de Benjamin B. Warfield
Următorul eseu a fost publicat original în Jurnalul de Filozofie Creştină – The Journal of Christian Philosophy, vol. III., 1884, pp. 305-318.
Este oarecum o chestiune dificilă să faci distincţia dintre faptele şi relatările creştine. Doctrinele Creştinismului sunt doctrine doar pentru că ele sunt fapte; iar faptele Creştinismului devin doctrinele sale cele mai indispensabile. Întruparea Dumnezeului veşnic este în mod necesar o dogmă: nici un ochi uman nu ar putea mărturisi plecarea sa faţă de starea omului, nici o limbă umană nu putea aduce mărturie despre aceasta ca un fapt. Şi totuşi, dacă aceasta nu ar fi un fapt, credinţa noastră este în zadar, noi suntem încă în păcatele noastre. Pe de altă parte, Învierea lui Hristos este un fapt, un caz extern din cadrul cunoaşterii oamenilor pentru a fi stabilit de mărturia lor. Şi totuşi, aceasta este doctrina cordială a sistemului nostru: de aceasta atârnă toate celelalte doctrine ale noastre.
Au existat unii care, într-adevăr, au refuzat să admită importanţa esenţială a acestui fapt pentru sistemul nostru; şi chiar un critic atât de considerabil ca şi Keim s-a anunţat pe sine ca susţinător al acestui punct de vedere. Strauss a văzut, totuşi, cu ochi mult mai înseninaţi, declarând într-adevăr faptul învierii lui Hristos ca fiind „centrul centrului, inima reală a Creştinismului”, pe care stă sau cade adevărul său. Faţă de acestea, totuşi, un gânditor mai bătrân şi mai profund decât Strauss a mărturisit din abundenţă cu mult timp în urmă. Scepticul modern nu face nimic decât să repete cuvintele apostolului Pavel. Dar scepticul modern trebuie să fie debarasat de învierea lui Hristos. Acesta a recunoscut necesitatea şi şi-a aplecat toate energiile în strădanie.
Însă urmaşii Salvatorului au recunoscut şi ei suprema importanţă a acestui fapt; şi înregistrările Creştinismului conţin o masă de dovadă pentru aceasta, de o varietate atât de convingătoare şi putere convingătoare încât dilema faimosului Hume1 se dă îndărăt pe capul său. Este mult mai imposibil că legile mărturiei ar trebui să fie pe departe puse separat, încât o astfel de mărturie să fie greşită, decât ca legile naturii să fie puse separat şi ca un om să învie din morţi. Însăşi oponenţii revelaţiei fiind ei înşişi martori, mărturia cărţilor istorice ale Noului Testament dacă mărturia martorilor oculari este suficient de amplă pentru a stabili aceasta, pentru ei, un fapt absolut de zdrobitor. Este admis aproape universal faptul că Evangheliile conţin mărturie pentru învierea lui Hristos, care, dacă stă pe picioare, dovedeşte faptul; şi dacă Hristos a înviat din morţi, tot motivul şi toată posibilitatea negării oricărui fapt supranatural al Creştinismului este înlăturat pentru totdeauna.
De sigur, a devenit necesar, dar, pentru aceia care neagă o origine supranaturală a Creştinismului pentru a pune sub acuzare credibilitatea acestor martori. Este admis faptul că dacă relatarea Evangheliei ar fi într-adevăr mărturia martorilor oculari, atunci Hristos a înviat din morţi, însă este imediat adăugat faptul că Evangheliile sunt compoziţii târzii care au venit la lumină în al doilea secol – încât ele reprezintă, nu mărturia unor martori oculari, ci sălbaticele vise ale unei fantezii mitologice sau invenţiile mai primitive ale unui fals lipsit de scrupule; şi din aceasta, prin urmare, ei sunt nevrednici de creditare şi martori fără valoare faţă de fapt. Astfel, este proclamat, acest caz pretins al învierii din morţi a lui Isus că este dezgolit de toată mărturia pretinsă a martorilor; şi toată discuţia despre întrebarea dacă acesta ar fi sau nu un fapt este pentru totdeauna pus deoparte – singura întrebare rămânând aceea care se preocupă cu originea şi propagarea acestui crez fanatic.
În această poziţie îl găsim pe sceptic îngrădit – o poziţie puternică asigurată şi aleasă cu îndemânare desăvârşită. Aceasta însă nu este de neînvins. Există cel puţin două cursuri deschise pentru noi în atacarea acesteia. Am putea ori să înfuriem lucrările sau, prin a întoarce flancurile ei, să ne aducem armele noastre pentru a sta împotriva lor din spate. Autenticitatea Evangheliilor noastre este negată – noi ori am putea nega autenticitatea lor şi astfel şi caracterul mărturiei pe care îl conţin, sau am putea să renunţăm la întrebarea cărţilor atacate şi, să le folosim doar pe acelea care scepticii le declară a fi recunoscute drept autentice, şi să dovedim din ele că învierea lui Hristos a avut de fapt loc2.
