de J. C. Philpot
Prefață | Partea 1 | Partea 2 | Partea 3 | Partea 4
Când am fost condus prima oară ca să apăr calitatea veşnică, adevărată şi proprie de Fiu al Domnului nostru cel mai binecuvântat în paginile „Gospel Standard” (Standardul Evangheliei, n.tr.), şi astfel, în măsura capacităţii care mi-a fost dată, să „mă lupt pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna,” am anticipat puţin două consecinţe care izvorăsc în principal din încercarea mea de a expune adevărul şi de a reduce la tăcere eroarea:
Lunga, furioasa şi larg răspândita controversă care s-a născut din ea;
Că îmi voi publica foile mele despre subiect în forma lor actuală.
De aceea, vreau să ofer câteva cuvinte de explicaţie cu privire la aceste două puncte, deoarece probabil, în felul acesta, cititorii mei vor fi mai bine pregătiţi pentru a examina următoarele pagini.
1. Astfel, în ce priveşte primul punct – controversa care a apărut de atunci în biserici – să adoptăm, atât cât putem, un punct de vedere imparţial cu privire la toate circumstanţele cazului, nu o parte îngustă, ce licăreşte doar parţial, ci o consideraţie deplină şi corectă a întregului caz. Ştiu că există unii care sunt pentru pacea cu orice preţ, că mai curând aproape că ar preda adevărul în sine decât să vadă bisericile iritate de ceartă. Cât de mult sunt aceştia „puternici prin adevăr în ţară,” trebuie să îi las pe alţii care au un vedere mai pătrunzătoare şi o judecată mai sănătoasă decât posed eu, să determine; dar în privinţa principiilor păcii, şi pentru că ei sunt extremi în orice altă consideraţie, eu îl citez pe Însuşi Domnul care a spus. „Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.” (Matei 10:34). Şi sunt sigur că dacă soldaţii buni ai lui Isus Hristos mânuiesc în mod corect acea parte indispensabilă a întregii armuri a lui Dumnezeu, „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu,” aceasta trebuie să taie, şi aceasta în mod pătrunzător, deopotrivă eroarea şi pe cei care o susţin; „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12); şi dacă ea face toate acestea, ea ar putea străpunge chiar despărţirile dintre biserici, şi să fie una care discerne gândurile şi scopurile deopotrivă ale membrilor şi ale pastorilor. La ce este bună o sabie care nici nu străpunge şi nici nu taie? O lamă care nu are nici ascuţiş şi nici margine poate fi ţinută bine în teacă. Atunci, dacă luăm doar o parte a chestiunii, şi lăsând ca sabia să ne cadă din mâinile noastre, mai degrabă să plângem mizeriile războiului decât să luptăm cu zel pentru onoarea şi slava lui Dumnezeu, am putea să ne mâhnim de faptul că această controversă a hărţuit bisericile, a divizat pastorii, şi i-a separat pe prietenii conducători. Aş putea să permit în mod deplin acest sentiment, căci în ciuda „asprimii caracterului” meu şi a „duhului amar”, dar atât de liber, trebuie să spun, că acestea mi-au fost imputate atât de nedrept, mărturisesc sincer că atunci când am văzut efectele controversei, şi cum aceasta tulbura pacea unei biserici din Londra faţă de care eram atât de alipit, fără a menţiona alte biserici, eu însumi am simţit o măsură din această întristare. Dar acel sentiment a trecut, şi acum mai degrabă mă bucur că s-a născut controversa, pentru că eu cred pe deplin că un bine mare şi durabil va veni din aceasta. Atunci, înainte de a ceda faţă de ceea ce s-ar putea dovedi a fi doar un sentiment carnal, nu ar trebui să ne întrebăm mai întâi pe noi înşine cât şi pe alţii, Oare o declaraţie îndrăzneaţă a adevărului nu a cauzat întotdeauna confuzie şi ceartă? Şi oare s-ar putea vre-odată să fie altfel? Dar adevărul nu trebuie să vorbească niciodată pentru că eroarea este ofensată? Iubitorii păcii cu orice preţ ar putea spune, „Ah! Sabie a Domnului, când te vei odihni odată? Întoarce-te în teacă, opreşte-te şi fii liniştită!” (Ieremia 47:6). Dar care trebuie să fie răspunsul? „Dar cum ar putea să se odihnească? Când Domnul doar îi porunceşte, şi o îndreaptă împotriva Ascalonului şi coastei mării.” (Ieremia 47:7). Atunci, dacă Domnul i-a dat săbiei menirea de a ataca împotriva erorii, cum ar putea fi ea tăcută, sau să se odihnească, şi să fie liniştită în teacă? Oare nu a existat o cauză pentru această controversă? Eu cred că a existat una puternică. Această controversă a devenit evidentă pentru mine, şi fără îndoială şi pentru mulţi alţii în afară de mine însumi, că o mare măsură de eroare a fost acoperită în secret în bisericile care profesează doctrinele harului discriminant. „Gaza a ajuns pleşuvă” (Ieremia 47:5); „îl apucă bătrâneţea, şi el nu-şi dă seama.” (Osea 7:9); şi această chelie; şi aceşti peri cărunţi, care mai înainte au scăpat neobservate, au fost aduse la lumină. Singur m-am convins în mintea mea din feluritele indicaţii care au venit înaintea ochilor mei, că există multă eroare în bisericile care profesează distinsele doctrine ale harului ascunse de vedere; dar mărturisesc sincer, nu eram pregătit să găsesc o cantitate atât de mare din aceasta, căci atât de mulţi au fost infectaţi de aceasta, sau, că aceasta a prins rădăcini atât de adânci în minţile lor. Uneori este nevoie de o furtună pentru a curăţa cerul neplăcut, un cuptor fierbinte pentru a separa zgura, şi un război ascuţit pentru a instaura o pace durabilă; şi astfel chiar o controversă fierbinte poate fi uneori benefică pentru biserica lui Dumnezeu. De fapt, zidurile Sionului nostru spiritual au fost construite aşa cum eu fost făcute zidurile Ierusalimului în zilele străvechi. „Fiecare din ei, când lucra, îşi avea sabia încinsă la mijloc. Cel ce suna din trâmbiţă stătea lângă mine.” (Neemia 4:18). Dacă toţi slujitorii Domnului ar fi fost „fricoşi şi temători,” ca două treimi din armata lui Ghedeon (Judecători 7:3), adevărul ar fi fost de multă vreme înconjurat, fără nici măcar o arătare a luptei, în mâinile Madianiţilor. Dar dacă fiecare, fiind „înarmat şi purtând arcul, dă dosul în ziua luptei,” (Psalmul 78:9), atunci adevărul va suferi o înfrângere. Aurul pur nu trebuie să se teamă de flacără; cinstea desăvârşită nu trebuie să se teamă de descoperire, şi adevărul ceresc nu trebuie să se zbârcească în faţa nici unei examinări. O doctrină care a stat mai mult de 1.800 de ani, şi s-a opus tuturor atacurilor oamenilor şi diavolilor; un adevăr măreţ şi glorios pe care Dumnezeu l-a scris ca o rază de lumină în Scripturile inspirate, şi a descoperit prin Duhul Său şi prin har miilor de inimi credincioase, nu este verosimil ca el să fie răsturnat în aceste zile din urmă de limba sau peniţa câtorva pastori baptişti, orice capacitate naturală ar poseda ei, şi oricât de furios ar putea predica sau scrie. Nici argumentele lor nici spiritul lor nu îi va mişca mult pe cei care au primit dragostea adevărului, şi cărora Isus s-a revelat pe Sine ca preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu, în care El este foarte mulţumit. Unul dintre oamenii conducători ar putea să îl numească „o scorneală” şi „o trăncăneală,” şi ar putea să îl pronunţe „epuizat şi gata de a dispărea”; dar el va trăi când ei vor fi în morminte, şi el va fi viu şi prosper atunci când chiar numele lor vor fi uitate. Ce oşti de erori şi erezii au trecut! Dar adevărul trăieşte şi înfloreşte în tinereţea nemuritoare. Când noi toţi vom fi murit din scena aceasta din prezent; când locul unde noi ne-am trăit scurta noastră viaţă, în care noi am predicat, şi am scris, şi am argumentat, şi ne-am luptat, nu ne vor mai cunoaşte, Isus încă va fi ceea ce El a fost din totdeauna, Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste, şi încă va mai avea un popor pe pământ care va trăi în, şi îl va iubi pe El ca pe singurul Fiu născut din Dumnezeu. Dar dacă ar veni vre-odată un timp, Dumnezeu în mila Sa infinită să ne ferească de aceasta, când bisericile adevărului din acest teritoriu îşi vor abandona credinţa lor calitatea veşnică de Fiu a lui Isus, ele nu au nevoie de nici un profet care să prezică pierzarea lor. Judecata va fi în curând la uşă, pentru că sarea îşi va fi pierdut gustul, şi va fi aruncată ca să fie călcată sub picioarele oamenilor, şi sfeşnicul încetând să mai strălucească, va fi înlăturat din locul său.
2. Şi acum iată câteva cuvinte de ce expediez această mică lucrare. Este pentru că vreau să las înregistrată mărturia mea vie şi muribundă cu privire la adevărata şi reala calitate de Fiu a lui Isus, şi aceasta într-o formă mai convenabilă şi mai permanentă decât ar putea fi cazul dacă aceasta ar fi limitată la paginile în care aceasta a apărut prima dată. Este un adevăr care a fost foarte preţios sufletului meu, şi unul despre care am încredere că pot să spun că Domnul Însuşi l-a sigilat foarte puternic în inima mea într-o ocazie. Din primul moment în care am primit dragostea adevărului în inima mea, şi am aruncat ancora în interiorul vălului, am crezut că Isus este adevăratul şi realul Fiul al lui Dumnezeu; dar mai degrabă mai mult de şaisprezece ani în urmă propria mărturie a lui Dumnezeu despre calitatea Sa de Fiu a fost o binecuvântare specială pentru mine. În noiembrie 1844 a fost pe placul Domnului ca să mă aşeze timp de trei săptămâni pe un pat de boală. În timpul ultimei porţiuni a acestui timp am fost foarte favorizat în sufletul meu. Inima mea mi-a fost înmuiată, şi conştiinţa mea a fost sensibilizată. Citeam Cuvântul fiind atras puternic, aveam un duh înfocat de rugăciune, şi am fost făcut în stare să îmi mărturisesc păcatele cu o reală pocăinţă şi cu un duh zdrobit. Într-o dimineaţă, cam la ora 10, după ce am citit, dacă îmi amintesc bine, ceva din cartea lui Dr. Owen, „Meditations on the Glory of Christ,” (Meditaţii cu privire la slava lui Hristos, n.tr.), care m-a binecuvântat foarte mult în timpul acelei boli, am avut parte de o manifestare îndurătoare a Domnului Isus faţă de sufletul meu. Nu am văzut nimic cu ochiul fizic, dar a fost ca şi când aş fi putut să îl văd pe Domnul binecuvântat prin ochiul credinţei tocmai la capătul patului meu; şi am văzut în viziunea credinţei trei lucruri în El, care m-au umplut de admiraţie şi de adorare: 1. Dumnezeirea Sa veşnică; 2. Umanitatea Sa pură şi sfântă; şi 3. Persoana Sa glorioasă ca Dumnezeu-Om. Ce am simţit în această viziune îi las pe cei care judecă şi care au avut vre-odată o viziune, prin credinţă, a Domnului vieţii şi slavei, şi ei vor şti cel mai bine ce dorinţe sfinte şi ce dragoste blândă a decurs din aceasta, şi cum L-am implorat să vină şi să ia inima mea în stăpânire totală. Ea nu a durat foarte mult, dar a lăsat o influenţă binecuvântată asupra sufletului meu; şi dacă am simţit vre-odată acea spiritualitate a minţii care este viaţă şi pace, aceasta a fost ca rod al acelei viziuni prin credinţă a glorioasei Persoane a lui Hristos, şi ca efect al acelei manifestări. Şi acum a venit ceea ce mă face un credincios atât de ferm în adevărata şi reala calitatea de Fiu a lui Isus; pentru că sau în aceeaşi dimineaţă, sau în următoarea – căci nu îmi pot aminti în mod precis acum care a fost, dar a fost atunci când sufletul meu era sub aceeaşi influenţă cerească – citeam povestirea schimbării la faţă a lui Isus (Matei 17), şi când am ajuns la cuvintele, „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!”, ele au fost imprimate cu o putere atât de mare pe inima mea, şi am avut o asemenea viziune a Sa ca fiind realul şi adevăratul Fiu al lui Dumnezeu aşa cum nu voi uita niciodată. Ultima propoziţie, „de El să ascultaţi,” a fost imprimată în special pe sufletul meu, iar credinţa şi ascultarea au izvorât dintr-un răspuns plăcut faţă de poruncă. Am vrut într-adevăr să „îl ascult pe El” ca şi Fiu al lui Dumnezeu, şi aceasta ca şi când El chiar ar putea să vorbească sufletului meu. De aceea, oare are nevoie cineva care cunoaşte şi iubeşte adevărul, şi care a simţit puterea lui Cuvântului lui Dumnezeu asupra inimii lui, să se întrebe de ce susţin atât de ferm adevărata şi reala calitate de Fiu a Domnului binecuvântat? Şi dacă Dumnezeu mi-a poruncit în acea dimineaţă memorabilă „să ascult de El,” ce autoritate mai bună aş putea dori decât cea proprie mărturiei lui Dumnezeu, „Acesta este Fiul Meu prea iubit”? Căci, „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său.” „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el” (1 Ioan 5:9, 10). Dar dacă el nu are această mărturie interioară, şi datorită lipsei ei, ascultă de raţiunea carnală, nu ar trebui să ne întrebăm dacă el îl face pe Dumnezeu mincinos? Adevărat a spus binecuvântatul Domn în timpul zilelor Sale în trup, „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” (Matei 11:27). De multă vreme s-a stabilit un punct de vedere în sufletul meu, „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer.” (Ioan 3:27), şi de aceea, dacă Fiul lui Dumnezeu nu a fost revelat cu putere în inimile lor, cum pot ei să Îl primească astfel? Ferice de cei care pot spune printr-o dulce revelaţie a Lui, sufletului lor, „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:20). Fie ca eu să Îl ascult pe El şi numai pe El, şi fie ca El să îmi vorbească nu numai mie, ci prin mine, inimilor din draga Sa familie; şi aşa cum El m-a făcut în stare până acum să apăr cel mai drag titlu al Său şi cel mai vrednic Nume, fie ca El să zâmbească asupra încercării de a-i da o formă mai durabilă; a Lui împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, Dumnezeul Trinitar al lui Israel, să fie toată slava.
J. C. PHILPOT. Stamford,
21 decembrie 1860.
Limbajul plângerii pus de Domnul în gura unuia dintre profeţii Săi din vechime era, „adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie. Adevărul s-a făcut nevăzut” (Isaia 59:14, 15). Oare nu ar putea acelaşi limbaj sau unul similar să iasă de pe buzele slujitorilor Săi credincioşi, acum când ei se uită în jur şi văd cum este primit adevărul de majoritatea celor din zilele şi generaţia noastră? În ce priveşte masa generală din ceea se numeşte „lumea religioasă,” nu am putea spune în mod drept „adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte” – dispreţuit şi călcat în picioare ca un lucru fără valoare? Şi în privinţa bisericilor şi pastorilor care au puncte de vedere mai clare şi un crez mai sănătos, în prea multe cazuri „adevărul s-a făcut nevăzut,” fie în puritatea doctrinei, puterea experienţei, fie în evlavia vieţii.
Şi totuşi, ce posesiune poate fi atât de dragă Bisericii lui Dumnezeu ca adevărul aşa cum este el în Isus? Pentru ea, el este încredinţat de Însuşi Domnul ca cel mai sacru şi mai preţios depozit (Ioan 17:8; Galateni 1:8, 9; Efeseni 2:10; 4:11–16; 5:25–27; Coloseni 1:18–24; 2:6–10; 1 Tesaloniceni 2:4; 1 Timotei 3:15; Apocalipsa 3:22). De aceea, chiar atitudinea sa, ca un martor pentru Dumnezeu pe pământ (Isaia 43:10; Fapte 1:8; Evrei 12:1), cât şi toată binecuvântarea sa prezentă şi viitoare, sunt implicate în păstrarea acestuia de către ea. Oamenii pot dispreţui adevărul din ignoranţă faţă de preţul şi valoarea sa, sau ar putea să îl urască din duşmănia naturală a minţii carnale, şi din dispunerea acestuia împotriva păcatelor şi erorilor lor; dar el este singura realitate valoroasă de pe pământ, de vreme ce păcatul a desfigurat imaginea lui Dumnezeu din om. De aceea, dacă el ar fi scos afară din lume, Domnul l-a stocat în două depozite sigure – Scripturile adevărului (Daniel 10:21; 2 Timotei 3:15–17) şi în inimile sfinţilor Săi. Este adevărat că Scripturile sunt aproape în mâinile fiecărui om; dar a le înţelege, a le crede, a fi mântuit şi sfinţit de ele, este un privilegiu specific Bisericii lui Dumnezeu. De aceea, libertatea sa, sfinţirea sa, poziţia sa ca mireasă pură şi nepătată a Domnului, Mielul, ba mai mult, mântuirea sa în sine, sunt toate implicate în cunoaşterea şi menţinerea de către ea a adevărului aşa cum este el revelat în mod extern în Scripturi, şi aşa cum este el revelat intern în suflet. Oare spunem noi aceasta ca o speculaţie, sau în armonie cu oracolele Dumnezeului cel viu? „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:32). Atunci, fără cunoaşterea adevărului nu există nici o libertate a evangheliei. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17). Atunci, fără aplicarea adevărului în inimă nu poate exista nici o sfinţire. „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.” (2 Corinteni 11:2, 3). Atunci, un alt Isus, alt spirit, şi altă evanghelie decât adevărul, corupe mintea faţă de simplitatea care este în Hristos, seduce mireasa de la Capul şi Soţul ei de drept, şi acestea sunt tot atât de mult lucrarea Satanei aşa cum a fost ademenirea de către Satan a Evei în Paradis (2 Corinteni 11:3, 4). „şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.” (2 Tesaloniceni 2:10–12). Atunci, fără primirea adevărului în dragoste nu există mântuire. Astfel, vedem că fără o cunoaştere vitală, experimentală a adevărului, nu există nici o libertate a duhului, nici o sfinţire a inimii, nici o unire cu Hristos, şi nici o mântuire a sufletului. Şi ce mai valorează o religie când toate aceste binecuvântări au fost luate din ea? Ce valorează sarea când şi-a pierdut gustul ei; ce valorează pleava când grâul a fost separată de ea; ce valorează paiele când grâul este strâns în grânar. Atunci, cât de necesar este pentru biserici să păstreze adevărul cu o mână fermă, fără a renunţa, şi să nu facă loc erorii, nu, nici măcar pentru o oră! Amintiţi-vă aceasta, biserici şi pastori, diaconi şi membri, şi voi toţi care vă temeţi de Domnul în adunările sfinţilor, că nu există erori mici; ne referim la doctrinele vitale, fundamentale ale credinţei noastre sfinte. Pot exista diferenţe de opinie în puncte minore, cum ar fi guvernarea bisericii, administrarea ordinărilor din Noul Testament, restaurarea evreilor, natura Mileniului, interpretarea unor pasaje speciale din Scriptură, dar în astfel de puncte fundamentale ca binecuvântata Trinitate, Persoana lui Hristos, personalitatea şi lucrarea Duhului Sfânt, nu se poate permite nici o deviere de la linia dreaptă şi îngustă a adevărului divin. Eroarea în oricare dintre aceste puncte este de la Satan; şi el nu introduce niciodată erori mici, toate, toate sunt pline de otravă mortală. Nu a existat o cantitate atât de mare de arsenic în pastilele lui Bradford, nu atât de multă stricnină în dozele lui Palmer, dar moartea şi distrugerea au fost în amândouă; sau unde nu era moarte, era boală şi suferinţă pentru viaţă. Eroarea în sine este mortală. În acest sens, limba erorii este „plină de otravă mortală” (Iacov 3:8), şi orice am putea spune despre oamenii eronaţi este că „se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă;” (Romani 3:13) „Vinul lor,” cu care ei se intoxică pe ei şi pe alţii, „este venin de şerpi, este otravă cumplită de aspidă.” (Deuteronom 32:33). Cel răbdător poate vomita otrava, dar acest lucru nu face să fie mai puţină otravă. Deci, citind cărţi eronate, ascultând pastori eronaţi, sau asociindu-te cu oameni eronaţi, nu încerca puterea credinţei tale, nu te încrede în sănătatea constituţiei tale. Când ai testat eroarea prin cuvântul inspirat al adevărului, şi prin învăţătura interioară a binecuvântatului Duh în inima ta, eticheteaz-o ca OTRAVĂ! Şi „nu o atinge, nu gusta din ea, nu te folosi de ea,” nu mai mult decât ai folosi arsenicul sau acidul cianhidric.
Noi suntem mâhniţi să vedem o eroare veche pusă în lumină acum şi, ne temem să nu o răspândim. Ea oricât de înşelător ar fi muşamalizată, nu este de fapt ceva mai puţin decât negarea Fiului lui Dumnezeu. Eroarea la care ne referim este negarea calităţii veşnice de Fiu a Domnului Isus Hristos, ca Singurul născut din Tatăl înainte de întemeierea lumii. Dacă Domnul a fost ceva pentru noi prin Duhul Său şi prin har, el a elaborat două lucruri în inima noastră – o dragoste pentru adevărul Său şi o dragoste pentru poporul Său. De aceea, prin amândouă aceste principii, ne simţim constrânşi să ne opunem acestei erori cu toată puterea noastră, şi să ne luptăm pentru ceea ce ne-a fost încredinţat în conştiinţa noastră de multă vreme ca adevăr al lui Dumnezeu. Aceasta nu este o chestiune nouă pentru noi, nici o doctrină proaspătă la care niciodată nu ne-am mai gândit sau care să nu o fi considerat, ci una a cărei realitate, putere şi dulceaţă le-am cunoscut şi le-am simţit timp de mulţi ani, pentru că însăşi speranţa noastră cu privire la viaţa veşnică atârnă de ea. Într-adevăr, nu ne aşteptăm să îi convingem prin orice argumente pe cei care s-au îmbătat criţă cu spiritul erorii. Este un lucru rar pentru astfel de oameni să vomite bucata dulce pe care au mâncat-o în secret; şi ne temem că despre mulţi dintre ei se poate spune că, fiind momiţi în cursele curvei mistice, „Căci casa ei pogoară la moarte, şi drumul ei duce la cei morţi: nici unul care se duce la ea nu se mai întoarce, şi nu mai găseşte cărările vieţii.” (Proverbe 2:18, 19). Mai degrabă scriem pentru cei care tremură la Cuvântul lui Dumnezeu, care au fost făcuţi dispuşi să primească dragostea adevărului pentru ca să fie mântuiţi prin ea, şi care se înspăimântă mai presus de orice de a fi lăsaţi să iubească şi să îmbrăţişeze o minciună. Şi aceştia au nevoie adesea de instruire, pentru că mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu sunt slabi în judecată, şi sunt astfel expuşi la capcanele lui Satan. Ei nu ar îmbrăţişa eroarea de bună voie, în mod intenţionat, dar fiind simpli, sau nu bine înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr, ei nu pot discerne doctrina falsă atunci când ea este învelită amăgitor într-un nor de cuvinte şi coaptă cu argumente şi un şir de texte, a căror înţeles este în mare parte pervertit şi denaturat. De asemenea, unii sunt traşi de o parte de pastori favoriţi cu o mai mare conştiinţă şi experienţă decât ei, după cum cred ei; şi alţii privesc întreaga chestiune ca o simplă controversă de cuvinte, şi că aceasta este o doctrină obscură şi neînţeleasă cu privire la care, ei şi-ar fi dorit din inimă ca aceasta să nu fie prezentată pentru a diviza bisericile, întrebătorii nedumeriţi, şi pentru a separa prieteni cei mai buni. Dar astfel de argumente sunt întotdeauna la îndemână când adevărul începe să vorbească hotărât. Slujitorii lui Dumnezeu sunt doar gura Lui deoarece ei „despart ce este de preţ de ce este fără preţ” (Ieremia 15:19); şi când ei folosesc sabia Duhului, aceasta poate la fel de bine să dezbine biserici şi să rănească indivizi, pentru că ea „desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva” (Evrei 4:12). Politica lui Satan a fost întotdeauna de a striga împotriva adevărului pentru a cauza confuzie, tulburând pacea generală a bisericii, şi umplând lumea cu divergenţe şi certuri. Aşa era în zilele lui Atanasie, când el, aproape fără nici un ajutor, s-a luptat împotriva Arianismului. Aşa era în zilele lui Luther, când el a început să se opună Catolicismului; şi aşa s-a întâmplat cu strămoşii noştri Puritani, când ei au mărturisit împotriva feluritelor corupţii în doctrina şi viaţa care predominau în vremea lor. Aceia care din interes pentru sine, din dragoste pentru confortul carnal, încurcaţi în eroare, sau datorită laşităţii spiritului, şi-au dorit ca lucrurile să rămână tăcute aşa cum erau, şi-au ridicat cu toţi vocea împotriva celor care tulburau pacea generală. Atunci, am vrea să le spunem tuturor celor care sunt zeloşi pentru adevăr pe pământ, Să nu vă gândiţi că aceasta este o chestiune de o mică importanţă, că noi plonjăm într-o controversă despre cuvinte simple, şi deranjăm bisericile cu zeciuieli din izmă, din mărar şi din chimen, şi omitem cele mai însemnate chestiuni despre dreptate, milă şi credincioşie. Examinaţi Scripturile pentru voi înşivă, în special Prima Epistolă a lui Ioan, şi după aceea, să spuneţi dacă adevărata calitate de Fiu a lui Hristos este o chestiune de importanţă mică. Şi aşa cum sperăm noi, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru a examina subiectul într-un duh de rugăciune şi cu grijă, în lumina învăţăturii Sale, şi aşa cum este el revelat în sfânta Scriptură, îi chemăm pe cititorii noştri spirituali, nu doar să arunce o privire trecătoare peste mărturiile pe care le vom prezenta, ci să le cântărească bine în balanţa sanctuarului, şi să vadă ei înşişi dacă noi ne luptăm sincer pentru credinţa care a fost dată o dată pentru totdeauna sfinţilor, sau, dacă punem deoparte porunca lui Dumnezeu, susţinând tradiţia oamenilor.
