îşi adună biserica Sa drept aleşi ai săi şi popor răscumpărat în Hristos din naţiunile lumii, atât dintre evrei cât şi dintre neamuri.
De îndată ce vom avea ocazia să ne referim la această definiţie din când în când, este bine să o ţinem în minte şi să revenim la ea când este necesar.
Înainte de a intra în mai multe detalii despre acest subiect, ar trebui să ne întrebăm: Conform Scripturilor, ce ne motivează în a face lucrarea de misiune?
Suntem noi motivaţi de o dorinţă de a îmbunătăţi condiţiile sociale din această lume prezentă? Este ţelul nostru pentru o lume mai bună în care boala şi povara sunt reduse la un minim, războiul să fie îndepărtat, şi întreaga lume să se bucure de un mileniu de pace şi prosperitate, similar cu grădina originală a Edenului?
Sau suntem oare motivaţi în principal de o „pasiune pentru suflete”? Este preocuparea noastră centrală de a salva o lume pierdută? Sau poate că suntem motivaţi mai întâi de toate de dragostea noastră de Dumnezeu? Este dragostea lui Dumnezeu şi zelul pentru numele Său şi slava Sa preocuparea noastră centrală?
Motivul
Este important în această legătură să mergem la capitolul şase al profeţiei din Isaia, unde Isaia este chemat să fie profet. Acolo citim: „În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul, şi ziceau: ‚Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!’ Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum”. Reacţia profetului a fost că el a devenit conştient de nevrednicia şi insignifianţa sa, aşa că a strigat „‚Vai de mine! …căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!’” Dar acum nu scăpaţi din vedere următoarele două versete: „Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el, şi a zis: ‚Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!’ Am auzit glasul Domnului, întrebând: “Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?” La care omul lui Dumnezeu putea doar să răspundă: „Iată-mă, trimite-mă!”.
Oricine este trimis să predice evanghelia trebuie să fie umplut de un sens de sfinţenie a singurului Dumnezeu adevărat şi suveran. El este trimis de Dumnezeu, şi el trebuie să caute mai întâi şi întotdeauna slava lui Dumnezeu. Aşa cum Dumnezeu în sfinţenie este devotat faţă de Sine ca singurul Dumnezeu, tot aşa şi servitorul lui Dumnezeu trebuie să fie devotat faţă de Dumnezeu. Motivul său trebuie să fie întotdeauna: Slava lui Dumnezeu prin adunarea bisericii.
Este adevărat, de sigur, că „fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” 1 Corinteni 10:31. Aceasta sună ca banalitate în vremurile noastre nelegiuite, dar este în armonie perfectă cu prima petiţie a Rugăciunii Domnului: „Sfinţească-se Numele Tău”.
Prima şi cea mai importantă dorinţă a inimilor noastre face posibil să ne rugăm toate celelalte petiţii. Dar aceasta trebuie să fie prima.
Şi acesta este motivul pentru care trebuie să fie acesta motivul nostru în oricare strădanie de misiune a noastră. Căci Dumnezeu spune în Isaia 43:11, 12, „Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am prorocit, nu sunt străin între voi; voi Îmi sunteţi martori – “zice Domnul, – că Eu sunt Dumnezeu”. Ce motiv minunat: Spuneţi neamurilor că Domnul domneşte. El este Dumnezeu şi în afară de El nu este nimeni altul, El este singurul Mântuitor. „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” Apocalipsa 4:11.
Având aceasta în minte trebuie să ne întrebăm: Care este scopul misiunilor? Este acela de a crea împărăţia lui Hristos aici pe pământ? Sau este de a câştiga suflete pentru Isus? Unele din aceste expresii sunt folosite aşa de adesea încât am ajuns să le acceptăm fără să mai ne întrebăm. Dar unde în Scriptură suntem învăţaţi să căutăm o împărăţie pământească? Unde citim despre a face ceva pentru Isus, precum câştigarea de suflete? A fost acesta scopul profeţilor în vechea dispensaţie? A fost acesta motivul lui Isus în lucrarea Sa pământească? Aceasta e ceea ce spune Marea Comisiune?
În Scriptură veţi găsi exact opusul.
Scopul
Isus vorbeşte despre „învăţarea” tuturor naţiunilor, sau de a face ucenici din toate naţiunile. Aici avem deja cheia adevăratei lucrări de misiune, şi una importantă de fapt. În ziua Rusaliilor acel mic grup de ucenici, care numărau circa o sută douăzeci de suflete, a fost crescut la mai mult de trei mii. Zilnic alţii erau convertiţi şi adăugaţi la grupul ucenicilor lui Isus. Fapte 2:47 ne spune: „Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi”. Şi în Fapte 13:48 citim că „Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut”. Apostolii au fost trimişi să predice Cuvântul. Ei erau martorii lui Dumnezeu, proclamând Evanghelia mântuirii în numele Domnului lor înviat. Şi prin predicarea lor biserica era adunată. Adunarea bisericii, adică, a aleşilor lui Dumnezeu, este în mod evident scopul întregii strădanii de misiune.
