de Caius Obeada
“Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să ni fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru.” (Marcu 10:42b-43)
Ce spune Domnul Isus prin: “dar între voi să nu fie aşa”? Ar trebui bisericile noastre să copieze stilul de organizare corporativ? Funcţionează pastorii noştri ca preşedinţi executivi, iar comitetul de diaconi ca un bord de directori? De ce întâlnirile noastre se desfăşoară după regulile lui Robert în loc să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă Biblia este suficientă în toate lucrurile, de ce nu este suficientă şi pentru întâlnirile noastre? Avem noi nevoie de reguli omeneşti pentru a ajuta Biserica lui Cristos, reguli cu care să înlocuim voia şi călăuzirea Duhului Sfânt?
Pe parcursul a 20 de secole, biserica realmente a ignorat mesajul acestui verset. Creştinii au uitat în totalitate de cuvintele lui Isus şi adesea au preluat modelul lumesc de guvernare fără a se deranja să schimbe denumirile funcţiilor cel puţin. Ei au înfiinţat şi întreţinut biserici, organizaţii misionare, organizaţii de tineret, şcoli, colegii şi seminarii, toate în numele lui Isus Cristos, dar având preşedinţi, directori, manageri, şefi şi conducători, nemaideosebindu-se cu nimic de organizaţiile seculare. “…dar între voi să nu fie aşa…” Totuşi, în cele mai multe biserici astăzi, acceptăm că pastorul este vocea finală de autoritate atât în doctrină cât şi în practică, iar în ce priveşte administraţia el este directorul executiv al bisericii. Dar cu siguranţă, dacă un papă peste întreaga biserică este un lucru rău, un papă în fiecare biserică nu este un lucru mai bun!
În aceste timpuri, bisericile înlocuiesc principiile biblice cu idei psihologice, iar strategiile de marcheting iau locul rugăciunilor înflăcărate inspirate de Scriptură. Atunci când cel care vorbeşte bisericii duminica dimineaţa nu este un teolog care prezintă oamenilor marile doctrine ale credinţei, ci este un comediant, un consul, un administrator sau un maestru de ceremonii care conduce un “show sacru,” atunci dezastrul spiritual, într-o formă sau alta, este iminent. Are dreptate un pastor când afirmă “Mesajul meu vine de la Domnul şi a pune la îndoială predica mea înseamnă a pune la îndoială pe Domnul”? Este adevărat că liderii bisericii trebuie ascultaţi întotdeauna şi a nu te supune lor înseamnă că eşti răzvrătit? Când devine autoritatea autoritarism autoritarism? Ce se întâmplă când se abuzează de autoritate?
A. O DEFINIŢIE A TERMENILOR
Cei mai mulţi agenţi imobiliari îţi vor spune că cei mai importanţi trei factori în vânzarea unei proprietăţi sunt poziţia, poziţia, poziţia (amplasamentul). În mod similar putem spune că atunci când se discută probleme teologice şi doctrinare cele mai importante trei chestiuni sunt definirea, definirea, definirea. Autoritarism, autoritate, putere, conducere-stăpânire, supunere şi ascultare trebuie să fie definite înainte de a da implicaţii şi aplicaţii.
1. Autoritarism
Autoritarismul este definit ca un abuz de autoritate care a fost delegată de Isus Cristos prin intermediul Duhului Sfânt şi descoperită în Cuvântul lui Dumnezeu lucrătorilor din biserica locală. ÎN PRIMUL RÂND, autoritarism păcătos există atunci când pastorul şi ceilalţi lucrători vorbesc cu autoritate care obligă acolo unde Dumnezeu Însuşi nu a vorbit aşa în Cuvântul lui scris. Creatura ia locul Creatorului. A pretinde că vorbeşti locul lui Dumnezeu fără autoritatea lui expresă este un păcat mare. ÎN AL DOILEA RÂND, autoritarism păcătos este atunci când pastorii şi ceilalţi lucrători uzurpă Domnia lui Dumnezeu Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt în vieţile oamenilor lui Dumnezeu decizând voia lui Dumnezeu pentru ei acolo unde Scriptura păstrează tăcere. A pretinde că poţi călăuzi cu autoritate oamenii lui Dumnezeu fără Cuvântul Său este un alt păcat mare al omului care se pretinde a fi Dumnezeu. Turmele de oi la care facultatea de a lua decizii este paralizată, arată că au păstori care şi-au asumat rolul de Dumnezeu pentru ei. Şi chiar mai trist, unor oi care se închină la idoli le place aşa.