Totuşi, câteva observaţii preliminare pot fi un lucru dezirabil pentru a aşeza o cale clară pe care noi şi cititorii noştri să meargă.
1. Prima noastră regulă trebuie să fie că Scripturile vor fi singurul nostru standard de apel, şi acestea luate în înţelesul lor simplu, literal, fără a perverti sau a mistifica semnificaţia lor evidentă. 2. Toate apelurile la raţiunea naturală, distincte faţă de Scriptură, şi toate concluziile carnale opuse cuvântului adevărului trebuie să fie îndepărtate, şi noi trebuie să ne luptăm pentru a primi adevărul ca nişte copilaşi în simplitatea credinţei, fără a încerca să înţelegem ceea ce este necesar înţelegerii noastre finite, insondabile. 3. Cunoscând ignoranţa noastră, şi că un om nu poate primi nimic dacă nu îi este dat din cer, noi ar trebui să căutăm învăţătura promisă a Duhului Sfânt, care este singurul ce ne poate călăuzi în tot adevărul, dar care ia din lucrurile lui Hristos şi ni le revelează sufletului, şi care comunică acea ungere sfântă care „vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună.” (Vezi următoarele pasaje din Scripturi: Matei 11:27; Ioan 6:45; 14:21, 26; 16:14, 15; Iacov 1:5; 1 Ioan 2:20, 27.). 4. De asemenea, noi trebuie să avem o convingere adâncă a faptului că nimic nu este mai preţios decât adevărul aşa cum este el în Isus, şi să fim făcuţi dispuşi să îl cumpărăm cu orice preţ, şi nu să îl vindem pentru nici o consideraţie. La orice am renunţa, prieteni, soţie, copii, casă sau terenuri, nume, faimă sau caracter, nu trebuie să renunţăm niciodată la adevărul lui Dumnezeu. A face aşa, ar dovedi faptul că noi nu l-am primit niciodată din gura lui Dumnezeu (Proverbe 2:6), ci că l-am învăţat potrivit normei oamenilor (Isaia 29:13).
Atunci, noi punem temelia, chiar la început, ca un semn stabil pentru fiecare ochi spiritual aceste două puncte: 1. Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu; şi 2. Credinţa că El este Fiul lui Dumnezeu este esenţială pentru mântuire. Câteva Scripturi vor decide aceasta; principala dificultate fiind, ca acolo unde există atât de multe dificultăţi, pe care dintre ele să ne fixăm pentru acest scop; dar haideţi să examinăm cu grijă şi cu un duh de rugăciune următoarele: – 1. Prima va fi mărturia nobilă a lui Petru. „Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip, şi a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” Ei au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia sau unul din prooroci.” „Dar voi” le-a zis El „cine ziceţi că sunt?” Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei 16:13–16). Mărturisirea lui Petru a îmbrăţişat două lucruri: 1. că Isus era Hristosul; 2. că El era Fiul Dumnezeului celui viu. Prin recunoaşterea primului lucru, el şi-a declarat credinţa sa că El era Mesia cel promis, Cel uns, despre care au vorbit toţi profeţii, şi despre care toţi profeţii au vorbit, a cărui venire în perioada sfinţilor din acea zi, cum ar fi Simeon, Ana, şi cei care căutau răscumpărarea Ierusalimului, o aşteptau cu nerăbdare (Luca 2:26, 36, 38). Prin a doua el a recunoscut că Isus era nu doar Hristosul, cel aşteptat, Mesia cel de multă vreme căutat, ci adevăratul, existentul şi realul Fiu al lui Dumnezeu. Este evident din mărturisirea lui Petru, a lui Natanael (Ioan 1:49), şi a lui Marta (Ioan 9:27), cât şi din jurământul marelui preot (Matei 26:63), şi din predicarea lui Pavel în sinagogi (Fapte 9:20), că evreii din vremea Domnului l-au identificat pe Hristosul, promisul Mesia, cu Fiul lui Dumnezeu. Era foarte evident că aceasta a fost credinţa bisericii evreieşti, că Mesia nu era mai puţin decât chiar propriul Fiu al lui Dumnezeu. Atunci, întrebarea pentru ei nu era dacă Hristosul, promisul Mesia, este sau nu este adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu, ci dacă Isus din Nazaret este Hristosul; căci dacă El era Hristosul, ei ştiau că El trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu, şi aceasta, în natura Sa divină. Şi ce altă idee puteau să ataşeze ei la cea în care Hristos este Fiul lui Dumnezeu, decât că El era Fiul Său existent şi real? Dacă nu în întregime imposibil, era cel mai neverosimil ca astfel de idei să fi fost nutrite de ei, ca aceea că El era Fiul lui Dumnezeu în virtutea legământului, sau a Persoanei Sale complexe, sau a oricăror evaziuni ale simplităţii adevărului prin care calitatea Sa reală şi proprie de Fiu este negată acum. Atunci, pentru a înţelege puţin mai clar această mărturie din gura lui Petru, vă oferim următoarele motive. Binecuvântatul Domn a căutat, vorbind aşa, să îi aducă pe ucenicii Săi la o recunoaştere clară şi hotărâtă a calităţii Sale divine de Fiu întrebându-i două întrebări esenţiale: 1. „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” El S-a numit pe Sine „Fiul omului,” pentru ca El să poată scoată mai clar din pieptul lor mărturisirea lor că El era Fiul lui Dumnezeu, căci astfel ei au văzut slava Sa şi L-au primit (Ioan 1:12–14). Ucenicii I-au spus feluritele opinii pe care oamenii le nutreau despre El. Toţi au văzut şi au recunoscut faptul că Duhul profetului era în El, şi de aceea unii au spus că El era Ioan Botezătorul, şi unii Ilie, şi alţii Ieremia, sau unul dintre profeţi. Atunci, ca să punem această chestiune în mod personal pentru ei înşişi, şi – cea mai incisivă întrebare, „Dar voi, cine ziceţi că sunt?” ca şi când El ar fi vrut să zică, „Să nu vă pese niciodată ce cred şi spun alţii, spuneţi-mi voi înşivă, proprii Mei ucenici direcţi, ce credeţi şi spuneţi voi.” Cât de nobil, apoi, cât de îndrăzneţ, cât de credinţă a răspuns Petru imediat în numele tuturor celorlalţi, „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” A respins Domnul binecuvântat mărturisirea, sau l-a mustrat pe mărturisitor? Nu; dimpotrivă, El l-a declarat „binecuvântat,” şi a declarat că „nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.” Oare aceste cuvinte ale Domnului binecuvântat nu ne arată clar că prin revelaţie divină Petru a ştiut şi a crezut că Isus este Fiul Dumnezeului cel viu? Şi nu sunt toţi „binecuvântaţi” împreună cu credinciosul Petru, căruia Tatăl i-a descoperit acelaşi mister divin, care cred aşa cum el a crezut, şi au mărturisit aşa cum el a mărturisit? Dar dacă Tatăl nu i l-ar fi revelat inimii lor, nu trebuie să ne mire faptul că oamenii nici nu îl cunosc, nu îl cred, nici nu îl mărturisesc, ci se împiedică de piatra de poticnire pusă în Sion? Vom avea o ocazie să ne referim din nou la acest pasaj, şi de aceea, nu vom mai stărui asupra lui mai mult timp, ci vom trece la altul, obiectivul nostru prezent fiind nu atât de mult de a deschide textele pe care le prezentăm cât este cel de a arăta din cuvântul adevărului importanţa solemnă a unei credinţe corecte cu privire la acest punct fundamental.
2. „Tatăl iubeşte pe Fiul, şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:35, 36). Cât de clară este făcută credinţa în Fiul lui Dumnezeu, testul vieţii şi al mântuirii; atunci, cât de mare este nevoia de a cunoaşte cine este Fiul lui Dumnezeu, pentru ca să putem avea o credinţă corectă în Persoana Sa divină, şi să nu facem o greşeală într-o chestiune de viaţă şi de moarte. Tu poţi crede că tu crezi în Fiul lui Dumnezeu, dar poate te înşeli pe tine însuţi din lipsa unei revelaţii divine din partea Lui către sufletul tău. Tu nu negi că El este Fiul lui Dumnezeu în sensul cuvintelor tale, dar poţi nega faptul că El este adevăratul, propriul, realul şi singurul Fiu născut al lui Dumnezeu chiar prin modul Său de subzistenţă ca Persoană în Trinitate; sau tu poţi să te uiţi la un nume, un titlu, sau la o slujbă în locul Fiului Tatălui în adevăr şi în dragoste.
3. Ia altă mărturie: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl.” (1 Ioan 2:23). Negi calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos? Oare, atât cât iţi stă în puterea ta, distrugi tu acea relaţie intimă şi inexprimabilă pe care El i-o poartă Tatălui ca singurul Fiu născut din Dumnezeu? O, ce periculos este terenul pe care calci! Păzeşte-te ca să nu îl negi pe Fiul, şi astfel să nu îl ai pe Dumnezeu ca Tatăl şi Prietenul tău, ci să cazi în mâinile Lui ca un foc mistuitor. Nu sunt aceste mărturii suficiente?
4. Dar ca să te las fără nici o scuză într-o chestiune de o asemenea importanţă, mai ia încă o mărturie care proclamă cel mai cuprinzător dintre declaraţii, ca o voce de tunet, despre cei care au şi despre cei care nu au viaţa: „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.” (1 Ioan 5:9–12)
Dar tu ai putea să răspunzi, „Noi credem toate acestea. Noi suntem tot atât de fermi credincioşi în Fiul lui Dumnezeu atât cât poţi tu să fi. Nu acesta este punctul de dispută dintre noi. Unde suntem noi diferiţi faţă de tine este aceasta, că noi nu credem că El este Fiul veşnic al lui Dumnezeu; căci aşa cum un tată trebuie să existe înaintea unui fiu, a afirma faptul că El poate fi, ca Fiu, co-etern cu Tatăl, este o propoziţie contradictorie în sine.” Vom încerca mai târziu să arătăm că lucrurile nu stau aşa, dar pentru moment vă vom pune doar această întrebare: „Nu doriţi să primiţi nici un lucru ca adevăr divin, ce implică aparente contradicţii?” Noi spunem aparente, pentru că nu putem ca să le permitem să fie reale. Dacă răspunsul vostru, „Nu pot primi ceva care nu pot înţelege şi nu pot împăca, cu mintea mea raţională,” atunci mai bine ai fi un Socinian deodată, pentru că aceasta este exact poziţia lor. El spune, „Nu pot primi doctrina Trinităţii, pentru că ea contrazice Unitatea lui Dumnezeu, pe care eu o accept ca un adevăr fundamental; şi a afirma că trei este unu şi unu este trei, înseamnă a contrazice toate noţiunile mele fundamentale despre numere.” Şi astfel, el se poticneşte de piatra de poticnire pusă în Sion. Voi vedeţi eroarea sa şi raţionamentul său eronat, dar argumentul său este doar cel al vostru într-o altă formă. Voi spuneţi, „Nu pot primi doctrina că Isus este Fiul veşnic al lui Dumnezeu pentru că aceasta neagă co-eternitatea şi co-egalitatea cu El, pentru că un tată este necesar anterior unui fiu, şi un tată este în mod necesar superior unui fiu.” Cu siguranţă, dacă ducem raţionamentele noastre în curţile cerurilor, şi măsurăm fiinţa şi natura lui Dumnezeu prin existenţa şi natura omului. Dar chiar ideea de veşnicie exclude prioritatea şi posteritatea timpului, şi chiar natura lui Dumnezeu exclude superioritatea şi inferioritatea. Atunci când noi spunem că Isus este Fiul veşnic al lui Dumnezeu, noi declarăm co-eternitatea Sa, şi când spunem că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu Fiul, noi declarăm co-egalitatea Sa cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Dar voi şi Socinianii staţi pe aceeaşi temelie – temelia raţiunii naturale şi a argumentului carnal. El trage o concluzie naturală că trei nu poate fi unu, şi de aceea respinge Trinitatea; voi trageţi o concluzie naturală că un tată trebuie să Existe mai înainte de fiul său, şi să fie superior faţă de acesta, şi pentru că voi credeţi că Domnul Isus este o Persoană în Dumnezeire, de aceea, voi respingeţi eternitatea calităţii Lui de Fiu bazându-vă pe aceasta. Astfel, nici el şi nici voi nu vă supuneţi mintea voastră Scripturilor. Voi amândoi staţi cu adevărat pe temelia păgânului, pentru că amândoi preferaţi raţionamentele şi noţiunile voastre preconcepute, în locul adevărului aşa cum este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta vorbeşte din nou şi din nou despre „singurul Fiu născut al lui Dumnezeu,” care, aşa cum vom arăta în curând, se referă la natura Sa divină, ca în următorul pasaj: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14). Din aceste cuvinte, este evident că a existat o distincţie vitală între cei care L-au primit pe Hristos şi cei care nu L-au primit; pentru că El „a venit la ai Săi [literal, proprietate sau moşie, are genul neutru în original, literal, „lucrurile Sale;” al doilea „ai Săi” este la masculin, adică, „bărbaţii Săi.”] şi ai Săi [oameni, prin legământul profesat şi exterior] nu L-au primit.” Dar cei care L-au primit, şi ei au făcut aceasta pentru că ei „erau născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu;” pentru că ei au „privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl, plin de har, şi de adevăr.” Domnul binecuvântat este declarat aici cel mai clar a fi „singurul născut din Tatăl.” De aceea, voi nu puteţi nega faptul că El este născut din Tatăl într-un fel în care nimeni nu poate fi născut, şi că El are o slavă caracteristică. Aceasta nu se poate referi la natura Sa umană, pentru că noi citim, „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18). Atunci ce implică aceste cuvinte, decât că în timp ce nici un om nu l-a văzut pe Dumnezeu vre-odată, singurul Fiu al lui Dumnezeu L-a văzut, pentru că El este, ceea ce este, din toată veşnicia, ca veşnicul „EU SUNT” în sânul Tatălui. Natura umană a Domnului Isus Hristos nu a fost în sânul Tatălui atunci când Domnul a vorbit, dar natura divină a fost, pentru că aceste cuvinte implică unire, şi totuşi distincţie – cea mai apropiată intimitate, şi totuşi, relaţia personalităţii Tatălui cu Fiul. Şi din nou, pasajul, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16), declară atât de evident că Hristos era singurul Fiu născut al lui Dumnezeu înainte ca El să vină în această lume. Când a iubit Dumnezeu lumea? Cu siguranţă, înainte ca El să îl dea pe „singurul Lui Fiu,” pentru că dragostea Lui pentru lume L-a mişcat pentru a acorda acest dar indescriptibil. Atunci El era cu siguranţă „singurul Lui Fiu născut,” înainte ca El să fie dat şi înainte ca El să vină; şi cum putea fi El aceasta decât în natura Sa divină? Pentru că partea Sa umană nu exista atunci, decât în mintea lui Dumnezeu. Cât de clară este mărturia că Domnul Isus este singurul Fiu născut din Dumnezeu chiar prin modul existenţei pentru o inimă credincioasă; şi oare nu este de temut faptul că aceia care resping calitatea Sa veşnică de Fiu cad sub acea sentinţă solemnă, „dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:8)? Deşi este ascuns faţă de înţelegerea noastră finită, Domnul a cunoscut cu siguranţă misterul generării Sale; şi oare aceasta este mai consecvent cu ascultarea credinţei de a crede propria mărturie a Domnului cu privire la El, decât de a critica, a nu crede, sau a-l înlătura prin explicaţii, deoarece o astfel de doctrină contrazice concluziile minţii tale raţionale? Voi îi cenzuraţi pe Arminiani pentru că ei afirmă că nu pot accepta alegerea deoarece aceasta contrazice primele lor noţiuni, principiile lor primordiale, fundamentale, deopotrivă a justiţiei şi a dragostei lui Dumnezeu; şi totuşi voi, exact pe aceleaşi fundamente, respingeţi calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos, deoarece contrazice viziunea voastră naturală despre prioritate şi posteritate. Aşa L-au respins iudeii şi L-au crucificat pe Domnul vieţii şi slavei, pentru că înfăţişarea Sa în trup ca fiul sărac al unui tâmplar contrazicea toate opiniile lor preconcepute despre demnitatea şi slava lui Mesia cel promis; şi într-un mod similar, păgânii resping miracolele pentru că ele sunt contrare opiniilor lor fundamentale despre legile naturii ca fiind neschimbătoare. Astfel, a respinge calitatea veşnică de Fiu a binecuvântatului Domn doar pentru că aceasta contrazice unele dintre opiniile noastre preconcepute este cel mai periculos fundament care poate fi adoptat, şi înseamnă a-ţi ridica autoritatea ta împotriva celei care aparţine Cuvântului adevărului.
Orice observaţii de-ale noastre doar ar slăbi forţa mărturiilor pe care le-am prezentat din Cuvântul adevărului. Voi care „tremuraţi la Cuvântul lui Dumnezeu” (Isaia 66:2) şi „îl ascundeţi în inima voastră,” pentru ca să vă curăţaţi calea voastră luând seama la acesta, şi nu păcătuiţi împotriva Domnului (Psalmul 119:9, 11), cântăriţi bine aceste pasaje din Scriptură, pentru că ele sunt afirmaţiile credincioase şi adevărate ale lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:6), mărturia Celui care nu poate minţi.
Dar se va spune că noi schiţăm distincţii plăcute şi inutile, şi că toţi cei care cred în Trinitate, în Dumnezeirea şi sângele ispăşitor al lui Isus Hristos, şi celelalte adevăruri principale ale evangheliei, cred şi recunosc calitatea de Fiu a lui Hristos. Da, pe buze; pentru că ei nu îndrăznesc să nege în atât de multe cuvinte o doctrină atât de cardinală şi de fundamentală; dar mulţi care gândesc şi se numesc pe ei înşişi credincioşi în Fiul lui Dumnezeu, fac tot ce le stă în putinţă pentru a anula şi a explica chiar acea calitate de Fiu despre care ei declară că o cred.
Dar pentru că este necesar să arătăm şi să răsturnăm eroarea înainte ca să putem fundaţia şi să clădim adevărul, vom arăta, atât de scurt cât ne permite subiectul acesta, mai întâi felurile diferite în care a fost pervertită sau negată această doctrină fundamentală a celei mai sfinte credinţe a noastre.
Există patru căi principale prin care oamenii eronaţi au încercat, în diferite perioade ale istoriei bisericii, să anuleze doctrina vitală a calităţii veşnice de Fiu a lui Isus: –
1. Unii pun calitatea de Fiu a lui Hristos în întruparea Sa, ca şi când El nu a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a-Şi însuşi natura noastră în pântecele Fecioarei. Principalul suport al acestui punct de vedere eronat este limbajul folosit de îngerul care i-a spus Fecioarei Maria: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 1:35). Deoarece se insistă asupra acestui text de către cei care neagă faptul că Domnul Isus Hristos era Fiul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa, el cere o consideraţie atentă. Toţi Trinitatarienii – şi cu ei avem de a face în principal cu privire la acest punct – admit următoarele trei adevăruri în comun cu noi: 1. Unirea a două naturi, cea umană şi cea divină, în Persoana Domnului Isus. 2. Natura umană a Domnului Isus a fost formată din trupul Fecioarei prin operaţia supranaturală a Duhului Sfânt. 3. El care a fost născut la Betleem a fost numit Fiul lui Dumnezeu. Până aici nu există nici o diferenţă între oponenţii calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos şi noi înşine. Dar acum ajungem la cea mai importantă diferenţă, în care constă întreaga esenţă a chestiunii, şi anume, dacă El era Fiul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa, sau a devenit astfel prin ea. Cei care susţin ultima viziune se bazează în principal pe textul pe care noi tocmai l-am citat. Atunci, haideţi să examinăm cu grijă şi cu un duh de rugăciune acest pasaj. Textul afirmă că „acel Lucru Sfânt care se va naşte” din Fecioară „va fi numit Fiul lui Dumnezeu.” Acesta nu spune că el trebuie să fie sau să devină Fiul lui Dumnezeu, ci trebuie să fie numit aşa. Acum, oare natura umană a binecuvântatului Domn a fost vre-odată numită Fiul lui Dumnezeu, fiind distinctă faţă de natura cea divină? În măsura întinderii a ceea ce am citit din Scriptură, credem că putem afirma cu siguranţă că natura Sa umană nu a fost numită niciodată Fiul lui Dumnezeu, şi credem că nu se poate arăta nici un pasaj din Sfânta Scriptură în care se spune despre umanitatea pură a lui Isus, distinctă faţă de natura Sa divină, folosindu-se acel nume. Recunoaştem pe deplin faptul că în Persoana Sa complexă, El este numit din nou şi din nou Fiul lui Dumnezeu, pentru că unirea dintre cele două naturi este atât de intimă încât după concepţia sau naşterea Sa, acţiunile celor două naturi, deşi separabile, nu sunt separate în mod obişnuit în Cuvântul adevărului. Dar îngerul a vrut să spună în mod evident că acel Copil care se va naşte trebuie să fie numit Fiul lui Dumnezeu ca titlu al Său uzual predominant. Totuşi, aceasta nu este adevărat cu privire la natura umană a Domnului nostru binecuvântat, care nu a fost numit niciodată Fiul lui Dumnezeu, în mod distinct faţă de natura sa divină, dar a fost adevărat cu privire la El ca unind cele două naturi într-o Persoană divină. De aceea, îngerul nu a vrut să spună despre natura Sa umană sfântă, ci, faptul că El a purtat acea natură care trebuie să fie numită Fiul lui Dumnezeu. Această umanitate sfântă a fost numită „acel Lucru Sfânt” din două motive: 1. Pentru a arăta că ea era sfântă în mod esenţial şi intrinsec – ne-implicată în Căderea lui Adam, nici coruptă de infecţia păcatului original, ci, prin trupul Fecioarei, sfinţit de Duhul Sfânt în momentul concepţiei sale, sub operaţiunea şi influenţa Sa de umbrire. Aceste două naturi sunt numite în mod distinct şi sunt păstrate în mod separat în acel pasaj memorabil al marelui Apostol – acel bastion măreţ împotriva potopurilor de eroare şi erezie: „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru,” (Romani 1:3, 4). Acolo, Isus Hristos este declarat că este „Fiul lui Dumnezeu,” şi totuşi „făcut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul;” de aceea, Fiul lui Dumnezeu înainte ca să fie făcut astfel, şi nu devenind astfel prin a fi făcut, şi „declarat” [periferic, „stabilit,” înţelesul literal al cuvântului grecesc este „însemnat în distinct,” sau „clar definit”] „cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor.”
În afară de acest lucru, dacă Isus ar fi Fiul lui Dumnezeu în virtutea concepţiei Sale miraculoase, El ar trebui mai degrabă să fie numit Fiul Duhului Sfânt, ceea ce este un gând şocant pentru orice minte spirituală.
Aceasta ar putea, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, să tindă să facă lumină asupra subiectului dacă vom compara pasajul din Luca (1:35) cu locul paralel din Matei (1:23), unde evanghelistul citează „ce vestise Domnul prin proorocul.” Profeţia lui Isaia (7:14), aşa cum este citată de evanghelist, era, „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi” (Matei 1:23). Declaraţia făcută Fecioarei (Luca 1:35), că „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri,” a fost pentru a-i explica misterul concepţiei ei, şi de aceea, el este un pasaj strict paralel cu cel tocmai citat din Matei. Potrivit lui Matei (1:23), fiul născut din fecioară urma să fie numit „Emanuel, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi,” sau Dumnezeu în natura noastră. Potrivit lui Luca, „Lucrul Sfânt,” născut din Fecioară, urma „să fie chemat Fiul lui Dumnezeu.” Acum, în acelaşi fel în care Hristos era Dumnezeu înainte de a fi numit Emanuel, tot aşa El era Fiul lui Dumnezeu înainte, aşa cum El a fost născut din Fecioară, El a fost numit Fiul lui Dumnezeu; iar fiinţa Sa născută astfel nu L-a făcut mai mult Fiu al lui Dumnezeu decât fiinţa Sa născută astfel L-a făcut Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu nu putea fi văzut sau cunoscut de către fiii oamenilor cu excepţia faptului că s-a născut din Fecioară; dar fiinţa Sa născută astfel nu L-a constituit pe El ca Fiul lui Dumnezeu. În acelaşi fel, învierea lui Hristos este numită uneori ca „născându-L” pentru a fi Fiul lui Dumnezeu, aşa cum îl găsim pe Pavel vorbind în Antiohia. „Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” (Fapte 13:32, 33). Aşa cum stă acest pasaj, luat în semnificaţia sa literală, aparentă, s-ar părea în mod sigur că el înseamnă că Hristos a devenit Fiul lui Dumnezeu prin învierea Sa, pentru că Apostolul aplică acele cuvinte din Psalmul al doilea, „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut,” la învierea lui Hristos dintre morţi. Dar, aşa cum oponenţii noştri înşişi vor admite că învierea lui Hristos nu L-a făcut pe Hristos Fiul lui Dumnezeu, pentru că El era aceasta mai înainte, aşa cum este evident din mărturisirea lui Petru, dar aceasta L-a dovedit a fi astfel. Întruparea şi învierea stau pe aceeaşi poziţie ca manifestări ale Fiului lui Dumnezeu. Prin întrupare, El a fost manifestat, prin înviere El a fost declarat a fi Fiul lui Dumnezeu; dar nici acel lucru prin care viaţa a fost manifestată, nici acel lucru prin care El a fost declarat, nu L-a făcut pe El Fiul lui Dumnezeu, pentru că El a fost astfel înainte fie de manifestare fie de declaraţie.
