Secţiunea 1: Disciplina formatoare.
Fiecare discipol al lui Hristos trebuie să fie sub disciplina Sa (instrucţie şi corecţie), care este administrată fiecăruia deopotrivă personal (Fapte 5:1-11; 1 Corinteni 11:30-32; 1 Tesaloniceni 4:6; Evrei 12:5-11; Apocalipsa 2:22-23) şi prin biserică (1 Corinteni 12.12-27; Efeseni 4:11-15; Galateni 6:1; 1 Tesaloniceni 5:14; Evrei 3:12-14; 12:15). Supunerea mutuală a unuia faţă de celălalt şi faţă de supraveghetorii pe care Domnul i-a pus peste biserica Sa (Efeseni 5:21; Evrei 13:17; 1 Petru 5:5) va avea ca rezultat sfinţirea fiecărui membru individual şi a întregului trup colectiv. Totuşi, sunt cazuri în care disciplina formatoare singură este insuficientă; şi disciplina corectoare devine necesară.
Secţiunea 2: Disciplina corectoare.
a. Afirmaţie generală. Disciplina corectoare devine necesară când se descoperă între membrii bisericii o doctrină eretică sau un comportament dezordonat, imoral sau scandalos. Ca o regulă generală şi atunci când este posibil, trebuie să se facă un efort pentru a aduce la pocăinţă partea ofensatoare prin sfat, mustrare personală şi restricţia de la anumite privilegii de către bătrânii bisericii înainte de a se lua mai mulţi paşi publici (Galateni 6:1; Iacov 5:19-20). Principiile care ni se dau în Matei 18:15-16; Romani 16:17-20; 1 Corinteni 5:1-13; 2 Tesaloniceni 3:6-15; 1 Timotei 5:19-20; şi Tit 3:10 trebuie să fie aplicate corespunzător la fiecare caz de disciplină corectoare. În unele cazuri, mustrarea sau critica publică pot fi justificate (Matei 18:17; 1 Timotei 5:20). În cazuri mai serioase, unele dintre privilegiile de membru este necesar să fie suspendate şi să se impună restricţii corespunzătoare (Romani 16:17-20; 2 Tesaloniceni 3:14-15). În cele mai extreme cazuri, este necesară excomunicarea din calitatea de membru al bisericii (Matei 18:17; Romani 16:17-20; 1 Corinteni 5:1-13; 1 Timotei 1:20; Tit 3:10).
1. Metode şi limite ale disciplinei. De vreme ce biserica este sub regula Scripturii, acţiunile ei disciplinare trebuie să fie în acord cu directivele Scripturii (2 Corinteni 2:6-7). Aceste acţiuni includ mustrarea verbală publică (Matei 18:17; 1 Timotei 5:20), evitarea socială Romani 16:17; 1 Corinteni 5:9-11; 2 Tesaloniceni 3:6, 14) şi înlăturarea de la părtăşia caracteristică creştină (Matei 18:17; 1 Corinteni 5:13; 2 Ioan 10), ele au intenţia de a aduce pocăinţă prin simţirea tristeţii şi a ruşinii (2 Corinteni 2:7; 2 Tesaloniceni 3:14). Totuşi, biserica nu are nici un drept să confişte bunuri, să interzică drepturi conjugale, sau să dea pedepse corporale de orice fel. Totuşi, când un membru care este judecat de bătrânii bisericii este vinovat sau este suspect de un delict, el poate fi raportat autorităţilor civile (Fapte 4:29; 25:11; 1 Petru 4:15).
2. Scopurile disciplinei. Scopurile disciplinei corectoare sunt întotdeauna slava lui Dumnezeu, bunăstarea şi puritatea bisericii (1 Corinteni 5:6), şi restaurarea şi creşterea spirituală a celui ofensator (1 Corinteni 5:5; 2 Corinteni 2:5-8; 1 Timotei 1:20). Pentru a atinge aceste scopuri bătrânii bisericii vor căuta să menţină un contact pastoral regulat cu toţi membrii care se află sub disciplină corectoare.
b. Mustrarea sau critica publică. Mustrarea publică constă într-un efort pastoral, înainte de adunarea bisericii, de a chema la pocăinţă un membru nepocăit al bisericii pentru un păcat prea serios pentru a fi acoperit cu o pătură a dragostei (1 Petru 4:8). Bătrânii bisericii pot administra critica publică în cazul în care, după judecata lor, o comportare greşită (Galateni 2:11-14; 1 Timotei 5:20), tipare de păcat (Tit 1:12-13), sau o eroare de doctrină serioasă (Tit 1:10-13) creează o ameninţare semnificativă pentru evlavia, unitatea sau mărturia adunării. Cei care primesc cu umilinţă cuvântul de mustrare publică personal şi îşi mărturisesc păcatul şi manifestă o viaţă transformată (Proverbe 28:13) vor fi lăudaţi mai târziu în public pentru evlavioasa lor pocăinţă (2 Corinteni 7:7-11). Dacă mustrarea nu este băgată în seamă, se poate impune o disciplinare mai departe.