Aceasta este în armonie cu mărturia lui Isus, că El trebuie să adune oile Sale care i-au fost date Lui de către Tatăl. El şi-a adunat oile din mulţimea evreilor în vechea dispensaţie. Dar lucrarea Sa nu era deloc terminată, căci mai erau multe alte oi date Lui de către Tatăl, care trebuiau să fie aduse şi ele. În Ioan 10:16 citim astfel, „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor”.
Cu aceasta în minte putem înţelege pasajul la care se face referire adesea din Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Orice student al Scripturilor trebuie să realizeze faptul că termenul „lume” din Scriptură aproape că nu se referă niciodată la toţi oamenii cap cu cap. Acesta se poate referi la suma totală a celor care sunt sub dominaţia lui satan, aşa că credinciosul este avertizat să nu iubească lumea de nelegiuire 1 Ioan 2:15. Cine ar crede că „lumea” din 1 Ioan 2:15 se referă la toţi oamenii, inclusiv la cei aleşi? Nimeni. Dar nici Ioan 3:16 nu se poate referi la lumea celor răi, ca în 1 Ioan 2:15. Aici în Ioan 3:16 Isus vorbeşte despre întregul organism al aleşilor lui Dumnezeu, drept cei care formează mulţimea pe care nu o poate număra nici un om în noua creatură.
Aşadar scopul misiunilor este ca biserica lui Isus Hristos să fie adunată din toate capetele pământului, aşa încât toţi aleşii lui Dumnezeu să fie uniţi în perfecţiune în slavă.
Foarte relatat faţă de întrebarea scopului misiunii este alta: Cine face lucrarea de misiune? Câştigă omul suflete pentru Isus? Sau este acesta un efort reunit al lui Dumnezeu şi al omului care lucrează împreună? Sau este aceasta lui Dumnezeu îndeplinită prin servitorii Săi?
A pune întrebarea înseamnă a răspunde acesteia.
Nicăieri în Scriptură nu suntem învăţaţi că noi putem face orice pentru Dumnezeu. Dar suntem învăţaţi exact opusul. Isus spune, „Fără mine nu puteţi face nimic”, Ioan 15:5. Aceasta se aplică în mod sigur la predicarea evangheliei, şi la aşteptarea rodirii din predicare. Cât de încurajator este, pe de altă parte, laudă confidentă a apostolului Pavel, „Pot totul prin Hristos care mă întăreşte”.
Se face uneori referire la 1 Corinteni 3:9 pentru a se dovedi că predicarea evangheliei este o strădanie unită a lui Dumnezeu şi a omului. Acolo citim următoarele: „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu”. Aceasta sună cu certitudine ca o aventură cooperativă dintre Dumnezeu şi om. Aţi vrea să priviţi la context? Acolo citim că Pavel este nimic, şi Apolo este nimic; nimic altceva decât slujitori prin care Domnul lucrează faptele Sale. Pavel adaugă, „Eu am plantat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească”. Apoi el conclude în versetul 9, ceea ce este exprimat mai clar în alte traduceri, „Căci noi suntem împreună (Pavel, Apolo şi alţii) lucrători ai lui Dumnezeu”. Şi notaţi acel AI LUI DUMNEZEU. Nu, cu Dumnezeu, nici pentru Dumnezeu, ci ai lui Dumnezeu.
Să ne referim din nou la Ioan 10:16. Hristos vorbeşte în calitate de Păstorul cel Bun, spunând, „Mai am şi alte oi”. Notaţi că nu este: sper să am, nici: voi avea, ci: am. Domnul ştie din veşnicie şi pretinde ca proprietate a Sa pe toţi cei daţi Lui de către Tatăl (Ioan 6:37). „Şi pe acelea trebuie să le aduc”. Hristos îşi adună pe cei ai lui. Şi El îi adună prin predicarea Cuvântului. Căci „Şi ei îmi vor auzi vocea Mea”. Când Hristos vorbeşte prin slujirea Cuvântului întreaga biserică aleasă este adunată ca o singură turmă, şi este condusă în turma de slavă. „Şi vor fi o singură turmă şi un singur păstor”.