Atât cât putem noi înţelege punctele de vedere ale acelor pe care îi combatem acum, ei susţin că Domnul Isus Hristos, înainte de întruparea Sa în pântecele Fecioarei, era Cuvântul veşnic, dar nu Fiul veşnic; dar când El şi-a însuşit trupul din Fecioară, atunci, pentru prima dată, El a devenit Fiul lui Dumnezeu. Astfel, ei susţin că El este Fiul lui Dumnezeu în virtutea Persoanei Sale complexe – cu alte cuvinte, că El nu este Fiul lui Dumnezeu în virtutea naturii Sale umane, nici nu este Fiul lui Dumnezeu în virtutea naturii Sale divine, ci Fiul lui Dumnezeu ca unind două naturi într-o Persoană glorioasă. Dar simplul fapt că Cuvântul a luat trup nu L-ar face pe El Fiul lui Dumnezeu dacă El nu a fost aşa mai înainte, pentru că nu există nici o legătură între întrupare şi calitatea de Fiu. Faptul că prin întrupare El a devenit Fiul omului este un lucru inteligibil şi scriptural, dar faptul că prin aceeaşi întrupare El a devenit Fiul lui Dumnezeu este tot atât de neînţeles cât este şi de nescriptural. Într-adevăr, El este Cuvântul pentru că El este Fiul, nu Fiul pentru că El este Cuvântul. Fiul este titlul anterior şi fundamentul pentru al doilea titlu. De ce este Hristos numit Cuvântul? Pentru că prin El, Dumnezeu Tatăl vorbeşte. Dar de ce vorbeşte Tatăl prin El? Pentru că El este singurul Său Fiu născut. De ce este atât de potrivit pentru Tatăl ca să vorbească prin Fiul? Cine cunoaşte în aşa măsură mintea Sa? Cine este „strălucirea slavei Sale şi întipărirea Fiinţei Lui”? Astfel, vedem că El nu a devenit Fiul fiind mai întâi Cuvântul, ci este Cuvântul pentru că El este mai întâi Fiul.
Dar cea mai limpede, simplă şi mai decisivă modalitate de a răsturna această teorie sălbatică, acest punct de vedere în întregime nescriptural, este prin a arăta din Cuvântul adevărului că Isus era Fiul lui Dumnezeu înainte de întruparea Sa. Dacă acest punct poate fi dovedit din Cuvântul lui Dumnezeu, eroarea lor este tăiată dintr-odată de sub ei, şi cade în faţa mărturiei inspirate, aşa cum Dagon a căzut înaintea chivotului. Pentru mintea noastră, nimic nu poate fi revelat mai clar în Cuvântul adevărului decât că Domnul Isus a existat ca Fiu al lui Dumnezeu înainte de a lua un trup. Dar cum acesta este punctul controversat, haideţi să examinăm câteva dintre aceste mărturii, ele fiind atât de numeroase şi atât de simple încât dificultatea este care să le numim şi care să le omitem. Dar să luăm următoarea de pe buzele Domnului însuşi, şi să examinăm cu grijă şi să cântărim în rugăciune propria declaraţie a Domnului cu privire la El Însuşi: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” etc. (Ioan 3:16) Dumnezeu este declarat aici că atât de mult a iubit lumea încât „a dat pe singurul Lui Fiu născut.” Acum, oare nu trebuia ca El să existe ca Fiu al Său înainte ca El să Îl dea? Dacă eu dau unei persoane un lucru, faptul că eu îl dau nu schimbă natura obiectului dat, aceasta nu îl face să fie diferit de ceea ce a fost înainte ca să îl dau. Astfel, dacă Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât L-a dat pe singurul Său Fiu născut, El trebuie să fi fost cu siguranţă singurul Său Fiu născut înainte ca El să Îl dea. De fapt, adevărul proclamat de binecuvântatul Domn este acesta, măreaţa dragoste a lui Dumnezeu faţă de lume, că ea a fost atât de formidabil de mare încât având un singur Fiu născut, El L-a dat pentru mântuirea celor din lume care vor crede în Numele Său, pentru ca ei să nu piară în caz contrar. Dar faptul că El L-a dat nu putea să Îl facă singurul Său Fiu născut, pentru că dragostea minunată a constat în aceasta, că deşi El era singurul Său Fiu născut, totuşi El L-a dat. Orice altă interpretare distruge cu desăvârşire înţelesul şi forţa pasajului.
Acum priviţi la alt pasaj care are aproape acelaşi caracter: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Expresia „n-a cruţat” este explicată prin cuvintele care urmează, „L-a dat pentru noi toţi,” care sunt explicate deplin prin propria mărturie a Domnului citată mai înainte, că Dumnezeu „a dat pe singurul Lui Fiu născut.” Atunci, când nu L-a cruţat Dumnezeu pe propriul Său Fiu? Când El L-a predat. Când L-a predat? Când El L-a dat. Când L-a dat El, decât atunci când El L-a făcut de cunoscut din sânul Său pentru a deveni întrupat? Astfel, prin acest înlănţuire conectată, se arată cel mai evident că El era Fiul Său înainte ca El să Îl predea; cu alte cuvinte, înainte ca El să vină în lume; ceea ce este exact punctul pe care căutăm să îl întemeiem. Dar de asemenea, observaţi cuvintele, „singurul Său Fiu născut,” literal, Fiul Său specific, propriu; şi mai observaţi că El nu a fost Fiul Său specific, propriu, înainte de a nu-L cruţa, ci L-a predat de bună voie. Predarea lui Isus din sânul Tatălui pentru a se întrupa nu a putut să Îl facă, şi nu L-a făcut pe El Fiul Tatălui, tot aşa cum nu L-a făcut să fie Dumnezeu. Dacă aceste cuvinte au un înţeles, El a fost adevăratul, realul şi propriul Fiu al Tatălui înainte ca El să fie trimis. Şi dacă este aşa, oare nu El a fost Fiul Tatălui din toată veşnicia, cu alte cuvinte, Fiul Său veşnic? Acesta este punctul de adevăr pentru care noi ne luptăm.
Dar vedeţi cum toată forţa şi frumuseţea pasajului sunt distruse dacă Domnul Isus Hristos nu ar fi adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu înainte ca El să fie trimis! Apostolul vrea să arate certitudinea că Dumnezeu ne va da cu mărinimie toate lucrurile. Dar de ce ar trebui să avem noi această certitudine pentru ca apoi să ne odihnim pe ea ca şi pe un adevăr foarte binecuvântat şi mângâietor? Acesta stă pe această temelie, că Dumnezeu nu L-a cruţat pe al Său [în original, „idiou,” adică, propriul şi caracteristicul Său] Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi. Aici am adus înaintea ochilor noştri dragostea personală şi caracteristică a unui Tată către un Fiu. Dar deşi această dragoste pentru El, ca fiind al Său fiu caracteristic, era atât de mare, totuşi compătimind cazul nostru, El nu L-a cruţat ci L-a dat pradă suferinţelor de dragul nostru. Dar dacă El nu era adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu, ci a devenit astfel prin întrupare, întregul argument cade la pământ într-un moment. Dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt doar nume şi titluri, distincte şi independente faţă de modul lor de existenţă, Duhul Sfânt ar fi putut fi Tatăl şi să Îl trimită pe Fiul, sau Fiul ar fi putut fi Tatăl şi să Îl trimită pe Duhul Sfânt; pentru că dacă cele trei Persoane din Trinitate sunt trei existenţe distincte, independente una de cealaltă, şi nu au o astfel de relaţie mutuală şi veşnică aşa cum implică chiar aceste nume, atunci se pare că nu există nici un motiv pentru care aceste titluri să nu se fi putut să se fi schimbat între ele.
Dar să luăm alt pasaj cu o tărie şi un sens similar: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.” (1 Ioan 4:9). Se declară aici despre Dumnezeu că Şi-a „trimis în lume pe singurul Său Fiu născut, ca noi să trăim prin El.” Dacă oamenii ar fi binevoitori să se bazeze pe declaraţiile simple, pozitive ale Duhului Sfânt, şi să nu le evite prin subtilităţile minţii lor raţionale, acest pasaj ar decide în sine pe deplin întreaga controversă. Mai multe lucruri din aceasta vor cere şi vor recompensa din abundenţă cea mai concentrată atenţie a noastră: 1. Dragostea lui Dumnezeu către noi. Nu a fost aceasta din veşnicie? Nu sunt acestea cuvintele Lui, „Te iubesc cu o iubire veşnică”? (Ieremia 31:3) 2. Manifestarea sau dovada acelei dragoste, care a fost trimiterea în lume a singurul Său Fiu născut. 3. Persoana trimisă, care nu a fost alta decât singurul Său Fiu născut. Acum, a existat această dragoste a lui Dumnezeu înainte sau doar în momentul când „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi”? Toţi trebuie să recunoască faptul că ea a existat mai înainte, pentru că aceasta a fost cauza mişcătoare care l-a convins pe Dumnezeu să îşi trimită singurul Său Fiu născut. Atunci El nu putea veni pentru prima dată ca Fiul Său în pântecele Fecioarei, ci trebuie să fi fost singurul Său Fiu născut înainte ca El să fie trimis. Simplul fapt al trimiterii nu putea să îl facă pe El să fie Fiul Său, dacă El nu era acesta mai înainte. Cineva ar putea să creadă că nu era necesar un curs elaborat de raţionament pentru a dovedi aceasta, şi că simpla credinţă în propria mărturie a lui Dumnezeu era suficientă. Şi aşa ar fi dacă minţile oamenilor nu ar fi atât de pervertite de prejudecată, şi atât de drogate şi intoxicate de un spirit al erorii, încât ei refuză în mod îndărătnic fiecare argument, sau chiar fiecare mărturie a Scripturii care contrazice punctele lor de vedere preconcepute. Dar care minte imparţială nu vede că trimiterea unei persoane pentru a executa o anumită sarcină nu îl face pe acesta să fie ceea ce el nu era mai înainte? Un stăpân îşi trimite slujitorul ca să facă o anumită lucrare; sau un tată îi porunceşte unui fiu să înfăptuiască un anumit comision; sau un soţ doreşte ca soţia sa să execute o anumită însărcinare pentru care el nu are timpul sau oportunitatea de a o face el însuşi; slujitorul nu încetează să fie să fie un slujitor, fiul nu încetează să fie un fiu, nici soţia să fie soţie pentru că a fost trimis astfel. Tu ai putea la fel de bine să argumentezi că dacă eu îmi trimit servitoarea pentru un comision, trimiterea ei de către mine o face pe ea să fie fiica mea; sau dacă îmi trimit fiica aceasta o face să fie servitoarea mea. Pentru acel timp fiica mea devine slujitoarea mea, aşa cum Domnul Isus a devenit slujitorul Tatălui Său; dar relaţia dintre tată şi fiică, ca şi cea dintre Tatăl şi Fiul, a existat mai înainte, şi independent de orice act de slujire.
Dar pentru a pune aceasta într-o lumină şi mai clară, dacă un punct atât de simplu şi clar necesită într-adevăr o clarificare în plus, consideraţi pilda viei lăsată administratorilor (Matei 21:33—46; Marcu 12:1—12; Luca 20:9—19). Nu trebuie să trecem prin toată pilda, dar ne putem limita la ultimul punct simplu în care gospodarul îşi trimite fiul pentru a primi roadele viei. „Mai avea un singur fiu prea iubit; la urmă, l-a trimis şi pe el la ei. „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” zicea el.” (Marcu 12:6). Ce poate fi mai clar în toată pilda decât că administratorii viei îi reprezintă pe evrei, slujitorii pe profeţi, şi fiul gospodarului este Domnul binecuvântat? Dar punctul asupra căruia vom stărui este trimiterea Fiului. Citim despre Domnul viei, care este Dumnezeu, „Mai avea un singur Fiu prea iubit; la urmă, L-a trimis şi pe El.” Acum, cu siguranţă, El era „singurul Fiu, Fiul prea iubit,” înainte ca El să-L trimită, sau întreaga tendinţă sau frumuseţe a pildei cade la pământ. Ideea transmisă de parabolă este în mod evident aceasta: Domnul viei, care este Dumnezeu Tatăl, trăia într-o ţară îndepărtată, la o distanţă mare faţă de vie, şi anume, Cerul, locul unde locuieşte El. Împreună cu El era singurul Său Fiu, şi de aceea, singurul Său Fiu născut, Fiul Său prea iubit (Luca 20:13), locuind la acelaşi domiciliu cu Sine, şi de aceea era Fiul Său înainte de a-L trimite, şi în întregime independent de trimiterea Acestuia în acest fel. Administratorii refuzând să trimită roadele viei prin slujitori, şi tratându-i pe aceştia cu cea mai mare cruzime, Domnul viei face, ca să spun aşa, un ultim experiment. Apoi, „Stăpânul viei a zis: „Ce sã fac?” ca şi când El S-ar fi sfătuit cu Sine cum ar trebui să acţioneze. Apoi El ajunge la o decizie în mintea Sa, „am sã trimit pe Fiul Meu prea iubit; poate cã Îl vor primi cu cinste.” Acum, cu siguranţă, atunci când Tatăl S-a consultat şi S-a hotărât astfel, Fiul Său trebuie să fi existat deja ca Fiu al Său, fiind deja acasă cu El înainte ca sfatul să fi avut loc sau ca hotărârea să fie executată. Atunci, dacă această paralelă are vre-o forţă, sau cu adevărat un înţeles – şi ar fi un sacrilegiu să spunem că el nu are – Dumnezeu Tatăl trebuie să fi avut un Fiu în cer cu El înainte ca să Îl trimită. Dacă lucrurile stau aşa, şi nu putem vedea cum forţa argumentului poate să fie evitată, Domnul Isus Hristos a existat ca Fiu al lui Dumnezeu înainte ca să fie trimis de Tatăl; şi astfel, deoarece noi nu ne putem imagina un timp în care El să nu fie un Fiu, El este Fiul etern al Tatălui etern.
Dar avem alte mărturii în înregistrarea inspirată cu acelaşi însemnătate. Astfel noi citim că Dumnezeu „trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3); „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Galateni 4:4). Trebuie să fie cu siguranţă un anumit înţeles ataşat expresiei „propriul Său Fiu,” în mod analog cu o relaţie pământească similară. Dacă eu i-aş scrie o scrisoare unui prieten, şi să spun în ea, „ţi-l trimit pe propriul meu fiu cu aceasta,” cu siguranţă că el nu ar înţelege că eu vreau să spun că acesta nu a fost propriul meu fiu până când nu l-am trimis, sau că circumstanţele trimiterii mele a acestuia către el l-a făcut pe acesta fiul meu. Şi dacă ar fi să îi scriu după aceea o scrisoare explicativă pentru a spune că eu nu am vrut să spun în nota mea anterioară că purtătorul ei era cu adevărat şi realmente propriul meu fiu, ci doar că el a devenit fiul meu prin aducerea notei, oare nu ar răspunde el imediat, „Ce ar putea fi mai clar decât declaraţia din prima ta scrisoare, că el este fiul tău; ce alt înţeles aş putea ataşa la cuvintele tale? Şi dacă eu le-am înţeles greşit, nu voi fi în stare în viitor să înţeleg cel mai simplu şi mai clar limbaj al tău.” Aplică acest argument la pasajele care sunt înaintea noastră, în care se spune că Dumnezeu „Şi-a trimis propriul Său Fiu.” Noi am putea să spunem că dacă înţelesul acestor pasaje ar fi acela că Domnul Isus Hristos nu era Fiul lui Dumnezeu înainte ca El să Îl trimită, ci El a devenit Fiul Său prin faptul că a fost trimis, trebuie ca în viitor să renunţăm la toate speranţele de a înţelege Scripturile în înţelesul lor clar şi simplu. Şi cu siguranţă, cei care afirmă că Domnul Isus Hristos nu era Fiul lui Dumnezeu înainte ca El să fie trimis, ci a devenit propriul Fiu al lui Dumnezeu prin trimiterea Sa, sunt obligaţi să explice legătura dintre a fi trimis şi a deveni un Fiu, şi să ofere un anumit motiv mai justificat decât o prejudecată preconcepută împotriva calităţii veşnice de Fiu a lui Isus.
Dar luaţi altă mărturie cu un sens aproape similar. „Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup,” spune apostolul, „o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20). Acum, când l-a iubit Fiul lui Dumnezeu pe Pavel? Înainte ca El să se dea pe Sine însuşi pentru el sau după? Deoarece El l-a iubit pe Pavel a fost aceasta. El S-a dăruit pe Sine pentru acesta, şi de aceea în mod evident El trebuie să fi fost Fiul lui Dumnezeu înainte ca El să se dea pe Sine pentru acesta. Şi când S-a dat pe Sine? Când El a venit din sânul Tatălui Său, şi a luat un trup în pântecele Fecioarei. Dacă a făcut aceasta atunci, Fiul lui Dumnezeu l-a iubit pe Pavel înainte de a veni în lume, El trebuie să fi fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a veni în lume. Ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu, El l-a iubit pe Pavel, şi ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu Pavel a crezut în El şi L-a iubit.
Încă o mărturie poate fi suficientă pentru momentul acesta. „Ea priveşte pe Fiul Sãu, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru,” (Romani 1:3, 4). Mai întâi priviţi la cuvintele: „Ea priveşte pe Fiul Sãu, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul.” Fiul lui Dumnezeu este declarat aici că a fost „născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul;” de aceea, El a existat ca Fiu al lui Dumnezeu înainte de a fi făcut; pentru că toţi vor recunoaşte că aici se vorbeşte de faptul că umanitatea Sa a fost cea care a fost făcută. „Noi admitem,” spun oponenţii calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos, „că El a existat mai înainte de întruparea Sa, dar nu ca veşnicul Fiu al lui Dumnezeu.” Atunci, cum a existat El, şi care era titlul Său? „Cuvântul,” răspund ei, potrivit declaraţiei, „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.”
Atunci, potrivit lucrului arătat de voi, Domnul Isus Hristos a existat ca şi Cuvânt înainte ca El să se întrupeze. „Fără îndoială,” răspundeţi voi. Acum, care este diferenţa între cele două expresii, „Fiul Său Isus Hristos Domnul nostru, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul,” şi „Cuvântul S-a făcut trup”? pentru că prin analogia raţionamentului, dacă „Cuvântul” a existat ca şi „Cuvânt” înainte ca El să se „facă trup,” Fiul lui Dumnezeu a existat ca Fiu al lui Dumnezeu înainte ca El să fie „născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul.” Cele două texte stau exact pe aceeaşi temelie. Amândouă vorbesc despre Dumnezeirea şi umanitatea binecuvântatului Domn; şi de vreme ce nici o schimbare nu poate avea loc în Dumnezeirea Sa glorioasă, deducem în mod corect că precum El era Cuvântul în natura Sa Divină înainte ca să se întrupeze, tot aşa El era Fiul lui Dumnezeu în natura Sa Divină înainte ca El să fie născut din sămânţa lui David. Oare toate aceste mărturii din Scriptură nu dovedesc cu o voce unanimă faptul că Domnul Isus Hristos era singurul Fiu născut al lui Dumnezeu înainte ca Dumnezeu să Îl trimită în lume? Acţiunea trimiterii Sale în lume nu L-a făcut mai mult Fiul lui Dumnezeu, decât, vorbind cu toată reverenţa, acţiunea trimiterii de către mine a fiului meu la şcoală îl face pe el fiul meu.
2. O altă eroare în acest punct important este că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu datorită învierii din morţi. Suportul principal al acestui punct de vedere este ceea ce citim în Fapte 13:32, 33: „Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în Psalmul al doilea: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” Dar înţelesul cuvintelor apostolului este foarte clar din pasajul deja citat (Romani 1:4). Învierea Sa nu L-a făcut pe El, ci L-a manifestat pe El a fi Fiul lui Dumnezeu. Oare nu a declarat Tatăl, înainte de înviere, de două ori cu o voce din cer proclamând, „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17; 17:5). Atunci, îşi va ridica vre-un om vocea sa împotriva Maiestăţii din Cer, şi să spună că Hristos nu era Fiul lui Dumnezeu înainte de învierea Sa, ceea ce în mod clar El nu era, dacă învierea L-a făcut astfel? De ce atunci centurionul Roman care a stat la cruce, a avut o credinţă mai bună decât aceasta atunci când a spus, „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27:54). Nu, chiar demonii înşişi au fost forţaţi să strige înaintea patimilor şi a morţii Sale, „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 4:41). De aceea, noi putem fi siguri că doar un eretic foarte întunecat ar putea afirma că Domnul binecuvântat nu a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a fi făcut astfel de către înviere.
3. Un alt punct de vedere eronat în ce priveşte calitatea de Fiu a lui Hristos este că El este astfel prin virtutea înălţării Sale la dreapta lui Dumnezeu. Acest punct de vedere este bazat pe o interpretare greşită a lui Evrei 1:4: „ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor.” Hristos a fost făcut mai presus decât îngerii nu ca Fiu al lui Dumnezeu, pentru că El fiind deja mai presus decât ei, fiind cu adevărat Creatorul lor (Ioan 1:3; Coloseni 1:16). El nu a devenit Fiul lui Dumnezeu nici datorită „numirii Sale ca moştenitor al tuturor lucrurilor,” şi „obţinând prin moştenire un nume mai minunat” decât oastea îngerească. Dacă eu am un singur fiu, şi el moşteneşte proprietatea mea, faptul că el este moştenitorul meu nu îl face pe el fiul meu, ci faptul că el este fiul meu îl face moştenitorul meu. Deci binecuvântatul Isus este moştenitorul lui Dumnezeu. Dar frumuseţea şi binecuvântarea, harul şi slava, bucuria şi consolarea faptului că El este „moştenitorul tuturor lucrurilor,” constă în aceasta, că El este astfel în natura noastră – că acelaşi binecuvântat Emanuel care a gemut şi a plâns, a suferit şi a sângerat aici jos, este acum la dreapta lui Dumnezeu ca Mare Preot, Mediator, Avocat, Reprezentant şi Mijlocitor al nostru; că toată puterea îi este dată Lui în Cer şi pe Pământ ca fiind Dumnezeu-om (Matei 28:18); şi că Tatăl „L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” (Efeseni 1:20, 21). Dar El are toată această superioritate şi slavă nu pentru a-L face Fiul lui Dumnezeu, ci pentru că El care, ca Fiu al lui Dumnezeu, „n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” (Filipeni 2:7–11). Bucuria din Cerul de sus, desfătarea sfinţilor de aici de jos, singura lor speranţă şi ajutor, tărie şi înţelepciune, ţâşnesc din aceasta, că Fiul lui Dumnezeu este înălţat la dreapta lui Dumnezeu chiar în natura pe care El şi-a asumat-o în pântecele Fecioarei. Dar dacă El ar fi fost făcut Fiul lui Dumnezeu prin această înălţare, aceasta scufundă Dumnezeirea Sa în umanitatea Sa, şi Îl constituie ca un Dumnezeu făcut – care nu este Dumnezeu deloc, ci un idol.
De fapt, aceste trei puncte de vedere pe care ne-am străduit să le dezbrăcăm de hainele lor colorate de petrecere sunt fie Socinianismul deschis fie cel deghizat, şi tot scopul lor este să răstoarne Dumnezeirea Domnului Isus prin răsturnarea calităţii Sale Divine de Fiu. Duşmanii Domnului Isus ştiu foarte bine că Scripturile declară dincolo de orice îndoială şi controversă că El este Fiul lui Dumnezeu. Acest munte de alamă pe care ei pot să îl lovească, dar nu pot să îl dărâme niciodată. Dar ei mai ştiu că dacă pot prin orice mijloace să explice şi să anuleze calitatea Sa de Fiu, ei au făcut un pas mare pentru a explica şi a anula Dumnezeirea Sa. Păziţi-vă, copii ai lui Dumnezeu care aveţi inima simplă, ca nu cumva aceşti oameni să vă încurce picioarele voastre în plasa lor. Ţineţi-vă de aceasta ca de unica speranţă a voastră, că Isus Hristos este Fiul Dumnezeului viu în natura Sa Divină, ca veşnicul şi singurul Său Fiu născut. Credinţa în El în acest fel vă va face în stare să călăriţi prin multe furtuni, şi înduraţi în mijlocul indignării teribile care va cădea peste duşmanii Săi, când El îi va zdrobi cu un toiag de fier, şi îi va sfărâma în bucăţi ca vasul unui olar.
4. Dar mai există un alt fel în care oamenii eronaţi caută să explice, şi prin explicaţie neagă, calitatea veşnică de Fiu a Domnului Isus, şi aceasta, prin afirmarea că El este un Fiu prin slujbă. Aceşti oameni nu neagă Dumnezeirea Sa esenţială şi veşnică, nici nu încearcă să răstoarne Trinitatea. În aceste puncte ei sunt sănătoşi declaraţi – spunem „declaraţi,” pentru că noi credem pe deplin că Dumnezeirea lui Hristos şi chiar doctrina Trinităţii în sine sunt atât de implicate în calitatea veşnică de Fiu a lui Isus, încât acestea stau sau cad împreună cu ea. Totuşi, ei nu văd aceasta, sau nu vor vedea aceasta, şi se numesc pe sine credincioşi în Trinitatea de Persoane şi Unitatea de esenţă în măreţul şi gloriosul existent prin Sine, Iehova. Dar ei nu cred că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt în mod necesar şi în mod veşnic astfel, şi nici nu sunt, nici nu au fost, sau ar fi putut să fie altfel, ci că acestea sunt titluri şi slujbe ale legământului pe care Ei Şi le-au asumat, şi prin care Ei S-au făcut de cunoscut pe Ei Înşişi fiilor oamenilor. Astfel ei nu cred că Hristos este Fiul Tatălui prin generarea veşnică, singurul Său Fiu născut, Fiul Său în adevăr şi în dragoste, ci, faptul că Cele Trei Persoane distincte din Trinitate au încheiat un legământ între Ei Înşişi, Tatăl pentru a fi Tatăl, Fiul pentru a fi Fiul, şi Duhul Sfânt pentru a fi Duhul Sfânt, şi aceasta îndeosebi pentru răscumpărarea oamenilor.
