de Benjamin B.Warfield (1851-1921)
Următorul eseu scurt a fost publicat iniţial în revista “Westminster Teacher” din septembrie 1889. Ediţia electronică a acestui articol a fost scanată şi editată de către Shane Rosenthal pentru Reformation Ink. Aparţine domeniului public şi este permisă copierea şi distribuirea sa.
Creştinismul este numit adesea religia cărţii. Mai corect ar fi să spunem că este religia care are o carte. Apostolii şi profeţii i-au pus bazele, oamenii care au trăit vieţi sfinte au construit deasupra, însă Isus Cristos este piatra din capul unghiului. El este singura temelie, El unicul lui cap şi doar El are autoritate în Biserica Sa. Dar El n-a ales să-şi întemeieze Biserica cu propriile mâini, vorbind Cuvântul lui Dumnezeu, spus, de exemplu, prin tunete din cer, ci printr-un corp de apostoli, aleşi şi pregătiţi de El, înzestraţi cu daruri şi haruri de la Duhul Sfânt şi trimişi în lume ca şi agenţii Săi autoritativi pentru proclamarea evangheliei pe care El a pus-o pe buzele lor şi care decât cuvântul Său autoritativ, prin care El vorbeşte. Deoarece apostolii erau reprezentanţii lui Cristos, ceea ce ei au făcut şi spus şi scris ne-a ajuns având autoritate divină. Autoritatea Scripturilor rezidă în simplul fapt că agenţii autoritativi ai lui Dumnezeu pentru întemeierea Bisericii le-a oferit autoritatea Bisericii pe care ei au întemeiat-o. Întreaga autoritate a apostolilor stă în spatele autorităţii Scripturilor şi întreaga autoritate a lui Cristos în spatele apostolilor. Scripturile reprezintă codul-lege pe care legiuitorii Bisericii l-au dat.
Dacă apostolii au fost numiţi de Cristos pentru a acţiona pentru El, în numele şi autoritatea Lui în întemeierea Bisericii – şi lucrul acesta nu-l poate pune nimeni la îndoială; şi dacă apostolii au oferit Bisericii Scripturile pentru împlinirea acestui mandat – şi aceasta fără nici o incertitudine, întreaga chestiune a autorităţii Scripturilor este stabilită cu precizie. Se observă că autoritatea lor nu se bazează pe autoritatea apostolică. Problema este că nu apostolii au scris aceste cărţi (deşi multe dintre cărţile Noului Testament sunt scrise de apostoli), ci ei şi le-au impus Bisericii ca expuneri autoritative ale credinţei şi practicii ei divine. Totuşi, autoritatea Scripturii se bazează în mică măsură pe autoritatea Bisericii. Biserica aduce mărturie cu privire la ceea ce ea a primit de la apostoli drept lege, dar asta nu oferă autoritate legii, ci recunoaşte cu umilinţă autoritatea căreia îi aparţine, chiar dacă Biserica o recunoaşte sau nu. Acest labirint în care unii se rătăcesc este similar cu autoritatea relativă a semnului indicator pe stradă; indicatorul ne poate arăta drumul cel bun dar nu ne dă dreptul să mergem pe acolo. Nu el “determină” calea, ci calea “determină” semnul indicator; şi dacă calea nu merge înspre destinaţia proprie, semnul nu poate să-I determine direcţia. Aşa că Biserica nu “determină” Scripturile, ci Scripturile Biserica. N-are nici un rost să afirmăm că Biserica a existat înaintea Scripturilor, de aceea nu depinde de ele. Chestiunea este, dacă Scripturile sunt un produs al Bisericii sau mai degrabă autoritatea care a întemeiat Biserica. Biserica n-a existat înaintea autorităţii pe care Cristos a dat-o apostolilor pentru a o întemeia, în virtutea a impunerii Scripturilor ca şi lege.
Apostolicitatea determină autoritatea Scripturii şi orice carte sau copr de cărţi date Bisericii de către apostoli ca legi trebuie să rămână în Biserică ca autoritate divină. Că apostolii au dat Bisericii Vechiul Testament, pe care l-au primit de la părinţii lor ca şi Cuvântul lui Dumnezeu, este un lucru neîndoilenic şi nu poate fi pus la îndoială. Că ei au adăugat gradual acestui corp al legii vechi o carte adiţională al noii legii, este un fapt bine-stabilit. Parţial, acest lucru este precizat direct prin mărturia lor. De aceea, Petru plasează epistolele lui Pavel alături de Scripturile Vechiului Testament ca lege pentru creştini ( 2 Petru 3:16 ); şi Pavel plasează Evanghelia lui luca alături de cartea Deuteronom (1 Timotei v.18). Toţi au scris cu autoritate (1 Cor 14:37; 2 Cor 10:8; 2 Tes. 2:15; 3:6-14 ), cu o autoritate care este mai presus de a îngerilor (Gal. 1:7-8), şi în recunoaştere imediată a lucrării Duhului Sfânt ( 1 Cor.14:37; 2 Tes. 3:6-14). Parţial, acest lucru este determinat indirect de mărturia Bisericii Primare; nu a fost o plângere aşa de mare pentru acceptanţa universală a unei cărţi ca autoritativă din partea Bisericii Apostolice, la oferta apostolică ca o autoritate pentru Biserici. Într-un fel sau altul este uşor de arătat că toate cărţile care alcătuiesc acum Biblia noastră şi pe care creştinii, din acea zi până astăzi, le-au tratat cu loialitate ca şi o lege divină prescriptivă, nici mai mult, nici mai puţin, au fost impuse Bisericii ca regulă autoritativă de credinţă şi practică.