Primul curs, fiind cel mai direct, este de obicei cel adoptat. Aici bătălia este intensă, însă subiectul ei nu este de îndoit. În mod intern, acele cărţi se dovedesc ele însele a fi autentice. Ele nu numai că proclamă o învăţătură absolut de originală şi evident de divină, ci ele au prezentat o biografie lumii pe care nici un om sau grupare de oameni nu ar putea să o născocească. Nici un mitolog nu ar fi putut inventa o Personalitate divino-umană – desemnând proporţiile exacte în care divinitatea şi umanitatea sa să fie arătate în viaţa sa, şi apoi să dramatizeze acest caracter printr-un curs aşa de lung de învăţătură şi acţiune fără nici o singură contradicţie sau inconsistenţă. Simplii ţărani au reuşit într-o sarcină în care o grupare de filozofi ar fi eşuat în mod sigur fără de speranţă, ceea ce poate fi justificat doar pe ipoteza că ei eu detaliat în mod simplu faptele actuale.
Din nou, sunt multe coincidenţe evident de neintenţionate în puncte minuţioase care trebuiesc observate între cartea Faptele Apostolilor şi acele epistole ale lui Pavel acceptate ca autentice, care dovedesc dincolo de orice îndoială că această carte este istorie autentică. Autenticitatea Faptelor este susţinută de cea a Evangheliei după Luca, şi mărturia acestor două întemeiază Învierea.
Dar pe lângă evidenţa internă, evidenţa externă pentru autenticitatea cărţilor istorice ale Noului Testament este incontestabilă. Succesorii imediaţi ai apostolilor le-au înzestrat pe acestea şi le-au stimat ca documente autoritare ale religiei lor unul din scriitorii acestei ere (pus de Hingenfield în secolul întâi) îl citează pe Matei ca Scriptură: un altul pune în mod explicit cartea Faptele Apostolilor printre „Cărţile Sfinte”, o colecţie ce conţine termenii comuni ai Vechiului Testament şi cel puţin o parte largă a Noului: toţi citează aceste cărţi istorice cu respect şi reverenţă. Nu există nici un fundament extern, istoric şi nici un loc nu este lăsat pentru negarea autenticităţii Evangheliilor şi a Faptelor; şi de aici, nu rămâne nici un loc pentru negarea faptului Învierii. Rezultatul unui conflict de la mijlocul secolului în această linie de atât a rezultat în justificarea triumfătoare a credibilităţii înregistrărilor creştine.
Nu ne propunem, totuşi, să luptăm în această privinţă din nou acum. Al doilea din cursurile de mai sus au fost mai puţin adoptate în mod comun, însă duce le rezultate egal de satisfăcătoare. A expune aceasta este obiectul nostru prezent. Cele mai extreme şcoli ale scepticismului admit faptul că Apocalipsa este de Sf. Ioan; şi că Romani, 1 şi 2 Corinteni, şi Galateni sunt scrisori autentice ale Sf. Pavel3. Mulţi lideri ai gândirii anti-creştine admit şi alte epistole; dar doresc să ne limităm la cea mai îngustă bază. Sarcina noastră prezentă, prin urmare, este, renunţând la toată referinţa la cărţile disputate, să arătăm că mărturia acestor scrieri mărturisite ca autentice ale apostolilor este destulă pentru a întemeia faptul Învierii. Suntem chiar gată să ne asumăm o cale şi mai îngustă. Apocalipsa este admisă că a fost scrisă de un martor ocular al morţii lui Hristos şi al tranzacţiilor ulterioare; şi cartea Apocalipsa atestă învierea lui Hristos. În ea el este descris ca Cel care a fost mort şi care a venit la viaţă (2:8), şi ca primul născut dintre cei morţi (1:5). Prin urmare, aici este admis unul că a fost un martor ocular care atestă Învierea. De dragul simplificării argumentului nostru, totuşi, vom omite mărturia Apocalipsei şi să ne întrebăm dacă ceea ce mărturisesc cele patru epistole confirmate ale lui Pavel – Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni – sunt în acord cu faptul că Hristos a înviat din morţi.
Este clar la prima privire a acestor epistole că ele au foarte multe de zis despre Înviere. Sarcina noastră este să extragem valoarea esenţială a acestor referinţe.