2. Autoritatea (dreptul de a exercita puterea)
Autoritatea şi puterea nu sunt termeni sinonimi, chiar dacă există o relaţie strânsă între ele. Autoritatea (grecescul EXOUSIA ) folosită în sens obişnuit denotă abilitatea de a executa o acţiune. În Noul Testament, se vorbeşte despre dreptul de a exercita puterea. Dumnezeu, desigur, este considerat sursa întregii puteri şi autorităţi şi toată autoritatea vine de la El.
“Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi!” (Luca 12:5)
Lui Cristos I s-a dat autoritatea şi puterea de a acţiona, odată cu libertatea corespunzătoare, aşa cum este ilustrat de autoritatea Lui de a ierta păcatele,
“Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele”
(Matei 9:6)
de a alunga demonii,
“Le-a dat şi putere să vindece boalele şi să scoată dracii.” (Marcu 3:15)
şi de afirmaţia Lui că toată autoritatea în ceruri şi pe pământ I-a fost dată Lui.
“Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” (Matei 28:18)
Autoritatea a fost dată guvernanţilor, dânduli-se dreptul de a comanda şi de a impune supunere.
“Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu…” (Rom.13:1-3)
Un cuvânt neobişnuit KATEXOUSIAZ (numai în Marcu şi în textele paralele) este folosit pentru a descrie exercitarea puterii politice care are implicaţii de constrângere sau opresiune.
“…Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire.”
Apostolilor lui Cristos le-a fost dată de către Cristos autoritatea de a îndeplini lucrarea de a întemeia biserica.
“Şi chiar dacă m-aş lăuda ceva mai mult cu stăpânirea pe care mi-a dat-o Domnul pentru zidirea voastră iar nu pentru dărâmarea voastră, tot nu mi-ar fi ruşine…” (2 Cor. 10:8)
“EXOUSIA” este folosit în diferite moduri pentru a descrie biserica, dar, în afară de apostoli, nu este folosită niciodată pentru a descrie conducerea în biserică. Poate aceasta este o aluzie la faptul că principiile care operează în biserică nu sunt identice cu cele ale guvernului sau ale altor atribute ale autorităţii.
3. Puterea
Cel mai folosit cuvânt pentru putere, DUNAMIS/ DUNAMAI, are sensul de bază de abilitate sau capacitate. Cineva care are abilitatea de a face un lucru are puterea de a-l executa. În Noul Testament, puterea este asociată frecvent cu Domnul Isus Cristos care, înzestrat cu puterea Duhului Sfânt, şi-a arătat această putere în predicarea Lui şi prin minunile pe care le-a făcut.
“…cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul, căci Dumnezeu era cu El.”(Faptele Ap. 10:38)
Acelaşi fel de putere le-a fost dată apostolilor pentru a duce mai departe lucrarea lui Cristos.
“În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămâneţi la el până veţi pleca.” (Mat. 10:11)
“Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi mununi care au fost făcute între voi.” (2 Cor. 12:12)
În cadrul bisericii, puterea este dată tuturor credincioşilor care sunt păstraţi şi transformaţi de aceasta.
“Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2 Tim.1:7)
“Iată de ce zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru IsusCristos …” (Efeseni 3:14)
Dar liderii bisericii nu sunt evidenţiaţi în nici un pasaj ca recipiente speciale ale puterii Duhului şi aceasta sugerează că presbiterii/diaconii nu sunt nişte “mini-apostoli”.