Fapte 2 se încheie cu această declaraţie „Şi Domnul (notaţi felul cum această lucrare este atribuită numai Lui) adăuga la biserică zilnic pe cei ce erau mântuiţi”. Apostolii erau pe deplin conştienţi de faptul că ei erau doar instrumente prin care Hristos îşi manifesta puterea Sa, căci atunci când Petru a vindecat pe ologul de la uşa templului, el nu şi-a acordat credit lui, ci a atribuit puterea Prinţului Vieţii, „Pe care Dumnezeu l-a înviat din morţi, şi pe care îl mărturisim cu toţi”. Notaţi, „Şi numele său (prezenţa şi puterea Sa) prin credinţa în numele său l-a făcut pe acest om puternic, pe care îl vedeţi şi îl ştiţi; da, chiar credinţa care este prin El (notaţi că şi credinţa este de la Isus, Efeseni 2:8) i-a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii, Fapte 3:15, 16.
Pavel în călătoriile sale misionare mergea aşa cum îl călăuzea Duhul. Uneori el era împiedicat să lucreze în anumite zone, pentru a fi direcţionat către un teren nou de lucrare. „Fiindcă au fost opriţi (Pavel, Sila şi Timotei) de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie” Fapte 16:6, 7. La scurt timp după aceea Pavel a primit chemarea macedoniană de a predica evanghelia în Macedonia (v. 9). Şi acolo în Macedonia primul convertit a fost Lidia, o vânzătoare de purpură, de care citim, „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel”. Pavel era instrumentul prin care Hristos a predicat Cuvântul Său pentru a-i deschide inima ei aşa că ea a fost receptivă faţă de Cuvânt.
Apostolul către neamuri a învăţat curând să vorbească despre „o uşă deschisă” dată lui de Hristos. El căuta din partea Domnului o uşă deschisă de predicare, pentru a vorbi misterul lui Hristos, Coloseni 4:3. Tot Domnul i-a dat o uşă deschisă, adică inimi gata să primească Cuvântul, uneori „mari şi de efect” , 2 Corinteni 2:12, 1 Corinteni 16:9. Domnul a făcut aceasta prin lucrarea credinţei din inimile multora, chiar dintre neamuri, Fapte 14:27. Dar aceasta nu se poate accentua prea puternic, aceasta a fost întotdeauna de la Domnul.
Aceasta ridică întrebarea, Cum lucrează Hristos? Este adevărat aşa cum se spune că Hristos este dependent de voinţa lucrătorilor, fără de care El nu poate lucra? Sau creează El voinţa în inimă? Şi aceasta este ocazia pentru o altă întrebare, Lucrează Hristos prin predicatorii auto-numiţi precum Billy Graham, şi prin organizaţii pe care le pot înfiinţa oamenii? Sau Dumnezeu se ţine de instituţia bisericii şi de oficiul din biserică? Aceste întrebări sunt foarte importante şi vrednice de considerare serioasă.
Cum lucrează Hristos
Trebuie menţinut foarte pozitiv faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, care face toate lucrurile adecvat şi în ordine, chiar după Cuvântul Său. Prin urmare Dumnezeu a instituit oficiul bisericii Sale ca unul special. În vechea dispensaţie erau anumiţi oameni care erau chemaţi să fie profeţi, sau să slujească drept preoţi, sau să deţină oficiul de rege. Fiecare dintre aceştia era chemat şi ordinat de Dumnezeu pentru oficiul său particular. Nimeni nu se putea băga în acel oficiu (Saul ca rege nu putea să aducă o jertfă, din moment ce aceasta era o deranjare a oficiului lui Samuel, 1 Samuel 13:8-14). În noua dispensaţie Hristos a instituit mai întâi oficiul de apostol, care erau martorii Lui speciali. Mai târziu El a introdus oficiul slujirii Cuvântului, Romani 12:7, 8 şi alte pasaje. Aceştia sunt chemaţi să predice Cuvântul, căci acel Cuvânt este folosit de Hristos ca puterea lui Dumnezeu spre mântuire. Tot aşa şi noi vorbim despre predicarea Cuvântul ca mijloc principal al harului, adică, mijlocul prin care Hristos îşi revarsă harul Său peste biserica Sa. La fel cum Dumnezeu foloseşte hrana şi băutura pentru a ne susţine fizic, tot aşa El foloseşte mijloacele pentru a ne purta de grijă nevoilor noastre spirituale. Şi după cum Dumnezeu refuză să se depărteze de această regulă că omul trebuie să trăiască prin pâine, tot aşa şi Dumnezeu se leagă faţă de regula că omul va trăi spiritual prin fiecare Cuvânt al Duhului. Astfel Dumnezeu foloseşte mijloacele pentru a ne acorda harul lui Hristos. Şi aceste mijloace sunt duble, anume, predicarea Cuvântului şi folosirea sacramentelor. Predicarea Cuvântul produce cât şi întăreşte credinţa, în timp ce sacramentele întăresc credinţa care este înfăptuită prin Cuvânt. Pentru acest motiv un copil sincer al lui Dumnezeu nu poate să neglijeze aceste mijloace de har.
