Ruina Bisericii

Una dintre cele mai de bază idei din spatele mişcării „Fraţii Plymouth” a fost aceea a Ruinării Bisericii. Doctrina aceasta formează o mare parte a coloanei învăţăturilor eclesiastice tradiţionale ale „fraţilor”, deşi a fost în mare ignorată în vremurile mai moderne. Ramura „exclusivă” a mişcării a păstrat învăţătura pe linia întâi a crezurilor lor încă de la începutul mişcării în Dublin, Irlanda în jurul anului 1827. Ramura „deschisă” a mişcării a lăsat în mare parte această învăţătura în urmă.

Când vorbim despre „Ruina Bisericii”, ne referim la faptul că Biserica şi-a părăsit de mult starea sa imaculată, şi este într-o condiţie diferit de drastică decât cea expusă în Scriptură. Aceasta, de sigur, nu este o idee pe care o avem pur şi simplu prin a privi la felul cum este Biserica astăzi, dar şi prin a citi ceea ce are Domnul să spună despre aceasta în Scriptură. De fapt, căderea şi ruina eventuală a Bisericii a fost profeţită de multe ori în cărţile Noului Testament, inclusiv 2 Timotei, 2 Petru, Iuda şi Evanghelii. Însăşi Hristos s-a referit la aceasta în pilda Sa despre grâul şi neghina.

Biserica Biblică

Înaintea ca să putem discuta în mod inteligent despre starea Bisericii, este important să vedem mai întâi ce s-a intenţionat să fie de fapt Biserica în mintea lui Dumnezeu. Aceasta este expusă în mare în epistolele Pauline: în Efeseni el dă locul Bisericii, în Corinteni, 1 şi 2 Timotei şi Tit, el oferă ordinea Bisericii, şi în Coloseni şi Filipeni el prezintă mărturia Bisericii.

Este important să realizăm faptul că Biblia vorbeşte de un singur Trup, o singură Biserică, deşi aceasta se întâlneşte în diferite locuri. Cu alte cuvinte, există doar o singură Biserică, deşi sunt multe adunări care sunt constituentele sale. Mai apoi, locul Bisericii este pe pământ (vezi Ioan 17:12-16). Biserica nu este un popor pământesc: scriptura ne spune în mod expres faptul că aceasta este cerească în natura şi caracterul ei (vezi Ioan 15:18-19); cu toate acestea, locul ei de mărturie este pe pământ. Întreaga naţiune a Bisericii din Cer este nescripturală. Aceasta nu este niciodată numită Biserică în ceruri, ci Mireasa. Aceasta nu este doar din punct de vedere semantic: deşi ştim că există doar o singură Biserică, termenii Scripturii care o descriu sunt indicatori a aspecte diferit de variate de adevăr cu privire la aceasta.

Unitatea Bisericii

Unitatea Bisericii trebuia să fi fost un punct de grăitor în mărturia ei. Hristos se roagă în mod expres în Ioan 17 ca „ei să fie una… ca lumea să ştie că tu m-ai trimis”, dacă am eşuat să arătăm lumii unitatea, atunci noi de fapt negăm faptul că Hristos a fost trimis de Dumnezeu! Mulţi neagă faptul că această unitate este „exterioară”. Ei pretind că ea este un fel de „unitate invizibilă” care leagă laolaltă Biserica. Aceasta este exact contrariul a ceea ce s-a rugat de fapt Domnul Isus. El a cerut în mod specific o unitate pe care lumea să o vadă! „Prin aceasta vor ştii oamenii că sunteţi ucenicii mei: dacă aveţi dragoste unul faţă de altul”. Pot „toţi oamenii” să cunoască că noi suntem ucenicii Lui dacă ei nu pot vedea dragoste unul pentru altul?

Şi noi am acţionat în mod specific în contradicţie directă faţă de adevărul unităţii Bisericii în multe feluri, mari şi mici, pentru multe secole. Exista deja o dizolvare de unitate în Corint când a fost scrisă 1 Corinteni. Vă amintiţi? Unii erau „ai lui Apolo”, alţii „ai lui Pavel”. Acesta este felul de dezbinare care zboară în faţa mărturiei lui Hristos pe pământ. De sigur, noi am dus-o la nivele mai adânci în lumea modernă, avem „denominaţii”, unde am format legal societăţi şi biserici, şi chiar aveam „membrii de biserică”! Cum ar putea să fie aceasta consistent cu o unitate pe care să o vadă lumea, unde ar ştii lumea că Hristos a venit de la Dumnezeu?