Am nota, dar, în primul rând, că Pavel revendică a fi el însuşi un martor ocular al unui Hristos înviat. După ce afirmă ca un fapt că Hristos a înviat din morţi şi enumeră variatele sale apariţii la urmaşii săi, el adaugă: „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8). Şi din nou, el îşi bazează apostolia sa pe această vedere spunând (1 Corinteni 9:1), „Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?” „Vederea” lui a Domnului Isus a fost, prin urmare, de un aşa fel încât ea a constituit o chemare la apostolie. Aceasta nu a fost, deci, o simplă vedere a lui Isus înaintea crucificării lui: aşa cum este dovedit din faptul că după toate apariţiile pe care le-a binevoit el după învierea sa către urmaşii săi, că Pavel l-a văzut (1 Corinteni 15:8). Rămâne adevărat, atunci, că Pavel revendică a fi un martor ocular al faptului că Hristos a înviat. Nu este de ajuns să spunem că Pavel revendică să fi avut doar o „teofanie” cum şi era – o „vedere” a duhului viu al lui Hristos, care nu ar implica învierea trupului său. Aşa cum a indicat cu mult timp în urmă Bevschlag, că întregul argument din 1 Corinteni 15 fiind desemnat să însemne o dovadă a învierii trupeşti pentru credincioşi de la învierea lui Hristos, are necesită ideea ca Pavel, ca şi ceilalţi martori aduşi ca dovadă, să fi văzut pe Hristos în trup. Nici nu este dificil să determinăm când revendică Pavel că l-a văzut pe Hristos: aceasta este admis de tot ceea ce a fost această „vedere” care a produs conversia lui şi l-a chemat la apostolie. Conform cu Galateni 1:19 ambele chemări erau simultane.
Trasând astfel conversia sa şi bazând apostolia lui pe învierea lui Hristos, nu este ciudat faptul că Pavel nu a putut să-şi menţină epistolele sale de la a fi zburlite cu însemne ale intensei cale convingeri a faptului Învierii. Comparaţi de exemplu Romani 1:4; 4:24, 25; 5:10; 6:4, 5, 8-11, 13; 7:4; 8:11, 34; 10:7,9; 15:9. Nu putem dar nega fără ridiculizare faptul că Pavel era pe deplin convins că el l-a văzut pe Isus cel înviat, şi însăşi scepticii se simt forţaţi să admită acest fapt.
Ce să facem dar cu această revendicare a lui Pavel de a fi un martor ocular? Să declarăm „vederea” sa că nu a fost una reală, ci o viziune înşelătoare? Pavel s-a gândit la aceasta în întregime şi ca o vedere. Însă ni se spune că lui Pavel i s-a dat să aibă viziuni – că el era de fapt din acel temperament spiritual entuziast – ca Francis de Assisi de exemplu – care nu distinge între ideile obiective vi şi faptele externe. Dar în timp ce trebuie admis faptul că Pavel a văzut viziuni, tot criticismul sobru trebuie să nege în întregime că el era un vizionar. Renunţând la faptul că chiar şi viziunile lui Pavel erau comunicate în mod exterior lui şi nu erau proiecţii ale unei imaginaţii bolnave, precum şi toată discuţia generală a elementelor caracterului lui Pavel, această ipoteză vizionară este zdrobită de simplul fapt că Pavel ştia diferenţa dintre „vederea” sa a lui Isus şi viziunile sale, şi enunţă distincţia dintre ele în mod tăios. Această „vedere” a fost, aşa cum el însuşi ne spune, ultima dintre ele; şi singura viziune prin care principiile oponenţilor noştri pot fi atribuite lui, acea înregistrată în 2 Corinteni 12 este descrisă de Pavel într-o asemenea manieră încât să facă contrastul foarte puternic dintre confidenţa sa în această „vedere” şi incertitudinea sa faţă de ceea ce i s-a întâmplat atunci. De sigur, nu se poate face nici un apel corespunzător faţă de istoria „falsă” a Faptele Apostolilor; dar, dacă se încearcă, este suficient să spunem că conform cărţii Faptele Apostolilor, Pavel l-a văzut pe Isus după această vedre a 1 Corinteni 15; dar că aceasta era într-o transă (Fapte 22:18 şu), şi în ciuda acesteia vederea din 1 Corinteni 15 era „ultima” dată când a fost văzut Isus. Cu alte cuvinte, Pavel atrage încă o dată o distincţie strictă între „viziunile” şi această „vedere” a sa.