Dar dacă aceasta se aplică la slujirea Cuvântului în biserică, aceasta se aplică în mod sigur şi la predicarea Cuvântului pe câmpul de misiune. Hristos se leagă de mijloacele ordinate ale slujirii oficiale ale Cuvântului şi atunci când El îşi adună oile din părţile depărtate ale pământului.
Aceasta este evident din pilda semănătorului. „Iată, semănătorul a ieşit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut, şi au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun, şi a dat rod: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci, şi altul treizeci”, Matei 13:3-8. Acest pasaj vorbeşte de Hristos ca fiind semănătorul, dar ne mai şi învaţă faptul că sămânţa este Cuvântul, vezi Matei 13:19.23, Marcu 4:14. Hristos seamănă sămânţa Cuvântului în mod întâmplător, aşa că mulţi îl aud. Dar numai terenul bun care este pregătit de Duhul Sfânt prin regenerare, primeşte Cuvântul aşa încât să aducă roadă de credinţă şi pocăinţă spre viaţă veşnică.
Scriptura accentuează faptul că Hristos pregăteşte pentru Sine o mare companie de predicatori, Psalmul 68:11. În Vechiul Testament, profeţii erau numiţi de Dumnezeu pentru a proclama Cuvântul Său. Ei erau unşi cu untdelemn pentru a arăta că ei erau ordinaţi de Dumnezeu şi calificaţi de Duhul Său Sfânt pentru a vorbi aşa cum îi călăuzea Duhul lui Hristos. În calitate de ambasadori ai lui Hristos ei puteau spune, „Aşa vorbeşte Domnul”. Acest lucru este adevărat şi în cazul apostolilor. Hristos i-a ales şi i-a trimis să predice, Ioan 6:70, Matei 4:18-22, etc. El a pus Duhul Lui peste ei, Ioan 20:22, 23. El i-a făcut „pescari de oameni”. Nimeni nu ar trebui să fie aşa de neînţelept şi să ia acestea drept dependente de un anumit fel de „noroc al pescarului”. Ideea în sine este contrară cu marea lor chemare. Isus explică această figură în pilda cu năvodul. Hristos îşi direcţionează năvodul legământului Său prin marea acestei lumi pentru a-i aduna pe ai Lui. În timp ce plasa trece prin cursul ei, aceasta preia şi peşti „buni” şi peşti „răi”, atât aleşi cât şi respinşi, care sunt în cele din urmă separaţi atunci când plasa este trasă pe ţărmurile eternităţii. Aceasta este chiar diferit faţă de întâmplătoarea „câştigare de suflete pentru Isus”, care devine lucrarea oamenilor mai degrabă decât lucrarea lui Dumnezeu în Hristos. Trebuie să considerăm aceasta doar ca privilegiu de a fi instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru a aduna pe aleşii Lui.
Să nu eşuaţi să consideraţi în această legătură chemarea apostolului Pavel. El era un vas ales al lui Dumnezeu pentru a aduce Numele Lui către neamuri, Fapte 9:15. El a fost chemat în mod personal către lucrare în drum spre Damasc, Fapte 9:5, 6. Şi la scurt timp după aceea, el a fost asigurat de aceasta prin Anania, v. 15-18. Înseamnă aceasta că Pavel se simţea de acum licenţiat să meargă la iniţiativa sa proprie? Deloc. El a petrecut cel puţin trei ani pentru a se pregăti pentru lucrare, Galateni 1:15-17. Cineva ar crede că acum el era liber să meargă unde voia. Cu toate acestea el a aşteptat. El a aşteptat până ce Barnaba l-a adus în Antiohia, unde a lucrat pentru ceva vreme. Nu, el a aşteptat şi mai mult. El a aşteptat până ce Duhul Sfânt l-a chemat şi l-a ordinat prin biserica din Antiohia, Fapte 13:2-4, „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: “Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece. Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru”. Cuvintele subliniate sunt cu siguranţă semnificative. Aici avem o chemare oficială din partea Duhului Sfânt prin biserică. Duhul Sfânt i-a şi ordinat, i-a calificat şi i-a trimis. Şi atunci când aceşti oameni s-au întors, „u istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei, şi cum deschisese Neamurilor uşa credinţei”, Fapte 14:27.
Pasajul din Romani 10:14-17 este chiar şi mai semnificativ: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: “Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: “Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?” Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos”. Nu ni se spune aici în nici un fel de termeni nesiguri că mântuirea este prin credinţă şi numai prin credinţă. Dar acea credinţă vine prin auzire. Aşa cum spunea Isus: „Oile mele aud vocea mea”, Ioan 10:27. Dar această voce a lui Isus vine doar prin predicare. Căci cum vor auzi ei dacă nu au predicator? Şi acest predicator trebuie să fie chemat de Hristos prin biserică şi ordinat de biserică. El trebuie să fie calificat pentru lucrare şi trimis de însăşi Hristos, căci, aşa cum accentuează Pavel, „cum vor predica ei dacă nu sunt trimişi?”