Minciună monstruoasă! Eroare care îl dezonorează pe Dumnezeu! Care are nevoie numai să fie afirmată şi să fie dezaprobată de fiecare credincios în Fiul lui Dumnezeu ca fiind o lovitură extremă împotriva fiecărei Persoane din Trinitate, şi care distruge acea inter-comunicare veşnică de natură, fără de care Ei sunt Trei Dumnezei distincţi, şi nu Trei Persoane distincte într-o Unică Divinitate nedivizată. Cu adevărat, Satan nu introduce erori mici în biserică; într-adevăr, toate maşinaţiile sale sunt pentru a răsturna adevăruri vitale, şi pentru a otrăvi izvorul chiar de la sursă.
Noi Îl binecuvântăm pe Dumnezeu că există un Legământ – un legământ de har, „aranjat în toate lucrurile şi sigur;” noi adorăm milostiva Sa Maiestate că în acest Legământ veşnic, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt susţin anumite relaţii cu biserica lui Dumnezeu; dar noi negăm în întregime că aceste relaţii I-a făcut pe Ei să fie Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; şi că în afara lor Tatăl nu este în realitate şi cu adevărat Tatăl pentru Fiul, nici Fiul nu este în realitate şi cu adevărat Fiu faţă de Tatăl, ci doar nominal. Pentru că cel care nu vede că dacă acest lucru ar fi adevărat, Tatăl ar fi putut să fie Fiul, şi Fiul ar fi putut să fie Tatăl, şi Duhul Sfânt să fie Tatăl sau Fiul? Cu siguranţă dacă Ei sunt aşa, nu prin natură ci prin slujbă, şi ei sunt trei Persoane egale, independente, libere să Îşi aleagă titlurile Lor mai multe, se pare că nu există nici un motiv pentru care Ei să nu fi ales altfel decât au făcut-o. Astfel, vedem la ce concluzie ajung oamenii atunci când uită afirmaţiile simple din Scriptură, şi ce arme periculoase ţin în mâinile lor atunci când subminează direct sau indirect chiar tronul Celui Preaînalt. Dar pentru a clarifica acest punct puţin mai mult, haideţi să îl ilustrăm printr-o figură simplă. Astfel, să presupunem că trei prieteni, având poziţii şi ranguri egale, ar urma să meargă într-o călătorie, să spunem într-un turneu în străinătate; ei ar putea să spună unul altuia înainte de a porni, „Haideţi să alegem în mod separat cele trei departamente în care vom contribui fiecare, eu voi lua partea aceasta, dacă tu şi tu veţi lua aceea şi aceea.” Acum, de ce nu ar putea ei, ca trei prieteni, având poziţii egale, fără nici o legătură de rudenie, să aleagă departamente diferite de cele pe care de fapt ei le-au ales, pentru că nu a existat nici o legătură obligatorie anterioară ca ei să trebuiască să aleagă exact slujbele pe care împlinesc? Acelaşi raţionament se aplică la cele Trei Persoane co-egale din Trinitate, dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ar fi doar simple nume de legământ, titluri şi slujbe, şi nu însuşi modul lor de existenţă. Dar se va spune de astfel de oameni, „Tu carnalizezi subiectul prin ilustraţia ta.” Nu este aşa; noi credem că avem mult prea multă reverenţă pentru lucrurile lui Dumnezeu pentru a le carnaliza; dar noi folosim ilustraţia aceasta pentru a ne întâlni cu voi pe terenul vostru, şi pentru a vă arăta printr-un simplu argument absurditatea şi nebunia, fără a vorbi despre lipsa de pietate a punctelor voastre de vedere. Noi recunoaştem, ba mai mult, noi ne bucurăm să credem că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt susţin fiecare în mod distinct relaţiile Lor în Legământul veşnic; dar aceste relaţii nu sunt slujbe arbitrare, din care Ei probabil au ales câteva sau nu le-au ales, ci sunt intrinsec şi necesar conectate şi decurg chiar din subzistenţa Lor, chiar din felul Lor de existenţă. Astfel că a vorbi, aşa cum au vorbit unii, de faptul că „Cele Trei Persoane din Alehim” (pentru a folosi ebraica lor barbară), „legate prin legământ între Ele pentru a fi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,” este o eroare dezgustătoare, şi este echivalent cu a declara că dacă nu ar fi Legământul, Tatăl nu ar fi Tatăl, nici Fiul, Fiul, nici Duhul Sfânt, Duhul Sfânt. Unde există un pasaj din Scriptură pentru o astfel de afirmaţie? Când binecuvântatul Isus, în acea rugăciune sacră, de inimă mişcătoare, „a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine” (Ioan 17:1), nu era acolo nici o altă relaţie, nu mai intimă şi veşnic legată decât a fi Fiul Său prin asumarea unei slujbe? Noi nu putem exprima ceea ce am văzut şi am simţit în acel capitol sacru şi cel mai binecuvântat, probabil cel mai solemn din tot Cuvântul lui Dumnezeu; dar există acea intimitate gingaşă, acea sfântă comuniune filială cu Tatăl Său ceresc prin care respira, şi care transmite unei inimi care crede cea mai deplină siguranţă că El este veşnicul Fiu al lui Dumnezeu ca fiind singurul născut din Tatăl.
Dar pentru că nu putem comunica oamenilor eronaţi credinţa noastră, noi trebuie să ne întâlnim cu ei pe temelia solidă a argumentului Scriptural. Atunci nimic nu poate fi mai evident decât că acel măreţ şi glorios Iehova a existat într-o Trinitate de Persoane înainte de Legământ. Atunci ce erau acele Trei Persoane înainte de a intra în Legământ? Oare acel Legământ a modificat relaţia Lor mutuală Unul faţă de celălalt astfel încât să introducă o nouă afinitate între Ei? Ai putea spune la fel de bine că Legământul I-a făcut o Trinitate de Persoane, sau I-a chemat în fiinţă, aşa cum ai spune că Legământul I-a făcut Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; pentru că dacă acestea ar fi titluri ale Legământului, dacă nu ar fi fost nici un Legământ, cu cea mai mare certitudine, potrivit cu ceea ce voi ne-aţi arătat, Ei nu ar fi fost Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acest lucru este într-adevăr răsturnarea Trinităţii cu o mărturie, şi făcând ca subzistenţa distinctă şi veşnică a celor Trei Persoane din Divinitate să depindă de un Legământ încheiat în folosul omului. Pentru că trebuie să vă amintiţi aceasta: că nu puteţi atinge o Persoană din Divinitate fără a le atinge pe toate; şi dacă spuneţi că Fiul lui Dumnezeu este un Fiu doar prin slujbă, voi spuneţi cu aceeaşi răsuflare că Tatăl este doar un Tată prin slujbă, şi că Duhul Sfânt este doar Duhul Sfânt prin slujbă.
Dar să întrebăm mai mult, Ce vreţi să spuneţi când afirmaţi că Fiul lui Dumnezeu este astfel doar prin slujbă, sau ca un nume sau titlu? Oare Fiul lui Dumnezeu, singurul Său Fiu născut, nu are o relaţie mai reală, intimă şi necesară faţă de Tatăl Său decât cea prin numirea de către Sine de Fiu al Său, când de fapt El nu este cu adevărat Fiul Său, ci este aşa doar printr-o slujbă? Credeţi voi că înţelegeţi clar ce înseamnă să fi un Fiu prin slujbă? Pentru că oamenii adesea folosesc cuvinte a căror înţeles nu l-au examinat niciodată într-un mod corect. Devenind om, Domnul Isus a devenit slujitorul lui Dumnezeu prin slujbă, dar dacă voi Îl faceţi un Fiu prin slujbă, voi Îl dezbrăcaţi de toată slava Sa. Slava Sa este aceasta: că El deşi era Fiu prin natură, El a devenit slujitor prin slujbă, aşa cum spune Apostolul, „cu toate că era (nu „a devenit”) Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” (Evrei 5:8). În aceasta noi vedem coborârea Sa incomparabilă, dragostea Sa infinită, şi adâncimile nemărginite ale harului, că deşi prin natură era Fiul veşnic al lui Dumnezeu, şi co-egal cu Tatăl, El s-a oprit pentru a deveni un slujitor. Dar în afara întregii revelaţii din Scriptură, este o absurditate, o insultă pentru bunul simţ, a-L face pe Domnul Isus Hristos un Fiu prin slujbă. Există doar două feluri prin care oricine poate deveni un fiu: 1. prin generare; 2. prin adopţie. În primul caz el este fiul tatălui, al său fiu adevărat, propriu şi real; în celălalt caz, fiul său făcut sau adoptat. Nici o slujbă sau serviciu, nici o lege sau titlu, nici un legământ sau înţelegere, nu îl poate face pe cineva fiu dacă el nu este un fiu real sau unul adoptat. Un slujitor prin slujbă poate deveni fiu prin adopţie, aşa cum s-a plâns Avram că „unul născut în casa sa (ca slujitor) era moştenitorul său,” şi aşa cum Moise a devenit fiul fiicei lui Faraon (Exod 2:10); şi un fiu prin natură poate deveni un slujitor prin slujbă, dar un fiu prin slujbă este o absurditate, deopotrivă în fire şi în har.
Acum, uitaţi-vă la greutatea acestor afirmaţii simple şi unite. Ne-ar înşela Dumnezeu spunându-ne din nou şi din nou că El are un Fiu, unul al Său propriu, specific, singur născut Fiu, dacă El nu ar avea? Unde este în toate aceste pasaje cea mai slabă sesizare că acea calitate de Fiu a lui Hristos nu a fost o calitate adevărată şi reală de Fiu, ci doar un nume, un titlu, un cuvânt, care putea să fie sau nu, şi care nu ar fi existat dacă nu ar fi fost omul creat? A face relaţia mutuală veşnică ce subzistă între Tatăl şi Fiul să depindă de un legământ încheiat în folosul omului, înseamnă a distruge chiar fiinţa veşnică a Tatălui şi a Fiului deopotrivă. În mod sigur, atunci când Tatăl a vorbit El Însuşi din Cer, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaţi,” El a vrut să spună că Acesta era într-adevăr Fiul Său preaiubit, că El era mult iubitul Tată al Acestuia, şi că noi trebuie să îl ascultăm, să credem în El şi să Îl ascultăm ca atare.
Există două lucruri de care fiecare copil al lui Dumnezeu are cel mai mare motiv pentru a se înspăimânta; unul este răul, şi celălalt este eroarea. Amândouă îşi au originea de la Satan; amândouă au o casă asemănătoare în mintea umană; amândouă sunt mortale şi distructive în natura lor; amândouă şi-au înjunghiat miile şi zecile lor de mii; şi sub una sau cealaltă, sau sub amândouă combinate, toţi pier în afara familiei răscumpărate a lui Dumnezeu. Răul – prin care noi înţelegem păcatul în formele sale mai deschise şi mai grosolane – este, în anumite privinţe, mai puţin de temut decât eroarea, adică, eroarea în punctele vitale, fundamentale; şi pentru următorul motiv. Vocea precisă a conştiinţei, mărturia universală a copiilor lui Dumnezeu, reprobarea exprimată a lumii, toate depun o mărturie puternică împotriva actelor grosolane ale imoralităţii. Astfel, deşi mintea carnală pofteşte întotdeauna după rău, spinii şi mărăcinii împrejmuiesc drumul spre înfăptuirea lor reală; şi dacă, prin puterea păcatului şi a ispitei, ei ar pătrunde din nefericire prin ei, întoarcerea la cărarea strâmtă, deşi este dificilă, nu este în întregime închisă. David, Petru şi creştinul incestuos au căzut în răul deschis, dar ei nu au căzut niciodată în eroarea mortală, şi ei nu numai că au fost recuperabili, dar prin harul super-abundent au fost recuperaţi. Dar eroarea în doctrinele mari, fundamentale cu privire la credinţa noastră preasfântă nu este doar în natura sa distructivă, ci de obicei îi distruge pe toţi cei care o îmbrăţişează.
Totuşi, deoarece dorim să ne mişcăm cu grijă pe acest teren sensibil, să distingem cu atenţie între ceea ce noi am putea numi eroarea voluntară şi cea involuntară. Pentru a explica mai precis ceea ce vrem să spunem, luaţi următoarele două cazuri de eroare involuntară, ca o ilustraţie. O persoană poate fi născută din părinţi Sociniani, şi poate să îşi fi îmbibat punctele sale de vedere din forţa naşterii şi a educaţiei. Este această persoană irecuperabilă? Cu siguranţă că nu. Harul lui Dumnezeu poate atinge inima ei şi o poate elibera de erorile sale, tot aşa cum poate atinge conştiinţa unui om viu cu privire la orice fel de nelegiuire, şi să îl salveze de păcatele sale. Sau un copil al lui Dumnezeu, unul dovedit a fi aşa prin harul regenerator, poate fi ispitit de duhul ispititor al erorii suflat în mintea sa carnală de un eretic sau de o carte eronată, şi poate să fie atât de stupefiat pentru o perioadă de timp de fumul din groapa fără fund încât să se învârtească şi să se clatine până pe margine, şi totuşi să nu cadă în ea. Majoritatea dintre noi am cunoscut ceva din aceste rafale ale iadului, aşa încât putem spune ca Asaf, „Totuşi, era să mi se îndoaie piciorul, şi erau să-mi alunece paşii!” dar paşii doar ni s-au adâncit cu mai multă fermitate în adevăr. Acestea sunt cazuri a ceea ce noi putem numi eroare involuntară. Dar există eroare voluntară atunci când un om se întoarce de la adevăr în mod deliberat şi voit pentru a îmbrăţişa eroarea; când el a renunţat la amăgirile puternice pentru a crede o minciună; când ţine seama de duhurile seducătoare şi de doctrinele demonilor, şi caută să le răspândească şi să le propage cu toată puterea sa. Aceste cazuri sunt de obicei irecuperabile, pentru că astfel de oameni în general sporesc din rău în mai rău, înşelând şi fiind înşelaţi; eroare orbeşte atât de mult ochii lor şi împietreşte inimile lor, încât ei nu pot şi nici nu vor să vadă decât ceea ce pare să fie în favoarea punctelor lor de vedere, şi în final ei fie se scufundă într-o stare generală de necredinţă şi infidelitate, fie mor incurabil în înşelăciunile lor. Cu greu este posibil să citeşti Epistolele din Noul Testament, în special cele ale lui Pavel către Timotei şi Tit, şi cele ale lui Petru, Ioan şi Iuda, fără a fi frapat de denunţările puternice pe care acei oameni inspiraţi ai lui Dumnezeu le-au lansat ca multe fulgere arzând împotriva erorii şi a oamenilor eronaţi. Orice abordare faţă de limbajul lor puternic, chiar în opunerea faţă de cele mai fatale erori, ar fi considerată în zilele noastre a fi intolerabilă, şi cea mai evidentă lipsă de milă. Este aproape o ofensă de neiertat de a trage orice linie evidentă între păcătos şi sfânt, profesor şi posesor, eroare şi adevăr. Anticele marcări ale terenului pe care cuvântul adevărului le-a marcat au fost înlăturate aproape prin consens general, şi a fost întemeiat un drept religios de obişnuit, prin care adevărul şi eroarea au fost aruncate într-un câmp larg, unde oricine se poate rătăci şi se poate hrăni după bunul plac, şi încă să fie considerat ca oaie a lui Hristos. Aceasta nu a fost aşa în zilele lui Luther, ale lui John Knox, şi ale lui Rutherford; dar în zilele noastre există o asemenea delăsare a principiului în ceea ce priveşte adevărul şi falsitatea, încât corupţia lumii pare să fi infectat biserica. A existat un timp în această ţară în care, dacă exista o pungăşie la piaţă, aceasta nu era tolerată în secţia de contabilitate; dacă exista o blasfemie în stradă, ea nu era tolerată în senat; dacă exista infidelitate în camera de dezbateri, ea nu era tolerată de la amvon. Dar acum, bancherii şi comercianţii înşeală şi mint ca vânzătorii ambulanţi; evreul, catolicul şi păgânul stau unul lângă altul în Camera Comunelor; şi teologia negativă şi divinitatea germană sunt întronate în capele Independente. Aproape se pare că Pavel, Petru, Ioan şi Iuda erau inutil de duri şi de severi în denunţările lor a erorii şi a oamenilor eronaţi, iar Luther, John Knox, şi Rutherford par să fi fost fanatici înguşti la minte, şi că este de o mică importanţă ceea ce crede un om dacă el este un om „cu adevărat pios,” un membru al unei biserici, un predicator, sau un profesor. Bătrâna Doamnă Intoleranţa este moartă şi îngropată; predica ei funerară a fost predicată unei adunări aglomerate; şi aceasta este inscripţia pusă, prin consens general, pe piatra ei funerară:
„Pentru felurile de credinţă lasă-i pe fanaticii fără har să se lupte
El nu poate fi greşit a cărui viaţă este corectă.”
Dar dacă lupta cu sinceritate pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna ar fi intoleranţă, totuşi haideţi să fim fanatici; şi dacă condamnarea erorii ar fi considerată a fi un duh rău, atunci haideţi să purtăm reproşul mai degrabă decât să numim răul bine şi binele rău, decât să spunem întunericului lumină şi luminii întuneric, amar pentru dulce şi dulce pentru amar.
Astfel, aici vom relua subiectul nostru, sperând, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în timp ce ne luptăm cu sinceritate pentru adevărul aşa cum este el în Isus, să nu avansăm nimic care să fie câtuşi de puţin inconsecvent cu Cuvântul Său sfânt, dorind să îi aducem slavă Lui şi dorind binele poporului Său. Dar ca Avraam, când s-a urcat pe munte cu Isaac, i-a lăsat pe tineri şi pe măgar la poalele muntelui; aşa cum Moise şi-a scos încălţămintele sale, la porunca lui Dumnezeu, când el a stat pe un pământ sfânt; tot aşa şi noi trebuie să lăsăm raţionamentul carnal la poalele muntelui, acolo unde Domnul este văzut (Geneza 22:14), şi să punem de o parte papucii simţului şi ai naturii când ne uităm la rugul arzând de foc fără a se mistui. Patru lucruri sunt absolut necesare pentru a fi cunoscute experimental şi pentru a fi simţite înainte de a putea ajunge la o cunoştinţă mântuitoare sau sfinţitoare a adevărului aşa cum este el în Isus: 1. Lumina divină în înţelegere; 2. Credinţa spirituală în inimă; 3. Frica evlavioasă în conştiinţă; 4. Dragostea Cerească în sentimente. Fără lumină noi nu putem vedea; fără credinţă noi nu putem crede; fără frica evlavioasă nu putem să adorăm în mod reverenţios; fără dragoste nu putem să Îl îmbrăţişăm pe Cel care „este Adevărul,” cât şi „Calea, şi Viaţa.” Aici, toţi ereticii şi oamenii eronaţi se împiedică şi cad. Misterele credinţei noastre prea-sfinte nu pot fi pricepute de oamenii neinspiraţi. Adevărurile spirituale sunt pentru oamenii spirituali; aşa cum spune frumos apostolul, „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa Sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2:9, 10). De aceea, este absolut imposibil pentru oameni care sunt „senzuali, neavând Duhul” să înţeleagă vre-o ramură a adevărului salvator, cu cât mai mult adâncile mistere ale evlaviei. Noi trebuie să fim învăţaţi de Dumnezeu, şi să primim Împărăţia Cerurilor ca un copilaş, sau nu vom intra niciodată în ea; iar noi scriem în principal pentru cei care un fost călăuziţi şi învăţaţi astfel.
Noi deja am încercat să arătăm feluritele căi prin care oamenii eronaţi au căutat în diferite timpuri să răstoarne calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos. Dacă noi am reuşit, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în respingerea a ceea ce este fals, atunci am înaintat o cale bună în dovedirea a ceea ce este adevărat; pentru că în har, ca şi în natură, convingerea falsităţii este întemeierea adevărului. Atunci, înainte de a merge mai departe, haideţi să ne fixăm ferm piciorul nostru în terenul pe care l-am făcut bun până aici, şi să nu se întoarcem înapoi şi înainte în confuzie ca şi când nu am fi dovedit nimic. Ce este dovedit, este dovedit; şi la fel cum fiecare pas succesiv într-un argument este aşezat clar şi ferm, el formează, ca într-o clădire, o bază pentru a sprijini un strat proaspăt de dovezi. Atunci, considerăm că aceste puncte au fost deja întemeiate pe deplin de către noi din Cuvântul adevărului: 1. Isus este Fiul lui Dumnezeu; 2. El nu este Fiul lui Dumnezeu prin asumarea naturii umane, sau prin înviere, dau prin faptul că stă la dreapta lui Dumnezeu, sau prin virtutea vre-unui nume de legământ, titlu sau slujbă; 3. El era Fiul lui Dumnezeu înainte de a veni în lume; şi 4. Prin urmare, El este Fiul lui Dumnezeu în natura Sa Divină. Nu mai este nevoie să spunem că îndepărtăm în întregime visele şi iluziile pre-existenţiale ca fiind pline de erori fatale, şi de aceea nu mai este nevoie să ne oprim ca să arătăm că El nu este Fiul lui Dumnezeu în virtutea unui suflet uman creat înaintea oricărui timp, şi unit cu trupul Său în pântecele Fecioarei la întrupare. Astfel, aici noi susţinem cu tărie că Isus este Fiul lui Dumnezeu în natura Sa Divină; şi dacă acea natură Divină este cu adevărat şi în mod propriu Dumnezeu, aşa cum implică în mod necesar cuvintele, şi astfel este co-egal şi co-etern cu Tatăl, atunci El trebuie să fie Fiul veşnic al lui Dumnezeu. Nici un sofism nu poate ocoli această concluzie. Părăsind Scripturile şi lumina călăuzitoare a revelaţiei Divine, voi puteţi raţiona şi argumenta pe temelii naturale, şi să cicăliţi cuvintele „un Fiu veşnic” şi „generare veşnică,” ca exprimând şi implicând idei natural inconsistente, pentru a nu spune imposibile. Dar noi nu vă vom urma pe un astfel de teren mlăştinos. Dacă voi veţi face astfel, pierdeţi-vă pe voi înşivă acolo; şi, conduşi de iluzia raţiunii, înaintând greoi din mlaştină în mlaştină, până când vă scufundaţi pentru a nu vă mai ridica deloc; dar noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom locui pe terenul ferm al mărturiei inspirate care îi aparţine lui însuşi Dumnezeu, şi ne extragem toate dovezile noastre din acea sursă sacră a oricărei înţelepciuni şi indicaţii. Dar deşi ne vom limita la mărturia inspirată în deschiderea acestui subiect, ne vom strădui să înaintăm pas cu pas, cu grijă şi cu un spirit de rugăciune, în speranţa că stiloul nostru se poate să se mişte într-o armonie mai strictă cu adevărul lui Dumnezeu într-o chestiune atât de misterioasă şi totuşi atât de binecuvântată. Urmează-ne, cititor spiritual, cu Scripturile în mâna ta şi cu credinţa şi dragostea din inima ta, pentru ca noi, aşa cum am fost învăţaţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu, să fim în stare să pecetluim aceste cuvinte, „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el.” Dacă noi nu avem aceasta, ce mărturie avem noi care să fie vrednică de a fi posedată?
1. Astfel, punem ca temelie adevărul Scriptural care nu poate fi negat, că Domnul Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu ca Dumnezeu. Aceasta este mărturia expresă a Tatălui Însuşi: „pe când Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci” (Evrei 1:8). Oare nu este clar din această declaraţie expresă de pe propriile buze ale Tatălui, că Fiul este Dumnezeu, şi Dumnezeu ca fiind Fiul? Cum altfel este El „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”? (Evrei 1:3). Natura umană a lui Isus nu a fost „strălucirea slavei lui Dumnezeu,” pentru că oare cum ar putea o natură creată, finită să reprezinte strălucirea slavei infinitului, existent prin sine, EU SUNT? Nici natura asumată în pântecele Fecioarei nu putea fi „imaginea expresă a Persoanei lui Dumnezeu.” Persoana lui Dumnezeu trebuie să fie în mod necesar Divină, şi imaginea expresă a acesteia trebuie să fie în mod necesar şi ea divină.