Este instructiv să notăm metodele prin care se încearcă să se facă această ipoteză vizionară mai credibilă. O imagine grafică este trasată de Baur, Strauss şi Renan, despre condiţia psihologică şi fizică Sf. Pavel. El a fost atins de statornicia creştinilor; a fost adânc mişcat de grandoarea morţii lui Ştefan; a început să se îndoiască de faptul dacă învierea lui Hristos nu cumva a avut de fapt loc; şi, bolnav în trup şi distras în minte, lovit de fulgerul unei furtuni, a fost îngenuncheat în calea lui spre Damasc şi a văzut în delirul său – o viziune groaznică imaginată de sine. Ar fi uşor de arătat că punctele principale ale acestei imagini sunt contrazise de Pavel: el nu cunoaşte nimic despre distragerea minţii sau de îndoielile deschise înaintea venirii catastrofei (cf. Galateni 1:13 şu). Ar fi din nou uşor să arătăm că, pe câte era aceasta de strălucită, această imagine eşuează în a relata faptele, notabilă pentru imensa schimbare morală (recunoscută de însăşi Pavel) prin care el a fost transformat de la cel mai setos de sânge dintre fanatici în cel mai gingaş dintre sfinţi. Dar ar fi suficient pentru scopul nostru prezent că nu numai ceea ce îl lasă a fi plauzibil este legătura sa cu anumite fapte înregistrate în istoria „de necrezut”, Faptele Apostolilor. Descoperim noi înşine, dar, în această dilemă că dacă Faptele Apostolilor nu ar fi istorie adevărată, atunci aceste fapte nu ar fi folosite aşa; dacă Faptele Apostolilor ar fi într-adevăr istorie, atunci conversia lui Pavel a şi avut loc; şi din nou, dacă Fapte este adevărată, atunci şi Evanghelia după Luca este; şi Fapte şi Luca sunt destule pentru a autentifica învierea lui Hristos. În oricare caz, cauza noastră este câştigată.
În ceea ce priveşte această întreagă schemă vizionară mai avem încă o remarcă de făcut: este de notat că şi dacă ar fi mai plauzibilă decât este, aceasta tot nu ar mai fi vrednică de o consideraţie ulterioară. Căci Pavel credea în faptul învierii lui Hristos nu pentru că l-a văzut el pe Domnul, ci şi din mărturia altora. Noi am fi notat, astfel, în al doilea loc faptul că Pavel ne introduce pe alţi martori oculari ai învierii lui Hristos. El şi-a bazat evanghelia sa pe acest fapt; şi în Galateni 2:6 şu, el ne spune că evanghelia sa era aceeaşi ca cea predicată de Petru, Iacov şi Ioan. Cei trei credeau cu aceeaşi intensitate că Hristos a înviat din morţi. Am văzut deja că această mărturie în ceea ce-l priveşte cel puţin pe Ioan, este sprijinită de ceea ce el însuşi a scris în Apocalipsa. În consistenţă cu deducţia, din nou, Pavel declară în mod explicit în 1 Corinteni 15:3 şu, că Hristos cel înviat a fost văzut nu doar de el ci şi de Chifa, Iacov, şi de toţi apostolii; şi aceasta de mai multe ori. Ba mai mult: el declară că el a fost văzut de peste cinci sute de fraţi odată, majoritatea dintre ei erau încă în viaţă când Pavel a scris această scrisoare, şi a căror mărturie o invocă el. Aici, Pavel ne prezintă un nor de martori.
În respect faţă de ei următoarele fapte sunt demne de remarcat. Aceşti martori au fost numeroşi; erau cel puţin cinci sute. Ei nu erau o simplă gloată necunoscută: cunoaştem ceva de unii dintre ei şi îi cunoaştem drept oameni practici. Majoritatea dintre ei erau încă în viaţă când Pavel a scris şi el putea face apel la ei pentru a aduce mărturie pentru corinteni.
Rezultatul este că tot ceea ce este notat în 1 Corinteni este echivalent cu mărturia lor individuală. Pavel este crezut a fi un scriitor sobru şi demn de încredere; epistola aceasta se admite a fi autentică a lui; şi el în acest document contemporan provoacă un apel faţă de martorii oculari în viaţă. El nu ar fi făcut acest apel confident dacă aceşti oameni nu ar fi profesat, în mod sobru şi cinstit, că l-au văzut pe Hristos. Avem, dar, nu numai pe Pavel revendicându-se a fi un martor ocular al Învierii, ci un număr mare de oameni, peste două sute şi cincizeci care erau cunoscuţi a fi încă în viaţă când a scris el. Nu trebuie să dăm socoteală pentru revendicarea unui om care l-a văzut pe Isus viu după ce a murit acesta, ci pentru aceeaşi revendicare adusă de o mulţime. Ne va fi oare de vreun folos argumentarea cuiva că Pavel avea uneori viziuni? Şi încă mai este un punct vrednic de a fi remarcat. Martorii la care se face apel aici sunt ucenicii şi apostolii originali ai Domnului. Din aceasta rezultă două lucruri: unu, ucenicii originali au crezut că l-au văzut pe Domnul înviat; şi al doilea, ei revendică faptul că l-au văzut în a treia zi după îngroparea lui (1 Corinteni 15:4). Aceasta, conform cu Pavel, este un fapt sigur.
