de David L. Miner
Această lucrare a fost schiţată pentru a-i ajuta pe cei din conducerea bisericii mele să-şi înţeleagă rolurile în cadrul corpului local şi să se angajeze în discuţii active cu privire la schimbările ce s-ar petrece cu aceste roluri. A fost proiectată la cererea acestei conduceri şi nu din propria mea iniţiativă. Lucrarea nu este o privire exhaustivă a conceptului de Prezbiteri sau de biserici conduse de prezbiteri, nici nu are scopul de a fi un manual despre cum să conduci Corpul local. Dacă Prezbiterii decid să arunce această lucrare şi să facă ceea ce vor, nu va avea nici un impact negativ asupra mea. Lucrarea este oferită lui Dumnezeu şi conducerii bisericii mele, şi numai ei sunt responsabili pentru folosirea şi aplicarea ei, dacă aceasta va avea loc. Rugăciunile mele sunt ca Dumnezeu să folosească această lucrare în beneficiul Prezbiterilor din Corpul local, dacă nu aici, atunci altundeva.
Notă administrativă: Ar fi fost imposibil de citat mai multe versiuni ale Bibliei şi totuşi să rămână o lucrare scurtă. De asemenea, a cita din mai multe versiuni ar putea duce pe o cale greşită. Deci, dacă nu se specifică altceva, toate citatele de mai jos sunt din Nev International Version a Bibliei. Nu am pretenţia că NIV este cea mai acurată versiune a Bibliei sau cea mai bună care se găseşte astăzi. Într-adevăr, nu sunt sigur că astfel de judecăţi pot fi făcute de om de partea aceasta a Cerului. Mai mult, nu sunt sigur de valoarea angajării în această discuţie. Dar cred că NIV este una din cele mai simplu de înţeles versiuni disponibile, deci o folosesc în cadrul acestei lucrări.
Introducere:
Există un mare număr de pasaje biblice care menţionează Prezbiterii. Majoritatea se găsesc în Vechiul Testament, care abia dacă menţionează despre existenţa sau acţiunile Bătrânilor, fără a oferi învăţături pe această temă. Când vom ajunge la Noul Testament vom găsi învăţături reale despre funcţia sau poziţia Prezbiterilor. Şi chiar şi învăţăturile din Noul Testament sunt incomplete. Prin urmare, avem unele detalii în Scriptură cu privire la slujba şi poziţia Prezbiterilor, dar nu destule pentru a stabili exact din punct de vedere dogmatic modelul pentru slujba şi îndatorirea Prezbiterilor din Corpul local. Repet că Dumnezeu ne-a dat destule detalii în Biblie pentru a ne face o idee completă despre slujba şi îndatorirea Prezbiterilor din corpul local, dar El a ales să nu ne dea destule detalii pentru a putea dezvolta numai o imagine clară a regulilor legitime şi biblice pentru Prezbiteri, excluzând toate celelalte imagini. Există un număr de modele bine dezvoltate pentru bisericile conduse de Prezbiteri. Nici unul din aceste modele poate fi numit Biblic, în concluzie, excluzându-le pe celelalte. Toate au un anumit grad de legitimitate, deoarece se bazează pe Biblie. Măsura în care se potrivesc Corpului local şi conducerii lui este măsura în care acel model particular este cel potrivit pentru acel Corp. Cu alte cuvinte, dacă funcţionează, foloseşte-l.
Concluzia mea la această lipsă de detalii este că Dumnezeu permite o anume flexibilitate în felul cum Prezbiterii trebuie să conducă şi să administreze Corpul local. Cred că această concluzie este sprijinită de faptul evident că este lăsat mult mai mult spaţiu calificării Prezbiterilor (cine şi ce se aşteaptă ca ei să fie) decât îndatoririlor lor specifice şi modului cum ei trebuie să conducă şi să administreze Corpul local. Dacă putem găsi şi numi oamenii potriviţi ca şi Prezbiteri, atunci putem avea încredere în Duhul lui Dumnezeu pentru a comunica şi călăuzi pe aceşti oameni în beneficiul Corpului local. Se pare că Dumnezeu pune accentul pe ce fel de oameni sunt aceşti Prezbiteri, mai mult decât pe ceea ce au ei de făcut. Cred că aceasta înseamnă că trebuie să ne concentrăm pe caracter, natură şi evlavia acestor oameni şi să-i permitem lui Dumnezeu să le arate ce au de făcut după voia Lui.
Comentariu asupra referinţelor la prezbiteri în Vechiul Testament:
Acestea fiind spuse, vom examina Scripturile pentru a vedea ce spun referitor la aceşti oameni care trebuie să ne conducă spre o mai mare evlavie. Dar înainte de a examina Scripturile, trebuie să spun ce spune Vechiul Testament faţă de Noul Testament în legătură cu Prezbiterii. Sunt mai multe diferenţe majore între Vechiul Testament şi Noul Testament cu privire la Prezbiteri, ceea ce face a fi dificil, dacă nu chiar imposibil de egalat între cele două. În primul rând, în Vechiul Testament, Prezbiterii erau conducătorii întregului popor –naţiuni şi triburi – şi ei funcţionau ca şi conducători civici şi spirituali. [vezi Exodul 3:16, Ex 17:5, Ex 18:12, Lev 4:15, Deut 21:3, Deut 25:8, Deut 31:28, Ios 20:4, Jud 8:14, Jud 11:5, Rut 4:2, I Sam 11:3, 1 Sam 16:4,1 Sam 30:26, etc.] Rareori erau conducătorii unor grupuri mici şi niciodată liderii bisericilor locale. În Noul Testament, dacă „Prezbiteri” nu se referă la Prezbiterii evreilor, termenul este întotdeauna în legătură cu biserica locală şi erau numai lideri spirituali. [vezi Fapte 14:23, Fapte 20:17,1 Tim 5:17, Tit 1:5, Iacov 5:14, etc.] Deci a existat o schimbare evidentă în rolul Prezbiterilor din Vechiul Testament şi Noul Testament, de la religia evreilor la biserica creştină. Trebuie observat aici că în biserica primară era în general o singură biserică pentru fiecare oraş sau sat şi Prezbiterii conduceau acea biserică. Deşi exista un număr de grupe mai mici, numite „biserici de casă” în fiecare oraş, ele erau considerate a fi parte din Biserica din Efes sau Smirna, etc. deci, când Noul Testament îi menţionează pe prezbiteri, se referă în general la prezbiterii oraşului sau ai satului şi prezbiteri ai bisericii alternativ.
Excepţia de la aceasta este numărul de referiri la prezbiteri în Apocalipsa lui Ioan. Acolo, referirile la prezbiteri prezintă un al treilea tip , cu puţine explicaţii în ceea ce priveşte ce sunt aceşti prezbiteri noi. Când voi ajunge în cer, voi face toate schimbările necesare acestui eseu. Până atunci, nu voi încerca să explic Apocalipsa lui Ioan în acest eseu.