Dar si soluţiile omului la probleme au fost departe de ideal. Unii au reacţionat prin a deveni „independenţi”, simţind că o poziţie de „independenţă” este sigură faţă de erorile denominaţionale. Dar problema este că nu poate exista unitate în independenţă! Cele două sunt exclusive în mod reciproc! De sigur, ecumenismul s-a arătat a fi opusul unităţii evlavioase de asemenea. Cum am putea spune aceasta aşa de dogmatic? Pentru că aceasta necesită o respingere a Scripturii. Nu putem numi în conştiinţă ceva „unitatea Duhului” care neagă de fapt Divinitatea lui Hristos, sau perfecţiunea lucrării Sale. Acestea subminează însăşi baza Creştinismului. Şi cu toate acestea ele devin necesare atunci când încercăm să combatem dezbinarea cu un caracter atotcuprinzător. De fapt, ecumenismul demonstrează foarte ascuţit că ruina Bisericii nu este ceva care am putea repare. Şi acesta este un punct central: nu există cale de întoarcere.

Şederea şi Starea

Când vorbim despre Ruina Bisericii, nu spunem că Biserica şi-a pierdut locul ei în cer, Domnul însuşi a spus că porţile iadului nu o vor biruii. Ceea ce spunem de fapt este că Biserica a fost făcută responsabilă pentru a-l reprezenta pe Dumnezeu pe pământ, şi l-a negat de fapt pe El acolo. Acesta nu e vorba despre o întrebare despre destinul etern sau mântuire, ci despre mărturia exterioară.

De aici facem distincţia dintre Biserică şi Mireasă. Ideea din spatele unei „biserici” este un conciliu de guvernare într-o democraţie directă. Aceasta nu este ideea de uniune şi intimitate pe care le avem într-o „mireasă”. De sigur că Domnul nu va permite miresei Sale să eşueze din ceea ce El i-a încredinţat ei: ea este a Lui prin dreptul muncii Lui, nu datorită ei. Cu toate acestea, Biserica a fost lăsată pe pământ ca o reprezentantă a împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta este, dacă vreţi, ambasada Cerului pe pământ. Aceasta are responsabilitate, şi ea a eşuat în ea.

Deci au biruit porţile Iadului împotriva Bisericii? Nu, noi nu am fost pierduţi. Dar noi am eşuat să „umblăm vrednici de chemarea noastră” ca un trup pe pământ în absenţa Sa. Aşadar nu, porţile Iadului nu au biruit Biserica; dar noi am eşuat să dăm Domnului unicul loc pe care El ar trebui să-l aibă pe pământ. „Casa lui Dumnezeu” a devenit „marea casă”, şi drepturile Sale nu au fost menţinute în locul lor unde El şi-a pus numele pe pământ.

Ruina în Scriptură

Când citim Noul Testament, vedem că ceea ce este zugrăvit ca starea naturală a Bisericii nu este deloc în acord cu ceea ce observăm de fapt astăzi. Aceasta abia dacă este o idee nouă: mulţi credincioşi din vremea Apostolilor au notat aceasta. Ceea ce nu au realizat cei mai mulţi este că aceasta este exact în acord cu ceea ce s-a rostit de către Apostoli în lucrarea lor. A fost prezis în mod specific că Biserica va eşua în locul care i s-a dat pe pământ.

Aşa că adevăratul punct distinct de aici nu este că Biserica este coruptă în mărturia ei pământească, ci că această corupere este ceea ce s-a prezis în Scriptură, şi, în plus, aceasta este irevocabil. Aici „fraţii” s-au depărat în mod ascuţit de Reformatori, şi în fond de toate celelalte grupări de „trezire / reînnoire”. Conform „fraţilor”, eşecul bisericii este în acord atât cu tiparul dispensaţilor anterioare cât şi cu doctrinele şi profeţiile Noului Testament.