Notaţi apoi în al treilea rând că această mărturie (aşa cum a fost deja arătată) nu era doar absolut de convingătoare pentru apostolul Pavel, ci era aşa şi faţă de întregul trup de creştini. Pavel nu numai că şi-a bazat adevărul întregului Creştinism pe adevărul acestei mărturii, şi şi-a bazat conversia lui pe aceasta, ci şi toţi creştinii. El nu putea conta pe toţi cititorii săi că sunt la fel de ferm convinşi de acest fapt aşa cum era el. Către corinteni, galateni, romani – aceasta este dogma Creştinismului. Când Pavel doreşte să-şi dovedească apostolia sa corintenilor sau galatenilor lui nu îi este teamă să o bazeze pe faptul astfel admis al învierii lui Hristos (1 Corinteni 9:1; Galateni 1:1): când el vrea să facă justificarea noastră să pară sigură pentru romani, el face apel la învierea lui Hristos în dovedirea ei (Romani 4:24, 25). Acestea sunt doar specimene ale practicii lui. Atât aluziile propuse cât şi cele incidentale sunt făcute faţă de Înviere în toate aceste patru epistole în minţile cititorilor lui. Ori de câte ori el le scrie corintenilor, galatenilor sau romanilor, aceasta este la fel de adevărată. Luaţi în considerare forţa acestui lucru. În unele din aceste biserici, trebuie să ne reamintim, erau disensiuni, diviziuni, partide îmbrăcate într-o ostilitate amară împotriva unii altora, partide cu negare insolentă a apostoliei, sau care renunţau la conducerea lui Pavel. Cu toate acestea toate partidele credeau în învierea lui Hristos: Pavel poate face apel la toţi să accepte o doctrină bazată pe aceasta. Oponenţilor lui cei mai amari el le va dovedi apostolia lui prin a revendica că l-a văzut pe Domnul cel înviat. Este clar, deci, că învierea lui Hristos era considerată în zilele lui Pavel drept o doctrină primordială, universală şi esenţială pentru Creştinism.
Din nou, unii din cititorii lui Pavel au fost departe de a fi simplii creduli. Era o partidă în biserica din Corint, de exemplu, care, cu toate instinctele criticismului filozofic modern, revendica dreptul de a încerca pe baza raţiunii doctrinele supuse acceptării lor. Ei nu puteau accepta o astfel de absurditate cum era învierea trupurilor acelora care au adormit în Domnul: „Dacă morţii învie, cu ce trup vor învia ei?” era doar un argument din cercetările lor. Aceeaşi clasă de dificultăţi în privinţa învierii oamenilor, cum ar începe în vremurile moderne în cercetările oamenilor de ştiinţă, era în mod evident înaintea minţilor lor. Cu toate acestea ei credeau ferm în învierea lui Hristos. Când Pavel vrea să se argumenteze cu ei în privinţa învierii lor, el îşi bazează argumentul său pe fundamentul comun al învierii lui Hristos. Este clar, deci, că credulii nesocotiţi nu vor justifica acceptarea universală a acestei doctrine: oameni capabili şi mai mult decât doritori să aplice testele critice faţă de evidenţă erau credincioşi fermi în aceasta.
Şi totuşi, una dintre aceste scrisori este adresată unei biserici cu care Pavel nu avea nici o legătură personală. Aceasta nu a fost fondată de el; nu a fost vizitată niciodată de el; nu i s-a adresat înainte acesteia. Erau aceia din ea care erau opuşi faţă de cele mai dragi învăţături ale lui: erau în ea acei umili urmaşi ai lui Hristos în timp ce el se tot înfuria împotriva Bisericii lui. Totuşi, cu toţii credeau ferm aşa ca el în învierea lui Hristos. El le putea dovedi doctrinele sale cel mai bine prin a se baza pe această credinţă comună. Este clar, deci, că această doctrină nu a fost de o creştere târzie din cadrul Bisericii, şi nici nu îşi avea originea în Pavel. Aceasta a fost întotdeauna crezul universal al Bisericii: oamenii nu credeau aceasta deoarece Pavel a predicat-o, ci ei şi Pavel o credeau datorită caracterului convingător al evidenţei. Când a avut o credinţă, atât de universal acceptată ca parte a Creştinătăţii aborigene în anul 58 d. Hr., o oportunitate de a creşte spre fiinţă? Şi dacă a crescut, cum rămâne cu mărturia acelora peste două sute cincizeci care încă erau martori în viaţă faţă de acest fapt?
