de Theodore Beza (1519 – 1605)
Următorul articol de Theodore Beza a fost luat din capitolul trei (secţiunile 16-26) al cărţii lui Credinţa Creştină, tradusă în engleză de James Clark (Focus Christian Ministries Trust, East Essex England, 1992). Aceasta care a fost un „best seller” în timpul Reformei Protestante, şi a apărut în anul 1558 sub titlul original de Confession De Foi Du Chretien.
Cum a transformat Dumnezeu păcatul omului pentru gloria Sa
Nu ar mai rămâne nimic pentru întreaga lume decât să meargă în ruina ei (Romani 3:19). Dar Dumnezeu fiind nu numai foarte neprihănit, ci şi foarte milos, conform infinitei Sale înţelepciuni, a stabilit în mod etern o cale de a întoarce toate relele spre marea Sa glorie: spre manifestarea mai mare a bunătăţii Sale infinite (Romani 3:21-25), faţă de aceia pe care El i-a ales în mod veşnic spre a fi glorificaţi în mântuirea lor (Romani 8:29; 9:23). Şi pe de altă parte, El a întors păcatul omului spre manifestarea puterii Sale suverane şi a mâniei Lui, prin dreapta condamnare a vaselor de mânie pregătite pentru distrugere (Romani 9:22; Exod 9:6).
Sf. Augustin spune bine, „Dacă ar fi fost toţi mântuiţi, plata păcatului cerută de justiţie ar fi ascunsă. Dacă nimeni nu ar fi fost salvat, nimeni nu ar vedea ceea ce atribuie harul”.
Isus Hristos este singurul Mijlocitor ales şi promis de Dumnezeu
Această unică şi singură cale este misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu cu tot ceea ce izvorăşte din ea. Puţin câte puţin aceasta a fost promisă de la Adam la Ioan Botezătorul, publicat şi predicat de patriarhi şi profeţi, şi de asemenea simbolizat în feluri diferite din cadrul Legii (Geneza 3:15; 12:3; 18:18; 22:18; Deuteronom 18:15-18; 2 Samuel 7:12; Romani 1:2-3, etc.). Astfel, Fiul este pe deplin conţinut în cărţile Vechiului Testament, aşa că oamenii din acele vremuri au fost salvaţi prin credinţa în Isus Hristos care avea să vină.
Asemănarea şi diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament
Prin urmare nu a fost niciodată şi nici nu va fi niciodată decât un singur legământ de mântuire între Dumnezeu şi om (Evrei 13:8; Romani 3:25; 1 Timotei 2:5-6; 1 Corinteni 10:1-11; Efeseni 1:7-10; vezi întreaga epistolă către Evrei). Substanţa acestui legământ este Isus Hristos. Dar, privind la circumstanţe, există două Testamente sau „Legăminte”. Avem titlurile autentice şi conţinutul lor, pe care le numim ‚Sfânta Scriptură’ şi ‚Cuvântul lui Dumnezeu’. Unul este numit ‚Vechiul’ şi altul este ‚Noul’ (Ieremia 31:31, 32; Evrei 8:6). Al doilea este mult mai bun decât primul, căci primul l-a declarat pe Isus Hristos, însă de departe, şi ascuns sub umbrele şi imaginile care au dispărut la venirea Sa; El însăşi este Soarele Neprihănirii (Ioan 4: 23, 24).
De ce a fost necesar ca Isus Hristos să fie în adevăr om în natură, în trupul şi sufletul Său, însă fără nici un păcat
Era necesar ca Mijlocitorul acestui legământ şi această reconciliere să fie în adevăr om, însă fără nici o întinare a păcatului original sau a oricărui altuia, din următoarele motive:
În primul rând, din moment ce Dumnezeu este foarte neprihănit şi omul este obiectul mâniei Lui, datorită coruperii naturale (1 Timotei 2:5; Ioan 1:14; Romani 1:3; Galateni 4:4; Romani 8:2-4; 1 Corinteni 1:30), era necesar pentru a reconcilia pe oameni cu Dumnezeu să existe un om adevărat prin care ruinele cauzate de această corupere ar fi în totalitate reparată.
