de Benjamin B.Warfield (1851-1921)
Publicat în 1892, de Uniunea Şcolilor Duminicale din America, Philadelphia, Pa.
Pentru a înţelege corect formarea canonului Noului Testament, este necesar să începem să ne focalizăm minţile asupra unui fapt evident, atunci când atenţia ne este atrasă. Aceasta este faptul că Biserica creştină n-a cerut pentru ea însăşi constituirea idei de “canon” – sau dacă vrem să ne exprimăm mai uzual, de “ carte(biblie)” – adică o colecţie de cărşi date de Dumnezeu ca şi regulă autoritativă de credinţă şi practică. Ea a moştenit această idee de la biserica evreiască, împreună cu Scripturile evreieşti sau “ canonul Vechiului Testament”. Biserica n-a crescut datorită unei legi naturale, ea a fost întemeiată. Şi învăţători autoritari trimişi de Cristos să întemeieze Biserica Lui, au dus cu ei, ca şi avre de mare preţ, un corp de Scripturi divine, pe care le-au impus bisericii fondate de ei ca şi cod legal. Nici un cititor al Noului Testament n-are nevoie de dovezi în acest sens; fiecare pagină a acestei cărţi dovedeşte că de la început, Vechiul Testament a fost recunoscut ca lege, de către creştini şi evrei. Biserica creştină n-a fost niciodată fără o “carte(biblie)” sau un “canon.”
Dar cărţile Vechiului Testament n-au fost singurele pe care apostolii (ca fondatori autoritativi ai bisericii, numiţi de Cristos) le-au impus proaspetelor biserici ca regulă autoritativă de credinţă şi practică. Profeţii vechiului legământ aceau aceeaşi autoritate ca şi apostolii, care au fost “împuterniciţi ca lucrători ai noului legământ”; deoarece (cum argumenta cineva) “dacă ceeea ce a trecut a fost încununat de slavă, ceea ce a rămas este în glorie.” Ei ne-au oferit nu numai evanghelia, în ea însăşi revelaţie divină, ci ne-au şi predicat-o “în Duhul Sfânt”(1 Cor 2:13). De aceea, poruncile lor erau date cu autoritate divină (1Tes.4:2), iar scrierile lor reprezentau tezaurul acestor porunci (2 Tes 2:15).” Dacã n-ascultã cineva ce spunem noi în aceastã epistolã,” spunea apostolul Pavel unei biserici (2 Tes.3:14), “însemnaţi-vi-l, şi sã n-aveţi nici un fel de legãturi cu el.” Alteia, el le face cunoscut ceea ce el le-a scris că repezintă “poruncile Domnului” (1 Cor 14:37). Evident, astfel de scrieri, facând declaraţii deplorabile în acceptarea lor, au fost primite de proasptele biserici ca având aceeaşi calitate ca şi vechea “Biblie”; adăugând cărţile ei vechi ca şi parte componentă a legii lui Dumnezeu; citeau astfel din ele la întâlnirile de închinare, o practică altfel cerută de apostoli (1 Tes.5:27; Col. 4:16; Apoc. 1:3). Bisericile primare înţelegeau Scriptuirle ca fiind neterminate, ci un canon în dezvoltare. Aşa a fost la început, pe măsură ce ele s-au adunat ca număr de la Moise la Maleahi şi au continuat să se adune câtă vreme în biserici erau oameni care “au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.”
Spunem că această plasare a noilor cărţi – date bisericii sub pecetea autorităţii apostolice – între Scripturile recunoscute ca atare a fost inevitabilă. Acest fapt este dovedit ştiinţific. De aceea, apostolul Petru, ce a scris în anul 68 A.D., vorbeşte despre numeroasele epistole ale lui Pavel ca nefiinf în contradicţie cu Scriptuirle, ci între Scripturi şi în contrast cu “celelalte Scripturi” (2 Pet.3:16) – adică, cele ale Vechiului Testament. În aceeaşi manieră, Apostolul Pavel combină, ca şi când ar fi fost un lucru obişnuit, cartea Deuteronom cu evanghelia lui Luca numindu-le “Scriptură”(1 Tim. 5:18). “ Căci Scriptura zice: „Să nu legi gura boului când treieră bucate” (Deut. 25:4) şi „Vrednic este lucrãtorul de plata lui.”Luca 10:7. ” Asemenea mod de a cita este frecvent întâlnit în literatura creştină. Policarp ( c.12 ) în anul 115 A.D. uneşte Psalmii cu Efeseni în acelaşi fel: “În cărţile sfinte…aşa cum spune în Scripturi ‘Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi’şi ‘Să n-apună soarele peste mânia voastră. ‘” Tot astfel, câţiva ani mai târziu, în aşa numita a doua scrisoare a lui Clement, după ce citează din Isaia, adaugă (2,4) “ Şi o altă Scriptură spune ‘ Am venit să-I chem nu pe cei dreptţi, ci pe păcătoşi’” – citând din Matei – o carte pe care Barnaba (97-106 A.D.) o recunoaşte dpret Scriptură. Astfel de citate sun obişnuite.