Din punct de vedere dispensaţional, ceea ce am observat în înregistrarea biblică a istoriei este că Dumnezeu îl pune pe om într-o poziţie de care el e responsabil să o menţină. De fiecare dată, omul eşuează în responsabilitatea sa, şi Dumnezeu trebuie să vină să judece. Apoi Dumnezeu dă la o parte ceea ce este vechi şi stabileşte ceva nou în locul acestora. Maxima pe care obişnuia să o folosească J. N. Darby pentru a rezuma aceasta este spre efectul faptului că „Dumnezeu îl pune întotdeauna pe om responsabil într-o stare pe care El intenţionează în final să o împlinească El Însuşi”. Mărturia Bisericii pe pământ nu este diferită. Pe de-o parte, Biserica este templul care este al Domnului şi El îi pune pe credincioşi în aceasta ca pietre vii. Pe de altă parte, noi toţi construim pe temelie, şi lucrarea noastră este încercată în foc. Ambele aspecte ale Bisericii sunt date în 1 Corinteni 3. În al doilea aspect a eşuat Biserica în mărturia noastră exterioară. Astfel, omul pus fiind într-o postură responsabilă a eşuat, şi Domnul trebuie să vină să judece. Acesta este întregul punct din Apocalipsa 2 şi 3. Apo este spunerea profetică a lui Dumnezeu care aduce judecata pe pământ, şi începe în judecarea Bisericii. De ce? Pentru că judecata întotdeauna „începe cu Casa lui Dumnezeu”.

Din punct de vedere profetic, nu numai că Epistolele prezic o înrăutăţire generală a condiţiei Bisericii (din nou, facem referire la Iuda, 2 Timotei, 2 Petru, etc.), dar ele prezic în mod specific judecata asupra ei. Romani 11:11-24 este un exemplu evident. Aici Apostolul spune credincioşilor că ei au fost altoiţi la un măslin ca ramuri sălbatice. Acest pasaj a fost adesea forţat să spună că Biserica a moştenit promisiunile şi poziţia lui Israel, dar o citire onestă a pasajului indică faptul că nici un astfel de gând nu este în mintea Apostolului. De fapt, Bisericii i se spune că şi-a luat locul ei de binecuvântare, şi Israel a fost tăiat, dar temporar. Apoi Apostolul se întoarce către punctul prezent: că poziţia Bisericii în măslin nu este garantată. „Căci dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile naturale, nici pe voi nu vă va cruţa” (Romani 11:21). Concluzia este că Biserica este sub acelaşi fel de responsabilitate în care a eşuat Israelul. Concluzia ulterioară este că eşecul lor, este aşteptată „nici El nu vă va cruţa”.

Noţiunea poziţiei Bisericii ca fiind perfectă în cer nu este contrazisă aici. O privire la Galateni va confirma aceasta. Întregul mesaj al Galatenilor este că promisiunile au fost date lui Avraam, şi Dumnezeu nu promite dacă nu intenţionează să elibereze. Legea a venit mai târziu, şi chiar printre oameni, când cineva a promis, nu putea să altereze aceasta după 400 de ani prin a adăuga stipulaţii. Concluzia este că Legea a fost dată ca să convingă de păcat, şi aceasta îl pune pe Israel sub o responsabilitatea pentru mărturia lui Dumnezeu pe pământ, dar nu poate desface promisiunile făcute lui Avraam. Evrei 6 ne aminteşte de aceasta, „în care Dumnezeu, care a vrut să arate mult mai abundent moştenitorilor promisiunii sfatul imuabil, l-a confirmat printr-un jurământ”. Domnul primite lui Avraam binecuvântare, şi intenţionează să îşi ţină promisiunea, dar Noul Testament insistă că Domnul intenţionează să o împlinească în Hristos.

Aceasta este exact analog faţă de responsabilitatea şi ruina Bisericii. Dumnezeu ne poate foarte bine tăia din măslin. Totuşi, binecuvântarea cerească şi mărturia sunt cele implicate aici. El îşi va împlini promisiunile Sale în Biserică, dar aceasta va fi spre slava şi onoarea Sa. Noi am eşuat, dar El nu o va face. Am putea foarte bine veni sub judecată ca pierzători ai mărturiei lui Dumnezeu pe pământ. Aceasta nu afectează sfaturile Lui eterne, şi nici planurile Sale de a glorifica pe Fiul Său în aceasta.