În al doilea rând, omul este constrâns să împlinească neprihănirea pe care o cere Dumnezeu de la el pentru a putea fi glorificat (Matei 3:15; Romani 5:18; 2 Corinteni 5:21). Era prin urmare necesar ca să existe un om care să împlinească în mod perfect toată neprihănirea pentru a putea să fie pe placul lui Dumnezeu.
În al treilea rând, toţi oamenii sunt convertiţi cu un număr infinit de păcate, atât interne cât şi externe; de aceea ei sunt răspunzători faţă de blestemul lui Dumnezeu (Romani 3:23-26; Isaia 53:11, etc.). Era deci necesar ca să existe un om care să satisfacă pe deplin dreptatea lui Dumnezeu pentru a face pace cu El.
În fine, nici un om corupt nu ar fi fost capabil, în oricare fel, nici chiar să înceapă să împlinească cea mai de jos din aceste acţiuni. El ar fi avut nevoie mai întâi de toate de un Răscumpărător pentru sine (Romani 8:2; 2 Corinteni 5:21; Evrei 4:15; 1 Petru 2:22; 3:18; 1 Ioan 2:1-2). Atât de mult era necesar pentru el înainte ca el să le poată obţine pe celelalte, sau nu ar fi putut face nimic pentru a-l satisface pe Dumnezeu (Romani 14:23; Evrei 11:6). Era necesar ca Mijlocitorul şi Răscumpărătorul oamenilor să fie în adevăr om în trupul şi sufletul său, şi ca el să fie, astfel, în întregime pur şi liber de orice păcat.
Era necesar ca acelaşi Mijlocitor să fie în adevăr Dumnezeu şi nu numai om (Ioan 1:14, etc.); din cel puţin următoarele motive:
În primul rând, dacă El nu era în adevăr Dumnezeu, El nu ar fi deloc Salvator, ci ar avea El însuşi nevoie de un Salvator (Isaia 43:11; Osea 13:4; Ieremia 17:5-8).
În al doilea rând, este necesar, din dreptatea lui Dumnezeu, ca să existe o relaţie între crimă şi pedeapsa ei. Crima este infinită, căci ea este comisă împotriva Aceluia a cărui maiestate este infinită. Prin urmare este nevoie aici de o compensaţie infinită; pentru acelaşi motiv, este necesar ca Acela care ar realiza aceasta ca în adevăr om să fie de asemenea şi infinit, adică a spune, în adevăr Dumnezeu.
În al treilea rând, mânia lui Dumnezeu fiind infinită, nu exista nici o tărie umană sau angelică cunoscută care ar fi purtat o astfel de povară fără să fie zdrobit (Ioan 14:10, 12, 31; 16:32; 2 Corinteni 5:19). Cel care avea să trăiască din nou, după ce a învins pe diavol, păcatul, lumea şi moartea unită de mânia lui Dumnezeu, trebuia să fie nu numai om perfect, ci şi Dumnezeu în adevăr.
În cele din urmă, pentru a se manifesta mai bine această bunătate incomprehensibilă, Dumnezeu nu a dorit ca harul său să fie doar egal cu crima noastră; El a vrut ca acolo unde păcatul a crescut, harul să fie din abundenţă (Romani 5:15-21). Pentru acest motiv, în timp ce el era creat după chipul lui Dumnezeu, primul Adam autorul păcatului nostru, era pământesc, aşa cum a arătat bine slăbiciunea sa (1 Corinteni 15:45-47). Isus Hristos, din contra, al doilea Adam, prin care noi suntem salvaţi, în timp ce era în adevăr şi perfect om, este totuşi Domnul venit din Cer, adică, adevăratul Dumnezeu. Căci, în esenţă, toată plinătatea divinităţii locuieşte în El (Coloseni 2:9). Dacă neascultarea lui Adam ne-a făcut să cădem, neprihănirea lui Isus Hristos ne oferă mai multă siguranţă decât am avut anterior. Noi speram la viaţa procurată de Isus Hristos, mai bună decât cea pe care am pierdut-o în Adam, ba chiar mai mult după cum Isus Hristos îl întrece pe Adam.
