de Thomas Manton
Afirmaţiile pe care le putem extrage din conţinutul predicii sunt acestea :
1. Oricâtă siguranţă am avea în faptul că Dumnezeu ne păstrează în adevăr, cu toate acestea suntem obligaţi să ne dăm toată silinţa şi să fim precauţi.
2. Strădania şi băgarea noastră de seamă pot fi folosite în a rămâne statornici în credinţa noastră în Cristos, şi în mărturisirea şi practica evlaviei.
3. Felul de a rămâne statornic pentru Cristos şi punerea în practică a evlaviei înseamnă păstrarea învăţăturilor care ne-au fost date prin sfinţii apostoli.
4. Şi că în timp ce apostolii erau în trup existau două modalităţi de a transmite adevărul – prin cuvântul rostit şi scris.
5. Şi că acum, după ce ei au plecat de mult la Dumnezeu şi noi nu mai putem primi de la ei doctrina vieţii, trebuie să rămânem credincioşi Scripturilor sau cuvintelor scrise.
Concluzie – Scriptura reprezintă tot ceea ce este suficient pentru a susţine credinţa creştină, sau conţinutul tuturor doctrinelor creştine necesare,fără a fi nevoie de un supliment al învăţăturilor nescrise, din moment ce conţine orice materie necesară credinţei, fiind astfel îndestulătoare pentru concluzionarea oricăror controverse.
„Aşadar, fraţilor rămâneţi tari , şi ţineţi învăţăturile, pe cari le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.”2 Tesaloniceni 2:15
După ce apostolul i-a îmbărbătat pe cei din Tesalonic, i-a îndemnat să rămână constanţi în adevăr, în porfida încercărilor prin care ar fi trecut. Îndemnurile pe care el li le-a adresat au fost emise în urma-1. alegerii lor (v. 13) şi 2. în urma vocaţiei lor (v.14). Povăţuirea lui, fraţilor, este aşadar de a persevera!
Observăm următoarele lucruri:
1. Suntem o seminţie aleasă, pentru că Dumnezeu ne-a ales şi ne-a chemat, oferindu-ne totodată şi puterea de a ne opune păcatului şi ispitei.
2. Rămâne să ne îndeplinim datoria, stekete – adevăr ce are conotaţia unui ordin milităresc – mai întâlnim şi altele de acest fel: „Vegheaţi, fiţi tari în credinţă..! (1Corinteni 16:13), „Staţi gata, având mijlocul încins cu adevărul…” (Efeseni 6:14). Cuvântul sugerează perseverenţă.
3. Mijloacele prin care poţi persevera păstrează învăţăturile care ne-au fost încredinţate fie prin vorbe sau prin epistole.
Aici constatăm existenţa:
1. A faptei
2. A scopului
(1). Fapta, krateite, cere determinare (un braţ puternic); cuvântul implică o rezistenţă impresionantă împotriva atacurilor, fie ale păcatului sau ale persecuţiilor. Cei din Tesalonic erau asaltaţi în ambele moduri: păgânii îi persecutau, iar unii plecaseră din biserică, astfel încât a apărut pericolul iminent al păcatului, gata de a-i perverti şi pe ceilalţi.
Ne vom referi mai întâi, într-un sens general, comun, la învăţăturile care ne-au fost date. Există două feluri: învăţăturile umane şi divine.
1. Învăţăturile omeneşti sunt anumite practice externe instituite de către om, transmise mai departe, din părinţi la copii; acestea pot fi sau nu în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu.(1) În acord cu acesta: în practica constituirii familiei Recabiţilor,obicei transmis din tată-n fiu, ei au fost atât de precişi şi conştiincioşi, încât Dumnezeu ne redă exemplul lor pentru a atrage atenţia asupra neascultării poporului Său: „Noi nu bem vin! Căci tatăl nostru, Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru ne-a dat următoarea poruncă: Să nu beţi niciodată vin…şi nici să nu zidiţi case, să nu semănaţi nici o sămânţă, să nu sădiţi vii..”( Ieremia 36:6,7). (2) Contrar Cuvântului lui Dumnezeu avem exemplul acelor Farisei din Matei 15 cu versetul 2: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor?” Invenţiile religioase ale oamenilor se opun şi sunt nocive sfintelor legi.