Ce trebuie subliniat acum despre aceste fapte este că ele nu reprezintă evidenţe ale unei estimări sporite, gradule ale cărţilor Noului Testament, primite iniţial la un nivl mai scăzut şi doar mai apoi recunoscute treptat ca Scripturi, ci sunt evidenţe conclusive ale estimării cărţilor Noului Testament încă de la început ca şi Scripturi, şi adăugarea lor la Scripturile deja existente. Creştini primari, n-au format, iniţial, un “canon” rival de “noi cărţi“, care doar gradat au primit recunoaştere divină şi autoritate cu “cărţile vechi”; ei au primit carte după carte din cercul apostolic, la fel de Scriptură cu cărţile vechi, şi le-au adăugat una câte una colecţiei de cărţi vechi, până când noile cărţi adăugate astfel au fost privite ca şi o altă secţiune a Scripturilor.
Cel mai timpuriu nume dat acestei noi secţiuni a Scripturii a fost modelat după numele după care era cunoscut Vechiului Testament. El era numit “Legea şi Prorocii şi Psalmii” (sau “Hogiographa”) sau, mai pe scurt, “Legea şi prorocii”, sau chiar mai pe scurt Legea; tot astfel, Biblia îmbogăţită a fost numită “Legea şi Prorocii, cu Evangheliile şi Apostolii” (so Clement of Alexandria, “Strom.” vi 11,88; Tertullian, “De Prms. Men” 36) sau, mai pe scurt, “Legea şi Evanghelia” (Claudius Apolinaris, Irineu); în timp ce noile cărţi erau numite “Evanghelia şi Apostolii” sau mai pe scurt “Evanghelia şi Apostolii” sau, cel mai pe scurt, “Evanghelia”. Acest nume timpuriu al noii Biblii, cu tot ceea ce implică relaţia ei cu vecheaşi mai scurta Biblie, este întâlnit încă din timpul lui Ignaţiu(115A.D.), care îl foloseşte repetat(ex. “ad Philad.” 5; “ad Smyrn” 7). Într-un pasaj, el arată controversele iscate între iudaizatori de Biblia îmbogăţită a creştinilor ( “ad Philad.” 6): “Când îi aud pe unii spunând”, scrie el, “ ’Până când nu voi găsi în Vechile Cărţi, nu voi crede Evanghelia‘ în vorbirea mea “Este scris”, ei răspund: “Aceasta este problema”. Pentru mine, Isus Cristos este vechea(carte); crucea şi moartea şi învierea Lui şi credinţa în El, si Vechea Carte ne-învinsă – prin care doresc, prin rugăciunile voastre să fiu îndreptăţit. Preoţii sunt, într-adevăr, buni, iar Marele Preot este mai bun ”, etc. Aici Ignaţiu apelează la “Evanghelia” ca Scriptură şi iudaizatorii obiectează, primind de la ei răspunsul pe care Augustin la formulat mai târziu în binecunoscuta zicală: Noul testament stă ascuns în Vechiul şi Vechiul Testament este clarificat în Noul. Ceea ce trebuie să observăm acum este că, pentru Ignaţiu, Noul Testament n-a fost diferit de Vechiul Testament, ci doar parte a aceleiaşi Scripturi, să zicem, un adaos, care a crescut deasupra.
Aceasta este mărturia celor mai timpurii martori – a acelora care s-au adresat bisericii iudeo-creştine. De exemplu, în acea ciudată scriere iudeo-creştină “ Testamentul celor 12 patriarhi” (Beni. 11) ni se spune, sub pretextul unei profeţii ex post facto, că “munca şi cuvintele” lui Pavel, menţionate în cartea Faptelor şi Epistolele pauline, “ar trebui scrise în Cărţile Sfinte”, şi alăturate Bibliei existente. Chiar şi în Talmud, într-o scenă care ridiculizează un “episcop”din primul veac, el este reprezentat găsindu-i pe galateni “aprofunzându-se” în acea carte care conţine “Legea lui Moise”(“Babl.Shabbath,” 116 a şi b). Detalile nu-şi au rostul aici. Este suficient să spunem că, din evidenţele aflate în fragmentele păstrate pentru noi în scrierile creştine timpurii, încă de la începutul celui de-al doilea secol (adică de la sfârşitul erei apostolice) o colecţie (Ignaţiu, Clement al II-lea) de “noi cărţi” (Ignaţiu), numite “Evanghelia şi Apostolii“ (Ignaţiu, Marcion) erau o parte din “Oracolele” lui Dumnezeu (Policarp, Papias, Clement al II-lea) sau “Scripturi” (1 Tim., II Pet., Barn. Policarp, Clement al II-lea) sau “Cărţile Sfinte”(Testamentul celor 12 Patriarhi).