Cum a fost realizat misterul mântuirii noastre în Isus Hristos
Prin urmare mărturisim că, pentru a putea împlini legământul promis părinţilor din vechime şi prezis de gura profeţilor (Isaia 7:14; Luca 1:31, 35, 55, 70) adevăratul, unicul şi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu Tatăl (Romani 1:3; Ioan 17:5; 16:28; Filipeni 2:6-7) a luat, la vremea rânduită de Tatăl, forma unui rob. Fiind conceput în pântecul binecuvântatei fecioare Maria, prin puterea Duhului Sfânt, şi fără nici o operaţie a omului (Matei 1:20; Luca 1:28, 35), El a luat natura umană cu toate neputinţele ei, cu excepţia păcatului (Evrei 4:15; 5:2).
Cele două naturi, acea de Dumnezeu şi acea de om, au fost unite într-o singură Persoană de la momentul conceperii trupului lui Hristos
Noi mărturisim că de la momentul acestei concepţii, Persoana Fiului a fost în mod inseparabil unită cu natura umană (Matei 1:20; Luca 1:31, 32, 35, 42, 43). Nu există doi Fii ai lui Dumnezeu, sau doi Isus Hristos: ci doar Unul care este de fapt Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos. La fiecare timp proprietăţile fiecăruia dintre cele două naturi au rămas întregi şi distincte. Ca dacă divinitatea era separată de umanitate, sau umanitatea să fie dezmembrată de divinitate, sau una să fie confundată cu alta, nu ne-ar beneficia la nimic.
Isus Hristos este prin urmare Dumnezeu adevărat şi om adevărat (Matei 1:21-23; Luca 1:35). El are un suflet uman adevărat, şi un trup uman adevărat format din substanţa fecioarei Maria, şi prin puterea Duhului Sfânt. Prin aceste mijloace, El a fost conceput şi născut din această fecioară Maria, spun fecioară, înainte şi după moarte. Şi toate acestea au fost realizate pentru răscumpărarea noastră.
Sumar al realizării mântuirii noastre în Isus Hristos
El a venit deci pe pământ ca să ne atragă la Cer (Efeseni 2:6). De la momentul conceperii Sale până la învierea Sa, El a purtat pedeapsa păcatelor noastre pentru a ne putea uşura de ele (Matei 11:28; 1 Petru 2:24; 3:18; Isaia 53:11). El a împlinit în mod perfect toată neprihănirea pentru a acoperi nelegiuirea noastră (Romani 5:19; Matei 3:15). El ne-a revelat voinţa deplină a lui Dumnezeu Tatăl Său, prin cuvintele Sale şi prin exemplul vieţii Lui, pentru a ne arăta adevărata cale spre mântuire (Ioan 15:15; Fapte 1:1-2).
În cele din urmă, pentru a încorona compensaţia pentru păcatele noastre pe care le-a luat asupra Lui (Isaia 53:4-5), El a fost capturat pentru a ne elibera pe noi, condamnat ca noi să fim achitaţi. El a suferit reproşul infinit pentru a ne pune dincolo de toată ruşinea. El a fost crucificat pe cruce pentru ca păcatele noastre să fie pironite acolo (Coloseni 2:14). El a murit purtând blestemul pe care îl meritam noi, pentru a satisface pentru totdeauna mânia lui Dumnezeu prin realizarea unicului Său sacrificiu (Galateni 3:13; 2 Corinteni 5:21; Evrei 10:10, 14). El a fost pus într-un mormânt pentru a arăta adevărul despre moartea Sa, şi de a învinge moartea chiar în casa ei, adică chiar în mormânt; El nu a experimentat nici o putrezire acolo, pentru a arăta că atâta timp cât a fost mort, el a cucerit moartea (Fapte 2:31). El a fost înviat în mod victorios pentru ca, toată putrezirea noastră fiind moartă şi îngropată, noi să fim reînnoiţi în viaţa cea nouă, spirituală şi veşnică (Romani 6 şi pretutindeni la Sf. Pavel). Prin aceste mijloace, prima moarte nu mai este o pedeapsă pentru păcatul nostru şi o intrare în a doua moarte, ci, din contra, este încheierea putrezirii noastre şi intrarea în viaţa veşnică. În fine, fiind înviat şi proclamat pretutindeni în peste 40 de zile aici pentru a oferi evidenţă a învierii Sale (Fapte 1:3; 9-11), El s-a ridicat în mod vizibil şi real deasupra cerurilor, unde s-a aşezat la mâna dreaptă a lui Dumnezeu Tatăl Său (Ioan 14:2). Luând în posesie pentru noi împărăţia Sa veşnică, El este pentru noi şi singurul Mijlocitor şi Avocat (1 Tim 2:5; Evrei 1:3; 9:24), şi îşi guvernează Biserica aşa prin Duhul Său Sfânt, până la împlinirea aleşilor lui Dumnezeu, Tatăl Său (Matei 28:20, etc.).