Nimeni nu are dreptul de a se impune pe sine în acel oficiu ca un predicator auto-numit. El trebuie să aibă acelaşi respect pentru oficiul pe care l-a arătat Pavel, şi în acelaşi timp trebuie să fie conştient de nevrednicia şi nepotrivirea pe care a exprimat-o Pavel. El s-a considerat a fi cel mai mic dintre apostoli şi nevrednic de a fi chemat un apostol. Încrederea sa se bazează pe faptul că el fusese chemat de însăşi Hristos către apostolie, Romani 1:1. Dar Pavel ţinea în mare stimă instituţia bisericii cu slujitorii ei, bătrânii şi diaconii. El vorbea de slujitori ca ambasadori ai lui Isus Hristos, prin care însăşi Hristos vorbeşte, 2 Corinteni 5:20. Prin aceste persoane Hristos botează şi administrează Cina Domnului. Prin ei El exercită cheile împărăţiei, deschizând şi închizând împărăţia; declarând pe credincioşi în interior şi pe necredincioşi în afara împărăţiei. Căci ce este legat pe pământ este legat în ceruri şi ce este dezlegat pe pământ este dezlegat şi în ceruri, este aşa de serios! Matei 16:19. Din aceasta rezultă în mod necesar faptul că şi misionarii trebuie să fie chemaţi şi trimişi de Hristos prin biserica Sa. Nici un individ, nici o societate, nici măcar vreo denominaţie nu poate îndeplini lucrarea de misiune, ci biserica trebuie să îndeplinească acel mandat prin misionarii chemaţi şi ordinaţi în mod corespunzător.
Mărturia personală
Aceasta nu înseamnă că nu este nici un loc în domeniul strădaniei de misiune pentru mărturia personală. Acesta este şi oficiul credincioşilor din biserică. Fiecare copil sincer al lui Dumnezeu este un creştin. Însăşi numele înseamnă „purtător al ungerii lui Hristos”, 1 Ioan 2:20. Noi suntem administratori în casa lui Dumnezeu, chemaţi să folosim talentele încredinţate nouă de Dumnezeu. „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”, 1 Petru 2:9. Noi suntem martorii lui Dumnezeu, Isaia 43:12. Biserica timpurie după Rusalii era foarte conştientă de aceasta, căci ea răspândea Cuvântul pretutindeni unde mergea, Fapte 11:19-21. Nu ar trebui să fim ruşinaţi de evanghelia lui Isus Hristos, ci să fim gata totdeauna să împărtăşim speranţa care este în noi. Mulţi dintre cei care vorbesc înalt despre misiuni şi de zelul lor pentru misiuni îşi ascund lumina lor sub o baniţă. Noi trebuie să lăsăm ca „lumina noastră să strălucească înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele noastre bune şi să-l slăvească pe Tatăl nostru care este în ceruri”, Matei 5:16. Dar atunci noi trebuie să îi încurajăm şi pe cei care sunt interesaţi să vină alături de noi la biserică şi la închinarea de duminică. Nu, nu trebuie să lăsăm impresia că orice biserică o va face. Nu putem să-i lăsăm să „frecventeze biserica alegerii lor”. Noi trebuie să-i conducem la biserica unde Cuvântul lui Dumnezeu este predicat în toată puritatea sa, unde sacramentele sunt celebrate conform poruncii lui Hristos, şi unde disciplina bisericii este exercitată corespunzător în Numele lui Hristos.
Ce este, aşadar, predicarea evangheliei către cei nemântuiţi? Este ea o ofertă pentru mântuire pe care trebuie să o accepte omul ca să fie salvat? Sau este oare chemarea măreaţă, eficace a lui Hristos prin care El îi adună pe cei ai Lui?
A devenit ceva comun să auzim sau să vorbim de o ofertă de salvare, încât mulţi nici măcar nu se întreabă dacă este Scripturală sau nu. Impresia este adesea lăsată că Dumnezeu oferă mântuirea, dar că omul trebuie să accepte acea ofertă. Unii chiar insistă asupra faptului că Dumnezeu nu ne poate mântui decât dacă noi suntem voitori. Hristos stă la uşă şi bate, dar El nu poate intra dacă nu deschidem uşa inimilor noastre, să-L lăsăm să între. Şi adesea se face un apel la Scriptură pentru a dovedi aceasta.
O ofertă sau o chemare?