4. Să conducă
Liderii bisericii trebuie să “stăpânească” PROISTEMI. Acest cuvânt care literal înseamnă, “a sta în faţa,” deci, “a conduce, a se ocupa de, a avea grijă de” (indicând grijă şi sârguinţă) este tradus în ce priveşte biserica prin “a stăpâni” (ton moderat). Acest cuvânt pentru “conducere” este folosit de câteva ori referitor la conducerea bisericii, dar nu are un ton autoritar sau dominator. De fapt, PROISTEMI accentuează responsabilitatea liderilor de a se concentra asupra îngrijirii celor care îi urmează.
Cele două sensuri pe care le implică de obicei “a conduce” şi “a avea grijă de.” Referinţa din Rom.12:8 este la harul special de a avea grijă de alţii.
“…cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă;” (Rom. 12:8)
Acelaşi lucru îl găsim şi în 1 Tes. 5:12
“Vă rugăm fraţilor să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc.”
Ideea pe care o conţine cuvântul este aceea de “a sta în faţa” celorlalţi, nu de “a stăpâni peste” ei. Este un cuvânt obişnuit pentru conducere. Liderii nu pot decât să conducă dacă sunt în stare să convingă pe cineva să îi urmeze.
S-a dezbătut mult ce alte slujbe specifice mai sunt implicate. În 1 Tim. 3:3-4, a stăpâni şi a avea grijă de sunt strâns legate.
“nici doritor de câştig mârşav, ci sa fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; saţ-şi chivernisească bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. …”
Ideea din 3:12 este similară.
“Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure neveste, şi să ştie să-şi cârmuiască bine copiii şi casele lor.”
Diaconii trebuie să fie conducători ai caselor (familiilor lor) cu accentul pe faptul de a se îngriji de ele. Din nou în 5:17 presbiterii care conduc bine sunt cei care se preocupă atent de suflete (cf. învăţătură şi predicare)
“ Presbiterii care cârmuiesc bine sa fie învredniciţi…”
Combinaţia dintre a conduce şi a avea grijă de care poate fi văzută în Noul Testament este apropiată de principiul din Luca 22:26 conform căruia un lider este cel care slujeşte.
“Dar între voi să nu fie aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte.”
5. Supunerea
Un alt verset folosit în favoarea ideii de autoritate de a porunci este Evrei 13:17a.
“Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos.”
Imperativul tradus prin “ascultaţi” este din cuvântul PEITHO (a convinge, a determina). Pe tonul neutru folosit aici, lexiconul Thayer dă sensul de “a se lăsa convins.” Iarăşi este implicată ideea dreptului de a porunci cuiva împotriva voinţei acestuia, dar adevăratul sens este acela că liderii sunt cei care îi conving, determină pe alţii a căror abilitate de a convinge nu constă într-o limbă dulce sau o personalitate dominantă, ci într-un comportament personal care impune respect.
B. CINE ESTE RESPONSABIL?
Dacă biserica lui Cristos nu trebuie să fie ca o organizaţie seculară, şi nu trebuie să imite lumea, ce trebuie să facă? Cu siguranţă şi în biserică trebuie să fie exercitată conducerea şi trebuie să existe o formă de autoritate. Cum trebuie să fie aceasta? Răspunsul se găseşte în cuvintele lui Isus: “Unul singur este Învăţătorul vostru ”(Mat. 23:8b). Prea mult timp bisericile sau comportat ca şi când Isus este departe în ceruri, şi a lăsat liderii bisericii să ia propriile lor decizii, şi să conducă de unii singuri. Dar Isus însuşi I-a asigurat pe cei cărora le-a dat Marea Trimitere.
“…Şi iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mat. 28:20b)
În Matei18:20 El repetă,
“Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.”
Acestea indică foarte clar că El este prezent nu numai în biserică ca întreg ci în fiecare biserică locală, şi este pregătit să-şi exercite autoritatea prin instrumentele pe care El le-a ales – comitetul de presbiteri.