Consecinţele ruinei

Punctul important final al învăţăturii Ruinei este că aceasta are rezultate practice în Biserica de astăzi. Dumnezeu nu are nici un plan de a re-crea acea Biserică din Fapte. Dumnezeu nu face nici o lucrare de renovare. Omul a fost pus sub responsabilitate şi a eşuat. El nu va repara în sensul pagubei pe care am făcut-o. Totuşi, există un loc pentru noi în chiar cele mai întunecate zile de corupere din jurul nostru. Chiar şi în cea mai rea ruină a poporului lui Israel în Vechiul Testament, Domnul era conştient de cei care se temeau de El. Noi trebuie să acceptăm faptul că am eşuat, dar să admitem judecata Domnului asupra acesteia. Într-un sens foarte adevărat suntem mai mult sau mai puţini în aşteptarea judecăţii pentru eşecul nostru. Acesta este un timp şi o oportunitatea mare, totuşi, de a practica dependenţa de El. Când am eşuat cel mai mult El se încântă în a se arăta pe Sine ca cel mai tare. Noi ar trebui să fi fost umiliţi de o privire biblică la mărturia prezentă. Nu este nici un motiv de disperare, ci de umilinţă, pocăinţă, şi mai mult decât orice, de a ne arunca în tăria Lui, de a cunoaşte puterea şi harul Său.

Există o analogie aici faţă de naţiunea evreiască după Captivitatea Babiloniană. Judecata a avut loc şi ei au suferit pentru păcatele lor. De fapt, Israelul era mai mult sau mai puţin dus, şi Iuda era o naţiune servitoare din acel punct înainte. Templul a fost dărâmat şi slava lui Dumnezeu l-a părăsit (vezi Ezechiel), dar ei tot erau poporul ales de Dumnezeu. „V-am iubit, zice Domnul! Şi voi ziceţi: Cu ce ne-ai iubit? Nu este Esau frate cu Iacov? zice Domnul; totuşi am iubit pe Iacov” (Maleahi 1:2). Evreii aparent nu credeau că Dumnezeu i-a iubit şi pe ei: ei n-au văzut nici un semn exterior al acestui lucru, dar El se grăbeşte să-i asigure de dragostea Sa, chiar când ei erau în rebeliune clară şi neascultare, şi sufereau din cauza aceasta (vezi versetele următoare). Dumnezeu nu ne-a alungat şi nu o va face. Dar El trebuie să judece păcatul pe care îl vede El.

Aşadar care este răspunsul nostru? Daniel a trăit într-o vreme similară, şi răspunsul său este instructiv: Daniel 9 înregistrează o rugăciune în care el mărturiseşte păcatele poporului său. Este important să notăm că deşi Daniel aparent nu a făcut nici unul din lucrurile ce le-a mărturisit în Daniel 9, el nu încearcă să de distanţeze pe sine de ele. El nu spune niciodată „ei au făcut lucruri teribile”, ci „noi…”. Nu putem scăpa de Biserică. Oriunde am merge, noi vom fi în aceasta. Nu putem scăpa de păcat, chiar dacă am încerca să găsim o biserică „pură”. (Vă rog să notaţi că există o responsabilitate foarte reale de „a ne depărata de nelegiuire”. Dar nu la aceasta fac referinţă. Punctul este că există o responsabilitate comună care nu este micşorată de separarea practică). Dar noi trebuie să recunoaştem şi să judecăm păcatul condiţiei noastre prezent.

Şi întotdeauna când eşuăm, în mod colectiv sau individual, noi dovedim bunătatea şi harul lui Dumnezeu. „Dar acolo unde păcatul a fost din plin, harul a fost mult mai abundent” (Romani 5:20). Eşecul nostru este o şansă pentru El de a dovedi inima Sa. Dar noi nu ne desfătăm în eşec, suntem chemaţi din acesta. Noi nu putem să „fixăm” Biserica. Putem umbla în dependenţă şi credinţă cu Domnul într-o dispensaţie ruinată. Putem să ne încredem în El pentru a ne prezenta „sfinţi, fără prihană şi fără vină înaintea Lui” (Coloseni 1:22).