Aici ne-am putea opri de drept ca să adunăm rezultatele. Aceasta se pare a fi indiscutabil de evident din aceste patru epistole ale lui Pavel: Primul, Învierea lui Hristos era crezută în mod universal în Biserica Creştină atunci când aceste epistole au fost scrise: fie că existau partide pe acolo, oricât de aproape ar fi fost, totuşi ei nu tăiau prin această dogmă. Al doilea, Că urmaşii originali ai lui Hristos, incluzând apostolii săi, au revendicat a fi martori oculari ai faptului învierii sale; şi prin urmare, de la început (a treia zi) întreaga Biserică a fost convinsă de adevărul ei. peste 250 din aceşti martori erau în viaţă atunci când a scris Pavel. Al treilea, Că Biserica credea în mod universal că îşi datora viaţa ei, precum şi continua sa existenţă şi creştere, fermei sale credinţe în această dogmă. Pentru ceea ce trebuie justificat este: 1. Nu pentru crezul unui om că el l-ar fi văzut pe Domnul, ci a câtorva peste 500. 2. Nu pentru convingerea unei partide, şi aceasta după un anumit timp, că Domnul a înviat, ci crezul universal şi imediat al întregii Biserici. 3. Efectul acestei credinţe în schimbarea absolută a caracterelor şi umplerea cu entuziasm a primilor săi posesori. Şi 4. Puterea lor de propagare a credinţei lor, în clădirea pe această dogmă stranie o comuniune largă şi rapid de crescătoare, toţi devotaţi faţă de aceasta ca fiind elementul prim şi de bază al credinţei lor.
Există doar trei teorii care pot fi afirmate pentru a da socoteală pentru aceste fapte. Ori ucenicii originali ai lui Hristos au fost înşelaţi şi şi-au inventat în mod intenţionat povestea Învierii, sau ei erau amar de înşelaţi; sau că Învierea a fost un fapt.
I. Prima dintre aceste teorii, pe cât de veche este ea (Matei 28:11 şu), se admite acum pe toate părţile că este ridicolă. Strauss şi Volkmar, de exemplu, o dispreţuiesc ca o explicaţie imposibilă. Noi o vom trece cu privirea în câteva cuvinte. Trupul mort al lui Hristos stând în mormântul său gata să fie produs de evrei în oricare moment, din sine distruge această teorie. Căci trebuie să ne amintim faptul că crezul în înviere datează din ziua a treia. Ori, dacă trupul nu mai este în mormânt, unde era acesta? Trebuie ori să fi fost luat de duşmanii săi, în care caz aceasta ar fi produs o respingere a Învierii; sau să fie furat de însăşi ucenici. Noi suntem tăcuţi faţă de aceste două ipoteze, căci doar o posibilă a treia (că trupul nu ar fi fost niciodată îngropat ci aruncat peste o grămadă de gunoi) este în afara discuţiei, martorii oculari mărturisind în mod expres, conform cu Pavel, că acesta a fost îngropat (1 Corinteni 15:4 şu….). Nimeni nu se va ridiculiza pe sine în aşa fel în această eră încât să se lupte cu faptul că ucenicii au furat trupul. Aceasta nu numai că este sigur că ei nu puteau să-şi asume curajul să facă această încercare, dar însăşi ideea Creştinismului de datorare a vieţii sale unui asemenea act este mai rău decât absurd. Imaginativă, dacă ar putea cineva, această bandă de ucenici deprimaţi adunaţi şi complotând cu calm de a cuceri lumea pentru ei înşişi prin a proclama ceea ce trebuia să fie văzut pentru a fi promisiunea absurdă a vieţii veşnice prin Unul care a murit – a murit şi nu a mai înviat. Imaginează-ţi apoi să descoperi pe falsul lor un sistem de un adevăr cel mai minunat – pe acest act de răpire a unui sistem al celor mai perfecte morale. Îţi poţi imagina că trupul este furat şi adus în mijlocul lor – care credeau că pot fi înflăcăraţi spre strădania nobilă prin vederea acestuia? „Ne-am putea imagina un spectacol mult mai înspăimântător?” exclamă Dr. Nott, „decât acela al unui Hristos mort furat din cavoul său şi încercuit de deznădăjduiţii urmaşi pustiiţi după cer? Şi că aici, gândeşti tu, în camera cadaverică… în această bântuială de păcat, de falsitate, de mizerie, şi de putrefacţie, că sistemul transcendent şi nemuritor al credinţei şi moralelor creştine au fost adoptate? A fost acesta furat, deformat, cadavru lipsit de viaţă singurul punct de adunare al creştinilor? A fost oare la vederea acestuia care… a fortificat, şi a umplut cu cel mai îndrăzneţ curaj, cele mai lipsite de moarte speranţe, întregul trup al ucenicilor?” Bine au declarat oponenţii noştri această absurdă presupunere. Hristos a înviat din morţi, altfel ucenicii săi erau un grup de oameni îngrozitor de înşelaţi.