c. Suspendarea privilegiilor. Un anumit comportament greşit al unui membru este atât de dăunător pentru unitatea, sfinţenia şi mărturia bisericii încât Domnul cere ca mustrarea publică să fie însoţită de suspendarea unora sau a tuturor privilegiilor de membru, potrivit cu natura şi gravitatea ofensei (Romani 16:17-20; 2 Tesaloniceni 3:14-15). În toate cazurile de suspendare, persoana ofensatoare încă trebuie să fie privită ca şi frate în Hristos şi ca un membru al bisericii (2 Tesaloniceni 3:14-15) şi nu ca un om rău separat de părtăşia distinctiv creştină (Matei 18:17-18). În plus, Domnul vrea ca această mustrare gravă să fie exprimată şi să fie întărită de întreaga biserică (Matei 18:17; Romani 16:17-20; 2 Tesaloniceni 3:6-15).
1. Procedura. Potrivit procedurilor schiţate mai jos pentru fiecare dintre cele cinci categorii majore de ofense, într-o întâlnire a adunării obişnuită sau în una specială, bătrânii bisericii vor recomanda adunării ca membrul ofensator să fie suspendat, specificând motivele pentru disciplinare, revocarea privilegiilor acestuia şi orice alte constrângeri să fie impuse. Pentru ca actul de suspendare să fie valabil el trebuie să aibă aprobarea a cel puţin trei pătrimi din majoritate (2 Corinteni 2:6) membrilor prezenţi care votează. Pentru a menţine un climat de pace, bătrânii bisericii vor avea dreptul, la discreţia lor personală, să impună o suspendare temporală asupra unui membru în timpul unui scurt interval dintre hotărârea lor de a recomanda suspendarea şi votul adunării.
2. Tratamentul. Un membru aflat sub suspendare va fi tratat de întreaga adunare potrivit cererilor specifice ale principiului general de evitare socială (Romani 16:17-18; 2 Tesaloniceni 3:14-15) determinat de bătrânii bisericii. Cei care se supun cu umilinţă disciplinei impuse şi manifestă pocăinţă pentru păcatul lor vor fi iertaţi după aceasta, li se vor restaura privilegiile şi vor fi primiţi public înapoi în părtăşia deplină a bisericii cu acordul adunării (Matei 18:15; 2 Corinteni 2:5-11).
3. Ocazii. Categoriile principale de păcat care cer suspendarea sunt următoarele:
A. Ofensa particulară nerezolvată (Matei 18:15-17). Când o ofensă particulară rămâne nerezolvată, chiar după ce metoda prescrisă de Domnul nostru în Matei 18:15-16 a fost urmată cu rugăciune şi cu amabilitate, ea este considerată o ofensă înrăutăţită. Fratele implicat va aduce problema la bătrânii bisericii care, dacă ei o consideră că este suficient de serioasă şi nu îl pot convinge pe frate sau pe soră să se pocăiască, vor raporta situaţia bisericii şi vor recomanda ca fratele sau sora încăpăţânată să fie suspendat (Matei 18:17a). Dacă chiar şi după suspendare persoana rămâne tare în păcatul lui / a ei, se va legifera excomunicarea potrivit procedurii schiţate în paragraful D al acestui Articol (Matei 18:17b).
B. Învăţături sau comportament separator (Romani 16:17-18; Tit 3:10-11). Când un membru persistă intenţionat în propagarea unei erori de doctrină serioase contrar Scripturii şi Confesiunii noastre de Credinţă, sau încearcă să semene discordie între membri contrar Scripturii şi a acestei Constituţii, el poate fi suspendat ca şi persoană dizidentă. De vreme ce fiecare membru este responsabil de a ajuta la păstrarea unităţii Duhului (Efeseni 4:1-3), nici un membru nu trebuie să ascundă un astfel de comportament separator, ci mai degrabă să îl mustre şi, dacă este necesar, să îl dezvăluie bătrânilor bisericii (Deuteronom 13:6-8; 1 Corinteni 1:10-11). Oricând bătrânii bisericii devin conştienţi de un comportament separator, ei trebuie să îl confrunte potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă un membru persistă într-un astfel de comportament după ce a primit în mod repetat mustrări de la bătrânii bisericii, bătrânii bisericii vor raporta bisericii situaţia şi vor recomanda ca membrul separator să fie suspendat. Dacă după suspendare persoana persistă în semănarea discordiei sau în răspândirea unor erori de doctrină grave, se va legifera excomunicarea potrivit procedurii schiţate în paragraful D al acestui Articol.