Sunt şi alte diferenţe între prezbiterii dintre Vechiul şi Noul Testament, dar majoritatea probabil că nu sunt relevante în discuţia noastră. Totuşi, putem spune cu autoritate că rolul prezbiterilor s-a schimbat clar de la religia evreiască la Biserica creştină şi acele schimbări includ dar nu se limitează la, transformarea din: 1) reprezentarea naţiunilor, triburilor sau popoarelor la reprezentarea unei Biserici individuale; şi 2) a fi lideri spirituali şi civici în a fi doar lideri spirituali. Datorită acestora şi altor diferenţe, nu putem pretinde unele paralele sau similarităţi între Prezbiterii Vechiului şi Noului Testament ca fiind porunci biblice în nici o opinie sau poziţie teologică. Pe de altă parte, Scriptura nu elimină această legătură ca fiind o posibilitate, aşa insuficientă cum este. Părerea mea este că, orice teologie extrasă din rolurile Prezbiterilor Vechiului Testament şi aplicată rolurilor Prezbiterilor Noului Testament este doar o concluzie omenească, nu învăţătură din Scripturi. Aceasta poate fi permis în cadrul flexibilităţii discutate mai înainte, dar nu poate fi ridicată la rangul de poziţie a Adevărului.
„Prezbiterii” Vechiului Testament:
Găsim în Vechiul Testament un total de 138 de referinţe la cuvântul tradus ca „prezbiter”.Cuvântul ebraic folosit pentru prezbiter în Vechiul Testament este zagen, însemnând barbă, bărbie sau bărbos. Literal, indică un om în vârstă şi înţelept, şi este extins asupra celor care au fost aleşi sau selectaţi să fie bătrânii cu înţelepciune dumnezeiască la care ceilalţi căutau călăuzire şi cunoaştere. Unii din ei, poate toţi, oferea cunoaştere în lucrurile spirituale, dar şi în cele legale. Se pare că aşa a fost de la început. Prezbiterii erau conducătorii diferitelor triburi sau clanuri. [vezi Exodul 3 & 4, înainte ca lui Moise să i se dea Legile] Când triburile s-au unit, pentru a forma naţiunea Israel, evident că Bătrânii şi-au asumat roluri mai importante în conducerea acestei naţiuni. Această mare colecţie de „conducători tribali” s-au redus ca număr la 70 şi participau cu Moise la Masa Legământului la Sinai. [vezi Exodul 24:9-11] Odată cu creşterea numărului celor din poporul Israel a crescut şi complexitatea guvernării lor, acelaşi grup de 70 (probabil aceiaşi 70, dar nu se precizează) au luat în primire de la Moise un rol mai mare în răspunderea conducerii evreilor. [vezi Numeri 11:16-17] Mutându-ne din perioada lui Moise la perioada Judecătorilor şi chiar a regilor, Prezbiterii au avut un rol m,ai mult civic, participând la viaţa juridică şi politică a naţiunii. Legea dată lui Moise îi mandata pentru administrarea justiţiei examinând ca judecători la porţile oraşului [vezi Deut. 22:15], hotărând cazurile şi problemele ce afectau viaţa de familie (vezi Deut. 21:18-21 şi Deut. 22:13-21), şi executând alte decizii [vezi Deut. 19:11-13 şi Deut. 21:1-9].
Nu ştim şi nu putem spune ce rol au avut exact în ultima mie de ani înainte de Isus, decât în termeni generali, deoarece Biblia nu este specifică. Arhivele istorice, mai ales tradiţiile religioase evreieşti sugerează un rol mai mic al Bătrânilor în afara Palestinei, aparent doar cel de conducător spiritual şi nu de judecător civil. Putem totuşi spune că în timpul lui Isus, „consiliul Bătrânilor” era legat de Sanhedrin, grupul de conducători evrei care aveau o autoritate aproape totală asupra evreilor, cu excepţia a ceea ce implica pedeapsa cu moartea. Nu erau egali cu Sanhedrinul şi nu păreau a fi parte din el, dar erau des menţionaţi cu Sanhedrinul sau cu cărturarii şi Fariseii din Evanghelie. Rolul Bătrânilor era evident diminuat în acea vreme deoarece Sanhedrinul se ocupa de toate situaţiile religioase, civile şi legale din vremea lui Isus.
Autoritatea „Prezbiterilor” din Noul Testament:
Pare evident din arhivele biblice că bisericile creştine primare se modelau după sinagogile evreieşti. Consecvent, este aproape sigur că rolul Prezbiterilor creştini era paralel cu cel al Prezbiterilor din sinagogile evreieşti dispersate. În şi în jurul Ierusalimului Prezbiterii evrei erau subordonaţi conducătorilor sau Sanhedrinului, care lua aproape toate deciziile în ceea ce-i privea pe evrei. Dar arhivele istorice indică faptul că evreii care se aflau în afara Ierusalimului, se foloseau de Prezbiterii lor în mod semnificativ . Ei încă erau, aparent, lideri spirituali şi în mod mai restrâns lideri civici ai sinagogilor evreieşti dispersate.
Bisericile creştine primare aveau Prezbiteri cu aceleaşi roluri. Fiecare Biserică formată de Pavel avea Prezbiteri, de obicei numiţi de Pavel sau de cineva lăsat de Pavel pentru aceasta. Pavel însuşi, sau cei însărcinaţi cu aceasta când el era plecat în altă zonă, stăteau cu noua Biserică destul pentru a forma conducători şi a numi Prezbiteri. Apoi lăsau Biserica în sarcina acestor Prezbiteri [vezi Tit 1:5] Nu se precizează că Pavel sau asistenţii lui ar fi stat la o Biserică mai mult decât era necesar pentru a forma liderii, a numi oficial Prezbiterii, după care plecau. Călăuzire continuă şi învăţături pentru acei Prezbiteri se făceau prin scrisori şi vizite, dar acele Biserici erau aparent lăsate sub conducerea exclusivă a acestor Prezbiteri. În unele cazuri, Prezbiterii îşi manifestau umanitatea, comiţând erori de diferite tipuri. Când Pavel afla despre aceasta, ori le trimitea o scrisoare, îi vizita sau trimitea pe cineva pentru a corecta eroarea şi pentru a-i readuce la învăţăturile lui Pavel. [vezi orice epistolă a lui Pavel]. Lucrarea lui Pavel a durat aproximativ 16 ani, în timpul cărora a format cel puţin 20 de biserici. Aceasta nu i-a permis să petreacă mult timp cu nici o biserică individuală. În timpul celor trei călătorii misionare, Pavel a vizitat anumite biserici de mai multe ori, reducându-se astfel timpul pe care trebuia să-l petreacă la vreo biserică particulară. Aceasta i-a impus lui Pavel un model ce reiese clar din arhivele biblice. Vizita un oraş şi căuta sinagoga locală. Acolo învăţa despre Isus şi Sabat şi de obicei cauza tulburări semnificative. Se întorcea la sinagogă de câte ori trebui, pentru a aduna urmaşi şi apoi începea să se întâlnească cu acel grup separat, de obicei în prima zi (duminica) şi adesea în aceeaşi sinagogă. Pavel învăţa şi disciplina grupul până când unii din ei se arătau a fi puternici şi sinceri în credinţă. Apoi îi numea Prezbiteri şi pleca să formeze o altă biserică. De notat că aceşti oameni nu puteau fi consideraţi maturi în credinţă, deoarece acel grup local avea uneori doar câteva săptămâni sau luni. Dar ei erau percepuţi de Pavel ca având genul de inimă şi credinţă pe care el le căuta. În timp, Pavel ţinea socoteala acestor biserici şi ori se întorcea ori le trimitea scrisori să continue formarea şi disciplinarea acelor Prezbiteri. Aceasta sugerează interpretarea bisericilor şi creştinilor că trebuie numiţi numai creştini maturi ca şi Prezbiteri ca nefiind practicată de Pavel.