Nu există nici o indicaţie biblică că un singur om a primit (unui singur om is-a dat) puterea şi cunoştinţa de a conduce treburile bisericii în numele lui Isus. Scriitorii Noului Testament nu au spus niciodată că această slujbă trebuie să fie îndeplinită de un singur om. Termenii “presbiter” şi “episcop” atunci când se referă la slujba de presbiter, diacon al bisericii, apar la singular numai în pasajele care se referă strict la anumite persoane (1 Tim. 5:1,19) sau în cele care enumeră calităţile pe care trebuie să le aibă fiecare presbiter (1 Tim. 3:1-2), sau în pasajele în care anumiţi diaconi s-au referit la ei înşişi. ( 1Pet.5:1, 2 Ioan 1; 3 Ioan 1). Când se referă la slujba de diacon în biserică termenul este întotdeauna la plural. Aceasta este regula.
Este destul de interesant că termenul “pastor” este cel mai folosit cuvânt în vocabularul nostru de astăzi, dar aceasta este (poate surprinzător) cea mai puţin folosită denumire în Noul Testament. Numai în Efeseni 4:12 “în vederea lucrării de slujire “ vom găsi termenul de “pastor-învăţător” cu referire la un grup de individ care păstoresc şi învaţă deopotrivă turma lui Dumnezeu. Termenul grecesc POIMEN înseamnă “păstor”, unul care călăuzeşte oile. Forma verbală (poimaino) este folosită de numai de două ori, descriind datoriile şi responsabilităţile liderilor care trebuie să “păstorească” biserica ( Faptele Ap. 20:28 and Petru 5:2). În Evrei 13:20 şi 1 Petru 2:25, Cristos este numit “Păstorul” nostru iar în Apocalipsa 2:27 se profeţeşte că Cristos va “păstori” cu un toiag de fier. În 1 Petru 5:4, Isus este “Marele Păstor” ceea ce arată că “presbiterii-diaconii” sunt păstori-asistenţi care conduc sub autoritatea Lui. Chiar în zilele apostolilor, învăţătura falsă începuse să se strecoare în biserică, ca o dovadă fiind faptul că multe epistole conţin avertizări în privinţa anumitor erori. De-a lungul vremii, ideea de preoţie a tuturor credincioşilor a cedat locul în favoarea preoţiei doar a unui număr mic de credincioşi, şi aceşti puţini erau înălţaţi deasupra profanilor (celorlalţi) din biserică.
“Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi la câştigat să fie al Lui,” (1 Petru 2:9)
Acest lucru a avut ca rezultat faptul că unii preoţi au câştigat influenţă şi autoritate asupra altor preoţi şi s-a ajuns astfel la crearea unor noi slujbe în biserică ca aceea de episcop, şi în final slujba de papă. Faptul că toate aceste lucruri s-au întâmplat ne arată că biserica nu a mai considerat Biblia ca autoritatea finală, ci a ridicat cuvântul omului mai presus de Scripturi.
“…DAR ÎNTRE VOI SĂ NU FIE AŞA!”
După o analiză atentă a pasajelor care se ocupă de conducerea bisericii, este evident că singurele două slujbe ordinate sunt cele de presbiter şi cea de diacon. Dar unde este locul pastorului? După o analiză mai amănunţită a Scripturilor, aflăm că trupul lui Cristos este un organism complex în care Cristos este capul iar ceilalţi sunt membrele, pe baza darurilor spirituale şi a chemării pe care au primit-o, ca trup, pentru folosul celorlalţi.
“Căci după cum într-un trup avem mai multe mădulare şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă tot aşa şi noi care suntem mulţi alcătuim un singur trup în Cristos, dar fiecare în parte suntem mădulare unii altora.” (Rom. 12:4-5)
Pastorul nu este altceva decât un presbiter care are darul de a predica şi de a învăţa.
În concluzie, nu un singur om este expresia călăuzirii Duhului. Nici un individ nu are autoritatea de la Dumnezeu de a dirija treburile bisericii. Este necesatră o pluralitate de presbiter-diaconi ca o măsură de precauţie împotriva tendinţei omului de a-şi asuma rolul de Dumnezeu peste ceilalţi. Abilitatea unui slujitor de a influenţa pe ceilalţi, nu constă în a-i dirija, ci în a obţine consimţământul lor voluntar.