2. În al doilea rând, noi susţinem că atunci când Scriptura vorbeşte despre Isus ca singurul Fiu născut din Tatăl, ea vorbeşte despre El aşa în natura Sa Divină. Astfel, când Ioan spune, „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14), acea slavă este slava naturii Divine a lui Hristos; pentru că oare cum ar fi putut natura Sa umană, care a fost deteriorată mai mult decât cea a fiilor oamenilor, să strălucească împreună cu slava naturii Sale divine? Această „slavă a singurului născut din Tatăl” este în modul cel mai evident aceeaşi „slavă pe care El a avut-o cu Tatăl înainte de a exista lumea,” şi aceasta nu putea fi alta decât natura Sa Divină. Astfel, în cel mai clar şi mai incontestabil fel, noi suntem aduşi la acest punct, că Isus este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu ca Dumnezeu. Cele două pasaje pe care le-am citat ne aduc la această concluzie cu toată claritatea, forţa şi precizia unei probleme de matematică. Examinaţi unul câte unul legăturile acestui argument, şi vedeţi dacă ele nu sunt solide şi bune. Isus este singurul născut din Tatăl; acesta este primul pas. Ca singurul născut din Tatăl, El are o slavă specifică; acesta este al doilea pas. Slava pe care El a avut-o cu Tatăl înainte de a exista lumea; acesta este al treilea pas. Deoarece El putea poseda aceasta slavă numai în natura Sa Divină, pentru că natura Sa umană nu exista atunci, El este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu ca Dumnezeu; acesta este al patrulea pas, şi întemeiază concluzia că El este Fiul veşnic al Tatălui, şi aceasta prin generare veşnică. Voi puteţi obiecta faţă de termenul „generare veşnică,” dar cum altfel puteţi explica voi cuvintele, „Singurul născut al Tatălui”? Dacă voi spuneţi că aceasta se referă la natura umană a lui Isus, cum puteţi voi interpreta în acel sens pasajul, „singurul Lui Fiu născut, care este în sânul Tatălui”? (Ioan 1:18). Cu siguranţă, voi nu veţi spune că natura umană a lui Isus a fost – în sânul Tatălui din toată veşnicia. Cum ar fi fost El vre-odată în sânul Tatălui decât ca singurul Său Fiu născut, şi dacă El stătea acolo din toată veşnicia, ce este aceasta decât generare veşnică?
Dar în nici un caz noi nu ne-am golit tolba cu săgeţi. „Săgeţile tale,” citim noi, „sunt ascuţite: sub tine vor cădea popoare, şi săgeţile tale vor străpunge inima vrăjmaşilor împăratului.” (Psalmul 45:5). Domnul umple tolba noastră de săgeţi; atunci noi nu vom fi ruşinaţi, ci vom vorbi cu duşmanii Săi la poartă. Uitaţi-vă la următoarea mărturie: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Oare aici, nu declară Însuşi Domnul Isus faptul că Tatăl „L-a dat pe singurul Lui Fiu născut”? Atunci, nu era El singurul Său Fiu născut înainte ca El să Îl dea? Dacă limbajul înseamnă ceva, cuvintele declară în mod afirmativ că Dumnezeu a avut un Fiu, un unic Fiu născut, şi că El atât de mult a iubit omul sărac, căzut, încât El a dăruit cu generozitate şi în mod voluntar pe singurul Său Fiu născut pentru răscumpărarea omului. Dar când a iubit Dumnezeu lumea? Înainte sau după ce Isus a venit în trup? Desigur, înainte, pentru că dragostea L-a mişcat pentru a-L da pe singurul Său Fiu născut. Atunci, unde era singurul Său Fiu născut când Dumnezeu a iubit lumea? În Cer, cu Dumnezeu. Şi ce era El în Cer faţă de Dumnezeu? Singurul Său Fiu născut. Atunci, El era singurul Său Fiu născut în natura Sa Divină, pentru că natura Sa umană nu a fost niciodată în Cer decât după înviere. Şi dacă singurul Său Fiu născut în natura Sa Divină, şi dacă El a existat astfel din toată veşnicia, ce este aceasta decât generare veşnică? Cu siguranţă, Isus a cunoscut misterul propriei Sale generări; şi dacă El Însuşi S-a numit pe Sine singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, nu este aceasta înţelepciunea şi binecuvântarea noastră de a crede ceea ce spune El, chiar dacă raţiunea noastră nu poate pătrunde într-un mister atât de înalt şi de sublim?
„Unde raţiunea eşuează, cu toate puterile ei.
Acolo credinţa predomină, şi dragostea adoră.”
3. Dar voi veţi spune, „Noi nu negăm faptul că Isus este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, pentru că aşa vorbeşte Scriptura, dar El este aşa în virtutea legământului veşnic.” Cum ar fi putut un legământ să Îl nască? A da naştere implică o fiinţă, nu o convenţie; şi a fi născut implică o natură, un mod de existenţă, nu un legământ. Cele două idei sunt în mod esenţial incompatibile, pentru că naşterea implică o relaţie independentă şi anterioară faţă de un legământ, în timp ce un legământ implică existenţa părţilor care încheie legământul.
Dar altul ar putea spune, „eu cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar nici în virtutea Divinităţii Sale, nici în virtutea naturii Sale umane privite în mod separat, ci în virtutea Persoanei Sale complexe ca Dumnezeu-om Mediator.” Dar a fost Persoana Sa complexă în Cer înainte de întrupare? Cu siguranţă că nu. Dar faptul că Fiul lui Dumnezeu a fost în Cer înainte de întruparea Sa am dovedit deja din abundenţă. Atunci, este evident că El nu este Fiul lui Dumnezeu în virtutea Persoanei Sale complexe, pentru că El a fost Fiu înainte ca El să ia natura noastră în unire cu natura Sa divină. El trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu fie ca Dumnezeu, fie ca om. Noi am arătat din nou şi din nou că El nu este Fiul lui Dumnezeu ca om. Ce mai rămâne atunci decât faptul că El este Fiul lui Dumnezeu ca Dumnezeu, şi de aceea, înainte de însuşirea de către Sine a naturii noastre în pântecele Fecioarei, şi în consecinţă, înainte de devenirea Sa ca Dumnezeu-Om? Oare nu Domnul Însuşi a declarat, „Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:18)? Credeţi voi în Numele singurului Fiu născut al lui Dumnezeu? Dar cum puteţi să credeţi dacă voi negaţi faptul că El este Fiul veşnic al lui Dumnezeu? Pentru că noi deja am dovedit că El este singurul Fiu născut din Dumnezeu în natura Sa Divină; şi cel care neagă aceasta, cu siguranţă că nu crede „în Numele Său,” prin care se înţelege chiar Fiinţa, natura, Persoana şi lucrarea Sa, aşa cum este descoperită fiilor oamenilor.
Dar pentru că subiectul este atât de important, haideţi să examinăm o altă mărturie: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:20). Să examinăm cu grijă mintea şi înţelesul Duhului Sfânt din această declaraţie remarcabilă, pentru că ea este foarte vrednică de a fi cântărită cuvânt cu cuvânt. „Ştim,” spune sfântul Ioan, „că Fiul lui Dumnezeu a venit.” Dar cum ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit? Prin manifestarea personală şi experimentală a Sa ca Fiul lui Dumnezeu faţă de sufletul nostru (Galateni 1:16). Dar dacă nu este manifestat astfel, este necunoscut. Şi cine înţelege şi „cunoaşte pe Cel ce este adevărat”? Cei cărora El „ne-a dat pricepere.” Atunci, unde nu este dată o astfel de înţelegere, acolo „Cel ce este adevărat” nu este înţeles sau cunoscut. „Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui.” Atunci, dacă nu suntem în unire cu Fiul, nu suntem în El care este adevărat, şi de aceea în mod necesar afirmaţia că suntem în el este falsă. „El este Dumnezeul adevărat.” Cine? Fiul. Şi de ce? Pentru că El este Fiul. „Şi viaţa veşnică.” Atunci în afara Lui este moartea veşnică. De ce? Pentru că doar în unire cu El există viaţa veşnică. Priviţi la lanţul trasat astfel de la început la sfârşit; cântăriţi-l foarte bine, verigă cu verigă. „Fiul lui Dumnezeu a venit.” Aceasta este prima verigă. „Ştim că El a venit.” Aceasta este a doua verigă. „El ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat.” Aceasta este a treia. „Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui.” Aceasta este a patra verigă. „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” Aceasta este veriga a cincia. Şi oare să nu adăugăm şi noi, împreună cu sfântul Ioan o altă verigă pentru a închide lanţul? „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli;” şi printre ei, de idolul unui Fiu prin slujbă, pentru că un astfel de fiu nu este „Dumnezeul adevărat şi nici viaţa veşnică.”
4. Dar haideţi să avansăm un pas mai departe în linia noastră de argumente şi să arătăm că Isus nu este Fiul lui Dumnezeu doar Fiul lui Dumnezeu în natura Sa Divină, ci fiind „singurul născut din Tatăl,” este Fiul veşnic, adevărat, real şi propriu al Tatălui – Luaţi următoarele mărturii ca o dovadă a acestei afirmaţii: „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3). Aici Duhul Sfânt declară că „Dumnezeu a trimis pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului.” Aţi cântărit vre-odată cu grijă înţelesul cuvintelor, „însuşi Fiul Său”? Dacă tu eşti un tată, oare fiul tău personal nu diferă în mod considerabil faţă de un fiu adoptat? Cuvântul înseamnă literal Fiul Său „propriu” şi „caracteristic” – al Său, într-un sens special distinct faţă de oricare altul. Dar haideţi să examinăm acest pasaj puţin mai îndeaproape. O anumită lucrare trebuia să fie făcută, pe care legea nu o putea face pentru că, „firea pământească o făcea fără putere.” Legea era tare în sine pentru că ea avea toată autoritatea lui Dumnezeu pentru a susţine această autoritate; dar ea era slabă prin infirmitatea omului – carnea nefiind în stare să o ţină sau să o asculte. Atunci, Dumnezeu Şi-a trimis propriul Său Fiu pentru a face ceea ce legea nu putea să facă. Dacă aceste cuvinte au vre-un înţeles, dacă binecuvântatul Duh a ales expresii potrivite pentru a transmite instrucţiuni, ce putem înţelege noi prin termenul, „propriul Fiu al lui Dumnezeu,” decât că Isus este adevăratul şi propriul Fiu al lui Dumnezeu prin însuşi modul Său de existenţă? Care este măreaţa şi binecuvântata revelaţie a acestor zile din urmă, aşa cum este făcută de cunoscut apostolilor şi profeţilor, şi este întruchipată în paginile inspirate ale Noului Testament. De exemplu, care este temelia primului capitol din Epistola către Evrei, şi cu adevărat a întregii Epistole, decât faptul că Fiul lui Dumnezeu are o relaţie cu Tatăl, nu doar dintr-o demnitate ci dintr-o natură pe care numai El singur o posedă? Cât de clar şi de autoritar este limbajul prin care apostolul începe acea epistolă grea, „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.” (Evrei 1:1, 2). Priviţi-L pe Fiul despre care s-a vorbit astfel, ca pe un Fiu doar prin slujbă sau prin titlul legământului, şi atunci, toată forţa şi frumuseţea cuvintelor se pierde. Dar vedeţi în Fiul pe Fiul adevărat şi real al Tatălui, şi atunci dragostea şi mila lui Dumnezeu, care vorbesc în şi prin El în aceste zile din urmă, vor străluci în luciul lor inegalabil. Deci, în cuvintele tocmai citate din Romani 8:3, întreaga temelie a răscumpărării este aşezată pe această stâncă, şi anume, că Dumnezeu L-a trimis pe propriul Său Fiu. Adevăratul, realul şi propriul Său Fiu, ce înseamnă aceste cuvinte? O spunem cu toată reverenţa; că dacă Isus ar fi Fiu doar prin slujbă, sau doar în virtutea Persoanei Sale complexe, astfel de cuvinte „propriul Său Fiu” nu ar face decât să ne ridiculizeze şi să ne înşele, şi ne-ar conduce să credem o minciună. Dacă eu ar fi să arăt spre un fiu al meu, şi îi spun unui vecin sau unui străin, „Acesta este fiul meu,” şi după câteva zile după ce persoana a aflat că el nu era fiul meu real, ci un copil adoptat, faţă de care eu eram obişnuit să îl numesc fiul meu, când de fapt el nu avea o astfel de relaţie, oare aş fi nevinovat în ce priveşte înşelarea în această privinţă? Atunci, dacă Dumnezeu declară că Isus este „propriul Său Fiu,” oare ar trebui să cred că El este Fiul Său prin natură, singurul Său Fiu născut, şi astfel adevăratul şi propriul Său Fiu, sau să Îl fac un mincinos? Nouă ni se pare că sfântul Ioan a decis deja chestiunea: „cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său.” (1 Ioan 5:10b). Exact acesta este cazul şi cu voi, dacă voi spuneţi că Isus nu este propriul Fiu al lui Dumnezeu, ceea ce spuneţi cu siguranţă dacă afirmaţi că El nu este Fiul Său în natura Sa Divină. Voi nu îl credeţi pe Dumnezeu pentru că voi nu credeţi mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său, când El a spus din Cer, „Acesta este Fiul Meu preaiubit.” Şi care este consecinţa? „Voi îl faceţi pe Dumnezeu un mincinos.” Şi oare nu este aceasta o poziţie îngrozitoare de stat în ea pentru un vierme al pământului? Dar acesta este întotdeauna rezultatul ascultării de raţionamentul şi argumentul natural în locul credinţei în mărturia lui Dumnezeu.
Dar din nou, V-aţi uitat vre-odată la cuvântul „trimis” din pasajul pe care îl considerăm acum? Există o frumuseţe şi o bună cuviinţă singulară în faptul că un Tată îşi trimite Fiul, care este complet pierdută dacă a Doua Persoană este atât de independentă de Tatăl, încât este un Fiu doar cu numele. Astfel, El ar putea cu siguranţă să înţeleagă să vină, dar cu greu ar înţelege să fie trimis. Dar priviţi cum El, ca propriul Fiu al Tatălui, şi apoi dragoste Tatălui în trimiterea Lui, şi dragostea Lui proprie în consimţirea de a veni („Iată-mă! Vin”) sunt frumoase dincolo de expresie.
Dar acesta nu este singurul pasaj în care se spune despre Isus că este „propriul Fiu” al lui Dumnezeu. Priviţi la acele cuvinte din acelaşi capitol (Romani 8), care au mângâiat mii de inimi mâhnite, „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (v. 32). Oare ar putea cuvintele să fie mai expresive, „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său”? Suflete credincios, tu care doreşti să cunoşti pentru tine adevărul lui Dumnezeu, care nu ai susţine eroarea nici pentru o mie de lumi, şi care cauţi acea înţelepciune care vine de la Dumnezeu, ia bine în considerare aceste cuvinte; ele sunt pline de adevăr şi binecuvântare. Atunci, oare nu aceste cuvinte declară clar faptul că dragostea lui Dumnezeu a fost atât de mare faţă de biserică încât nefiind nici o altă cale prin care ea să poată să fie salvată, Dumnezeu Tatăl nu L-a cruţat nici chiar pe Fiul Său propriu şi adevărat? Faceţi-L pe Isus un Fiu prin slujbă, şi toată forţa, fără a mai vorbi despre semnificaţia pasajului, se duce într-un moment. Aceasta nu ar fi mai puţin decât smulgerea întregii iubiri a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Dacă Isus nu ar fi propriul şi adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, unde este compasiunea din inima Tatălui care a biruit, ca să spunem aşa, toată împotrivirea de a-L dărui pe Fiul Său? Unde este adâncimea dragostei lui Dumnezeu în cedarea Acestuia pentru noi toţi? În momentul în care voi distrugeţi calitatea veşnică de Fiu a lui Isus, voi negaţi dragostea Tatălui faţă de El ca propriul Său Fiu, şi cu aceasta voi negaţi şi dragostea specifică pe care o are Dumnezeu faţă de poporul Său. Astfel, dintr-o lovitură, voi distrugeţi indescriptibila dragoste şi mulţumirea pe care o are Tatăl faţă de Fiul Său ca fiind Fiul Său, şi compasiunea şi dragostea arătată bisericii în dăruirea Lui ca o jertfă pentru păcatele ei. Singura temelie a noastră de a fi fii ai lui Dumnezeu (1 Ioan 3:2) este faptul că Isus, Capul şi Fratele nostru mai Mare, era Fiul lui Dumnezeu. De aceea, El i-a spus lui Maria Magdalena după înviere, „du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (Ioan 20:17). De ce „Tatăl vostru”? Datorită cuvintelor „Tatăl Meu.” De ce „Dumnezeul vostru”? Datorită cuvintelor „Dumnezeul Meu.” „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava” adică: „Tată!” (Galateni 4:6). De ce fii? Pentru că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De ce Duhul Fiului Său? Pentru că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul ca mod al Său de subzistenţă. Prin înlăturarea acestor antice marcări ale terenului adevărului, oamenii se gândesc puţin la ce dezastru fac, urma să zicem, în cer şi pe pământ. În cer, prin distrugerea modului de existenţă a Trei Persoane în sfânta Trinitate; pe pământ, prin distrugerea temeliilor pe care este clădită biserica. Dacă voi distrugeţi indescriptibila dragoste specifică a lui Dumnezeu faţă de biserică, ce ne mai lăsaţi? Şi cu siguranţă, voi distrugeţi aceasta dacă negaţi calitatea veşnică de Fiu a lui Isus, pentru că dragostea Tatălui faţă de Biserică este la fel ca şi dragostea Sa faţă de Fiul: „Eu în ei, şi Tu în Mine; – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17:23). O, adâncul dragostei lui Dumnezeu de a duce această dragoste deopotrivă Tată şi Fiu, într-un sens, a făcut un sacrificiu. Sacrificiul pe care Tatăl L-a făcut, din dragostea Sa faţă de biserică, a fost că El a dat din sânul Său pe Fiul Său drag, şi nu L-a scutit nici de durerile şi de agoniile crucii, ci L-a dat blestemului legii, ispitelor diavolului, răutăţii oamenilor, şi indignării arzătoare a Justiţiei datorită arestării Sale ca un infractor. Sacrificiul pe care l-a făcut Fiul a fost să plece de la sânul Tatălui Său şi să fie predat unei vieţi de suferinţă şi a unei morţi în agonie. Cât de mult este conţinut în acea expresie, „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său”? Dar oare nu-i aşa că toată forţa şi semnificaţia sa constă în aceasta, că Isus este adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu? Dar dacă voi sunteţi încă în îndoială cu privire la înţelesul cuvintelor „n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său,” priviţi la o expresie aproape la fel, „Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte.” (Maleahi 3:17, versiunea Cornilescu) (o traducere din KJV spune „Îi voi cruţa aşa cum îşi cruţă un om propriul său fiu care îl slujeşte”, n.tr.). În citirea acestui pasaj, ce înţeles ataşaţi voi expresiei „un om care îşi cruţă fiul său”? Oare propriul fiul despre care se vorbeşte aici este fiul adevărat, real şi propriu al omului, sau unul adoptat, sau unul care se numeşte astfel pe sine când de fapt el nu este? Voi răspundeţi, şi o faceţi bine, „De ce întreaga forţă a pasajului depinde de persoana cruţată ca fiind propriul fiu al omului?” Atunci, de ce interpretaţi acest pasaj în acel sens, în care, într-adevăr, nu puteţi să nu o faceţi, şi explicaţi ceea ce se spune despre propriul Fiu al lui Dumnezeu într-o manieră total diferită? Dar tu spui, „Eu nu pot înţelege această generare veşnică. Ea mi se pare atât de inconsistentă, atât de auto-contradictorie, încât nu o pot primi.” Atunci, vreţi să spuneţi că nu primiţi nimic din ceea ce voi nu puteţi înţelege, şi care pare a fi auto-contradictoriu? Atunci, pe aceste temelii, voi trebuie să respingeţi cele două mari mistere ale credinţei noastre preasfinte – Trinitatea şi Întruparea. Noi nu vă cerem să le înţelegeţi. Dar dacă vă iubiţi sufletul vostru, noi vă sfătuim să nu le negaţi, ca nu cumva să fiţi găsiţi printre cei care îl neagă pe Fiul, şi astfel nu îl au pe Tatăl (1 Ioan 2:23).
Dar din nou, dacă Isus nu ar fi Fiul adevărat, propriu şi real al lui Dumnezeu, cum putem înţelege noi pilda viei şi a administratorilor ei, care ne este dată de trei evanghelişti? Nu mai este necesar să trecem din nou peste acest teren, pentru că am făcut deja aceasta; dar noi am putea să întrebăm simplu, Dacă Isus nu este Fiul adevărat, propriu şi real al lui Dumnezeu, atunci care este înţelesul acestei pilde? Nimeni nu ar accepta această interpretare, că nu fiul real al gospodarului a fost cel care a fost trimis, ci un vecin sau un prieten care l-a interpretat pe fiu, care şi-a asumat slujba şi a luat titlul când de fapt el nu era deloc un fiu. Oare nu vedeţi, ca o regulă generală de interpretare a Scripturii, că în timp ce voi susţineţi adevărul, totul este simplu şi armonios şi diferite pasaje se confirmă şi se întăresc unul pe celălalt; dar în momentul în care eroarea este ridicată, totul este o confuzie, şi prin nici un mijloc posibil nu puteţi să faceţi ca un pasaj din Scriptură să se armonizeze cu alt pasaj? La fel este şi cu această pildă în armonizarea ei cu acea calitate adevărată şi reală de Fiu a lui Isus. În momentul în care vedeţi şi credeţi că Isus este adevăratul Fiu al Tatălui, singurul Său Fiu născut, întreaga pildă este plină de adevăr, patos şi de o frumuseţe excelentă; dar dacă abandonaţi acest punct de vedere, atunci pilda cade imediat la pământ ca fiind lipsită de orice sens sau semnificaţie.
Calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos este la fel ca şi Trinitatea, Dumnezeirea lui Isus, Personalitatea Duhului Sfânt, etc. Aceasta nu se bazează pe texte izolate ci pe tendinţa generală a Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu – ceea ce apostolul numeşte „măsura (sau analogia) credinţei lui” (Romani 12:6). Şi este o milă infinită pentru biserica lui Dumnezeu faptul că Duhul Sfânt a ordonat aşa; pentru că textele izolate, oricât de clare, pot fi disputate, dar marele curent al adevărului, ca un mare râu, nu doar derâmă toată opoziţia, ci curge fiind un izvor pur, perpetuu, pentru a potoli setea sfinţilor Celui Preaînalt.
Dar luaţi altă mărturie aflată pe acelaşi măreţ adevăr, şi aceasta din gura lui Însuşi Dumnezeu. De două ori Dumnezeu Însuşi declară cu o voce audibilă din Cer, „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17; 17:5). În mod sigur, atunci când Dumnezeu vorbeşte din Cer, cei care se tem de Numele Său măreţ vor asculta, vor crede şi se vor supune, prin harul Său. Dacă Isus „a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (2 Petru 1:17), noi care dorim să Îl onorăm şi să Îl glorificăm ar trebui să simţim o plăcere solemnă în a ne supune faţă de vocea Tatălui, „De El să ascultaţi.” Binecuvântat Isus, noi dorim să Te auzim, pentru că oile Tale aud vocea Ta, şi gura Ta este cea mai dulce; da, Tu eşti în întregime minunat. Când păcatul produce suferinţă în conştiinţa noastră, sau eroarea asaltează mintea noastră, fie ca întotdeauna să simţim şi să spunem, „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” (Ioan 6:68, 69).
Dar dacă Isus ar fi Fiul lui Dumnezeu doar prin slujbă sau prin titlul legământului, sau în virtutea Persoanei Sale complexe, unde este binecuvântarea acelei voci din Cer care L-a proclamat pe El ca preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu? Dacă acesta ar fi doar un nume, nu o realitate, un titlu care implică o relaţie care de fapt nici nu a existat, aceasta nu ar face altceva decât să ne înşele şi să ne ducă în eroare. Dacă aceste cuvinte atât de simple şi de expresive înseamnă ceva (şi cine ar îndrăzni să spună că, cuvintele lui Dumnezeu nu înseamnă nimic?), ele declară cu cea mai mare siguranţă o intimitate a relaţiei Divine dintre Tatăl şi Fiul, care este specifică şi inexprimabilă, adânc misterioasă, dar nespus de binecuvântată. Nici un nume sau titlu nu poate da o relaţie naturală şi necesară. Fiul meu este numit fiul meu pentru că el este fiul meu; şi dacă el nu ar fi astfel, nici un nume nu l-ar putea face astfel. În acelaşi fel sau prin analogie, legământul, oricât de binecuvântat, oricât de ordonat în toate lucrurile şi sigur, nu ar putea face Cuvântul să fie Fiul lui Dumnezeu dacă El nu ar fi aşa în realitate. În afară de aceasta, dacă Isus nu este Fiul lui Dumnezeu chiar prin modul Său de subzistenţă, nu ar fi, cel puţin atât cât putem vedea noi, nici o semnificaţie specială în devenirea Sa astfel prin legământ. Aceasta nu atinge deloc eficienţa răscumpărării, care depinde de Răscumpărător, acesta fiind atât Dumnezeu cât şi om. Atunci, dacă a Doua Persoană din Trinitate este anterior răsculat faţă de titlul de Fiul lui Dumnezeu, şi este independentă de legământul harului, se pare că nu există nici un motiv pentru care El ar trebui să îşi asume acel titlu particular mai degrabă pentru scopul răscumpărării decât oricare alt scop. Totuşi, aici este un punct care implică multe consideraţii, de aceea nu îl vom accentua mai mult, deşi acesta apasă mintea noastră.
Astfel, din orice punct de vedere examinăm acest lucru, vedem eroarea şi confuzia punându-şi timbrul său pe fiecare explicaţie a calităţii de Fiu a lui Isus, dar aceasta a fost întotdeauna credinţa Bisericii lui Dumnezeu, şi anume, că El este Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste (2 Ioan 3). Astfel, în unitate sfântă cu profeţii, apostolii şi martirii, cu duhurile glorificate în fericirea cerească, şi cu sfinţii care suferă în această vale a lacrimilor, ne închinăm, Îl adorăm, Îl iubim şi Îl încoronăm pe El ca Domn al tuturor.