Acum fiecare credincios sincer trebuie să cunoască în inima sa că nu este nici vrednic şi nici capabil să-l accepte pe Hristos. Cu atât mai puţin ar fi voinţa. Noi pur şi simplu nu am fi niciodată mântuiţi dacă mântuirea depinde într-un sens de noi. Ce sursă inepuizabilă de mângâiere este faptul că putem crede şi mărturisi că mântuirea este A DOMNULUI. Aceasta este şi simpla învăţătură a Scripturii. Isus spune: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi”, Luca 19:10. El merge în deşert ca să găsească oaia Sa rătăcită, pentru că oaia nu-şi poate găsi niciodată calea înapoi singură, ci pur şi simplu se rătăceşte mai departe, Luca 15:1-7. Într-un limbaj şi mai puternic El declară: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis”, Ioan 6:44. Şi Pavel accentuează exact acelaşi lucru în Efeseni 2:4-9, „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Mi-am asumat libertatea de a accentua anumite părţi ale textului, pentru a nota accentul puternic al lui Pavel pe Dumnezeu ca Autorul mântuirii noastre. Totodată şi accentuarea harului suveran al lui Dumnezeu faţă de noi care suntem morţi în păcate şi în greşeli, pe lucrarea realizată la cruce; Hristos nu a murit doar ca să merite mântuirea pentru noi, ci a realizat-o prin însăşi moartea Sa. Atunci când Hristos a înviat, toţi cei mântuiţi au înviat; când El s-a înălţat la cer, toţi cei mântuiţi au fost incluşi în El. Cum se poate dar ca mântuirea lor să depindă de acceptarea lor? Nu, de la începu şi până la sfârşit lucrarea de mântuire este un dar gratuit şi suveran al lui Dumnezeu. Toată lăudarea este exclusă!
În această legătură ne îndreptăm spre pilda ospăţului de nuntă din Matei 22:1-14. Acolo Isus vorbeşte de cei care au fost „solicitaţi” să vină la ospăţ. El vorbeşte şi despre refuzul de a veni. Şi apoi El spune că servitorii au fost trimişi în „pieţe şi pe străzi, şi pe câţi de mulţi ar găsi, să-i înduplece să vină la nuntă”. Aceasta accentuează cu certitudine că evanghelia este „veste bună”. Un ospăţ de nuntă este o ocazie fericită. Acesta indică şi spre faptul că vestea bună este proclamată oriunde o va trimite Dumnezeu. Şi în ciuda vestii bune, există cei care resping aceasta şi cei care refuză să vină. Predicare exterioară a Cuvântul ajunge la mult mai mulţi decât cei ce sunt mântuiţi. Cu toate acestea unii sunt mântuiţi; căci ospăţul de nuntă este umplut până la capacitate cu oaspeţi. Nu există locuri libere la nunta lui Hristos. Cum explicăm dar că unii resping chemarea evangheliei şi sunt pedepsiţi pentru aceasta (vezi v. 7 şi 13), în timp ce unii sunt mântuiţi? Isus ne dă răspunsul în versetul 14, „Căci mulţi sunt chemaţi (prin predicarea Cuvântului), dar puţin sunt aleşi”. Şi cei ce sunt aleşi sunt atraşi de puterea Duhului în inimile lor.
Aceasta explică şi pasajul citat adesea din Apocalipsa 3:20, „Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine”. O citire atentă a întregului pasaj ne va convinge de faptul că nu se face nici o menţiune de „uşa inimii”, deşi aceasta a fost presupusă adesea şi chiar exprimată prin imagini. Isus stă la uşa bisericii apostate din Laodicea, când membrii sunt nici reci, nici în clocot, aşa că Hristos este aproape să-i scuipe din gura Sa. El însăşi a fost dat afară, aşa că El stă afară. Şi prin urmare, statul la uşa bisericii unde El nu mai are nici un loc, El îi cheamă pe cei credincioşi să iasă afară. El face aceasta chiar personal, asigurându-l pe individul care aude vocea Lui şi deschide uşa către El, că Domnul se va uni cu el în părtăşia de legământ a mântuirii.
Aceasta ne pune înaintea întrebării: care trebuie să fie conţinutul predicării în câmpul de misiune? Unora le place să vorbească despre o evanghelie relevantă. Ideea pare a fie că mesajul ce este adus de la amvon într-o biserică organizată nu este potrivit câmpului de misiune. Doctrinele Scripturii nu pot fi clarificate, pentru că ele sunt prea dificil de înţeles sau să fie acceptate. Acestea trebuiesc simplificate, altfel trebuie adus un mesaj oportun care nu va ofensa, ci va avea un apel puternic asupra audienţei. Uneori se susţine ideea că cineva trebuie să se adapteze faţă de ascultătorii săi chiar până acolo încât să adopte obiceiurile şi practicile lor. Doar după ce ei sunt convinşi sunt gata să primească adevărul clar al Scripturilor. Este aceasta adevărat?