C. CAUZA PROBLEMEI: PASTORI PĂCĂTOŞI
Cauza autoritarismului şi a închinării la idoli este păcatul. Cinci păcate ale pastorilor sunt cele mai cunoscute. Ele produc biserici cu o patologie puternic păcătoasă care îl dezonorează pe Cristos, răneşte oile, îi face pe pastori să se umfle în pene şi dezbină biserica lui Dumnezeu.
1. Idolatria
Idolatria este dorinţa păcătoasă de a fi totdeauna în control, mai ales de a controla vieţile oilor lui Dumnezeu. Acest păcat nu este decât o încercare uşor voalată de a lua locul lui Dumnezeu în viaţa oamenilor Săi. Nu este surprinzător faptul că pastorii care au această tendinţă păcătoasă vor deţine în final aproape o putere papală în bisericile lor. Pavel îi porunceşte tânărului Tit;
“…mustră cu deplină încredere. Nimeni să nu te dispreţuiască” (Tit 2:15)
Slujba de lideri care le-a fost încredinţată de Dumnezeu a fost înlocuită cu controlul firesc menţinut prin manipulare, intimidare, constrângere verbală şi prin versiunea bisericească a rangurilor bisericeşti. Descrierea pe care apostolul ioan o face lui Diotrefus pare să se încadreze la această categorie de păcat (3 Ioan 9-10).
2. Lipsa rugăciunii
Pastorii şi liderii autoritari nu se bazează pe rugăciune, ca prim instrument, ordonat de Dumnezeu, pentru zidirea şi protecţia poporului Său. Asemenea pastori lumeşti răspândesc mai mult mustrări şi dojane, ameninţări, manipulări, confruntări, ‘consiliere’ şi ‘EXERCITAREA DISCIPLINEI’ pentru a-i face pe oameni să li se supună voinţei lor. Apostolul Iacov îi mustră pe cei care au pretenţia că sunt înţelepţi dar ale căror vieţi sunt presărate cu firimiturile conducerii lor fireşti şi apostolul leagă acest lucru, printre altele, de o atitudine de slujire pe sine însuşi (auto-idolatrie?) şi de lipsa de rugăciune (Iacov 3:13-4:3).
3. Necredinţa
Mulţi lideri ai bisericilor nu cred afirmaţiile şi promisiunile pe care Dumnezeu le face în Cuvântul Său. Ei nu cred că Dumnezeu Duhul Sfânt este Domnul prezent şi activ în biserică, care lucrează pentru ca poporul lui Dumnezeu să capete chipul lui. Ei nu cred că Cristos îşi va păstori oile şi că Duhul Sfânt călăuzeşte şi convinge sfinţii atunci când pastorii umani nu sunt în preajma lor. Lipsa de credinţă, de dragoste, şi lipsa bucuriei sunt semnele unei turme conduse de asemenea pastori necredincioşi.
4. Lipsa de dragoste pentru oi
Păstorii din Palestina antică mergeau înaintea oilor lor, conducându-le şi chemându-le pe nume pentru a-I urma la păşuni verzi şi la ape reci. Păstorul dormea la uşa de la intrarea în adăpostul oilor pentru a păzi turma peste noapte. Păstorul apăra turma de hoţi.
Fermierii de oi de astăzi folosesc câini care latră şi păstoresc din elicopter oile speriate, chinuite şi zăpăcite. In ‘fermele de oi’ moderne oile sunt motivate de frica muşcăturilor şi a mîrîitului câinilor, pare-se omniprezenţi, şi de frica zbieretelor fără încetare ale fermierului din elicopterul de deasupra lor.
Multor pastori le place să studieze, să predice, să înveţe şi să conducă, dar nu le plac oamenii. Chiar şi timpul pe care îl acordă consilierii este doar pentru a ‘rezolva’ problemele care ar putea afecta biserica.
5. Mândria
La rădăcină, toate păcatele menţionate mai sus derivă dintr-un sentiment exagerat al propriei importanţe. Pastorii mândri se uită în jos la oi cu dispreţ pentru slăbiciunile, încetineala, anostitate şi defectele lor. Mândria răspunde cu mânie atunci când oile păcătoase o irită. Principiu: un lider mânios este un lider mândru.