II. Atunci, va întâmpina a doua teorie cazul? Este oare faptul admis că urmaşii timpurii ai lui Hristos au fost cu toţii convinşi că el a înviat din morţi, adecvat fiind explicat de presupunerea că ei erau victimele unei amăgiri? Trebuie să ne amintim că mărturia martorilor oculari declară că Hristos a înviat a treia zi; şi avem astfel să justificăm credinţa imediată. Dar, atunci, este trupul mort al lui Isus stand în mormânt! Cum s-ar putea ca întreaga grupare a acelor oameni să fie aşa de înşelaţi într-o chestiune aşa de importantă cu mijloacele testării adevărului ei la îndemâna lor? De aici, este admis în mod comun că mormântul era gol. Însăşi Strauss recurge la ipoteza părerii de rău că apariţia Hristosului înviat a fost în toată Galileea, şi că înainte ca ce 40 de zile care au intervenit înainte ca ucenicii să se reîntoarcă la Ierusalim să treacă, locul mormântului (sau movila) a fost în întregime uitată atât de prieteni cât şi de duşmani. Însă există acea mărturie inatacabilă a martorilor oculari că apariţiile au început în ziua a treia: şi faptul egal de asigurat (Romani 6:4; 1 Corinteni 15:4), că trupul a fost aruncat pe o movilă dar că acesta era un mormânt veritabil. Aşa că mormântul gol încă ne mai priveşte. Dacă Hristos nu a înviat, cum se face că mormântul este gol? Aici este dificultatea de vârf pe care toată ingenuitatea întregii şcoli critice moderne nu a putut să o explice. A fost acesta golit de proprii urmaşi ai lui Hristos? Aceasta are fi fost o impostură, şi scepticii dispreţuiesc un astfel de mijloc: ba mai mult, ipoteza că apostolii au fost impostorii a fost deja lăsată deoparte (în paragraful anterior). A fost atunci golit acesta de duşmanii săi? Cât de curând ar fi fost produs trupul, atunci, pentru a confrunta şi a confunda o erezie atât de repede crescând! Sau dacă aceasta nu era posibil, cât de curând ar fi fost adusă înainte dovada copleşitoare a mutării trupului! Atunci cum a fost golit mormântul? Să spunem că Isus nu a fost chiar mort, şi că a reveni din leşin, el însuşi s-a furişat din mormânt? Aceasta era ipoteza lui Schleiermacher. Aceasta nu numai că este în directă contradicţie cu mărturia martorilor oculari (1 Corinteni 15:3; 2 Corinteni 5:15; Romani 15:9, etc.), care este explicit că Hristos a murit; dar aceasta a fost simţită de toţi liderii gândirii sceptice pentru a fi inadecvată ca explicaţie. Strauss însuşi şi-a spus judecata asupra acesteia. Aceasta nu numai că pune o pată ruşinoasă pe caracterul moral al Domnului nostru, ci este în sine plin cu absurditate. „Ar fi fost imposibil astfel să se greşească un om rănit, murind din epuizare, pentru Mesia aşteptărilor evreilor, sau ca mai apoi să se amplifice aceasta într-o înviere din morţi”. Un muribund în ascunziş, centrul vieţii creştine! Aceasta umple entuziasmul şi curajul din ciuda morţii a fondatorilor Bisericii! Pe lângă toate, ipoteza îi face pe apostoli ori ticăloşi ori nebuni, nici una nefiind, după cum admit scepticii, adevăr posibil. De aici, ei înşişi se unesc cu noi în a respinge ca deplin de absurd acest vis al lui Schleiermacher. Încă o dată, deci, cum am putea justifica mormântul gol? Noi nu riscăm nimic în a afirma că acest singur fapt este distructiv faţă de toate teoriile învierii lui Hristos care au fost începute în efortul nervos de a se scăpa de realitatea sa. Acel mormânt gol este destul de ajuns pentru a se putea fonda Creştinismul pe el.
Dar să presupunem pentru un moment, că am asuma imposibilul, şi să permitem lui Strauss că locul mormântului era deja pierdut. Atunci ce? Ucenicii erau deja convinşi că Hristos a înviat. Cum să justificăm această convingere invincibilă? Singurul mijloc posibil este către ipoteza uzată a viziunii. Renan trasează o imagine frumoasă a Mariei Magdalena în dragostea şi durerea ei imaginând-o că ea era îndurerată după Domnul; şi una nu chiar atât de frumoasă a credulilor ticăloşi şi idioţi dintre ucenici care au crezut-o, şi apoi, pentru că au crezut-o, şi-au imaginat că ei înşişi l-au văzut pe el. Se poate dar ca această pictură a ceea ce a fost să stea pentru testul faptelor? Mormântul ne priveşte din nou în faţă: dacă trupul încă mai era în el, nu mai era loc pentru nici o viziune sau că era în afara acestora; dacă nu era în el, cum de a ieşit atunci?