Numărul cărţilor incluse în acest corp adiţional al Noilor Cărţi, la începutul secolului al doilea, nu poate fi determinată în mod satisfăcător din evidenţele din aceste fragmente. Secţiunea numită “Evanghelia” includea Evangheliile scrise de “apostoli şi însoţitorii lor”(Iustin), care, fără îndoială, erau cele 4 evanghelii pe care le-am primit i noi. Secţiunea intitulată “Apostolii” conţinea cartea Faptelor (Testamentul celor 12 Patrarhi) şi epistolele lui Pavel, Ioan, Petru şi Iacov. Evidenţa reieşită din diferite locuri este îndeajuns pentru a arăta că colecţia folosită uzual conţine toate cărţile pe care le-am primit şi noi, cu excepţia cărţilor Iuda, II şi III Ioan şi Filimon. Şi este evident să presupunem că lipsa evidenţelor timpurii pentru aceste cărţi neînsemnate se datorează, mai degrabă, dimensiunilor reduse decâtneaceptării lor.
Să tinem minte, oricum, că mărimea colecţiei poate varia, în diferite locaţii – şi, într-adevăr, din punct de veder istoric, acest lucru este demoastrat. Biblia a circulat numai în copii făcute de mână, încet şi cu mare greutate, şi o copie incompletă, obţinută, să zicem, la Efes în anul 68 A.D., ar fi rămas pentru mulţi ani Biblia acelei biserici; de asemnea, ar fi putut să fie generatoarea altor copii, incomplete şi ele din această cauză o întreagă zonă ar fi putut avea biblii incomplete. Apoi, atunci când cercetăm istoria dezvoltării canonului Noului Testament, trebuie să ne punem întrebări de genul: (1) Când a fost gata Noul Testament? (2)Când a achiziţionat prima biserică primul canon complet? (3) Când a obţinut acceptare şi răspândire universală canonul complet – Biblia completă? (4) Pe ce baze şi evidenţe au accptat bisericile ce aveau Biblii incomplete restul cărţilor?
Canonul Noului Testament a fost încheiat atunci când ultima carte autoritativă a fost dată vreunei biserici de către apostoli şi anume, când Ioan a scris Apocalipsa, în jurul anului 98 A.D. Dacă biserica din Efes a avut un canon complet când a primit Apocalipsa sau nu, depinde de faptul că o epistolă, să zicem Iuda, nu atinsese dovada autenticităţii apostoliei ei. Încă se mai fac cercetări sitorice în acest sens. În mod cert, întregul canon n-a fost unanim acceptat de biserici decât mai târziu. Biserica latină din secolele doi şi trei n-au ştiut ce să facă cu Epistola către Evrei. Dar, de la Irineu încoace, întreaga Biserică a avut Canonul aşa cum îl avem noi astăzi. Şi chiar dacă o parte a bisericii nu era complet satisfăcută de apostolicitatea uni cărţi sau a unor cărţi; şi chiar dacă au apărut îndoieli în unele părţi ale bisericii cu privire la apostolicitatea unor cărţi (de ex. Apocalipsa), creditul acordat cărţilor pe care le cunoaştem în actualul Canon a fost universal, cu toate că doar o minoritate le-a primit ma târziu, cu anumite îndoieli. Şi în fiecare caz, principiul după care o carte era acceptată şi erau înlăturate dubiile era tradiţia istorică a apostolicităţii.
Să fie clar înţeles, oricum, că nu paternitatea apostolică a calificat o carte ca făcând parte din “canon”, în estimarea primelor biserici. Paternitatea apostolică a fost asociată canonicităţii. Er pusă sub semnul îndoielii paternitatea apostolică a cărţii Evrei în vest, precum şi a cărţilor Iacov şi Iuda, fapt ce a încetinit includerea acestor cărţi în “canonul” anumitor biserici. Dar, la început, n-a fost aşa. Principiul canonicităţii n-a fost patenitatea apostolică, ci impunerea pe care apostolii au făcut-o “legii”. De aici înainte, numele pe care Tertullian l-a dat “canonului” este “instrumentum”; el vorbeşte despre Vechiul şi Noul Instrument, aşa cum noi vorbim despre Vechiul şi Noul Testament. Nu poate fi contestat faptul că apostolii au impus Vechiul Testament bisericilor pe care le-au înfiinţat, ca “Instrument” sau “Lege” sau “Canon”.
Impunerea noilor cărţi în aceleaşi biserici, prin paternitate apostolică, nu s-a redus la cărţile proprii. Prima menţiune a Noului Testament ca şi Scriptură este făcută de apostolul Pavel în 1 Tim.5:18, când asociază Evanghelia după Luca, scrisă de un om care nu a fost apostol, cu Deuteronomul. Evangheliile constituiau prima parte a Noilor Cărţi – sau “Evangheliile şi Apostolii” – despre care Iustin ne spune că au fost scrise de “apostoli şi însoşitorii lor.” Autoritatea apostolilor, ca şi fondatori divini ai bisericii, a fost cea care a stat la baza impunerii cărţilor în biserică, şi nu atât cărşile scrise de propria lor mână.
Pe scurt, bisericile primare au primit în Noul Testament, aşa cum am primit şi noi, toate cărţile pe care apostolii le-au impus bisericilor ca lege, dovedite istoric; nu trebuie să interpretăm greşit evidenţele istorice ale răspândirii încete drept o autentificare a acestor cărţi în întreaga biserică, evidenţa încetinirii “canonizării” cărţilor prin autoritatea sau preferinţa bisericii.