Fie că încercăm să arătăm adevărul, fie că expunem eroarea, şi cu greu putem să facem una fără ca în acelaşi timp să o facem şi pe cealaltă, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna marele nostru arsenal de unde noi ne luăm armele războiului nostru spiritual. Acesta este deopotrivă un concept şi o practică apostolică. „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6:17). „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” (1 Petru 4:11). „Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Corinteni 10:4). În acest duh, ascultând de acest principiu, şi umblând potrivit acestui exemplu, până aici am încercat să răsturnăm dureroasa greşeală a negării calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos, şi să lămurim acel adevăr vital, fundamental, a faptului că El este Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste, ceea ce a format subiectul ultimelor noastre două capitole. Dar mărturisim sincer că avem mică speranţa că i-am convins pe cei care s-au îmbătat criţă din duhul erorii. Otrava este deja în venele lor, stricând în ei tot ceea ce odată a părut a fi adevăr şi simplitate. Ca şi infidelitatea, care odată ce a pus stăpânire totală a minţii, respinge celor mai clare dovezi datorită imposibilităţii de a le acorda încredere, eroarea, odată ce a otrăvit inima, o face după aceea, în marea majoritate a cazurilor, să fie pentru totdeauna incapabile de a primi adevărul. Împotriva fiecărui text care poate fi adus înainte în sprijinul adevărului, se aduce o obiecţie, se oferă o interpretare greşită, se face o afirmaţie contrară, se citează un pasaj opus – obiectivul fiind, evident, nu pentru a se apleca înaintea adevărului, ci pentru a face ca adevărul să se aplece înaintea erorii; nu pentru a se supune în credinţă Cuvântului lui Dumnezeu, ci pentru a face Cuvântul lui Dumnezeu în sine să se îndoaie şi să se potrivească încăpăţânării hotărâte a unui minţi prejudiciate până în cele mai joase adâncimi ale sale. O, în ce stare a minţii trebuie să fiu eu, cât de atenţi trebuie să fim, cât de rugativi, ca nu cumva şi noi, „să ne lăsăm târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să ne pierdem tăria” (2 Petru 3:17). O conştiinţă gingaşă, o inimă care crede, un duh rugativ, un ochi veghetor, o ureche precaută, o limbă păzită, un picior prudent, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, vor fi apărătoare solide împotriva erorii de orice fel. Dar pentru a vedea lumina în lumina lui Dumnezeu, pentru a simţi viaţa în viaţa Sa, pentru a avea o părtăşie dulce şi o comuniune sacră cu Tatăl şi cu Fiul, pentru a umbla înaintea lui Dumnezeu pe drumul favorii Sale, pentru a găsi Cuvântul Său hrana şi băutura noastră, şi pentru a ne apropia întotdeauna de El prin Fiul dragostei Sale, cerându-i învăţătura Sa promisă – aceasta este adevărata şi singura cale de a învăţa adevărul Său, pentru a-l crede, pentru a-l iubi, şi pentru a-l trăi Nici un eretic, nici un om eronat, nici un necredincios nu a stat vre-odată pe acest teren sfânt. Acel spirit asemenea copiilor, fără de care nu există intrare în Împărăţia Cerurilor; acea gelozie dumnezeiască pentru onoarea Domnului care face ca eroarea să fie detestată şi adevărul să fie mult iubit; acea frică gingaşă de Numele Său măreţ şi glorios care conduce sufletul să dorească aprobarea Sa şi să se înspăimânte de nemulţumirea Sa; acea sfântă libertate pe care o cunoştinţă experimentală a adevărului o comunică unui cetăţean al Sionului; acea lărgire a inimii care urcă afecţiunile spre acele lucruri care sunt sus, unde Isus stă la dreapta lui Dumnezeu – acestea, şi toate celelalte roade ale învăţăturii divine care îl disting în mod special pe sfântul viu al lui Dumnezeu, nu pot fi găsite în acel piept unde eroarea şi-a ridicat tronul ei de întuneric şi moarte. Dimpotrivă, un spirit orgolios-încrezut, auto-neprihănit, certăreţ, cicălitor, respirând duşmănie şi ură împotriva tuturor celor care se opun dogmelor lor favorite, şi care împinge în jos spre idolii săi preferaţi, sunt de obicei urme ştampilate pe toţi cei care sunt îmbibaţi adânc cu erezie şi eroare. Ei pot fi foarte încrezători în sănătatea punctelor lor de vedere, sau în neclintirea stabilităţii lor, dar Dumnezeu respinge îi „aceia în care se încred aceştia, şi ei nu vei izbuti cu ei.” (Ieremia 2:37).
Astfel, în rezumarea subiectului nostru, nu putem să nu ne exprimăm convingerea noastră că la fel cum suntem făcuţi în stare să citim Scripturile din Noul Testament cu o înţelegere mai iluminată, şi pentru a le primi cu o mai mare sensibilitate într-o inimă care crede, noi devenim mai mult şi mai mult frapaţi de aceste două caracteristici ale lor:
1. Revelaţia clară înăuntru a faptului că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu; şi 2. Uimitoarea greutate şi importanţă ataşată de Duhul Sfânt unei astfel de credinţe în El, şi unui legământ corespunzător acelei credinţe. Nu doar un pasaj sau două, oricât de simple şi de clare, ci întregul curent al revelaţiei este cel care aduce o astfel de convingere unei inimi care crede. Calitatea veşnică de Fiu a lui Isus este, ca să spunem aşa, soarele central al Noului Testament, a o înlătura înseamnă a întuneca toată lumina de pe cer, şi a arunca biserica în întuneric şi în umbra morţii. Manifestarea Fiului lui Dumnezeu este suma şi substanţa întregului plan minunat de dragoste care a adus cerul jos pe pământ prin întruparea lui Hristos, şi a luat pământul sus la cer prin învierea şi înălţarea Sa la dreapta lui Dumnezeu, potrivit acelei mărturii a lui sfântul Ioan, care poate fi numită rezumatul evangheliei: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:9, 10). A crede în El ca Fiu al lui Dumnezeu, şi a-L mărturisi astfel înaintea oamenilor – acest lucru este, în Noul Testament, semnul distinctiv al ucenicilor lui Isus. Crezând în faptul că El este Fiul lui Dumnezeu, ei au crezut că El este egal cu Dumnezeu, ceea ce El putea fi doar fiind adevăratul şi veşnicul Său Fiu, acest lucru este evident chiar din cuvintele iudeilor necredincioşi: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.” (Ioan 5:18).
Deja am citat două exemple memorabile ale credinţei şi mărturisirii lui Petru care a fost martor că Isus este „Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16:16; Ioan 6:69). Acum, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, vom examina alte pasaje de fel asemănător; şi printre ele vom lua mai întâi credinţa lui Pavel şi mărturia sa în acelaşi adevăr vital: „Şi îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.” (Fapte 9:20). Examinează cu grijă, cititor spiritual, şi consideră într-un duh de rugăciune cuvintele pe care tocmai le-am citat. Ce minune este aici! Îl vedem pe Saul care odată persecuta, chemat prin harul suveran, făcut să fie unul care crede în acel Isus a cărui nume el l-a detestat atât de mult, şi a cărui popor el l-ar fi măturat de pe faţa pământului, şi predicându-L cu îndrăzneală ca fiind Fiul lui Dumnezeu chiar în sinagogile unde el a intenţionat, în mânia sa oarbă şi în furia sa precipitată, de a-i constrânge pe sfinţii din Damasc să hulească (Fapte 26:11). Ce a crezut atât de ferm inima sa, ce a predicat gura sa atât de îndrăzneţ, decât acest adevăr vital, că Isus este adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu? Credinţa sa simplă, ca cea a unui copil nou-născut, nu a ştiut nimic din acele perversiuni şirete, acele distincţii subtile prin care adevărul este negat acum sub pretextul de a fi explicat. Crescând prin puterea divină spre o pricepere spirituală, şi o credinţă vie în Fiul lui Dumnezeu, a cărui voce el a auzit-o şi a cărui slavă el a văzut-o, el nu a cunoscut nimic despre astfel de puncte de vedere dezonorante despre singurul Fiu născut al lui Dumnezeu că El nu era Fiul Său prin natură şi subzistenţă veşnică, ci prin slujbă, în virtutea unui legământ, printr-un suflet uman pre-existent, prin Persoana Sa complexă, sau prin oricare alte interpretări eronate aşa cum le-au inventat oamenii eronaţi pentru a întuneca sfatul prin cuvinte fără cunoştinţă, şi să păteze revelaţia curată a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu L-a revelat pe Fiul Său în inima lui Pavel (Galateni 1:16), aceasta a fost pentru a-i arăta slava Lui, slavă ca cea a Singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr; şi această slavă era slava în care El a existat veşnic ca adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu. De aceea, din revelaţia pe care a avut-o despre Acesta în sufletul său, Pavel a crezut că Acesta este Fiul lui Dumnezeu în natura Sa divină şi în subzistenţa sa veşnică, acel adevărat şi real Fiu al Tatălui în care biserica Vechiului Testament a crezut ca fiind Mesia cel promis, şi a cărui venire a fost aşteptată atât de mult în credinţă şi în speranţă.
Câteva cuvinte despre credinţa sfinţilor din Vechiul Testament s-ar putea să nu fie nepotrivite aici; pentru că ele pot explica de ce Natanael, Pavel, Famenul şi alţii L-au primit pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu în mod tacit şi instantaneu, când ei au crezut odată îl El ca fiind Mesia cel promis. Nu a fost nici o îndoială în mintea Israelitului credincios că adevăratul, realul şi propriul Fiu al lui Dumnezeu urma să vină. Limbajul clar al celui de-al doilea Psalm şi declaraţia expresă a profeţiei (Isaia 9:6) deja aşezase cu fermitate aceasta ca o temelie a credinţei bisericii din Vechiul Testament. Întrebarea pe care şi-o punea rămăşiţa aleasă atunci când Hristos a venit în trup era dacă Isus din Nazaret este Acela. De aceea, când Isus a fost revelat unui Evreu temător de Dumnezeu ca fiind Mesia cel promis, în mod imediat credinţa a curs spre El ca fiind Fiul lui Dumnezeu, a cărui venire el o aştepta. Astfel de Israeliţi credincioşi erau Simeon, Ana, Zaharia, Elisabeta, Natanael, şi alţi bărbaţi şi alte femei evlavioase „care aşteptau mântuirea Ierusalimului.” (Luca 2:38). Într-un fel similar, marele preot i-a spus lui Isus: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Chiar marii preoţi şi bătrânii, şi tot consiliul, nu se îndoia de faptul că adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu urma să vină, pentru că aceasta era credinţa bisericii Vechiului Testament; dar ei erau neîncrezători în faptul că Isus care a stat înaintea lor era Acesta; şi ei L-au crucificat ca pe un hulitor, nu ca şi când s-ar îndoi de faptul că atunci când Mesia a venit El va fi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, ci respingând pretenţia lui Isus din Nazaret de a fi astfel. Astfel că nu doar credincioşii, ci şi necredincioşii contribuie la expunerea ignoranţei şi la respingerea erorilor celor care neagă în zilele noastre calitatea veşnică de Fiu a lui Isus.
Dar acum, priviţi cu acelaşi ochi spiritual la credinţa şi mărturisirea famenului (Fapte 8:37). Filip, care i l-a predicat pe Isus, şi nu este nici o îndoială că făcând astfel i-a arătat acestuia calitatea Sa adevărată şi veşnică de Fiu, a refuzat să îl boteze până când el a fost asigurat de credinţa lui. Ca răspuns la acel apel, care a fost mărturisirea lui? „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 8:35–37). Acum, am putea crede pentru un moment că acest nou-născut credincios în Fiul lui Dumnezeu L-a privit pe El astfel prin slujbă, sau prin legământ, sau prin oricare astfel de invenţii şirete din zilele ulterioare aşa cum au căutat oamenii eronaţi să întunece adevărul prea strălucitor, prea orbitor pentru ochii lor slabi? Sau nu mai degrabă credem că această credinţă a lui a crescut dintr-odată pentru a îmbrăţişa misterul sublim că Isus din Nazaret pe care Filip l-a predicat era adevăratul şi realul Fiu al lui Dumnezeu? O regulă corectă şi sigură este că, înţelesul literal al unui pasaj este ceea ce Duhul Sfânt intenţionează. Aplicaţi această regulă la acele pasaje în care se spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu, şi atunci rezultă imediat că prin această expresie se înţelege calitatea Sa literală şi adevărată de Fiu. Scripturile sunt scrise pentru acea familie simplă, cu inima simplă, care crede, a lui Dumnezeu, care primeşte adevărul de pe buzele Sale cu aceeaşi credinţă lipsită de judecată aşa cum un copil ascultă la învăţătura mamei sale (Psalmul 129:2; Isaia 28:9). Acum, unde ar fi credinţa asemănătoare cu cea a copiilor a tuturor acestor credincioşi simpli în inimă, dacă binecuvântatul Isus nu era într-adevăr şi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, ci era aşa doar printr-o explicaţie misterioasă care neagă litera simplă a adevărului? Cititor spiritual, evită explicaţiile mistice, forţate, fanteziste, forţate, şi primeşte limbajul clar al Duhului Sfânt în simplitatea credinţei. Aceasta iţi va feri picioarele tale de capcanele şi ispitele răspândite de oamenii vicleni, care prin discursuri frumoase înşeală inimile celor simpli. Caută mai degrabă să cunoşti şi să simţi puterea adevărului în sufletul tău, şi să experimentezi acea libertate interioară binecuvântată şi sfântă pe care o dă Fiul lui Dumnezeu celor care cred în Numele Său, potrivit cuvintelor Sale – cuvinte de o importanţă solemnă împotriva servitorilor păcatului şi ai erorii, dar pline de binecuvântare pentru cei care îl sărută pe Fiul în credinţă şi în afecţiune (Psalmul 2:12). „Şi robul nu rămâne pururea în casă; Fiul însă rămâne pururea. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8:35, 36).
După ce am privit mărturia adusă de oameni cu privire la calitatea de Fiu a lui Hristos, acum, ne vom uita, deşi nu într-o ordine strict cronologică, la vocea unită a ucenicilor. Citim că după ce au fost martori la minunea mersului pe apă a lui Petru, şi cea a încetării vântului atunci când Isus a venit în barcă, „Cei ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus, şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14:33). De fapt nu pentru că ei nu au crezut aşa mai înainte, ci ei au fost atât de copleşiţi de măreţia minunii, şi atât de înspăimântaţi de puterea şi prezenţa Domnului în mijlocul lor, încât inimile lor s-au plecat înaintea Lui în sfântă adoraţie şi în dragoste încrezătoare, în timp ce însuşi Fiul Tatălui veşnic, şi astfel fiind, poseda toată puterea şi slava Dumnezeirii. Oare putem presupune că minţile lor au fost luate pe sus de speculaţii inventate de oamenii îndrăzneţi pentru a nega şi a dezonora deopotrivă pe Tatăl şi pe Fiul; sau mai degrabă că credinţa lor simplă, asemenea copiilor, şi inspirată divin a îmbrăţişat dintr-odată binecuvântarea misterului că Isus pe care ei l-au văzut, şi la are cărui picioare ei au căzut, era Fiul Tatălui în adevăr şi în dragoste?
Dar este inutil să multiplicăm mărturii de această natură. Acestea trebuie să fie evidente pentru toţi cei care citesc Noul Testament cu un ochi iluminat de faptul că credinţa în Fiul lui Dumnezeu este pusă mai înainte din nou şi din nou, ca o caracteristică distinctivă măreaţă a celor care sunt născuţi şi învăţaţi de Dumnezeu.
De aceea, acum vom continua să arătăm calea prin care acest adevăr binecuvântat este conectat intim şi inseparabil cu experienţa fiecărui suflet viu, pentru că aceasta este marele semn şi test dacă o doctrină este a lui Dumnezeu; şi făcând aşa, ca mai înainte, ne ţinem cât mai aproape posibil de Scripturile adevărului. Calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos nu este o doctrină seacă, ci o fântână de viaţă pentru biserica lui Dumnezeu; şi în timp ce râurile ei vitale curg în suflet, acestea devin râuri de fericire şi sfinţenie, curăţând conştiinţa de faptele moarte şi purificând inima de idoli, dăruind şi menţinând comuniunea cu Dumnezeu.
1. O viaţă de credinţă este marele semn distinctiv al unui sfânt al lui Dumnezeu aici jos. Dar această credinţă trebuie să aibă un Obiect viu, aşa cum îl poate menţine în exerciţiul zilnic. „pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi,” a fost promisiunea măreaţă a lui Isus însuşi (Ioan 14:19). Acum, să privim la experienţa lui Pavel din acest punct de vedere: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20. Viaţa pe care a trăit-o Pavel în trup era „prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu.” Aceasta a fost viaţa sa de credinţă, privind către, crezând în, ţinându-se de Fiul lui Dumnezeu, şi primind aprovizionarea Sa deplină pentru toate nevoile sale (Ioan 1:16; Filipeni 4:13, 19). Acum, oare este posibil pentru vre-un om să trăiască o viaţă de credinţă similară dacă nu crede în acelaşi fel în Fiul lui Dumnezeu? Şi cum ar putea acesta să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu dacă neagă calitatea veşnică de Fiu a Lui? Harul şi slava Sa, Persoana şi lucrarea Sa, sângele şi dreptatea Sa, potrivirea şi atot-suficienţa Sa, frumuseţea şi binecuvântarea Sa, dragostea şi mila Sa, conducerea şi domnia Sa, sprijinul şi mijlocirea Sa ca Mare Preot peste casa lui Dumnezeu – în cunoştinţa, credinţa şi experienţa de care este legată chiar viaţa credinciosului, sunt toate legate în mod intim, toate împreună atât de direct şi decurg în mod imediat, din adevărata Sa calitate de Fiu, încât ele nu pot fi separate de aceasta. Astfel, dacă nu ar exista credinţa în calitatea de Fiu a lui Hristos, nu ar mai putea exista o credinţă adevărată în Fiul lui Dumnezeu; şi dacă nu ar mai exista o credinţă adevărată în Fiul lui Dumnezeu, oare ce este un om, cu toată mărturisirea sa, decât unul care are un nume pentru a trăi şi este mort?
2. Comuniunea cu Dumnezeu, acea binecuvântare bogată, de nespus, prin care un vierme de pe pământ este admis în sfânta conversaţie cu Iehova Trei-În-Unul, este intimă, în mod necesar conectată cu viaţa de credinţă pe care tocmai am tratat-o. Dar nu poate exista nici o comuniune cu Tatăl şi Fiul acolo unde nu există nici o „cunoaştere a tainei lui Dumnezeu Tatăl, adică a lui Hristos” (Coloseni 2:2). Cu alte cuvinte, trebuie să existe o credinţă vie în, şi o mărturisire sinceră a Fiului ca Fiu, înainte ca să poată exista vre-o părtăşie sfântă cu Tatăl şi cu Fiul. Aceasta este mărturisirea lui Ioan: „deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1 Ioan 1:3). Atunci, cum am putea cineva să aibă părtăşie (adică, o comuniune) cu Tatăl şi Fiul Său Isus Hristos dacă ei neagă deopotrivă pe Fiul şi pe Tatăl, ceea ce ei fac cu siguranţă dacă resping reala calitate de Fiu a lui Isus? Dumnezeu poate foarte bine să spună unor astfel de oameni, „Dacă Sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine?” (Maleahi 1:6) Voi puteţi să Mă numiţi Tată. Eu resping pretenţia voastră, pentru că voi Îl negaţi pe dragul Meu Fiu, şi „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl” (1 Ioan 2:23). Poate exista un Hristos naţional prezentat imaginaţiei, un Hristos al literei născut prin înţelegerea naturală, un Hristos pe cruce, ca în imaginile şi pe crucifixul Catolic, vopsit pe ochiul simţului; şi de un efort puternic în mintea unde poate exista acesta, cu toate aceste reprezentări, ceva asemănător credinţei şi simţului care poate fi predat de creaturi sărace, înşelate, păcălite, fără o cunoaştere mântuitoare a lui Isus Hristos. Dar dacă nu ar exista nici o credinţă spirituală în calitatea Sa de Fiu, atunci nu ar exista nici o comuniune spirituală cu El. Doar în măsura în care sufletul este binecuvântat şi favorizat cu descoperiri ale Lui ca Fiu al lui Dumnezeu, acea credinţa ajunge la El, speranţa se ancorează în El, şi dragostea curge spre El; şi unde sunt aceste trei haruri ale Duhului, acolo şi doar acolo există o credinţă mântuitoare a Persoanei Lui, o binecuvântată experienţă a harului Său, şi o sfântă părtăşie a prezenţei Sale.
3. Aşa cum este evident din mărturisirea lui Ioan, orice umblare în lumina expresiei lui Dumnezeu, orice părtăşie cu familia lui Dumnezeu de aici de jos, sau orice cunoştinţă mântuitoare a sângelui curăţător al Mielului, nu poate exista acolo unde este negată calitatea reală de Fiu a lui Hristos. Şi care este valoarea religiei dacă aceste trei binecuvântări sunt adorate în ea? Consideraţi următoarea mărturisire în lumina Duhului Sfânt: „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7). Priviţi la cele trei binecuvântări afirmate în acest verset: 1. Umblarea în lumina lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu este în lumină; 2. Având părtăşie unul cu altul; 3. O experienţă a sângelui lui Isus Hristos, Fiul Lui, care ne curăţeşte de orice păcat. Şi observaţi cum întregul accent al versetului este pus pe cuvintele, „Isus Hristos, Fiul Lui.” Luaţi calitatea Sa reală şi adevărată a Sa de Fiu al Său – şi atunci în locul luminii este întunericul, în locul părtăşiei cu sfinţii există o separare de ei, şi în locul sângelui care curăţă există o conştiinţă vinovată şi un păcat – un Dumnezeu răzbunător.
4. Aşa cum nu există nici o comuniune cu Tatăl şi cu Fiul fără o credinţă vie în calitatea adevărată de Fiu a lui Isus, şi nici o cunoştinţă a sângelui ispăşitor, tot aşa nu există nici o sălăşluire a lui Dumnezeu fără o astfel de credinţă şi mărturisire. „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.” (1 Ioan 4:15). Pentru a exista o credinţă mântuitoare, mai întâi trebuie să existe o inimă credincioasă (Romani 10:10), şi oriunde una este precedentă, cealaltă o urmează cu siguranţă (2 Corinteni 4:13). Atunci, dacă nu ar exista o credinţă adevărată, nu ar putea exista nici o mărturisire adevărată; dar o inimă care crede în mod corect se va manifesta întotdeauna pe sine printr-o limbă mărturisitoare. Din acest motiv Ioan pronunţă o astfel de binecuvântare asupra celui care „va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.” Dar oare aceia care neagă calitatea Sa adevărată şi proprie de Fiu, Îl mărturisesc pe El? Nu; cei pe care îi mărturiseşte El sunt doar aceia a căror ochi au fost unşi pentru a vedea frumuseţea şi slava Sa, ca singurul născut din Tatăl, şi a căror credinţă îl îmbrăţişează pe El ca fiind din veşnicie astfel. În sufletul său fericit „Dumnezeu locuieşte” prin Duhul Său şi prin har, pentru că prin primirea Fiului lui Dumnezeu ca atare în inima sa, el L-a primit şi pe Tatăl (1 Ioan 2:23); şi „el locuieşte în Dumnezeu,” pentru că prin locuirea prin credinţă în Fiul dragostei Sale, el locuieşte de asemenea în Tatăl. Cum ar putea să aibă vre-o parte sau un sorţ dintr-o binecuvântare ca aceasta, cel care neagă adevărata şi reala calitate de Fiu a lui Isus?
5. O altă bogată binecuvântare conectată cu credinţa în calitatea reală şi adevărată de Fiu a lui Hristos este victoria asupra lumii. „Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:5). Un om trebuie fie să biruie lumea, sau să fie biruit de aceasta. A birui lumea înseamnă a fi mântuit; a fi biruit de aceasta înseamnă a fi pierdut. Atunci, cel care nu crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu, nu biruie şi nu poate birui lumea, pentru că el nu are credinţa aleşilor lui Dumnezeu; el nu este născut din Dumnezeu; nu există nici o viaţă divină în sufletul său; şi de aceea el nu are nici o putere de a rezista tentaţiilor, de a îndura dispreţul, sau să se ridice superior încruntărilor şi zâmbetelor lumii, ci este încurcat, dus captiv, şi este distrus de aceasta. Acolo unde lumea este iubită, inima este în mod necesar biruită de aceasta, pentru că în dragostea lumii, ca în dragostea pentru păcat, este toată tăria lumii. Acum, dacă dragostea lui Hristos din suflet nu este mai puternică decât dragostea lumii, cea mai slabă trebuie să cedeze în faţa celei mai tari. Necredinţa, erezia şi eroarea nu pot birui lumea, pentru că acestea sunt total străine de credinţa care purifică inima de pofta din ea, de speranţa care se ridică deasupra ei şi faţă de dragostea care ridică sufletul dincolo de aceasta.
6. Din nou, nu putem pune la îndoială faptul că din toate binecuvântările pe care Dumnezeu le poate acorda în experienţa vieţii, puţine întrec cunoştinţa posesiunii vieţii veşnice. Dar această binecuvântare bogată este legată în mod intim de credinţa în calitatea de Fiu a lui Isus. Aceasta este mărturia lui Ioan: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5:13). Cui îi scrie Ioan? Acelor care „cred în Numele Fiului lui Dumnezeu.” Doar ei pot primi şi crede mărturia sa, pentru că doar ei posedă învăţătura şi mărturia interioară a binecuvântatului Duh faţă de adevărul cuvântului său. El nu scrie ereticilor, oamenilor eronaţi, celor care nu cred în, celor care neagă calitatea adevărată de Fiu a lui Isus. Toţi aceştia nu îl au pe Fiul lui Dumnezeu, ei nu au viaţa (v. 12), şi Ioan nu scrie celor morţi, ci celor vii. De dragul lor, şi pentru a confirma credinţa şi speranţa lor, el scrie că, din mărturia Duhului, ei pot cunoaşte în inimile lor şi în conştiinţele lor că ei au viaţa veşnică; şi aceasta, ei o au deoarece ei îl au pe Fiul. Dacă acest lucru este adevărat, doar cei care cred în Numele Fiului lui Dumnezeu pot şti că au viaţa veşnică. Şi cum putem noi să ne gândim că cei care cred în acest Nume neagă reala şi adevărata Sa calitate de Fiu, pentru a pune în locul ei un idol, o plăsmuire a minţii lor deşarte? Şi pentru că ei nu pot înţelege misterul unui Fiu veşnic, sau îl potrivesc cu ideile lor naturale despre generaţie, renunţă de tot la el, sau îl explică în mod groaznic?