Referinţele Noului Testament cu privire la Prezbiteri folosesc cuvântul grecesc presbuteros, tradus de o0bicei ca prezbiter sau bătrân. Avem şi cuvântul englezesc preot de la acelaşi cuvânt grecesc. De aici lucrurile devin şi mai confuze. În Tit, Pavel foloseşte cuvântul presbuteros, şi apoi îl schimbă cu cuvântul episkopos, transmis de obicei ca şi episcop sau supraveghetor. Faptul că s-a mutat de la un cuvânt grecesc la altul în cadrul aceluiaşi set de calificări sugerează că Pavel folosea cuvintele alternativ, ca şi când aveau acelaşi sens. Unii sugerează că episcop sau supraveghetor era conducătorul Prezbiterilor în cadrul bisericii frecventate de toţi, pretinzând că Prezbiterii unei biserici locale nu erau egali în autoritate sau poziţie. Dar textul nu spune aceasta. Faptul că Pavel folosea cuvintele alternativ sugerează că episcopul nu îi supraveghea pe Prezbiteri, ci că el era un supraveghetor al bisericii locale, ca şi Prezbiterii. Textul este din nou ambiguu dar nu putem, bazat pe acest pasaj, susţine că grupul Prezbiterilor avea un episcop supraveghetor peste el, parte din acea biserică locală. Pe de altă parte, sunt multe biserici şi denominaţii care folosesc cuvântul episkopos pentru a crea poziţia Prezbiterilor districtuali sau regionali, un fel de supraveghetori peste mai multe biserici. Aceasta are un fel de legitimitate, bazat pe felul cum foloseşte Pavel pe Timotei, Rit şi poate pe alţii, ca un fel de legătură între el şi câteva biserici locale. Aceasta era adevărat când Pavel stătea mai mult timp într-un loc şi trebuia să se adreseze cu privire la greşelile vreunei biserici pe care el o formase sau asistase. Pavel a trimis mai multe din scrisorile sale către biserici prin vreunul din asistenţii lui, delegându-l aparent cu un anumit grad de autoritate pentru rezolvarea problemelor şi stabilirea doctrinei. (vezi Romani 16:21), unde Pavel se referă la Timotei ca la un coleg lucrător. Cuvântul grecesc sunergos se mai traduce şi ca şi colaborator, sugerând un anume grad de egalitate în poziţia sau slujba descrisă. Vezi de asemenea I Corinteni, 16:10-11 (unde Pavel îl prezintă pe Timotei ca ducând slujba Domnului mai departe „ca şi mine”, folosind cuvântul grecesc kai, care este un cuvânt puternic ce indică „în acelaşi fel” mai mult decât cuvântul comun „adiţional”); Filipeni 1:1-2 (unde Pavel se prezintă pe sine şi pe Timotei ca fiind egali) ); Coloseni 1:1 (Pavel prezintă scrisoarea ca venind de la el şi de la Timotei); Coloseni 4:7 (Pavel îl prezintă pe Tihic ca şi colaborator în slujbă, folosind cuvântul grecesc sundoulos, care înseamnă co-sclav al aceluiaşi stăpân, mai mult decât cuvântul comun ce indică un alt sclav al aceluiaşi stăpân); I Tesaloniceni1:1 (Pavel se prezintă pe sine, pe Sila şi pe Timotei în aceeaşi frază, indicând un fel de asociere apropiată, sugerând o autoritate egală pentru acea scrisoare şi conţinutul ei); şi alte pasaje]
Trebuie notat faptul că nici unul din pasajele menţionate nu sugerează conceptul de Prezbiter al bisericii locale ca fiind mai mare în rang sau autoritate decât restul Prezbiterilor de la aceeaşi biserică locală. Este clar că aceşti oameni prezentaţi de Pavel aveau o poziţie înaltă de autoritate peste Prezbiterii locali, ei erau trimişi la Biserica locală pentru o perioadă specifică şi pentru un scop specific. Nici unul nu era trimis undeva unde să fie un „super” Prezbiter permanent. Conceptul de „episcop” călător cu o autoritate mare poate fi sprijinit cu aceste pasaje, dar cel de Prezbiteri locali care au un Prezbiter cu autoritate mai mare nu există în aceste pasaje.
Toate scrisorile Noului Testament par a fi fost scrise de persoane diferite cu autoritate clară asupra bisericilor locale pentru care erau scrise acele scrisori. Acei autori poate că au avut un „episcop” ca tip de autoritate peste Prezbiterii locali din biserica locală, dar nici unul din ei nu este atestat ca fiind un „super Prezbiter” sau măcar un Prezbiter în acea Biserică. Termenul de „super” Prezbiter este relativ comun în Creştinismul modern, dar nu apare în Noul Testament. Noul Testament păstrează tăcere asupra acestei situaţii; nici nu prezintă termenul nici nu-l interzice. Pe de altă parte, toate pasajele care vorbesc despre Prezbiterii Bisericii locale sugerează sau învaţă autoritate egală ( dar posibil diferită) între Prezbiterii acelei biserici locale.
Nu este nici o dovadă în Noul Testament cu privire la Prezbiteri ca fiind altfel decât egali. Calificările şi îndatoririle lor erau egale. Concluzia despre Prezbiteri egali este sprijinită şi de principiul că orice este important pentru noi de ştiut, Dumnezeu ne-ar fi comunicat în Cuvântul Său. Faptul că acest termen important nu a fost comunicat nu sugerează că Prezbiterii aveau un lider, ci că ei erau egali sau Dumnezeu ne-ar fi spus. Chiar şi în Vechiul Testament, nu avem indicii că Bătrânii Evrei aveau unul care era însărcinat sau avea autoritate mai mare peste ceilalţi Bătrâni.
Trebuie să menţionăm situaţia lui Moise care îi conducea pe Bătrânii evrei. S-a sugerat de multe ori, d-a lungul anilor, că modelul pentru Biserica creştină este Moise, ca şi lider şi Bătrânii ca grup de sprijin, fiind conduşi de Moise. Nu putem face o paralelă reală la bisericile din Noul Testament. În primul rând pentru că Moise într-adevăr folosea Bătrânii ca pe un grup de sprijin, cu diferite îndatoriri, dar aceşti Bătrâni aveau diferite grupări locale sau triburi asupra cărora ei aveau autoritate. Cu alte cuvinte, fiecare grup local sau trib avea Prezbiteri , iar Moise lucra cu aceştia. Aceşti Bătrâni ai diferitelor grupuri sau triburi au existat înainte ca Moise să fie chemat de Dumnezeu să conducă poporul să iasă din sclavie; şi ei funcţionau ca şi Prezbiteri ai unui grup local. Moise nu era parte din nici un grup local sau trib, dar era liderul tuturor grupurilor locale şi triburilor şi al Prezbiterilor respectivi. Al doilea motiv pentru care nu îl putem folosi pe Moise ca o paralelă cu Noul Testament este pentru că Biserica Nou testamentală nu exista în vremea lui Moise. Pavel a fost numit de Dumnezeu să „creeze” învăţăturile cu privire la Biserică, îndatoririle şi structura ei. Şi ceea ce învăţa Pavel era un concept nou care nu exista în Vechiul Testament, nu trebuie introdus cu forţa într-un model din istoria Vechiului Testament. Al treilea motiv pentru care nu-l putem folosi pe Moise ca model pentru conducerea din Noul Testament este absenţa clară a învăţăturilor din Noul Testament dată de Apostoli şi de liderii bisericii. Dacă Pavel şi Petru şi Iacov nu spun că rolul lor este unul derivat din modelul de conducere al lui Moise, atunci nu putem lua această poziţie. Putem concluziona că echivalentul Noului Testament pentru Moise este ca Biserica întreagă să aibă un lider şi Corpurile locale să aibă Prezbiteri, dintre care unii sunt aleşi de lider pentru a-l asista în anumite îndatoriri. Dar nu putem lua textul care-l descrie pe Moise ca şi conducător al întregii naţiuni Israel şi să-l aplicăm la orice Biserică locală. Paralela nu se poate aplica, este prea exagerată. Poate o paralelă mai acurată ar fi Isus ca şi lider al Bisericii în general şi Prezbiterii, ca şi lideri ai corpurilor locale.