Conţinutul predicării
Isus ne spune că noi trebuie să mergem în toată lumea şi să predicăm evanghelia. Aceasta înseamnă predicarea Cuvântului aşa cum este el dat nouă în Scripturi. Nu trebuie să ne pretindem a fi mai înţelepţi decât Dumnezeu prin a ne aduce filozofiile noastre, ci ca ambasadori ai lui Isus Hristos trebuie să fim capabili să spunem, „Aşa vorbeşte Domnul!” Oricine e trimis să predice trebuie să-l predice pe Hristos cel răstignit. Şi a face aceasta el trebuie să proclame cu certitudine adevărul Scripturii că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi. Dar el trebuie să predice crucea, suferinţa substituitoare a lui Hristos ca ispăşire completă pentru vina poporului Său. El trebuie să mărturisească despre păcat şi vină, să cheme la pocăinţă, şi să declare mântuirea prin credinţă şi numai prin credinţă. Aceasta înseamnă că predicatorul îndrăzneşte să vorbească păcătosului ca fiind mort în păcat şi mântuirea ca venind doar de la Domnul. Duhul Sfânt vorbeşte prin Evanghelie, aplicând-o inimilor aleşilor lui Dumnezeu.
Când a vorbit Isus, oamenii de rând l-au auzit cu bucurie. Cu toate acestea El a vorbit cu autoritate şi nu ca şi cărturarii, aşa că era în acord faptul că nici un om nu vorbea ca şi el. El expunea Scripturile, îi îndrepta pe oameni către „Moise şi Profeţi” cu un autoritar „este scris”. Dar în acelaşi timp el nu a ezitat să îi critice pe cărturari şi pe farisei pentru neprihănirea lor proprie. El a ofensat adesea prin predicarea Sa, aşa încât mulţi au remarcat, „Acestea sunt vorbe tari, cine le poate indura?” şi l-au părăsit ca să nu-l mai urmeze, Ioan 6:60, 66.
Câteva din predicile lui Pavel sunt păstrate pentru noi în cartea Faptele Apostolilor. Este evident prin aceste predici că Pavel a rostit toate adevărurile fundamentale ale Scripturilor. El a adus în discuţie şi subiectul învierii la Atena, unde el a fost batjocorit până la dispreţ. În epistolele sale către bisericile noi fondate el a dezvăluit doctrinele greu de înţeles, pe care cei neînvăţaţi şi cei instabili cu greu le pricepeau, aşa cum fac şi cu alte Scripturi spre propria lor distrugere, 2 Petru 3:15, 16. În timp ce se apropia de finalul slujirii sale, el a putut spune bătrânilor din Efes, „Ştiţi… că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc Iudeilor şi Grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos… De aceea vă mărturisesc astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”, Fapte 20:18-27.
Aceasta ar trebui să ne avertizeze imediat împotriva unei „evanghelii sociale”. Nici Isus şi nici apostolii n-au predicat vreodată reforma socială. Isus nu i-a sfătuit pe soldaţii care au venit la el, să iasă din armata romană, ci i-a avertizat să-şi facă datoria lor. Isus nu a ridicat revoltă împotriva autorităţilor romane, ci mai degrabă a învăţat în fiecare privinţă supunerea. Apostolii nu au încercat să îmbunătăţească condiţiile sociale dintre neamuri, ci au predicat evanghelia mântuirii, arătând bisericii despre venirea lui Hristos şi Împărăţia cerurilor ca singura şi sigura lor speranţă.
Aceasta nu înseamnă că un misionar nu se poate adapta situaţie cu care are de a face. Când Isus s-a apropiat de femeia samariteană, El i-a cerut să bea apă, pentru a-i putea spune acesteia despre Apa Vie, Ioan 4. El a vorbit în mod liber în pilde, folosind imaginile pământeşti pentru a revela misterele împărăţiei cerurilor. Pavel a hrănit pruncii spirituali cu lapte, pentru că ei nu puteau digera hrana spirituală solidă. Cu toate acestea, era lapte nu apă. Cele mai profunde adevăruri pot fi prezentate într-un fel simplu. Şi aceasta fără pervertirea adevărului Scripturii. Lucrătorii trebuie să facă aceasta în clasele de catehism, şi misionarii în câmpul de misiune, dar întotdeauna predicarea Cuvântul, la timp şi ne la timp, 2 Timotei 4:2.
Dar apoi trebuie să urmăm întotdeauna modelul Scripturilor. Isus şi apostolii, de exemplu, nu ar aproba niciodată acea practică din zilele noastre de a încerca să ajungem la părinţi prin intermediul copiilor. Isus a spus, „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei”, Marcu 10:14. El nu a vrut ca adulţii să stea în cale sau să se interfereze cu copiii. Dar El vroia ca părinţii să îşi aducă copii lor Lui, astfel venind şi ei să fie învăţaţi de El. Întreaga idee de legământ a Scripturii cere ca copiii să fie câştigaţi prin părinţii lor, dar nu părinţii prin copiii lor. Dumnezeu îşi adună biserica Sa în linia generaţiilor continuate, aşa că atunci când părinţii au crezut, şi copiii lor au fost botezaţi. Noi nu trebuie să încercăm să fim mai înţelepţi decât Dumnezeu.
