de R. C. Sproul
Cum poate o persoană să aibă o natură divină şi una umană în acelaşi timp în felul în care credem că a avut Isus Hristos?
Una din marile crize din Creştinismul evanghelic de astăzi este o lipsă de înţelegerea în ceea ce priveşte persoana lui Hristos. Aproape de fiecare dată când privesc un canal de televiziune creştin aud unul din crezurile clasice ale credinţei creştine fiind negat în mod muşamalizat, neştiut şi involuntar. Şi de sigur că parte din motiv este că pentru noi e aşa de dificil să înţelegem cum se poate ca o persoană să aibă două naturi. Mă întrebi pe mine „Cum?” Nu ştiu cum; eu ştiu doar că Isus este o persoană cu două naturi. Cum se poate aceasta? Cu mult timp înaintea a fost o natură umană care era o a doua persoană a Trinităţii. Aici cea de-a doua persoană a Trinităţii, Dumnezeu din Dumnezeu, Dumnezeu însuşi, a putut să ia asupra Sa o natură umană. Nici o persoană umană nu ar putea inversa procesul şi să-şi asume o natură divină asupra sa. Eu nu pot adăuga divinitate umanităţii mele. Aceasta nu este ca şi când Hristos s-ar fi schimbat din divinitate în umanitate. Aceasta aud eu cam tot timpul. Aud că a fost acest mare Dumnezeu veşnic care deodată s-a oprit din a mai fi Dumnezeu şi a devenit om. Aceasta nu este ceea ce învaţă Biblia. Persoana divină a luat asupra sa o natură umană. Noi nu putem pricepe de fapt misterul acestui lucru. Însă este exprimabil, cu siguranţă, faptul că Dumnezeu, cu puterea Sa, îşi poate adăuga o natură umană şi să o facă în aşa fel încât să unească cele două naturi într-o singură persoană.
Cel mai important conciliu din istorie referitor la aceasta, a cărui decizie a stat în picioare pentru secole ca model al Creştinismului ortodox şi este îmbrăţişat de luterani, prezbiterieni, metodişti, romano-catolici, baptişti – de fapt de fiecare ramură a Creştinismului – este Conciliul de la Calcedon. Acesta a fost ţinut în anul 451, în care biserica şi-a mărturisit credinţa sa despre Isus în acest fel: Ei spun că noi credem că Isus este verus homus, verus Deus – într-adevăr om, într-adevăr Dumnezeu. Apoi eu au continuat să pună graniţe despre cum ar trebui să gândim noi despre felul în care aceste două naturi se raportează una faţă de cealaltă. Ei au spus că aceste două naturi sunt într-o unitate perfectă, fără amestecare, diviziunea, confuzie sau separare. Când ne gândim la Întrupare, noi nu vrem să amestecăm cele două naturi şi să gândim faptul că Isus avea o natură umană divinizată sau o natură divină umanizată. Le putem distinge, însă nu le putem separa deoarece ele există în unitate perfectă.
Când Pavel a scris că Isus s-a golit pe site şi a devenit un slujitor şi totuşi era Dumnezeu, în cel feluri a reţinut sau nu a reţinut el puterile sale de a fi Dumnezeu?
Conceptul de „golire” era o controversă aprinsă în secolul al 19lea, şi elemente ale sale încă mai rămân şi astăzi. Cuvântul grecesc folosit de Pavel în al doilea capitol din Filipeni, kenosis, este tradus ca „golire” în majoritatea versiunilor Bibliei. Întrebarea este, De ce s-a golit Isus, în starea sa umană (întrupată) pe sine?
Părerea populară din anumite cercuri din secolul al 19lea a fost că în momentul Întrupării, Dumnezeul veşnic, a doua persoană a Trinităţii, a lăsat la o parte – s-a golit pe sine de – atributele sale divine aşa încât să poată deveni un om. Şi în a deveni un om în sensul cel mai real, el s-a oprit de la a fi Dumnezeu. Şi astfel este transformarea de la divinitate la umanitate deoarece el a dezbrăcat omniscienţa sa, omnipotenţa sa, existenţa sa prin sine, şi toate celelalte atribute care sunt caracteristice naturii lui Dumnezeu.
A exista un teolog ortodox în mijlocul acelei controverse care a afirmat ceva în mod sarcastic că singura golire pe care o dovedea acea teorie era golirea minţilor teologilor care ar fi învăţat un astfel de lucru că Dumnezeu s-ar opri pentru o secundă de la a mai fi Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a lăsat la o parte una din atributele sale, imuabilul trece printr-o modificare, infinitul se opreşte brusc din a fi infinit; acesta ar fi sfârşitul universului. Dumnezeu nu se poate să se oprească din a fi Dumnezeu şi încă să mai fie Dumnezeu. Aşa că nu putem vorbi în mod corespunzător despre Dumnezeu punând deoparte divinitatea sa pentru a pune asupra Sa umanitatea. De aceea Creştinismul ortodox a declarat întotdeauna că Isus era versus homus, versus Deus – om într-adevăr, Dumnezeu într-adevăr; om în întregime şi Dumnezeu în întregime. Natura Sa umană era pe deplin umană şi natura sa divină întotdeauna şi pretutindeni a fost pe deplin divină.
Cu toate acestea, apostolul Pavel vorbeşte despre Hristos golindu-se pe Sine de ceva. Eu cred că contextul lui Filipeni 2 clarifică foarte mult faptul că de ceea ce s-a golit El nu era divinitatea Sa, nu atributele Sale divine, ci de prerogativele Sale – slava şi privilegiile Sale. El şi-a ascuns de bună voie slava Sa sub voalul acestei naturi umane pe care a preluat-o asupra Lui. Aceasta nu este că natura divină încetează de la a mai fi divină pentru a putea deveni umană. La Transfigurare (Schimbarea la faţă, n. tr.), de exemplu (Matei 17:1-13), noi vedem natura divină invizibilă care pătrunde şi devine vizibilă, şi Isus este transfigurat înaintea ochilor ucenicilor Săi. Dar pentru cea mai mare parte, Isus a ascuns acea slavă. Eu cred că Pavel spune în Filipeni 2 că noi trebuie să imităm o consimţire de a părăsi slava noastră proprie şi privilegiile şi prerogativele noastre.