Mai este o învăţătură relativ comună, care trebuie discutată. Pentru mulţi ani, Biserica şi-a luat exemplele şi poate şi legitimitatea din lume. Noi, ca Biserică, vedem adesea mai mult clădirea decât oamenii ca fiind Biserica. Adesea avem de-a face cu exemple seculare în ceea ce priveşte finanţele. Şi prea adesea, ca Biserică, privim la structura comună pentru a vedea cum să conducem Corpurile locale. Nu ar trebui niciodată să privim la cei din lume pentru instruire spirituală. Dacă avem nevoie să ştim cum să facem lucrurile sau cum să le conducem, Scriptura ne dă toate informaţiile necesare pentru a realiza exact ceea ce Dumnezeu ne-a poruncit.
Aplicarea aceasta la conceptul nostru de Prezbiteri este făcută de mulţi credincioşi privind la structura de administrare a corporaţiilor, ca model pentru conducerea Prezbiterilor. CEO ca şi „lider” al companiei poate fi arătat ca sugerând că Prezbiterii ar trebui să aibă pe cineva cu autoritate, restul fiind subordonaţi lui. Această structură din lume este un model bun pentru luarea de decizii în cadrul unei mari organizaţii, deşi unii i-ar contesta eficacitatea şi calificarea. Dar această structură nu are o paralelă în Scriptură. A conduce o companie are un scop total diferit de conducerea unei Biserici locale. Afacerile au doar un singur scop: să creeze profit. Noi am adăuga multe condiţii la a face un profit, ca de exemplu să-l faci în mod cinstit, să tratezi oamenii corect, să ai o privire de ansamblu, etc, dar afacerea are numai un singur scop. Dacă acel scop nu este atins, atunci întreaga companie va înceta să mai existe.
Pe de altă parte, Biserica locală nu are un scop nici măcar apropiat de cel al unei corporaţii. Structura corporaţiei este concentrată pe luarea de decizii. Biserica locală nu are un astfel de scop. Luarea de decizii este una din cele mai josnice activităţi ale Bisericii. Facerea de ucenici este poate cea mai înaltă îndatorire a Bisericii. Sunt multe activităţi care sunt paralele cu a face ucenici, dar a ajuta credincioşii să manifeste caracterul şi natura lui Dumnezeu, să-L reprezinte înaintea unei lumi pierdute şi pe moarte este scopul primar al Bisericii locale. [Efeseni 1:4 — „Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui” Luarea de decizii are un rol nesemnificativ faţă de acest scop măreţ al Bisericii. Deci, structura de administraţie a unui corp care ia decizii este o structură greşită pentru un corp care disciplinează. Voi administraţi oameni într-o corporaţie, voi conduceţi oameni într-o biserică. Ca şi fost vice preşedinte al unei firme de consultanţă, vă asigur că sunt diferenţe uriaşe şi incompatibile între acestea două.
Scopul Prezbiterilor din Biserica locală este legat de scopul Bisericii locale. Ei trebuie să ofere asistenţă în cadrul acelei Biserici locale ca şi o manifestare a caracterului şi naturii lui Dumnezeu. Toate activităţile şi procesele lor trebuie să faciliteze şi să intensifice acest scop. Când trebuie să ia decizii, nu eficienţa este problema. Luarea de decizii trebuie să creeze lideri mai buni din Prezbiteri. Dacă necesită mai mult timp luarea unei decizii decât ar plăcea unora, aceasta înseamnă că Prezbiterii (şi poate Biserica) au crescut în evlavie chiar în timpul procesului. Prezbiterii care sunt uniţi în Duh şi scop, aceasta este important pentru Dumnezeu şi pentru Biserică, apoi urmează eficienţa luării de decizii.
Rolul „Prezbiterilor” din Noul Testament:
Rolul Prezbiterilor Bisericii este şi mai neclar în Scriptură. Nu există învăţături detaliate în Noul Testament cu privire la vreun rol distinct al prezbiterilor bisericii. O parte din calificarea prezbiterilor este abilitatea de a învăţa, conduce şi oferi sfaturi înţelepte Bisericii locale. [vezi I Tim 5:17, Rit 1:6] Toţi credincioşii sunt responsabili pentru ceea ce învaţă, pentru a putea oferi răspunsuri celorlalţi care întreabă despre ceea ce credem şi de ce credem. [vezi I Petru 3:15,16], dar Prezbiterii sunt responsabili pentru învăţare şi conducerea credincioşilor spre o mai mare înţelegere a lui Dumnezeu. [vezi Rit 1:9] Toţi credincioşii sunt responsabili pentru a-L urma pe Dumnezeu şi a trăi într-o relaţie corectă cu El, dar Prezbiterii au o responsabilitate adiţională şi separată pentru sănătatea spirituală a poporului pe care îl conduc.[vezi I Petru 5:2 şi Iacov 3:1].
Iată un pasaj care oferă două din rolurile Prezbiterilor, fără a explica exact cum să fie puse în aplicare. „Presbiterii (Sau: bătrâni.) care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau.”[I Timotei 5:17] Acest pasaj afirmă învăţarea şi predicarea ca făcând parte din responsabilităţile unor Prezbiteri. Alte părţi din Scriptură şi mai ales tradiţia Bisericii sugerează că predicarea este mai actuală, pe când învăţarea este orientată mai mult spre textul biblic, dar acesta este disputată într-un anumit grad de către autorităţi. Indiferent ce vrea să spună, avem predicarea şi învăţarea ca şi roluri ce fac parte din responsabilităţile unor Prezbiteri. Datorită expresei folosiri a cuvintelor din text(„…mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura”) deducem că nu toţi Prezbiterii au aceste responsabilităţi. De aici şi din arhivele istorice pare evident că unul sau mai mulţi dintre Prezbiteri sunt responsabili cu în primul rând cu educarea spirituală a Bisericii locale. Aici este marea deosebire între opiniile bisericilor conduse de Prezbiteri şi cele conduse de pastori.
Bisericile tradiţionale, mai ales cele mici au avut (istoric) un conducător iniţial care lua majoritatea deciziilor sau toate din acea biserică. Aceasta pare să fi fost dezvoltarea americană, cu originea în puţina populaţie a ţării şi raritatea predicatorilor. America a creat predicatorul itinerant, care călătorea din oraş în oraş într-un circuit. Putea trece săptămâni între vizitele predicatorului, dar el era văzut ca singurul lider al bisericii locale, uneori având unul sau mai mulţi oameni din biserică pentru a ţine serviciile divine când el era plecat la altă biserică. Crescând selectarea de predicatori calificaţi, unii din aceşti oameni au început să aibă o Biserică locală, ca fiind responsabilitatea lui primară sau exclusivă. Acest tip de „predicator” care conduce biserica locală a fost rezultatul lipsei de lideri nu al învăţăturilor biblice sau al teologiei. Denominaţiile americane au crescut în această tradiţie şi au continuat să aibă „un singur om care face totul” ca şi metodă primară de conducere a unei biserici.