Niciodată nu se poate accentua prea puternic faptul că lucrarea de misiune este predicarea Cuvântului. Aceasta nu poate fi înlocuită niciodată de altceva. Adesea, accentul este pus pe spitale şi clinici şi şcoli în loc să ie pe predicare. Şi aceasta este în mod precis greşit. Destul de adevărat, cei în nevoi trebuie ajutaţi, cei bolnavi au nevoie de îngrijire, şi copiii trebuie învăţaţi. Dar toate acestea sunt secundare, şi trebuie să suplimenteze predicarea mai degrabă decât să o înlocuiască.
Toate acestea implică deja faptul că evanghelia este întotdeauna foarte specifică în adresarea ei.
O Evanghelie specifică
Aceasta vorbeşte indivizilor. Ea descrie păcatele lor, mizeriile lor, îi cheamă la pocăinţă. ŞI îi asigură de iertare în urma pocăinţei, chiar de mântuire prin credinţă şi viaţa veşnică în Isus Hristos. Mergeţi, de exemplu la Isaia 55:1. „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată”. Deşi cuvântul vorbit ajunge la urechile întregii audienţe, acesta îi cheamă pe cei care sunt însetaţi. Cei ce se complac în păcatele lor vor spune imediat, „Acesta nu mi se aplică mie”. Dar păcătosul regenerat, care este împovărat cu păcatul şi vina sa, care caută mila şi iertarea va ştii că acesta i se adresează lui. Acelaşi Duh Sfânt care l-a făcut însetat după apele vieţii îi şi potoleşte acea sete prin predicarea Cuvântului.
Sau deschideţi la Matei 11:28, „Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”. Aici avem din nou o proclamaţie generală a unei evanghelii specifice. Isus se adresează acelora care sunt trudiţi şi împovăraţi. Doar cei ce sunt trudiţi de vina păcatului şi care disperă datorită robiei lor în lanţurile păcatului, vor asculta de acest Cuvânt. Acesta este destinat lor. Hristos îi cheamă în mod personal: „Veniţi la Mine!” Şi ei vin, atraşi de Duhul, frânţi, umiliţi până la pământ, strigând, „O Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul”. Acestora El le spune la fel de autoritar ca şi când ar fi printre noi pe pământ: „Mergi în pace, păcatele tale, deşi sunt aşa de multe, îţi sunt iertate”.
Acesta este adevărat şi cu privire la Apocalipsa 22:17, „Şi Duhul şi Mireasa zic: “Vino!” Şi cine aude, să zică: “Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată”. „Cine vrea” cu siguranţă că nu se poate aplica la fiecare om, femeie sau copil. Sunt mulţi care nu sunt voitori. De fapt, nici un om nu este voitor prin natură, căci el este un duşman al lui Dumnezeu şi un rob al păcatului. Pavel ne descrie ca morţi în greşelile şi păcatele noastre. Cum poate o persoană moartă să fie voitoare? Dar în acest pasaj „cine vrea” este acelaşi ca cel care este însetat. Dumnezeu l-a făcut voitor, chiar însetat, aşa că atunci când este atras de Cuvânt el vine şi bea liber din Hristos, Apa vieţii. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate eşua.
Roada
Din aceasta este evident faptul că Cuvântul lui Dumnezeu nu se întoarce niciodată fără rod, ci întotdeauna îşi slujeşte scopul. De fapt, acesta are un scop dublu. „Căci predicarea crucii este o nebunie pentru cei care pier, dar pentru noi suntem salvaţi prin ea este puterea lui Dumnezeu”. Sau din nou, „Evreii cer un semn şi grecii caută înţelepciune: dar noi îl predicăm pe Hristos crucificat, pentru evrei o piatră de poticnire, şi pentru greci o nebunie; dar pentru cei care sunt chemaţi, atât evrei cât şi greci, Hristos, puterea lui Dumnezeu, şi înţelepciunea lui Dumnezeu” 1 Corinteni 1:18, 23-24.
Prin urmare Pavel putea să spună cu încredere cu privire la roada pozitivă a strădaniilor sale: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui. În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă. Şi cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” 2 Corinteni 2:14-16. Ce binecuvântată „bună-stare!” Vezi şi Matei 11:25-26; Ioan 3:36.
Şi referitor la individul care aude Cuvântul, el poate spune cu Pavel, „căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea” 2 Timotei 1:12.
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” Efeseni 2:8.