Aşa cum acesta ni se arată, nici doctrina fundamentală despre Trinitate nu se poate menţine decât prin susţinerea calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos. Există două erori a unei naturi opuse în ce priveşte doctrina Trinităţii:
1. Una este Triteismul, sau instituirea a trei Dumnezei distincţi; cealaltă, 2. Sabelianismul, care susţine există doar un Dumnezeu sub trei nume diferite. Fiecare dintre aceste erori distruge Unitatea în Trinitate, prima prin negarea Unităţii Esenţei, a doua prin negarea Trinităţii Persoanelor. Doctrina adevărată şi scripturală despre Trinitate merge între aceste două extreme eronate, şi susţine o Trinitate de Persoane într-o Unitate a Esenţei. Acum, Domnul Isus, ca Fiul veşnic al Tatălui, este deosebit faţă de El ca Fiu al Său, şi totuşi în mod necesar una cu El, împărtăşind aceeaşi Esenţă; şi Duhul Sfânt, prin faptul că El purcede de la Tatăl şi Fiul, este distinct de asemenea faţă de aceste Persoane din Trinitate, şi totuşi, deoarece purcede în mod veşnic din amândouă, împărtăşeşte la fel Esenţa lor. Astfel, avem o Trinitate de Persoane, dar o Unitate de Esenţă – Un Dumnezeu, dar subzistând în mod veşnic, ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Calitatea veşnică de Fiu îi dă Fiului o Unitate de Esenţă cu Tatăl, şi totuşi un caracter distinct al Persoanei; astfel, ca Fiu, El este una cu Tatăl (Ioan 10:30), şi totuşi ca Fiu El este distinct faţă de Tatăl. Astfel, procesiunea veşnică din Tatăl şi Fiul îi dă Duhului Sfânt Unitatea de Esenţă cu Tatăl şi Fiul, şi totuşi o Personalitate distinctă. Pe această temelie solidă stă Trinitatea. Dar dacă înlăturaţi calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos, trebuie de asemenea să înlăturaţi şi procesiunea veşnică a Duhului Sfânt; şi făcând aşa voi distrugeţi Unitatea Esenţei şi inter-comuniunea Naturii Dumnezeului Triunic al lui Israel. Dacă negarea calităţii veşnice de Fiu a lui Isus implică astfel de consecinţe, noi putem să tremurăm la o astfel de eroare deoarece ea înlătură chiar temeliile adevărului revelat. Toate celelalte puncte de vedere despre calitatea de Fiu a lui Hristos micşorează demnitatea Sa veşnică şi esenţială şi, oricât de şiret ar fi deghizate, tind să, şi de obicei sfârşesc în Arianism. Dacă această calitate a Sa de Fiu nu ar fi modul Său veşnic de subzistenţă, aceasta trebuie să fie, într-un fel sau altul, o calitate de Fiu creată, şi ce este aceasta decât o doctrină Ariană în rădăcina şi în esenţa sa? Cum ar putea Fiul să fie născut etern, şi cum ar putea purcede în mod veşnic Duhul Sfânt, este un mister pe care noi nu putem să îl înţelegem, cu atât mai puţin să îl explicăm; dar noi îl primim prin credinţă, în acelaşi fel în care noi primim „marele mister al evlaviei, Dumnezeu manifestat în trup.” Odată ce începem să raţionăm aceste chestiuni, suntem pierduţi chiar în pragul cercetării noastre. A crede, nu a specula; a primi mărturia că Dumnezeu Şi-a dat Fiul Său, nu a ne îndoi, a argumenta şi a obiecta, este singura cale sigură, cât şi binecuvântarea specifică a unui copil al lui Dumnezeu.
Deoarece una din fortăreţele oponenţilor calităţii adevărate şi proprii de Fiu a binecuvântatului Domn, constă în varietatea obiecţiilor, ridicate în cea mai mare parte de raţionamentul carnal, care au fost îndemnul feluritor predicatori şi scriitori împotriva acesteia, şi deoarece unele dintre aceste obiecţii sunt foarte subtile şi, la prima vedere, de o anumită greutate, am simţit că ar fi de dorit să observăm cele care au vre-o importanţă, şi, atât de mult cât putem, să le înlăturăm din cale, pentru că ele sunt adesea obstacole triste chiar şi pentru unii care cred şi iubesc adevărul.
Dar înainte de a le lua separat una câte una, poate că este necesar să introducem câteva observaţii cu privire la natura obiecţiilor în general, pentru că acesta este un subiect care adesea nu este suficient înţeles nici de cei care le folosesc, şi nici de cei care sunt influenţaţi de ele. Este o idee obişnuită, că dacă o obiecţie puternică poate fi adusă împotriva unei doctrine, şi că dacă la obiecţie nu se poate răspunde în mod satisfăcător şi în întregime, aceasta este ca şi când ai pune un topor la rădăcina unui copac, care deodată îl derâmă eficient şi pentru totdeauna. Dar nu poate exista o falsitate mai mare, aşa cum va fi evident într-un moment din următoarele consideraţii: 1. Obiecţia poate fi capabilă de un răspuns, deşi s-ar putea ca voi să nu puteţi să îi răspundeţi; sau 2. Ea ar putea să se ridice din contestatorul care nu înţelege sau luând o poziţie falsă cu privire la întrebare; sau 3. Întregul subiect ar putea să se întindă dincolo de capacitatea de înţelegere a facultăţilor noastre raţionale; sau 4. Comparată cu greutatea mărturiei în favoarea punctului avut în atenţie, obiecţia ar putea să nu aibă nici o greutate în realitate. Pentru a face puţin mai clară înţelegerea noastră, aplicaţi aceste consideraţii la subiectul minunilor, şi vedeţi cum ele se referă la punctul de obiecţii ridicate împotriva adevărului lor aşa cum este povestit în Vechiul şi în Noul Testament. Păgânii precum Hume şi alţii, au adus cele mai puternice obiecţii împotriva minunilor, ca fiind nu doar contrare întregii noastre experienţe din prezent, ci fiind opuse chiar cursului şi legilor fixe ale naturii, cum ar fi de exemplu, gravitaţia, când capul toporului de fier a fost făcut să plutească (2 Împărăţi 6:6), sau când Domnul a umblat pe apă. Acum, 1. S-ar putea ca voi să nu puteţi să răspundeţi la aceste obiecţii acolo unde ei te pun în mod personal printr-un păgân iscusit. Dar o altă persoană, care a considerat subiectul mai profund decât tine, ar putea să facă ceea ce tu nu ai putea să faci. Sau, 2. Obiecţia păgânului s-ar putea ridica din faptul că cel care obiectează ia un punct de vedere fals cu privire la întregul subiect despre minuni ne-înţelegând necesitatea lor de a stabili revelaţia, sau prin punerea deoparte a puterii lui Dumnezeu care a făcut legile naturii să le suspende în mod temporar. Sau 3. Explicaţia felului în care apa, de exemplu, a fost transformată în mod miraculos în vin, sau puţinele pâini de orz şi peştii care au fost dintr-odată înmulţite pentru a hrăni mii de oameni care au mâncat din pâini şi din peşti. Astfel, chiar dacă nu se poate răspunde satisfăcător sau pe deplin obiecţiilor, la fel cum tăierea unui copac poate curăţa o ramură de tulpină. De aceea, nu fiţi descurajaţi sau ispitiţi să renunţaţi la adevărul despre calitatea veşnică de Fiu a lui Hristos pentru că se pot aduce obiecţii puternice împotriva acesteia.
Dar în plus faţă de consideraţiile pe care le-am oferit cu privire la obiecţiile în general, păstraţi în minte în ceea ce privesc misterele cereşti, că: 1. Nu există nici măcar un adevăr al revelaţiei împotriva căruia să nu se poată ridica obiecţii puternice; 2. Adevărul divin este o chestiune de credinţă, şi astfel nu se poate atinge şi este dincolo de regiunea raţională, şi de aceea, noi nu suntem chemaţi să argumentăm, ci să credem; 3. Nu există o unealtă mai obişnuită a Satanei decât cea a sugerării obiecţiilor împotriva fiecărui mister sacru; şi 4. Dacă am asculta aceste obiecţii, şi am obţine vre-un control ferm asupra minţii, efectul lor aproape inevitabil este sau să o concentreze în întregime împotriva adevărului, sau să o umple cu suspiciuni, sau chiar sugestii păgâne, care ar putea să o arunce în cel mai mare dezastru şi confuzie. Oricine ar putea să găsească faptul că acesta este cazul care a privit puterea obiecţiilor minţii sale, şi a simţit cum ele l-au jefuit de tăria şi mângâierea sa din ceasul ispitei.
Dar haideţi să purtăm cu statornicie în minte de asemenea, faptul că nu există nici măcar un adevăr revelat împotriva căruia să nu se pretindă obiecţii puternice. Cel care neagă sau este ignorant cu privire la aceasta are o slabă cunoştinţă a punctelor în sine, sau în ceea ce priveşte opoziţia care s-a ridicat în toate erele împotriva lor. Profeţia, inspiraţia Scripturilor, învierea trupului, Trinitatea, întruparea Fiului lui Dumnezeu, doctrinele harului, şi alte nenumărate adevăruri vitale a trebuit să întâmpine cele mai mari obiecţii, şi obiecţii de o asemenea natură încât raţiunea este absolut incapabilă să le răspundă. Eu mărturisesc sincer despre mine, ca un rezultat a mai mult de treizeci de ani de experienţă a puterii obiecţiilor asupra minţii, că dacă eu le-aş fi ascultat, sau mai degrabă dacă ele nu ar fost supuse de Duhul şi harul lui Dumnezeu, de multă vreme aş fi renunţat la fiecare adevăr divin, şi aş fi devenit un păgân confirmat. Astfel, eu nu sunt nici străin faţă de obiecţii, nici faţă de cale – singura cale – în care ele pot fi înfruntate. Şi eu nu văd mai puţin clar în cazul acelor oameni nefericiţi a căror minte este predispusă cu obiecţii care au fost ridicate împotriva calităţii veşnice de Fiu a lui Hristos, faptul că ei sunt atât de credincioşi faţă de ele încât nu pot crede aceasta, nici nu pot primi cea mai puternică şi mai clară mărturie a Scripturii în favoarea ei.
Acum, pentru a aduce aceste observaţii la un cap, aplicaţi-le la felurite obiecţii ridicate împotriva adevăratei, potrivitei şi veşnicei calităţi de Fiu a binecuvântatului nostru Domn. Când ele sunt testate, ele vor fi găsite fie că sunt neînţelegeri, sau prezentări greşite, sau deducţii false, sau simple argumente naturale, şi de aceea pentru a sta exact pe acelaşi teren ca obiecţiile faţă de minuni, pentru că ele sunt contrare unor anumite legi fixe ale naturii; sau faţă de înviere, pentru că noi vedem trupul redus la ţărână, şi nu putem înţelege cum acelaşi trup identic poate învia din nou; sau chiar faţă de Biblia în sine, ce conţine multe afirmaţii aparent inconsecvente cu descoperirile ştiinţei moderne. De aceea, este un lucru foarte riscant pentru o persoană care doreşte să cunoască şi să creadă adevărul mântuitor pentru sine, să asculte de obiecţiile împotriva acestuia, şi să le dea un loc în mintea sa. Lăsaţi-l mai degrabă să caute învăţătura promisă a Duhului, şi să spună tuturor obiecţiilor care ar vrea să smulgă adevărul din mâna sa, „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16:23)
De asemenea, trebuie să păstrăm cu grijă în mintea noastră faptul că, în privinţa unor astfel de subiecte misterioase ca acel dinaintea noastră, este imposibil pentru noi, cu facultăţile noastre din prezent, să le înţelegem, şi că de aceea, raţiunea noastră carnală poate să ne sugereze întotdeauna obiecţii la acestea, care nu pot fi întâlnite pe terenuri similare. Ce inteligenţă finită poate înţelege infinitatea? „Pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge, căci este mare în tărie, dar dreptul şi dreptatea deplină El nu le frânge.” (Iov 37:23) „Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor: ce poţi şti? Întinderea ei este mai lungă decât pământul, şi mai lată decât marea.” (Iov 11:7-9). Atunci, oare nu putem noi adăuga cu adevărat, împreună cu Ţofar, despre acei care au obiecţii la misterele divine pentru că ele sunt aparent contradictorii faţă de raţiunea umană, „Omul dimpotrivă, are minte de nebun, şi s-a născut ca mânzul unui măgar sălbatic!” (Iov 11:12.)
Dar lăsaţi-mă să mă adresez acum unora dintre obiecţiile care au fost aduse faţă de adevărata şi propria calitate de Fiu a Domnului nostru binecuvântat.
1. Prima obiecţie pe care o voi observa este că „de aceea, noi îl facem pe Domnul Isus Hristos să fie un Dumnezeu născut.” Lipsa de respect a acestei expresii este în păstrarea căii obişnuite prin care oponenţii adevărului caută să discrediteze punctele de vedere ale adversarilor lor. Ne-satisfăcuţi cu tragerea lor de concluzii false din punctele de vedere la care ei se opun, ei îmbracă aceste concluzii într-un costum de manufactură proprie pentru a le face ridicole sau vrednice de dispreţ. Dacă ei ar fi avut corectitudinea obişnuită, nu ne-ar fi imputat o doctrină atât de degradantă, atât de lipsită de respect, cum este cea a unui Dumnezeu născut. Expresia implică faptul că noi suntem Triteişti; adică, susţine că există trei Dumnezei distincţi (nu trei Persoane distincte), şi că din aceşti trei Dumnezei unul este Dumnezeul care naşte, al doilea este Dumnezeul care este născut, şi al treilea este Dumnezeul care purcede de la ceilalţi doi Dumnezei. Dar aceasta nu este Trinitarianism, nici măcar Creştinism sub vre-o altă formă, ci Hinduism. Noi suntem Trinitarieni; adică, noi credem că există un singur Dumnezeu, care există într-o Trinitate de Persoane. Dacă noi susţinem, aşa cum ne impută ei nouă, un Dumnezeu născut, aceasta ne-ar face pe noi să negăm nu numai Unitatea Esenţei divine, ci chiar existenţa în sine a singurului Dumnezeu adevărat. De aceea, noi respingem acuzaţia cu toată puterea noastră, şi negăm faptul că doctrina noastră conduce la o astfel de concluzie. Aceasta este doar o deducţie naturală proprie lor. Dar oare nu ştiu ei că în misterele cereşti noi nu putem, şi nu trebuie să tragem concluzii naturale, în special dacă ele se ciocnesc sau se contrazic cu adevărurile revelate? Oare nu cumva adevărul revelat este separat de atingerea şi dincolo de înţelegerea minţii naturale, şi nu este supusă argumentului logic? Dacă raţiunii i s-ar permite să calce pe terenul ceresc, şi să tragă după placul ei concluzii logice din adevărurile Scripturii, noi trebuie să abandonăm curând Trinitatea, Întruparea, Ispăşirea, şi doctrinele harului, pentru că concluziile strict logice le-ar răsturna pe toate. Aceasta este fortăreaţa raţionalismului german şi a necredinţei engleze, şi ea nu poate fi prea mult dezaprobată de unul care crede în adevărul revelat.
Dar deoarece această obiecţie a fost considerată destul de mult în „the Review of Mr. Crowther’s sermon” (“Gospel Standard,” June. 1860), (Corectură la predica lui Crowther din „Gospel Standard,” iunie 1860), mă voi mulţumi să reproduc ceea ce a fost avansat acolo cu privire la acel punct.
Adversarii calităţii veşnice de Fiu a Domnului nostru binecuvântat ne aruncă adesea în dinţi faptul că noi susţinem ceea ce ei sunt mulţumiţi să numească (pentru că există o tristă lipsă de reverenţă sfântă în limbajul lor) „un Dumnezeu născut.” Astfel, autorul predicii de mai sus spune, „Nu există nici măcar o fărâmă de dovadă din Geneza până în Apocalipsa că Dumnezeirea lui Hristos este ceva derivat, născut, generat, şi astfel o Dumnezeire creată şi nu una originală;” şi din nou (p. 9), „Oricâte afirmaţii s-ar putea face despre „calitatea veşnică de Fiu,” „generarea veşnică,” sau „Dumnezeu născut,” aceste afirmaţii fiind în contradicţie totală deopotrivă cu litera şi spiritul cuvântului, ele nu au dreptul să aibă nici o greutate.” Dl. Crowther şi alţii au putut să deducă o astfel de concluzie, dar ei trebuie să fie cu tristeţe ignoranţi cu privire la adevărul divin fără a şti că în astfel de mistere sacre precum Trinitatea, şi adevăruri de un gen asemănător, nu este acceptabil să deducem concluzii logice din premizele date, aşa cum este în raţionamentul natural. Dar unde pot găsi ei astfel de expresii precum „un Dumnezeu născut” folosite de vre-un scriitor sau predicator care apără calitatea veşnică de Fiu a binecuvântatului Domn? Aceasta este o expresie foarte nedemnă de binecuvântatul Isus, şi este intenţionată doar să arunce doar dispreţ asupra doctrinei calităţii veşnice de Fiu a Lui. De aceea, câteva cuvinte cu privire la acest punct nu sunt nelalocul lor. Atunci, noi trasăm o distincţie între Esenţa lui Dumnezeu şi existenţa a Trei Persoane ale Dumnezeirii în acea Esenţă. Dumnezeu „este” (Evrei 11:6). Măreţul şi gloriosul Său Nume ca Iehova este, „EU SUNT,” sau „EU SUNT cel ce SUNT.” Aceasta este Esenţa Sa, care este în mod necesar existent în sine; şi această Esenţă existentă în sine este comună celor Trei Persoane din Dumnezeire. Dacă nu ar fi aşa, Iehova nu ar mai fi un Domn (Deuteronom 6:4). Dar în această Esenţă existentă în sine există Trei Persoane, şi Domnul Isus Hristos este Fiul Tatălui, nu în Esenţa Sa, care este existentă în sine, ci în Personalitatea Sa, sau cea prin care El există ca o Persoană în Dumnezeire. După părerea noastră, nici un scriitor nu a mânuit acest punct cu o mai mare claritate şi abilitate precum Dr. Gill, şi deoarece cuvintele sale vor avea în mod drept şi în mod necesar mai multă forţă şi greutate decât oricare din cuvintele noastre, vom oferi un extras din cartea sa „Body of Divinity” (Trupul Divinităţii) cu privire la acest subiect. Şi mai întâi să vedem ce spune Doctorul despre Esenţa lui Dumnezeu: –
Există o natură care aparţine fiecărei creaturi care este dificil de înţeles; şi la fel şi lui Dumnezeu Creatorul, care este cea mai dificilă dintre toate. Acea Natură poate fi afirmată cu privire la Dumnezeu, este ceea ce sugerează apostolul acolo unde el spune, că galatenii înainte de convertirea lor i-au slujit pe cei care „prin natură nu sunt dumnezei” (Galateni 4:8), ceea ce implică faptul că deşi aceia care ei îi adorau nu erau, totuşi exista Unul care era, prin natură, DUMNEZEU; altfel nu ar fi nici o folosire improprie în negarea acesteia lor … Esenţa, care este acelaşi lucru cu natura, este atribuită lui Dumnezeu; se spune că El este excelent, în esenţă (Isaia 28:29), pentru că aşa pot fi redate cuvintele; adică, El are cea mai excelentă Esenţă sau Fiinţă. Acest lucru este conţinut în numele Sale, Iehova şi EU SUNT CEL CE SUNT, care sunt expresive Esenţei sau Fiinţei Sale, aşa cum s-a observat, şi nouă ni se cere să credem că „El este,” adică El are o Fiinţă sau Esenţă, şi există (Evrei 11:6); şi esenţa este cea prin care o persoană sau un lucru este ceea ce este, adică, natura sa.
Această natură este comună celor Trei Persoane din Dumnezeu, dar nu este comunicată de la una la alta; fiecare dintre ei împărtăşesc din ea, şi o posedă ca o natură neîmpărţită; Ei toţi se bucură de ea; nu există nici o parte din ea care nu este savurată de unul, şi o parte din ea de altul, ci întregul de fiecare; aşa cum „toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte în Hristos,” aşa este şi în Duhul Sfânt; şi despre Tatăl nu va fi nici o îndoială; acestea există în mod egal în unitatea Esenţei divine, şi aceasta fără vre-o derivare sau comunicare a acesteia de la unul la altul. Ştiu că aceasta este reprezentată de unii care de altfel sunt sănătoşi în doctrina despre Trinitate, că natura divină este comunicată de la Tatăl la Fiul şi Duhul, şi că El este fons Deitatis, „fântâna Dumnezeirii,” pe care le consider a fi fraze riscante, de vreme ce ele par să implice o prioritate în Tatăl faţă de celelalte Două Persoane; căci El care comunică, trebuie cel puţin, în ordinea naturii şi potrivit concepţiei noastre despre lucruri, să fie anterior celui căruia i se face comunicarea; şi că El are o plenitudine abundentă de Dumnezeire în El, anterior acestei comunicări. Este mai bine să spunem că Ei sunt existenţi în sine, şi există împreună în aceeaşi Esenţă neîmpărţită; şi în comun, şi la fel de devreme unul ca şi celălalt, posedă aceeaşi natură. Body of Divinity, Book I., Cap. iv [Există un rezumat excelent al punctelor de vedere ale Doctorului cu privire la aceste puncte în Memoir of Dr. Gill, prefixată la ediţia lui Dl. Doudney al Comentariului său asupra Vechiului Testament, vol. i., p. 26.]
Atunci, Esenţa lui Dumnezeu, atât de clar explicată, este cea prin care El există; şi deoarece nu poate exista decât un singur Dumnezeu, şi El este în mod necesar existent în sine, Esenţa Sa este clar distinctă faţă de modurile de existenţă ale celor Trei Persoane din Divinitate. Adversarii calităţii veşnice de Fiu a Domnului nostru binecuvântat, nu vom spune în mod intenţionat, ci probabil printr-o înţelegere greşită, vor reprezenta punctele noastre de vedere cumva în următoarea lumină, care, oricum, noi o afişăm cu silă, asupra unui subiect atât de sfânt şi de sacru la care nu îndrăznim să ne gândim, cu mult mai mult să vorbim în vre-un fel nedemn faţă de slava unui Iehova Triunitar. Atunci, ei vor să ne reprezinte ca susţinând că mai întâi a existat doar Tatăl; că El a născut un alt Dumnezeu, pe care noi îl numim Fiul; şi că din Tatăl şi Fiul a purces un alt Dumnezeu, pe care noi îl numim Duhul Sfânt. Dar această pervertire a adevărului nu este doctrina noastră, nici o astfel de concluzie nu se poate deduce în mod legitim din punctele noastre de vedere. Aceasta ar putea sluji scopului lor de a căuta să răstoarne doctrina Scripturală despre calitatea veşnică de Fiu a adorabilului Răscumpărător, prin îmbrăcarea punctele noastre de vedere într-o îmbrăcăminte alcătuită de ei, sau trecând peste progenitura lor ilegitimă ca urmaş născut cu adevărat din noi; dar noi refuzăm haina care ei vor să o pună pe spatele lor, şi negăm copiii pe care ei ar vrea să îi pună la uşa noastră. Pentru că Domnul Isus Hristos este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu în natura Sa divină, nu rezultă că El este „un Dumnezeu născut.”
Atunci se poate pune întrebarea, susţinem noi doctrina noastră a generării veşnice şi în acelaşi timp înlăturăm o astfel de concluzie? Noi o susţinem astfel. Deja am arătat că există o distincţie între Esenţa lui Dumnezeu, care este una şi este existentă în sine, şi Personalitatea celor Trei Persoane din Divinitate, care este întreită, şi astfel este comunicativă, şi astfel dependentă. Trebuie să ne plângem de nepotrivirea limbajului, sau cel puţin de limbajul nostru, de a arăta mistere atât de sublime; dar doctrina unei Trinităţi în Unitate nu poate fi apărată decât aşa. Unitatea lui Dumnezeu implică existenţa în sine; Trinitatea în Unitate implică relaţie. Astfel, în ce priveşte Unitatea de Esenţă Hristos este existent în sine; dar în ce priveşte Trinitatea El este născut. De aceea, El nu este un Dumnezeu născut, deşi El este un Fiu născut. Această explicaţie poate fi numită mistică şi obscură; dar în subiecte atât de adânci şi de nepătruns, toate gândurile cad şi orice limbă se bâlbâie. Totuşi, deoarece noi suntem chemaţi uneori să afirmăm sau să apărăm punctele noastre de vedere cu privire la adevărul divin, este de dorit să avem puncte de vedere clare asupra celor crezute de noi, şi să le exprimăm cât mai clar posibil. Astfel, noi credem că există Trei Persoane în Divinitate, şi că acestea sunt distinse una de cealaltă prin anumite relaţii personale, şi că aceste relaţii personale nu sunt titluri de legământ, nume sau slujbe, ci sunt distinctive şi sunt moduri de existenţă veşnică. Astfel, noi suntem păziţi de Sabellianism pe de o parte, care susţine că există doar un Dumnezeu cu trei nume diferite; şi de Triteism pe de altă parte, acesta face trei Dumnezei distincţi. Dar crezând într-o Trinitate de Persoane, în Unitatea Esenţei divine, noi spunem că Tatăl este un Tată care naşte; Fiul este un Fiu ca fiind născut; Duhul Sfânt este un Duh prin faptul că purcede. Dacă, aşa cum ni se impută, ar fi să spunem că Fiul este „un Dumnezeu născut,” noi ar trebui să îi negăm auto-existenţa Sa în Esenţa Sa, ca Una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt; ca şi când ar trebui să spunem că El este un Fiu prin slujbă sau prin întruparea Sa, ar trebui să negăm, ca Dl. Crowther, propria şi adevărata Sa calitate de Fiu. Pentru a însuma totul în câteva cuvinte, în Persoana Sa, nu în Esenţa Sa, El este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. Dr. Gill a deschis această distincţie cu claritatea şi abilitatea sa obişnuită în următorul extras din cartea sa Body of Divinity.