Trebuie observat că acest mode al unui singur om care este responsabil pentru aproape toate deciziile legate de Biserica locală nu este urmarea unui exemplu biblic, ci este rezultatul necesităţii folosirii fiecărui „predicator” cât de mult posibil. Nu există o învăţătură biblică sau exemplu care să creeze acest model de lider de biserică. Acest”om care face totul” nu se găseşte în Biblie.
Pe de altă parte, conceptul unuia sau mai multor Prezbiteri care să aibă responsabilitatea primară pentru lucrarea amvonului este un concept biblic. Istoria bisericii, mai ales în primii 200 de ani de creştinism, a arătat tendinţa spre specializarea rolului Prezbiterilor. Până în vremea lui Constantin, era ceva comun ca unul din Prezbiteri, care se dovedea dăruit în lucrarea amvonului, să conducă şi să fie „predicatorul” Bisericii locale. Unele biserici au împărţit această lucrare între toţi Prezbiterii şi unele au dezvoltat rolul predicatorului ca aparţinând numai unuia sau la doi prezbiteri. În timp ce unul sau doi Prezbiteri îşi asumau responsabilitatea primară de lucrători ai amvonului, trebuie notat că nicăieri în Scriptură sau în istoria Bisericii responsabilităţile „predicatorului” nu au fost considerate aceleaşi cu cele ale „pastorului”. În timp ce „predicatul” este menţionat de două ori în Scriptură, există dovezi istorice semnificative cu privire la rolul şi importanţa ei. Rolul tradiţional al predicării este o activitate oratorică în primul rând şi are puţin sau nimic de-a face cu „păstoritul” unei turme. Pastoratul, îngrijirea şi hrănirea turmei, a fost întotdeauna rolul Prezbiterilor şi în Scriptură şi în istoria Bisericii. Cu alte cuvinte, predicatorii poate că au fost sau nu au fost Prezbiteri, dar pastorii au fost întotdeauna Prezbiteri.
Cred că este important să repet că Biblia nu cere nicăieri ca o Biserică locală să fie imaginea celorlalte biserici. Există o bază biblică semnificativă cu privire la unul sau mai mulţi Prezbiteri din biserica locală, care se specializează în lucrarea amvonului, contra altor lucrări ale bisericii. [vezi Efeseni 4] Pare a fi înţelept şi eficient să permitem celor care au anumite daruri clare să lucreze în acea zonă a darurilor lor. [vezi I Cor 12] Pare a fi o structură clară şi permisibilă a unei Biserici locale specifice să numească un Prezbiter care să aibă autoritatea şi responsabilitatea lucrării amvonului, în timp ce ceilalţi Prezbiteri au fost numiţi să aibă responsabilităţi pentru alte lucrări după darurile pe care le au. Cu alte cuvinte, specializarea nu este un termen neevlavios şi este sprijinită de Scriptură cu referire la darurile spirituale dar şi în alte contexte.
Totuşi cred că ar contrazice învăţătura şi modelul biblic a abandona practica clară a lui Pavel şi a lui Petru ca fiind legate de modelul Prezbiterilor şi a stabili în loc, o biserică condusă de o singură persoană, chiar dacă acea persoană foloseşte un grup de oameni numiţi „Prezbiteri” care trebuie să se supună acelei persoane.
Aici lucrurile devin dificile. Este loc pentru Prezbiteri într-o biserică locală cu un Prezbiter ca „supraveghetor” al lor şi ca predicator primar al acelei Biserici locale? Are vreo legătură „omul care face totul” din denominaţiile americane cu modelul biblic al Prezbiterilor, astfel încât să avem o biserică condusă de Prezbiteri, ale cărei decizii sunt luate exclusiv de un singur om? Aceasta este probabil cea mai dificilă întrebare legată de Prezbiteri, cu care se întâlnesc bisericile astăzi şi clar întrebarea pentru Biserica noastră locală.
Vă sugerez să nu-l amestecaţi pe „omul care face totul” al denominaţionalismului cu modelul biblic pentru Prezbiteri şi să aşteptaţi ca această structură să dureze mult timp. Cred că va cauza disensiune între Prezbiteri şi lipsa unităţii În Biserică. Am să vă explic.
Scriptura este clară că una din îndatoririle Prezbiterilor este cea de supraveghetor sau de păstor al turmei. Mai multe pasaje indică faptul că păstorirea turmei este una din responsabilităţile fiecărui Prezbiter. Mai mult, învăţarea şi disciplinarea sunt de asemenea părţi ale aceleiaşi responsabilităţi a fiecărui Prezbiter. Problema este că „pastorul” care este tot timpul tinde să acapareze aceste responsabilităţi, lăsând astfel pe Prezbiterii „juniori” cu numai o parte din slujbă. Cu cât este Prezbiterul mai sincer în urmărirea poruncilor biblice cu privire la Prezbiteri, cu atât mai mult acel Prezbiter va dori să slujească Bisericii. Aceasta va rezulta în sentimentul de limitare pe care îl va avea acel Prezbiter, şi de neîmplinire în încercarea de a-şi face slujba şi de a sluji nevoilor Bisericii, la care el vede că Biblia îl cheamă. Mai mult, un singur om nu poate ajunge la toţi membrii Bisericii şi aceasta va avea ca rezultat faptul că membrii se vor simţi neîngrijiţi. Când unii din Prezbiteri se simt limitaţi, iar Biserica se simte părăsită, lucrarea va fi percepută de toţi cei implicaţi ca fiind căzută din tiparele biblice cu privire la păstorirea turmei. Aceasta este norma bisericilor conduse de un pastor.
Concluzia este simplă: predicatul este diferit de îndatoririle păstoritului, în Biblie. Structura tipică, condusă de un pastor încearcă să egaleze cele două îndatoriri separate într-o încercare hibridă de a fi totul pentru toţi membrii Bisericii locale. Această structură a bisericii nu se găseşte în Scriptură.
Scopul „Prezbiterilor” din Noul Testament:
Am petrecut ceva timp examinând situaţiile biblice legate de poziţia şi îndatorirea Prezbiterului. Ne vom muta acum de pe terenul poziţiei şi îndatoririi mai mult pe cel al conceptului şi scopului. Ceea ce voi spune este părerea mea asupra Scripturii legată de scopurile conducerii bisericii. Aceste opinii se bazează pe experienţa mea de 28 de ani în conducerea bisericii din diferite Corpuri locale şi pe anii de consultanţă managerială, observând efectele diferite ale diferitelor tipuri de conducere în ambele contexte: biserică şi afaceri. Sunt anumite rezultate ale modului de conducere care se vor ivi în aproape orice situaţie, fie biserică sau afacere. Cred că trebuie să examinăm aceste rezultate ale modului de conducere dacă vrem să vedem întreaga imagine a ceea ce vrea Dumnezeu să vadă în modelul biblic de conducere şi mai ales scopul pentru care avem Prezbiteri în Biserica locală.