Cum se face că Isus Hristos, fiind ridicat la cer, este totuşi aicea jos cu cei ai Lui
Noi înţelegem că glorificarea a adus nemurire trupului lui Isus Hristos, pe lângă slava suverană; însă aceasta nu a schimbat deloc natura adevăratului Său trup, un trup limitat de un anumit spaţiu şi având hotare (Luca 2:39; Ioan 20:25; Fapte 1:3). Pentru acest motiv, El a luat la Ce, din mijlocul nostru, natura Sa umană, adevăratul Său trup (Fapte 1:9-11; 3:21). El va rămâne acolo până va veni să judece pe cei vii şi pe cei morţi.
Dar în privinţa eficienţei Duhului Său Sfânt, în ceea ce priveşte Divinitatea Sa (prin care noi suntem făcut părtaşi nu numai la jumătate din Hristos, ci la tot din El şi bunătăţile Lui, aşa cum se va spune în curând), noi recunoaştem că El este şi va fi cu ai Săi până la sfârşitul lumii (Matei 28:20; Ioan 16:13; Efeseni 4:8). Aceasta este ceea ce a spus Isus Hristos despre Sine – „Pe săraci îi veţi avea întotdeauna cu voi, dar pe Mine nu mă veţi avea întotdeauna” (Matei 26:11); din nou, după Înălţarea Sa, îngerii au spus apostolilor: „Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1:11). Şi Sf. Petru spune evreilor că Cerul îl va reţine până la timpul restaurării tuturor lucrurilor (Fapte 3:21). Pentru acelaşi motiv, Sf. Augustin, urmând Scriptura, a spus bine că este necesar să ne păzim de a presa Divinitatea până la punctul de a nega adevărul trupului trupul este în Dumnezeu, dar nu este necesar să tragem concluzia că el este pretutindeni, aşa cum Dumnezeu este pretutindeni.
Nu poate fi nici o altă religie adevărată
În acest mister al răscumpărării noastre, incomprehensibil pentru raţiunea umană, Dumnezeu s-a revelat pe sine ca Dumnezeu adevărat, adică perfect de drept şi de milostiv.
Perfect de drept, în primul rând, căci El a pedepsit toate păcatele noastre cu deplină severitate (Romani 3:25; 1 Corinteni 5:21), în Persoana Aceluia care s-a făcut garant şi siguranţă în locul nostru, adică în Isus Hristos (1 Timotei 2:6; 1 Petru 2:24). În al doilea rând, El ne primeşte şi ne recunoaşte ca ai Săi dacă suntem acoperiţi cu inocenţa, sfinţirea şi neprihănirea perfectă a lui Isus Hristos (2 Corinteni 5:21; Romani 5:19; Col 2:14).
Pe de altă parte, El s-a revelat pe Sine ca perfect de milostiv, căci, găsind în noi numai motiv de condamnare, El a dorit ca Fiul Său să ia natura noastră pentru a putea găsi în El remediul care ar satisface dreptatea Lui (Romani 5:8; 1 Corinteni 1:30). Comunicându-L pe El în mod liber nouă, cu toate bogăţiile pe care le posedă El (Romani 8:32), El ne face părtaşi ai vieţii veşnice, doar prin bunătatea şi mila Sa, cu condiţia să ne prindem de Isus Hristos prin credinţă, subiect pe care îl vom dezvolta mai târziu.
Dar, din contra, orice religie care opune faţă de mânia lui Dumnezeu orice altceva în afară de singura inocenţă, neprihănire şi compensare a lui Isus Hristos, primite prin credinţă, îl dezbracă pe Dumnezeu de perfecta Sa dreptate şi mila Sa. Pentru acest motiv, o astfel de religie (de exemplu Romanismul) trebuie privită ca falsă şi amăgitoare.