Prin a enunţa acest argument final de premisă, însăşi teoria nu poate sta în picioare. 1. Nu a fost nici o aşteptare a unei învieri, şi de aici nu e nici o bază pentru viziuni. Cam atât mergem până acum. Dacă am fi putut apela la Evanghelii am fi putut merge mai departe şi am arăta că ucenicii şi-au pierdut inima şi „imaginaţia lor era pe departe de la a crea prezenţa sensibilă a lui Isus, încât ei nu l-au mai recunoscut din prima”. Renan câştigă toate faptele pe care îşi fondează teoria sa din Evanghelii: fie ca şi el să fie respins din aceleaşi înregistrări. Cum se poate ca mintea lui Maria Magdalena să fi creat viziunea lui Isus când ea nu l-a recunoscut ca Isus atunci când el a apărut? 2. Nu era nici un timp pentru a se crede în Înviere ca ea să crească în mod mitic. Bine stabilita ziua a treia ne întâmpină aici. Şi în cadrul a 40 de zile întreaga comunitate creştină, peste 500 în număr, nu numai că au crezut ferm în Înviere, ci au crezut, fiecare dintre ei, că au văzut pe Domnul. Trebuie să justificăm aceasta. 3. Aceştia 500 sunt prea mulţi vizionari spre a fi creaţi. Era oare toată Palestina locuită de Francişi de Assisi? Ceea ce poate fi declarat despre Pavel sau Maria îşi pierde toată verosimilitatea când este declarat de toţi contemporanii lor. Şi astfel nu putem decât să concludem că toate încercările de a explica credinţa urmaşilor timpurii ai lui Hristos în înviere ca o amăgire, cade în totalitate. Dacă aceasta nu era fondată pe fraudă şi amăgire, atunci nu era oare fondată pe fapt? Se pare că nu este nici o altă alternativă: martorii oculari mărturisesc din abundenţă faţă de fapt; dacă ei nu erau nici înşelători şi nici înşelaţi, atunci Hristos a înviat din morţi.
Nu trebuie să ne imaginăm, totuşi, că aceasta este toată dovada pe care o avem despre acest mare fapt. Am lucrat foarte inadecvat la o singură venă. Există un alt curs foarte convingător de argumentare care ar putea fi bazat pe rezultatele învierii lui Hristos – în transformarea acelora care au crezut aceasta – în fondarea unui Biserici. Şi apoi, deci, există şi cealaltă formă de argument deja arătată care constă în sarcina nu prea dificilă de justificare a autorităţii Evangheliilor şi a Faptelor Apostolilor, sau a relatării incluse în ele. Luând toate liniile de dovadă laolaltă, nu este deloc extravagant să afirmăm că nici un fapt din istoria lumii este atât de autentificat cât este faptul învierii lui Hristos. Şi aceasta fiind întemeiat, toată creştinătatea este întemeiată şi ea. Elementul ei supranatural este justificat de originea sa supranaturală dovedită. Apoi, credinţa noastră nu este în zadar, şi noi nu mai suntem în păcatele noastre. Lumea a fost răscumpărată pentru Dumnezeul nostru, şi toată firea poate vedea mântuirea lui. Atunci şi Cel Atotînţelept şi Atotiubitor şi-a justificat dragostea sa pentru totdeauna. Apoi, cântecul suprem al cerului ar putea fi corespunzător repetat pe pământ: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească puterea, şi bogăţiile, şi înţelepciunea, şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea”. Apoi, putem ştii că nimic nu ne separă de dragostea sa – că însăşi moartea a eşuat în încercarea ei; şi că aceasta este astfel oferită muritorilor pentru a exprima în triumf strigătul nemuritor: „Moartea a fost înghiţită de victorie!”
____________________
Note de subsol
1. Enquiry Concerning Human Understandings, sec. 10 (1894, p. 115f.) [Cercetare referitoare la priceperile umane] „Nici o mărturie nu este suficientă pentru a stabili un miracol, decât dacă mărturia de acest fel că falsitatea sa ar fi mult mai miraculoasă decât faţa pe care se încumetă să o stabilească”.
2. O încă a treia metodă de procedură ar fi să renunţăm la toate întrebările autenticităţii Evangheliilor şi să examinăm originea şi vrednicia tradiţiei duble şi triple întruchipată în cele trei Sinoptice sau oricare două dintre ele. S-ar ajunge astfel la rezultate satisfăcătoare.
3. Astfel de extremişti individuali ca şi Bruno Bauer, Pierson şi Loman nu trebuiesc să mai fie enunţaţi aici.
Ediţia electronică a acestui articol a fost scanată şi editată de Shane Rosenthal. Aceasta este în domeniul public şi poate fi copiată şi distribuită liber.