Motivele primare pentru care avem modelul denominal tradiţional al „omului care face totul” este: 1) Întotdeauna a fost aşa, şi 2) luarea deciziilor de către un bord de oameni va opri procesul luării deciziilor, comparat cu eficienţa unui singur om care ia decizii. Cel de-al doilea motiv apare adesea în mai multe forme. (vreau libertate pentru a urma călăuzirea Duhului Sfânt, vreau să decid cine vorbeşte de la amvon, nu vreau ca alţii să-mi spună ce să predic, etc), dar este vorba de aceeaşi problemă. Cred că aceste motive arată o neînţelegere fundamenală a adevăratului scop pentru care avem biserici locale conduse de Prezbiteri. Nu cred că adevăratul scop al lui Pavel de a numi Prezbiteri avea de-a face cu tradiţia sau luarea de decizii. Cred că Dumnezeu a vrut ca Biserica locală să aibă Prezbiteri pentru a creşte în evlavie.
Pavel, specific, (sau asociatul lui) alegea oameni cu inimi evlavioase ca să fie Prezbiteri. El nu le spunea ce să facă, ci cum să-şi facă lucrarea. Se aştepta ca ei să-şi facă slujba cu dorinţa sinceră de a dezvolta caracterul lui Dumnezeu şi natura Lui în Biserica locală. Cu un singur om care ia toate (sau aproape) deciziile pentru o Biserică locală, şansa ca acel individ să dezvolte o lucrarea care să reflecte personalitatea lui şi perspectiva este destul de ridicată. El va avea tendinţa de a face lucrurile aşa cum vin ele, natural. Explicaţia este de obicei „Dumnezeu mi-a dat o viziune pentru această lucrarea (sau pentru lucrarea mea) şi trebuie să o urmez”. Această perspectivă este foarte legitimă şi o parte din acea viziune este de obicei bună. De exemplu, dacă „pastorul” are inimă pentru misiune, atunci Biserica locală va pune accentul puternic pe misiune. Dacă „pastorul” are inimă pentru evanghelizare, atunci biserica va pune aproape întotdeauna accentul pe evanghelizare. Şi nu este nimic greşit cu misiunea şi cu evanghelizarea. Dar cred că scopul darurilor şi slujirii în Biserica locală este manifestarea nu puterea „pastorului”, cu privire la întreaga lucrare a lui Dumnezeu. [vezi I Corinteni 12 & Efeseni 4:11-16]
Dacă un singur om ia toate sau majoritatea deciziilor, atunci acea Biserică locală va tinde să reflecte puterea (şi slăbiciunea) acelui om. Dacă un grup de Prezbiteri ia deciziile (toate sau majoritatea) într-o Biserică locală, atunci acea biserică va tinde să manifeste caracterul şi natura lui Dumnezeu (mai mult sau pe de-a întregul). Este atât de simplu.
Aceia dintre noi care cred în darurile spirituale spunem adesea că toate darurile ar trebui să se manifeste într-o biserică matură. Ar trebui de asemenea să spunem şi că toată puterea şi motivaţiile lui Dumnezeu ar trebui manifestate în aceeaşi Biserică. Biserica nu trebuie să-şi reflecte conducătorul pământesc, ci pe Cel ceresc. Această şansă creste în directă legătură cu numărul liderilor din acea biserică.
Cu alte cuvinte, va fi un echilibru mai mare în Biserica locală condusă de un număr de Prezbiteri, decât în Biserica condusă de un singur om. Acest echilibru reflectă întreaga persoană a lui Dumnezeu mai limpede şi eficace, decât lipsa de echilibru ce rezultă în general de la un singur om care conduce acea Biserică locală. Nu este rău pentru o Biserică locală să manifeste o trăsătură a lui Dumnezeu, este mai bine însă să manifeste tot caracterul lui Dumnezeu. Acesta, cred, este scopul pentru care avem Prezbiteri şi nu doar un singur om care să conducă Biserica locală.
Spunând aceasta, trebuie să subliniez că ea poate fi obţinută în cadrul unei Biserici locale ai cărei Prezbiteri s-au specializat în darurile pe care le au. Un om poate fi lucrătorul principal al amvonului, cu toate deciziile privind amvonul. Alt Prezbiter poate avea responsabilităţile primare pentru păstorirea turmei. Altul, pentru grupele de studiu. Al patrulea Prezbiter poate fi responsabil cu misiunea. Şi aşa mai departe, în funcţie de numărul de Prezbiteri. Direcţia şi conducerea în general este a tuturor Prezbiterilor, dar anumite zone de responsabilitate sunt ale diferiţilor Prezbiteri. Aceasta cred, este modelul biblic pentru Biserica locală.
Beneficiile unei lucrări conduse de Prezbiteri sunt evidente. Ei se pot specializa în funcţie de darurile lor, făcându-şi astfel slujba mai eficient. Un alt beneficiu este împărţirea responsabilităţii pentru creşterea generală şi evlavia Bisericii locale, astfel încât nici un om să nu aibă responsabilitatea pentru toate lucrurile. De asemenea majoritatea darurilor şi lucrărilor Duhului Sfânt se pot şi se vor manifesta prin mai mulţi oameni evlavioşi care sunt Prezbiteri pentru că nici un om nu va manifesta toate darurile şi lucrările lui Dumnezeu. Şi poate cel mai important beneficiu este creşterea spirituală generală a Prezbiterilor şi a Bisericii. Când Prezbiterii lucrează împreună, Duhul Sfânt îi va călăuzi pe toţi spre o mai echilibrată umblare cu Dumnezeu. Scopul darurilor şi lucrărilor Duhului Sfânt este pentru întreaga Biserică, Prezbiteri şi oameni, ca ei să crească în relaţiile lor cu Dumnezeu şi să-L reflecte în totalitate înaintea unei lumi care este pe moarte. [vezi Efes 4:11-16 şi I Cor 12] Cu alte cuvinte darurile şi lucrarea nu sunt date oamenilor pentru ca ei să le poată manifesta. Ci ele sunt date pentru ca noi toţi, întreaga Biserică să creştem în manifestarea individuală a lui Dumnezeu şi să-L reprezentăm complet în faţa lumii. De exemplu, după cum am mai spus de câteva ori în trecut, Dumnezeu nu mi-a dat darul învăţăturii ca să-i pot învăţa pe alţii. El mi l-a dat pentru ca eu să-i învăţ pe fiecare în parte, până la punctul unde nu va mai avea nevoie de învăţătura dată de mine. Acesta este scopul pentru care avem darurile şi lucrările în Biserica lui Dumnezeu, pe pământ şi un Corp condus de Prezbiteri va realiza acest scop mai eficient şi echilibrat decât orice variantă a omului „care face totul”.