Desigur, trebuie spus, că apostolii nu au primit această autoritate supremă de legislatori ai Bisericii fără să fie pregătiţi pentru funcţiile lor înalte, fără o pregătire anterioară în conformitate cu mintea lui Cristos, fara un control personal în lucrarea la care au fost chemaţi, fără călăuzirea Duhului Sfânt. Şi nimic nu este mai evident în scrierile pe care le-au dat Bisericii decât pretenţia că ei au făcut acest lucru numai atunci când acţionau ca şi agenţi ai lui Cristos, şi că tot ce au scris, au scris potrivit Duhului lui Cristos. Ceea ce Pavel a scris reprezenta “porunci de la Domnul” (1 Cor.14:37), pe care el le-a transmis în numele Domnului (2 Tes.3:6), iar ceea ce Petru a predicat a fost de la Duhul Sfânt (1 Pet. 1:12). Fiecare scriptură a Vechiului Testament este inspirată de Dumnezeu (2 Tim. 3:16), iar Noul Testament este aceeaşi scriptură cu Vechiul Testament (1 Tim. 5:18); toate profeţiile Scripturii au fost date prin oameni care au vorbit de la Dumnezeu, fiimd mişcaţi de Duhul Sfânt (2 Pet. 1:20) şi epistolele pauline diferă de vechile scrieri doar pentru că sunt “altele”; ele sunt, noile Scripturi de acest fel (2 Pet. 3:16). Când luăm în considerare promisiunile călăuzirii supranaturale pe care Cristos a făcut-o apostolilor (Matei 10:19,20; Marcu 13:11; Luca 21:14; Ioan 14 şi 16), în legătură cu pretenţia lor de a vorbi cu autoritate divină chiar şi în scris (1 Cor. 14:37; 2 Tes. 3:6), şi legătura dintre scrierile lor cu Scripturile Vechiului Testament cu aceeaşi autoritate divină, nu greşim să afirmăm că apostolii au pretins că au fost asistaţi în munca de dăruire a legii Bisericii lui Dumnezeu de către harul călăuzitor al Duhului Sfânt. Aceasta este ceea ce noi numim inspiraţie. Aceasta nu înlătură autoritatea umană a cărţilor. Dar pune dincolo de uman o autoritate divină. Ea oferă autorilor influenţa însoţitoare a Duhului în procesul scrierii, aşa încât cuvintele pe care ei le-au aşternut au devenit cuvintele lui Dumnezeu; şi scrierea ce a rezultat nu este doar expresia voinţei lui Pavel, Ioan sau Petru pentru biserici, ci expresia voii lui Dumnezeu. Primind aceste cărţi de la apostoli ca lege, Biserica le-a primit întotdeauna nu doar ca şi cărţi scrise de agenţii lui Dumnezeu, ci ca şi cărţi oferite de Dumnezeu prin ei, aşa că fiecare cuvânt al lor este Cuvântul lui Dumnezeu.
Să observăm că dovada autorităţii Scripturilor nu se bazează pe o dovadă anterioară a inspiraţiei lor. Chiar şi o lege neinspirată rămâne o lege. Dar atunci când inspiraţia este dovedită, ea întăreşte autoritatea lor. Dumnezeu ne vorbeşte acum, în Scriptură, nu doar prin reprezentanţii Lui, ci direct prin Scripturi ca şi Cuvântul lui inspirat. Scripturile au devenit cristalizarea voii autoritative a lui Dumnezeu. Nu spunem că creştinismul n-ar fi putu fi întemeiat, propagat sau păstrat fără aceste scrieri inspirate sau fără îmtruparea scrisă a învăţăturii autoritative apostolice. Creştinismul înseamnă să-L cunoşti pe Cristos prin orice mijloace şi astfel oamenii să audă, să creadă şi să fie mântuiţi. Dar Dumnezeu a făcut ca harul Lui să se reverse din abundenţă peste noi, astfel încât El nu numai că a făcut cunoscută răscumpărarea prin Cristos în această lume, ci a dat această expresie autoritativă prin apostoli şi le-a consolidat cu o încredere infailibilă în Cuvântul Său inspirat. Dumnezeu vorbeşte direct inimii creştine în fiecare perioadă de timp şi ne dă siguranţă din abundenţă şi securitate divină sufletelor noastre. Şi, de aceea, în loc să avem o înregistrare a revelaţie date în trecut, avem Cuvântul viu al lui Dumnezeu; în locul unei tradiţii oarecum stabilită, avem, mai degrabă, ceea cecunoaştemsub numele de “ Scripturi ”.
Un gând despre Warfield
Când m-am întors din Germania în 1906, am intrat, ca şi asistent universitar la catedra de Noul Testament, în corpul profesoral de la Princeton Tehological Seminary… Warfield era profesor de Teologie Sistematică ( sau “Profesor de Teologie Didactică şi Polemică”, ca să aibă o sonoritate şi o vigoare mai aparte). Nu se poate obţine o noţiune adegvată a colecţiei voluminoasă a lucrărilor sale. Consultă-l în majoritatea problemelor deplasate şi vei descoperi că are “literatură” asupra oricărui subiect şi este capabil să-ţi ofere căkăuzire acolo unde ai nevoie. Acum şi atunci, într-o manieră generoasă, el poate să se depărteze de la calea lui pentru a oferi încurajare unui tânăr. Bătrânul Princeton a fost un mediul în care un om s-a simţit încurajat să dea ce are mai bun.
J.Gresham Machen
Acest articol a fost pus la dispoziţie de REFORMATION INK (www.markers.com/ink). Pentru corespondenţă adresaţi-va lui Shane Rosenthal la ReformationInk@mac.com.