Când spun că aceasta este prin necesitatea naturii, nu vreau să spun că natura divină în care Persoanele divine subzistă, Le distinge; pentru că acea natură este una şi este comună pentru Ei toţi. Natura Fiului este aceeaşi cu aceea a Tatălui; şi natura Duhului este la fel cu cea a Tatălui şi a Fiului; şi această natură, pe care Ei o împărtăşesc în comun, este nedivizată; ea nu este împărţită între Ei, astfel că unul are o parte, şi altul are partea a doua, şi altul are a treia parte; nici că unul are o parte mai mare şi altul are o parte mai mică, care ar putea să Îi distingă, ci întreaga plinătate a Divinităţii este în fiecare.
Pentru a ajunge la subiect: relaţiile personale sau proprietăţile relative distinctive care aparţin fiecărei Persoane sunt cele care Le disting una de alta; ca paternitate în Prima Persoană, filiaţie în a Doua, şi spiraţie în a Treia; sau, mai clar, generarea (Psalmul 2:7) este ceea ce aparţine în mod specific Primei, şi nu este niciodată atribuită celei de-a Doua sau a Treia, ceea ce Îl deosebeşte de Amândouă, şi Îi dă, cu o mare cuviinţă, Numele Tatălui; şi a fi născut, adică relaţia personală, sau proprietatea relativă a celei de-a Doua Persoane, de aici este numită „singurul născut din Tatăl” (Ioan 1:14), ceea ce Îl distinge de Prima şi a Treia, şi Îi dă numele Fiul; şi proprietatea relativă, sau relaţia personală celei de-a Treia Persoane, este că El este suflat de Prima şi a Doua Persoană, de aici este numită suflarea Celui Atotputernic, suflarea gurii lui Iehova Tatăl, şi suflarea gurii lui Hristos Domnul, şi aceasta nu se spune niciodată despre celelalte Două Persoane, şi astfel Îl distinge pe El de Ei, şi foarte potrivit, Îi dă numele Duhului, sau suflării” (Iov 33:4; Psalmul 33:6; 2 Tesaloniceni 2:8). – „Body of Divinity”, Book I., ch. xxviii.
Se va vedea din aceste extrase că este trasată o distincţie între Esenţă şi Persoană; dar deoarece unii dintre cititorii mei ar putea simţi o dificultate în adunarea distincţiei dintre cele două, voi oferi următoarea idee ca o ilustraţie, dar, să fie amintit, doar ca o ilustraţie. Natura umană este distinctă, sau cel puţin remarcabilă faţă de bărbaţii şi femeile individuale care în comun posedă acea natură. Astfel, putem spune că natura umană este comună tuturor bărbaţilor şi femeilor, şi totuşi bărbaţii şi femeile sunt distincţi unii faţă de alţii ca indivizi. Deci, într-un sens înalt şi misterios, Esenţa Dumnezeirii, care este existentă în sine, poate fi deosebită faţă de Persoanele din Dumnezeire, care susţin una alteia o relaţie specifică şi veşnică. În Esenţa Lor Ei sunt Una, în Personalitatea Lor Ei Sunt Trei; în Esenţa Lor Ei sunt existenţi în sine, în Personalitatea Lor Ei subzistă, Tatăl ca Tată faţă de Fiul, Fiul ca Fiu faţă de Tatăl, Duhul Sfânt faţă de amândoi acţionând de la Tatăl şi Fiul. Astfel, noi întemeiem o Trinitate în Unitate. „Ascultă, Israel, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” Acolo este Unitatea Esenţei divine. „Sunt Trei care mărturisesc în cer, Tatăl, Cuvântul, şi Duhul Sfânt.” Acolo avem Trinitatea de Persoane în Esenţa divină, pentru că „aceşti Trei sunt Una” (1 Ioan 5:7).
2. O altă obiecţie adusă împotriva calităţii veşnice de Fiu a binecuvântatului Domn este, că aceasta neagă co-eternitatea Sa şi co-egalitatea Sa cu Tatăl. Pentru că aceasta este deducţia lor carnală din doctrina calităţii potrivite şi adevărate de Fiu a lui Hristos, că aşa cum un tată există în mod necesar înainte de un fiu, dacă Hristos ar fi adevăratul şi propriul Fiu al lui Dumnezeu, El trebuie să fi venit în existenţă ulterior Tatălui, şi în consecinţă nu poate fi co-etern cu El. Dar la aceasta noi răspundem: 1. Nu trebuie să purtăm idei împrumutate de pe pământ şi din timp în cer şi în eternitate, iar greutatea şi măsura naturii şi fiinţei lui Dumnezeu prin natura şi fiinţa omului. Dar, 2, chiar pe temelii naturale, căci deşi un tată există ca om înainte ca să aibă un fiu, totuşi el nu este un tată înainte de a avea un fiu. Astfel, chiar în timp, tatăl şi fiul co-există doar în acelaşi moment, pentru că relaţia mutuală începe în acelaşi moment. Dar, 3, chiar expresia „Fiul veşnic,” declară co-eternitatea Sa cu Tatăl. Căci oare există două eternităţi? Astfel, prin afirmarea eternităţii Sale, noi afirmăm co-eternitatea Sa. La fel este şi cu co-egalitatea Sa. Prin faptul că îi dăm Lui toate perfecţiunile Dumnezeirii, făcându-L una cu Tatăl şi Duhul Sfânt în Unitatea Esenţei divine, noi afirmăm egalitatea Sa, şi dacă afirmăm egalitatea Sa, afirmăm co-egalitatea Sa; pentru că aşa cum nu există două eternităţi, tot aşa nu există două egalităţi. Dacă binecuvântatul nostru Domn este Fiul veşnic, El este în mod necesar Fiul co-etern; dacă El este egalul Tatălui, El este co-egalul Său. Într-adevăr, ca Fiu al Său El este co-egal cu Tatăl; pentru că, fiind Fiu El împărtăşeşte din natura Sa, aceasta este strălucirea slavei Sale, şi Imaginea expresă a Persoanei Sale. De aceea, El i-a spus lui Filip, „Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14:9) Şi din nou, „Eu şi Tatăl una suntem.” În Divinitate nu poate exista nici o inegalitate, în eternitate nici o prioritate sau posteritate. Pentru că oamenii vor persista să ducă idei pământeşti în lucruri cereşti, ei se vor împiedica şi vor cădea la temelia pe care Dumnezeu a aşezat-o în Sion.
3. O altă obiecţie întocmită faţă de calitatea veşnică de Fiu a binecuvântatului Domn este găsită în termenul, „generarea veşnică,” pe care preoţii au folosit-o pentru a exprima aceasta. Această expresie pare să le mişte melancolia lor; şi limbajul cu care unii dintre oponenţii calităţii adevărate şi proprii de Fiu a lui Isus şi-au permis să îl folosească împotriva acesteia este cu adevărat îngrozitor pentru o minte spirituală, care a văzut sau a simţit vre-odată binecuvântarea acestui adevăr ceresc. Acesta a fost numit chiar „o balivernă,” „o idee metafizică,” „o auto-contradicţie,” „o imposibilitate în natura lucrurilor,” „carnal şi contrar Scripturilor,” „o fabulă,” „o minciună,” „o eroare care şi-a văzut ziua ei, care acum moare, devenind istovită, îmbătrânind şi dispărând,” ca şi când adevărata şi propria calitate de Fiu a lui Isus, ca singurul născut din Tatăl, ar fi o poveste mincinoasă, o tradiţie zadarnică, absurdă, pe care inteligenţa crescândă a erei a explodat-o rapid. Ba mai mult, acelaşi scriitor a mers atât de departe încât să declare în scris că „el crede solemn că doctrina generării veşnice este de dedesubt,” şi „este intenţionată de duşmanul pentru a micşora şi a reduce Divinitatea şi Dumnezeirea absolută a lui Hristos.” De unde vine „crezul său solemn” nu trebuie să ne pronunţăm noi, dar noi suntem siguri că el nu este din aceeaşi sursă ca şi credinţa despre care a spus Petru, „Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” (Ioan 6:69). Pentru cel care cunoaşte şi iubeşte adevărul este dureros cu adevărat să citească astfel de declaraţii, şi a mărturisi obrăznicia îndrăzneaţă cu care, oamenii şi pastorii, de la care se putea spera lucruri mai bune, asaltează astfel binecuvântatul adevăr al Domnului nostru „singurul născut din Tatăl;” pentru că deşi ei ar putea să-şi îndrepte săgeţile lor în principal împotriva expresiei, „generarea veşnic,” totuşi ei nu vor să supună faţă de termenul în sine, ci faţă de doctrina proclamată de termenul în sine. Una dintre plângerile lor împotriva termenului este că „acesta nu este o expresie care se poate găsi în Scripturi,” ca şi când noi am fi atât de legaţi de fiecare cuvânt Biblic exact, ca şi când nu am avea voie să folosim oricare altul. Limbajul precis al Duhului Sfânt este, dincolo de orice îndoială, cel mai bun, şi nu ar trebui să fie folosit nici un termen care nu este în acord deplin cu acel Cuvânt inspirat; dar noi nu suntem atât de legaţi de exact cuvintele Scripturii atâta încât să ne interzice toate celelalte cuvinte. Dacă am fi atât de legaţi de termenii exacţi din Scriptură, ar trebui cu stricteţe să nu folosim nici o limbă decât greaca şi ebraica originală, sau dacă am permite întrebuinţarea cuvintelor traducerii noastre engleze, ar trebui să observăm întotdeauna ordinea lor exactă. Dar dacă doctrina ar fi acolo, ce obiecţie raţională se poate aduce unui termen atâta timp cât el exprimă acea doctrină clar şi corect? Uneori este necesar să folosim expresii condensate care comunică în puţine cuvinte o doctrină sau un adevăr care de altfel ar cere o propoziţie lungă pentru a o exprima pe deplin. Astfel noi folosim cuvintele „Trinitate,” „Decret,” ca aplicate la Cina Domnului, „doctrinele harului,” „răscumpărarea particulară,” „chemarea efectivă,” „perseverenţa finală,” nici unul dintre aceşti termeni nu pot fi găsiţi totidem verbis, adică, în atât de multe cuvinte precise, în Scripturi, dar sunt toate adevăruri Biblice, şi nu ar putea să fie atât de bine exprimate prin alţi termeni. Dacă şi noi obiectăm faţă de cuvintele „generarea veşnică,” nu doar ca nefiind Scripturale, ci, ca implicând o contradicţie, oare de ce nu am obiecta, având aceeaşi motive, următoarele cuvinte: „unirea veşnică,” „sfaturi veşnice,” „decrete veşnice,” „armătura veşnică,” „scopurile veşnice,” „justificarea veşnică”? Şi totuşi aceste expresii sunt folosite în mod continuu chiar de persoanele care obiectează faţă de termenul, „generarea veşnică.”
Văzând astfel originea şi raţiunea expresiei, şi faptul că ea a fost direcţionată în special împotriva ereziei Arian, haideţi să examinăm acum puţin mai îndeaproape înţelesul ei, pentru că putem fi siguri că Părinţi străvechi au vrut să spună ceva prin ea. Marii lideri de la Consiliul de la Nice, în care erezia Ariană a fost condamnată, precum Atanasie, şi alţii, au ştiut acest sens, pentru care ei s-au luptat cu oamenii care aveau cea mai mare îndrăzneală şi cel mai subtil intelect, susţinuţi de o armată de aderenţi de pretutindeni din lumea cunoscută atunci, şi într-o perioadă în care întreaga putere temporală era împotriva lor. Astfel, era o zicală obişnuită în acel timp, „Atanasie împotriva întregii lumi şi toată lumea împotriva lui Atanasie.” Acum, dacă aceşti măreţi campioni pentru adevărul adoptat de termenul „generarea veşnică, pentru a exprima adevărata descendenţă a lui Isus, putem fi siguri de faptul că ei au avut anumite temeiuri bune pentru adoptarea ei. Astfel, prin ea, ei au vrut să exprime acest adevăr măreţ şi glorios, că Isus este „Fiul Tatălui, într-adevăr şi în dragoste!” (2 Ioan 3); „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui” (Ioan 1:18); „Fiul Său” (Romani 8:32); „singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16); faptul că El a fost acesta din toată veşnicia; şi aceasta, nu în virtutea vre-unei convenţii, sau legământ, sau prevedere, sau constituţie a Persoanei Sale complexe ca Dumnezeu-om, ci prin însuşi modul subzistenţei Sale ca Persoană în Trinitate. Nu au încercat ei să explice misterul generării Sale veşnice, pentru că „cine va declara generarea Sa?” (Isaia 53:8). Şi ei ar putea foarte bine să spună celor care ar aduce cu plăcere un astfel de subiect adânc, de neînţeles, pentru a fi încercat şi judecat în banca acuzaţiei raţiunii umane, „Cine s-a suit la ceruri, şi cine s-a pogorât din ele? Cine a adunat vântul în pumnii lui? Cine a strâns apele în haina lui? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum se numeşte el, şi cum cheamă pe fiul său? Ştii tu lucrul acesta?” (Proverbe 30:4). Nici numele Său, numele Fiului Său, adică, nici fiinţa şi perfecţiunile Tatălui, nici fiinţa şi perfecţiunile Fiului Său drag, nu pot fi înţelese de intelectul uman mai mult decât poate aduna un om vânturile în pumnii săi, sau să ascundă Atlanticul în haina sa. Ei s-au luptat să creadă şi să declare adevărul, fără a se aventura să înţeleagă, şi cu mult mai puţin să explice misterul.
Milner, în a sa carte Istoria Bisericii, tratează acest punct cu o mare claritate. Vorbind despre Consiliul de la Nice, el spune, „Dar fără anumiţi termeni explicativi, curând s-a arătat în mod decisiv ceea ce Scripturile au revelat, era imposibil să păzească împotriva subtilităţilor Arianilor. Au afirmat Trinitarienii că Hristos era Dumnezeu? Arianii au admis aceasta, dar în acelaşi sens în care oamenii sfinţi şi îngerii sunt descrişi ca dumnezei în Scriptură. Au afirmat ei că El a fost cu adevărat Dumnezeu? Ceilalţi au admis că El a fost făcut aşa de Dumnezeu. Au afirmat ei că Fiul era natural din Dumnezeu? S-a spus, căci chiar noi,” au spus ei, „suntem din Dumnezeu, din care sunt toate lucrurile.” S-a afirmat că Fiul era puterea, înţelepciunea şi imaginea Tatălui? „Noi admitem aceasta.” Au răspuns ceilalţi; „pentru că şi despre noi se spune că suntem imaginea şi slava lui Dumnezeu.” Acesta este raportul dat de Atanasie despre controverse. El era în acea vreme diaconul bisericii din Alexandria, şi şi-a sprijinit episcopia sa cu o atât de mare precizie şi tărie de argument încât să aşeze temelia acelei faime pe care mai apoi el a dobândit-o prin zelul său în această controversă. Ce puteau face Trinitarienii în această situaţie? A lăsa chestiunea indecisă însemna să nu facă nimic; a se limita ei înşişi doar la termenii Scripturii însemna să îi tolereze pe Ariani să explice doctrina în felul lor propriu, şi să nu răspundă nimic. Fără îndoială, ei au avut un drept de a comenta potrivit judecăţii lor proprii ca şi Arianii; şi ei au făcut aceasta în următorul fel. Ei au adunat laolaltă pasaje din Scriptură care reprezintă divinitatea Fiului lui Dumnezeu, şi au observat că luate împreună, ele au însumat o dovadă a fiinţei Sale de aceeaşi substanţă cu Tatăl, că creaturile erau într-adevăr din Dumnezeu, pentru că ne-existând din ele însele, ele şi-au avut începutul din El, dar Fiul era în mod deosebit din Tatăl, fiind din substanţa Sa ca născut din El.
Rămâne ca fiecare om care doreşte să cunoască simplu mintea lui Dumnezeu din Cuvântul Său, să determine pentru el însuşi cât de mult din această interpretare a Scripturii este adevărată. Totuşi, Consiliul a fost convins de majoritatea lucrurilor spuse mai înainte, că aceasta era o explicaţie corectă, şi că folosirea Ariană a termenului, Dumnezeu, adevărat Dumnezeu, şi cel asemenea lui, era doar o înşelăciune, pentru că ei au adăugat la acestea idei pe care Scriptura nu le-ar admite în nici un caz. Dar a cenzura Consiliul pentru a introduce un nou termen atunci când tot ceea ce s-a înţeles prin el era exprimarea interpretării lor a Scripturilor, pare a fi nerezonabil până în ultimul grad, oricât ar fi de elegant. A spune că ei trebuie să se fi limitat doar la cuvintele Scripturii, când Arianii au introdus pentru prima dată explicaţia lor, pare aproape la fel cu a spune că Trinitarienii nu aveau acelaşi drept ca şi Arianii de a-şi exprima interpretarea lor proprie a Scripturii şi în limbajul lor propriu.” – Milner „Church History” Vol. ii., p. 58.
Arianii ar putea argumenta că aceasta a fost „o contradicţie,” o „imposibilitate,” „o absurditate,” pentru că acestea nu sunt acuzaţii noi împotriva adevăratei şi realei calităţi de Fiu a binecuvântatului Domn, ci credinţa lor puternică, totuşi simplă, nu a fost mutată de astfel de argumente, pentru că ea nu stătea în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu, şi au rămas fermi în mărturia sigură a lui Dumnezeu aşa cum este revelată în Scripturi, şi în mărturia interioară a binecuvântatului Duh ca sigilând acea mărturie cu o putere divină asupra inimii lor. Acesta a fost răspunsul lor suficient, singurul atot-suficient la toate argumentele cicălitoare şi la subtilele raţionamente ale vrăjmaşilor adevărului. Milner spune bine despre ei, „A crede, a suferi, şi a iubi – nu a scrie” (şi am putea adăuga, „nu a argumenta”) – „era savoarea primară;” pentru că ei erau din acea mulţime de martiri despre care citim că „ei l-au biruit” pe Satan şi acuzaţiile sale „prin sângele Mielului, şi prin cuvântul mărturisirii lor; şi nu şi-au iubit viaţa lor până la moarte” (Apocalipsa 12:11). „Nu puţini dintre părinţii Niceeni nu au purtat în trupul lor semnele Domnului Isus. Pavel, episcop din Neocæsarea, pe malurile Eufratului, a fost debilitat prin aplicarea fierului fierbinte pe amândouă mâinile sale, alţii au fost lipsiţi de ochiul drept, alţii au fost lipsiţi de picioarele lor. O mulţime de martiri, în adevăr, au fost văzuţi colectaţi într-un trup.” – Milner „Church History” Vol. ii., p. 61.
Aici, şi doar aici, şi eu, dorind să umblu pe urmele paşilor turmei, îmi găsesc vre-o odihnă pentru sufletul meu. Am văzut şi am simţit o slavă şi o glorie indescriptibilă, o frumuseţe şi o binecuvântare inexprimabilă în adevărata şi reala calitate de Fiu a lui Isus, la care dacă aş renunţa ar însemna să renunţ la toată speranţa vieţii veşnice. Astfel, ea nu este pentru mine o chestiune de argument, cu atât mai puţin de teorie şi speculaţie, ci un adevăr de care se agaţă întreaga greutate a sufletului meu pentru veşnicie. Cu aceste puncte de vedere şi sentimente, atunci, şi în exerciţiul acestei credinţe şi speranţe, şi a dragostei, pe care cred că mii din familia Domnului o împărtăşesc cu mine, pot fi scuzat bine dacă m-am luptat sincer pentru un adevăr care a devenit atât de preţios pentru sufletul meu. Ar trebui să îmi pară rău dacă m-am luptat pentru acesta incorect, cu amărăciune, sau cu mânie, pentru că pe lângă rănirea conştiinţei mele prin folosirea unor arme atât de ne sfinte, aş fi păgubit şi cauza care stă atât de aproape de inima mea; pentru că mi se porunceşte să înlătur „orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate” (Efeseni 4:31); şi sunt asigurat de autoritatea infailibilă că „căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.” (Iacov 1:20). Este adevărat, poate că eu nu sunt în stare să răspund pe deplin şi satisfăcător fiecare obiecţie pe care raţiunea carnală o poate determina împotriva acesteia, sau să explic misterul unui singur născut Fiu. Dar pot eu să explic cum Creatorul lumii a stat în pântecele Fecioarei? Pot eu să rezolv misterul cum Iosua a făcut soarele să stea deasupra Gabaonului, şi luna în valea Aialonului? (Iosua 10:12), sau pot eu să descurc miracolul cum cei trei copii au fost aruncaţi în cuptorul cu foc, şi totuşi că nici măcar mirosul de foc nu s-a prins de ei? (Daniel 3:27) Fiul lui Dumnezeu, am citit eu, era cu ei în cuptor, şi eu ştiu că El nu era acolo în Persoana Sa complexă, pentru că atunci nu îşi luase carne şi oasele copiilor; dar nu pot explica mai bine cum era El acolo aşa cum nu pot explica generarea Sa veşnică. Dar pot crede ceea ce nu pot înţelege, şi realizez o binecuvântare sacră într-un mister pe care nu pot să îl explic. Nici nu îmi bazez credinţa mea pe unul sau două texte izolate. Eu văd adevărata şi reala calitate de Fiu a binecuvântatului nostru Domn strălucind ca o rază sfântă prin tot Noul Testament. O văd în dragostea lui Dumnezeu atât de delicat revelată prin har, încât atunci când este înţeleasă prin credinţă, topeşte inima în mulţumire şi afecţiune. Eu văd în ea o relaţie între Tatăl şi Fiul atât de inefabilă şi veşnică, o intimitate şi o inter-comunicare între Fiul şi Tatăl, despre care putem vedea o licărire plăpândă în Ioan 17, care atunci când este simţită, penetrează sufletul cu admiraţie şi minunăţie sfântă. De asemenea, eu văd în ea singurul titlu pe care sfinţii îl posedă pentru a deveni „fii ai lui Dumnezeu,” şi astfel pentru a fi făcuţi „moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17), căci dacă El nu ar fi Fiu, atunci nici ei nu sunt fii, dar pentru că Dumnezeu este Tatăl Său, de aceea, El este Tatăl lor (Ioan 20:17). De asemenea, eu văd în ea o legătură a unirii veşnice între Biserică şi Fiul, şi prin Fiul cu Tatăl, aşa cum este exprimată aceasta de Însuşi binecuvântatul Domn (Ioan 17:21), care, priceput prin credinţă, deschide inimii credincioase o panoramă care o umple cu uimire şi adorare. Eu văd în ea o siguranţă a mântuirii aleşilor lui Dumnezeu, pentru că ea o fixează în dragostea veşnică a Tatălui pentru Fiul Său, care îi iubeşte cu aceeaşi dragoste ca aceea cu care El L-a iubit pe Acesta (Ioan 17:23); şi în fine, eu văd în ea faptul că starea slavei finale şi veşnice la care vor fi aduşi toţi sfinţii lui Dumnezeu este aceea că ei pot zări acea slavă pe care Tatăl i-a dat-o lui Isus în faptul că El L-a iubit pe Acesta (Ioan 17:24). De asemenea, eu văd că este absolut esenţial pentru susţinerea Trinităţii, că dacă am respins inter-comunicarea veşnică şi intimă a celor Trei Persoane din sfânta Trinitate, distrugem Unitatea din Divinitate, pentru că îi facem pe Ei trei Dumnezei distincţi fără vre-o relaţie necesară sau naturală care Le dă acea Unitate prin care, deşi Ei sunt Trei Persoane distincte, totuşi Ei sunt doar Un Dumnezeu. Atunci, cum aş putea eu să renunţ la un astfel de ales şi binecuvântat adevăr? Mai bine m-aş despărţi de viaţă, ştiind că dacă îmi pierd viaţa de dragul lui Hristos, o voi găsi cu siguranţă; dar dacă Îl neg, El mă va nega cu siguranţă. Oponenţii mei pot să mă insulte şi să îşi bată joc de mine, pot să mă numească un „papă,” „un nebun,” şi „un măgar,” aşa cum au făcut deja. Ei pot predica împotriva mea predicile lor abuzive, sau să scrie împotriva mea cărţile lor abuzive, şi deja am avut o parte nu mică din amândouă; dar le voi lua pe umărul meu ca ornament al meu, şi să le lipesc ca o coroană de mine (Iov 31:35, 36), căci ştiu că un astfel de tratament a fost din totdeauna soarta celor care sunt „viteji pentru adevăr pe pământ.” Este puţin pentru mine ce pot spune şi ce pot face cei care luptă împotriva adevăratei şi realei calităţi de Fiu a Domnului vieţii şi a slavei. Ei nu încearcă să lupte împotriva noastră, a celor care căutăm să înălţăm Numele Său vrednic, ci împotriva Lui pe care Tatăl L-a pus să fie Rege peste muntele Său sfânt al Sionului, şi împotriva Celui care a spus, „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” (Psalmul 2:6, 7). Ar fi mila lor dacă ei ar putea asculta avertizarea cerească „Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă!” Dar fie aşa fie nu aşa. „Ferice de toţi câţi se încred în El!” (Psalmul 2:12).