C. Comportamentul dezordonat (2 Tesaloniceni 3:6-15). Oricând bătrânii bisericii devin conştienţi că în ciuda mustrărilor disciplinării formatoare (1 Tesaloniceni 5:14), un membru se poartă dezordonat, ei trebuie să îl confrunte potrivit Cuvântului lui Dumnezeu (2 Tesaloniceni 3:10-12). Când un membru persistă conştient într-o comportare care arată indiferenţă flagrantă sau publică pentru:
• ordinea instituită de Dumnezeu pentru toată omenirea în decretele creaţiei, şi anume, lucrul, sabatul şi căsătoria (Geneza 2:1-3, 15, 18-24; Exod 20:8-11; 1 Corinteni 7:1-17, 39; 2 Tesaloniceni 3:6-15; 1 Timotei 5:8; Tit 2:5);
• principiile etice incluse în cele Zece Porunci (Exod 20:1-17; Romani 13:8-10; Iacov 2:8-12);
• ordinea stabilită de Hristos pentru biserica Sa în Scriptură şi adaptată de adunarea noastră în această Constituţie (1 Corinteni 11:17-34; 1 Corinteni 14:37-40; 1 Timotei 3:14-15; Tit 1:5);
• ordinea stabilită de Dumnezeu cu privire la guvernarea civilă (Romani 13:1-7; 1 Petru 2:13-17),
el poate fi suspendat ca o persoană dezordonată (2 Tesaloniceni 3:6). După ce primeşte mustrarea de la bătrânii bisericii, dacă un membru persistă într-un astfel de comportament, bătrânii bisericii vor raporta bisericii situaţia şi vor recomanda ca membrul dezordonat să fie suspendat (2 Tesaloniceni 3:14-15). Dacă după suspendare persoana persistă în dezordine, se va legifera excomunicarea potrivit procedurii schiţate în paragraful D al acestui Articol.
D. Păcat scandalos urmat de semne de pocăinţă. Dacă un membru a păcătuit scandalos dar arată semne promiţătoare de pocăinţă, incluzând supunere faţă de mustrarea bătrânilor bisericii, încă mai este necesară suspendarea lui pentru un timp de la anumite privilegii de membru, ca să nu fie aduse reproşuri asupra numelui lui Hristos şi cel al bisericii (2 Samuel 12:14; Romani 2:24), ca nu cumva alţii să fie încurajaţi să păcătuiască (1 Timotei 5:20), sau ca nu cumva ofensatorul însuşi să eşueze în a-şi cerceta sufletul lui şi să realizeze gravitatea ofensei sale (2 Corinteni 13:5). Dacă persoana încetează să arate în continuare fructe de pocăinţă, se va legifera excomunicarea potrivit procedurii schiţate în paragraful D al acestui Articol.
E. Sfidarea disciplinei bisericii. Dacă un membru este acuzat sau suspectat de un păcat grosolan şi el / ea se îndepărtează de adunare, refuzând să se întâlnească cu bătrânii bisericii pentru ca problema să poată fi investigată, el sau ea poate fi suspendat din toate privilegiile de membru (Matei 18:17; Numeri 16:12, 20-27). Bătrânii bisericii pot recomanda adunării la o dată ulterioară ca o astfel de persoană să fie exclusă sau excomunicată.
d. Excomunicarea
1. Comportament imoral. Anumite tipuri de comportament trebuie să fie categorisite ca şi imorale (1 Corinteni 5:9-11; 6:9-10), şi un membru nepocăit vinovat de un astfel de comportament trebuie să fie exclus de la părtăşia bisericii (1 Corinteni 5:3-5, 13; Matei 18:17). Într-un astfel de caz, bătrânii bisericii vor face eforturi serioase de a-l aduce pe ofensator la o adevărată pocăinţă, dovedită de o reformare biblică (2 Corinteni 7:10-11). Dacă aceste eforturi eşuează, ei vor raporta aceasta adunării într-o adunare obişnuită sau într-o întrunire specială numită întrunire de afaceri ale bisericii şi vor recomanda ca ofensatorul să fie excomunicat. Aceasta trebuie făcută prin acţiunea întregii bisericii (Matei 18:17; 1 Corinteni 5:4). Pentru a fi valabil, un act de excomunicare trebuie să aibă aprobarea a cel puţin trei pătrimi (2 Corinteni 2:6) dintre membrii prezenţi care votează.
2. Doctrina eretică. Unele opinii greşite cu privire la doctrinele Scripturii sunt atât de serioase încât ele sunt categorisite de apostoli ca fiind eretice, adică, erori peiorative care sunt inconsecvente cu o profesiune credibilă (Galateni 1:6-9; 2 Tesaloniceni 2:11-12; 1 Timotei 4:1). Un membru care persistă în a ţine sau a propaga vre-o astfel de opinie, în ciuda mustrării serioase şi repetate a bătrânilor bisericii (Tit 3:10), va fi excomunicat în acelaşi fel ca şi o persoană imorală.
3. Incorigibilii. O persoană suspendată care persistă în păcatul ei poate fi excomunicată la fel ca şi o persoană imorală.
Secţiunea 3: Disciplina protectoare.
Biserica nu are nici o autoritate de a exercita disciplină asupra celor care nu sunt membri. Cei care nu sunt membri nu sunt privilegiaţi de paşii amabili ai disciplinei bisericii. Totuşi biserica are dreptul şi responsabilitatea de a-şi proteja membrii ei faţă de cei care distrug pacea ei şi puritatea vieţii ei şi a doctrinei (Tit 1:9-13). Dacă astfel de persoane fac necazuri bisericii, bătrânii bisericii îi va numi, vor identifica erorile lor şi îi vor avertiza pe membri să nu se asocieze cu ei.