Cred că orice viziune dată de Dumnezeu pentru lucrare, în cadrul unei Biserici locale este compatibilă cu modelul conducerii prin Prezbiteri. Nu cred că Dumnezeu îi dă unui om o viziune pentru ca el să conducă singur Biserica locală, cu sau fără sprijinul unui grup de oameni evlavioşi care se pot numi sau nu „Prezbiteri”. Cred că Dumnezeu dă şi a dat sarcina păstoririi unei Biserici locale sau a predicării sau a învăţării unui grup. Dar nu cred că Dumnezeu dă o viziune sau sarcină de slujire unui om care tăgăduieşte modelul biblic de Biserici locale conduse de Prezbiteri. Duhul Sfânt nu este în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Cred că ceea ce se întâmplă de obicei este că Dumnezeu dă o viziune sau o sarcină sau o lucrare, de obicei în ceea ce priveşte amvonul. Dar cu acea sarcină, El îi dă acelui om şi darul pentru acea lucrare. În timp, omul dezvoltă o înţelegere a acelei viziuni care include trecutul lui şi experienţele lui ca şi bază pentru acea lucrare. Dacă acea persoană are un trecut tradiţional de obicei viziunea este interpretată aproape întotdeauna că omul trebuie să fie un „pastor”, după cum dictează experienţa lui : „un om care face totul” sau un lider care conduce toate aspectele bisericii locale. Nu cred că Dumnezeu dă această viziune a „omului care face totul”. Cred că aceasta se dezvoltă din omul care ia viziunea dată de Dumnezeu şi o amestecă cu experienţele pe care le are. Cu alte cuvinte, cred că Dumnezeu a dat viziunea a ceea ce trebuie îndeplinit, dar trecutul omului a impus cum să fie îndeplinit. Ca şi exemplu, dacă Dumnezeu îmi spune să merg într-un oraş apropiat să mărturisesc unui anumit om, de obicei voi presupune că El vrea ca eu să conduc maşina până acolo. Nu pentru că aşa mi-a spus Dumnezeu, ci pentru că aşa este „normal”, conform experienţei mel.
Este genul de situaţie care apare în cazul majorităţii pastorilor pe care Dumnezeu i-a chemat la o lucrare full-time. Datorită trecutului lor şi experienţelor ce vin dintr-o biserică tipică denominală cu un pastor tipic de biserică, ce încearcă să fie totul pentru nevoile biserici, presupunerea lor naturală va fi că Dumnezeu vrea să împlinească acea viziune prin modelul tipic de biserică. Dar nu cred că structura tipică de biserică este bazată pe modelul biblic stabilit de Pavel în Noul Testament. Cred că omul care are viziunea unei lucrări trebuie să privească dincolo de experienţele lui denominale pentru a şti cum să realizeze viziunea lui Dumnezeu.
Deci, întrebarea reală din spatele întrebării cu care se întâlnesc cei care iau în considerare modelul Prezbiterilor pentru o biserică locală anume, este ce scop aleg ei pentru Prezbiteri? Este scopul Prezbiterilor de a lua decizii cu privire la Biserica locală? Dacă da, modelul de „biserică condusă de pastor”sau de lider între Prezbiteri va părea că are cel mai mult sens. Deciziile sunt întotdeauna mai uşoare dacă există un lider care are autoritatea finală în luarea lor. Toate marile companii fac aşa, nu-i aşa?Pe de altă part, dacă scopul Prezbiterilor este de a creşte în evlavie între ei şi în Biserică, atunci Prezbiterii egali sunt cea mai bună soluţie. Credeţi-mă, când majoritatea Prezbiterilor înclină într-o direcţie, necesită evlavie din partea tuturor Prezbiterilor pentru a ajunge la un consens. Dacă evlavia nu este acolo, se va dezvolta în timp, sau Prezbiterii şi posibil şi Biserica se vor prăbuşi. Este mult mai uşor să existe o regulă majoritară sau să existe un lider care să ia deciziile finale. Şi dacă modelul de conducere prin Prezbiteri, ales de o Biserică locală este cel al pastorului care îi conduce pe Prezbiteri, atunci rolul Prezbiterilor de „grup de sprijin” pentru pastor va rezulta în unul sau mai mulţi Prezbiteri percepuţi ca non-sprijinitori, după cum am văzut în biserica noastră. În timp poţi fi sigur că va apare probleme între Prezbiteri, sau un bord divizat.
Dar este rapiditatea o cerinţă a Prezbiterilor? În Principiile Creşterii spirituale, autorul Miles J. Stanford declară „Dumnezeu foloseşte 100 de ani pentru a creşte un stejar şi 6 ani pentru a creşte gulie.” Cred că Scriptura arată că rapiditatea rar joacă un rol în planul lui Dumnezeu.
Problema în faţa Corpului nostru local:
Problema în faţa Corpului local, şi în particular, Prezbiterii, este de a decide două probleme separate. În primul rând, suntem noi conduşi de Prezbiteri? În al doilea rând, dacă da, ce înseamnă aceasta?
Mulţi din Biserica noastră şi cel puţin un Prezbiter cred că la prima întrebare s-a răspuns afirmativ cu ani în urmă. Dar datorită naturii degajate a Corpului nostru şi a membrilor lui, nimeni nu a întrebat pe Prezbiteri despre definiţii. Totuşi cel puţin un Prezbiter crede că decizia de a fi conduşi de Prezbiteri nu a fost luată niciodată şi că funcţionăm de câţiva ani cu un cvasi-lider. Pentru că Prezbiterii noştri nu au tendinţa de confruntare, nimeni nu a rezolvat nimic şi fiecare presupunea ca adevărat unul din răspunsuri. Fără să realizeze, biserica noastră funcţiona „pe tărâmul nimănui” al lipsei de hotărâri, de mai mulţi ani. Datorită naturii familiare a Prezbiterilor şi Corpului nostru, aceasta nu a fost o problemă până de curând. În Ianuarie, structura serviciilor de duminică dimineaţa a fost dizolvată de către „pastor” fără ca Prezbiterii să discute şi să decidă. Aceasta a ridicat cele două întrebări de mai sus din nou şi a revelat diferenţa dintre răspunsurile „Prezbiterilor. „
Problema cu care avem de-a face acum este simplu de descris, dar mult mai dificil de rezolvat. Dacă suntem o biserică condusă de prezbiteri, atunci un singur om a dizolvat Prezbiterii şi a luat conducerea bisericii în Ianuarie trecut. Dacă nu suntem conduşi de Prezbiteri, atunci acel om a făcut doar o schimbare în încercarea sa de a împlini viziunea pentru lucrare pe care Dumnezeu i-a dat-o cu ani în urmă. Dacă nu suntem conduşi de Prezbiteri, atunci trebuie să informăm membrii, pentru că multora li s-a spus că suntem conduşi de Prezbiteri. Numai o parte din dificultate stă în decizia asupra viziunii pentru biserică, avută de omul pe care mulţi îl vedem ca pastor, pe de o parte şi pe de altă parte, viziunea văzută de ceilalţi Prezbiteri. I-a dat Dumnezeu o viziune „pastorului” nostru pentru lucrarea din acest Corp local? Majoritatea dintre noi ar răspunde afirmativ. Acea viziune dată pastorului nostru necesită ca el să fie lider, cu excluderea Prezbiterilor? Sau cel puţin a Prezbiterilor egali? „Prezbiterii” şi biserica sunt împărţite cu privire la această problemă.
Mai la subiect, este următoarea întrebare. Poate „pastorul” nostru să aplice viziunea pe care i-a dat-o Dumnezeu cu ani în urmă la o biserică condusă de Prezbiteri şi mai ales Prezbiteri egali?Dacă nu, atunci cred că ne îndreptăm spre o despărţire a bisericii.
Exemple bune (şi rele) de diferite lucrări din Biserică:
Am avut privilegiul de a fi parte din diferite biserici ce aveau diferite modele de conducere. Voi face tot ce pot pentru a prezenta câteva cât de clar se poate şi să le dau ca exemple de modele de conducere a bisericii.
***** Biserica Comunităţii — Aceasta este o biserică mică, lângă campusul Universităţii din Sudul Floridei, în Tampa. S-a dezvoltat dintr-un fundal de sfinţenie şi a devenit independentă când a primit un pastor nou, care (natural) a venit din cadrul denominaţiunii tradiţionale. Ron era un lucrător al amvonului excelent, unul din cei mai buni pe care îi cunosc. Avea viziunea creşterii bisericii cu el ca lider. A început să-şi îndeplinească toate îndatoririle de lider şi în 3 ani a ars complet. A fugit cu una din femeile din biserică, fără să lase o conducere în urmă. Omul care se ocupa de lucrarea cu copiii a devenit noul pastor prin absenţă. Probabil că era cel mai dăruit om pe care îl cunosc în lucrarea cu copiii, dar nu avea experienţă cu adulţii şi curând predica duminica şi se ocupa şi de copii. Ca rezultat, biserica (după ce a scăzut la 50) a crescut la 90, dar majoritatea (60) erau copiii din vecinătate. Această mare proporţie de copii îi reflectau lucrarea şi darurile. Rugându-se pentru biserică şi viitorul ei, el a ajuns la concluzia că era pe drumul spre epuizare, ca şi predecesorul său. Eu conduceam Şcoala duminicală de adulţi şi studiul biblic de duminică seara, noi doi am petrecut mai multe luni cercetând Scripturile în legătură cu conceptul de Prezbiteri. Ne-a cerut la trei dintre noi să fim Prezbiteri egali pentru a împărtăşi sarcina şi responsabilităţile bisericii. În următoarele 12 luni a crescut la 200 de membri la serviciul de duminică dimineaţă, cu o proporţie normală de adulţi şi copii. Mai important, adulţii creşteau în viaţa spirituală în salturi. Era o biserică foarte încântătoare. Ultima dată când am auzit despre ei, biserica se înmulţea.
****Biserica Comunităţii — Situată în suburbia nordică din Orlando, această biserică a început cu 12 oameni într-o bibliotecă de şcoală. În primii opt ani a crescut la 300 de membri şi a început să se întâlnească la cantina şcolii. M-am alăturat lor şi am stat cam 12 ani. Biserica avea şase Prezbiteri egali, fiecare având diferite responsabilităţi. Unul era pastor full-time plătit, ceilalţi nefăcând parte din staff. Prezbiterii nu luau decizii care nu erau unanime pentru că ei credeau că este mai important ca Dumnezeu să-i călăuzească pe fiecare în aceeaşi direcţie decât să se ia hotărâri rapide. Ca rezultat, am pierdut mai multe oportunităţi aparent excelente. Dar şi Prezbiterii noştri erau oameni excelenţi şi evlavioşi care trăiau vieţi supranaturale. Am lăsat trei biserici adiţionale în primii 8 ani cât am fost membru acolo. În acea perioadă mi s-a cerut să fiu învăţător de şcoală duminicală. (pentru 6 ani) şi diacon (3 ani) . Tot mai mulţi membri au început să dorească o biserică tradiţională cu o clădire şi un pastor care făcea totul. În final, patru din Prezbiteri, inclusiv pastorul au plecat pentru a forma o altă biserică, permiţând membrilor bisericii să schimbe structura bisericii. Am găsit un lucrător al amvonului minunat, care a numit un bord de opt Prezbiteri, cu pastorul ca şi conducător al Prezbiterilor. Eu eram parte din comitetul de cercetare pastoral şi am căutat să vedem ce fel de pastor şi ce model de conducere vroia biserica. Le-am dat exact ce au vrut. Biserica a crescut de la 500 la 3000 în următorii 6 ani. Una din calităţile cele mai mari ale pastorului era de a aduce consensul. Ca rezultat, nici el şi nici unul dintre Prezbiteri nu şi-a dezvoltat capacitatea de a se confrunta. În primii trei ani ai noii structuri de biserică, două probleme mari au lovit biserica şi nu au fost rezolvate eficient niciodată. Un membru s-a unit cu altul într-o afacere. Partenerul cel nou a acaparat afacerea, furând şi partea partenerului său. Acesta l-a adus în faţa Prezbiterilor, nu la tribunal şi Prezbiterii nu au putut lua o hotărâre cum să trateze problema. Ca rezultat, toată lumea implicată a pierdut şi afacerea a falimentat, costându-i pe foştii parteneri peste $100,000. Un alt membru şi-a părăsit soţia pentru secretara lui. A început să vină din nou la biserică, fără să divorţeze de soţie sau să se căsătorească cu noua parteneră. Prezbiterii l-au lăsat să frecventeze biserica împreună cu amanta lui peste un an, timp în care soţia le cerea Prezbiterilor să facă ceva. După un an, Prezbiterii au încercat să-l confrunte pe om, dar au fost total ineficienţi. Prezbiterii nu au învăţat niciodată să înfrunte păcatul, pentru că liderul lor nu a făcut-o niciodată. După toate semnele, din afară, biserica merge bine, cu şase servicii duminicale în fiecare săptămână şi peste 4,000 de membrii. Dar din interior, membrii încă îmi spun că Prezbiterii nu se pot confrunta cu probleme serioase.
***** Biserica Comunităţii — O biserică independentă din centrul Orlando este exemplul de biserică condusă de Prezbiteri. Bordul de prezbiteri este format din opt oameni, fiecare cu responsabilităţile lui. Pastorul, un Prezbiter, este responsabil de lucrarea amvonului, şi este unul din cei doi Prezbiteri full-time plătiţi. Alt Prezbiter este responsabil cu misiunea. Patru dintre ei sunt responsabili cu grupele de studiu acasă sau biserici acasă. Alt Prezbiter este responsabil cu ucenicia, inclusiv lucrarea cu şcoala duminicală. Ultimul dintre ei este responsabil cu finanţele şi administrarea şi este plătit full-time. Toţi Prezbiterii sunt egali şi deciziile lor unanime. Ei pleacă împreună în fiecare lună, pentru o vineri sau sâmbătă pentru a-şi sluji unul altuia şi a se ruga împreună. Aceşti oameni sunt respectaţi în Orlando pentru înţelepciunea şi vederile lor spirituale. Oamenii din biserică sunt excepţional implicaţi în lucrare arătând un grad mare de evlavie. (Femeile nu-şi aduc copiii la biserică — bărbaţii îşi aduc familia la biserică!). Slujbele dovedesc o creativitate crescută şi includ o închinare minunată. Fiecare membru al bisericii primeşte un telefon de la un Prezbiter, sau se întâlnesc personal cel puţin o dată pe lună pentru a ţine legătura cu familia şi pentru a se ruga pentru ei. Peste 20 din membrii lor sunt implicaţi în lucrare full-time, de-a lungul anilor unii ca pastori în centrul Floridei. Şi ei servesc cafea şi gogoşi între serviciile divine în fiecare duminică dimineaţa! (Acestea arată un mare discernământ spiritual al Prezbiterilor)
Descrierile de biserici de mai sus nu vor să fie critice pentru acestea, în nici un fel. Nici nu sunt prezentate pentru a arăta anumiţi lideri spirituali cum au căzut în a manifesta caracterul şi natura lui Dumnezeu. Trupul lui Hristos este format din oameni şi ei sunt umani în totalitate. Puterea şi slăbiciunile indivizilor şi ale bisericilor sunt lecţii pentru tot Trupul lui Hristos şi ar trebui folosite astfel, în căutarea lucrării complete şi depline a Bisericii locale. Le prezint ca nimic mai mult decât – lecţii pentru a fi folosite în căutarea noastră pentru o lucrare completă şi deplină a bisericii.