2. Învăţăturile divine sunt fie doctrine revelate de către Dumnezeu, fie instituiri sau practici alese de către El pentru a fi folosite în biserică. Acestea reprezintă baza credinţei, a închinării şi supunerii noastre. Întreaga doctrină a evangheliei este o învăţătură transmisă şi încredinţată nouă prin mesageri aleşi, după cum au fost apostolii: „Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de ine, şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat! (1 Corinteni 11:2). Aşadar, păstrarea învăţăturilor nu este nimic altceva decât neclintirea de la doctrina apostolică.
Urmează apoi, în al doilea rând, repartizarea învăţăturilor pentru ca să nu poată fi acuzate în nici un fel de vreo înşelăciune, de aceea el spune fie prin vorbe sau prin epistola noastră, şi anume că acestea sunt rostite când este prezent acolo, sau transmise prin epistolă când este absent; mai mult, el spune nu epistole, ci epistolă, referindu-se la prima persoană care le-a scris. Ei erau obligaţi în a demonstra atât credinţă, cât şi supunere, pentru că fie prin vorbe sau scrieri, autoritatea apostolică era aceeaşi. Pentru a vă ajuta să înţelegeţi mai bine această afirmaţie, voi dezbate, în cele ce urmează, câteva teorii.
Afirmaţia 1 – Oricâtă siguranţă am avea noi în faptul că Dumnezeu ne păstrează în adevăr, suntem cu toate acestea, obligaţi să ne dăm toată silinţa şi să fim precauţi, pentru că apostolul ne-a spus că Dumnezeu îi alesese şi îi chemase la credinţa în adevăr, şi totuşi, mai afirmă: „Fraţilor, staţi tari!” prima cauză sună cam aşa: (1). Când intenţionăm să ajungem la capăt, trebuie să utilizăm anumite metode, altfel simpla intenţie şi dorinţă ni se vor părea suficiente, iar pentru atingerea oricărui rezultat avem nevoie de nimic mai mult decât de voinţă; altfel, leneşul ar fi cel mai înţelept om din lume, cel care ar nespus de multe dorinţe, deşi el nu este dispus să muncească; însă experienţa de zi cu zi arată că rezultatul nu poate fi obţinut fără o muncă sârguincioasă: „Leneşul doreşte mult, şi totuşi n-are nimic, dar cei harnici se satură” (Proverbe 13:4); aceasta este răsplătită cu ceea ce i se cuvine. (2)Indiferent dacă alegerea, chemarea sau promisiunea lui Dumnezeu ne asigură nouă rezultatul, noi nu trebuie să acordăm o atenţie sporită folosirii sârguincioase a mijloacelor. O asemenea noţiune sau concepţie poate exista în inimile oamenilor, şi de aceea vă chem să o dezvoltăm prin următoarele consideraţii.
1. Decretul lui Dumnezeu constă atât în obţinerea finalităţilor, cât şi în mijloacele folosite, căci toate scopurile sale sunt îndeplinite prin metode adecvate. „…căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului” (2 Tesaloniceni 2:13), căci fără credinţă şi sfinţenie nici un om nu – L va vedea pe Dumnezeu sau va putea scăpa de condamnare. Dumnezeu l-a asigurat pe Pavel că „nici unul nu va pieri din voi nu va pieri; şi nu va fi altă pierdere decât a corăbiei” ( Faptele Apostolilor 27:22); şi totuşi, mai târziu, Pavel le spune „Dacă oamenii aceştia nu vor rămâne în corabie, nu puteţi fi scăpaţi” (v. 31). Cum pot fi compatibile asigurarea primită de Pavel de la Dumnezeu cu grija apostolului pentru marinari? Depinde scopul lui Dumnezeu de voia instabilă şi de acţiunile oamenilor? Răspunsul – nu ca şi cauză, de unde îşi primeşte forţa şi tăria, ci ca şi metode, stabilite de asemenea de Dumnezeu, pentru înfăptuirea decretului Său, căci, prin aceeaşi dispoziţie, Dumnezeu stabileşte următorul lucru pe care-l va face, cât şi metodele prin care îl va înfăptui; şi pentru că Dumnezeu ne-a revelat prin cuvântul Său conjunctura ţinta şi mijloacele Sale, este de datoria omului ca el să folosească aceste mijloace, fără a aştepta atingerea ţintei fără ele. Dumnezeu intenţiona să-i salveze pe toţi din corabie, şi totuşi marinarii trebuiau să se adăpostească în corabie; de aceea, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Dacă noi separăm aceste lucruri, Dumnezeu nu-Şi va schimba povaţa, ci noi Îi vom deforma porunca spre propria noastră nenorocire.
2. Dumnezeul care ne-a îndemnat să-I credem promisiunile, este Cel care ne-a interzis în a-I testa providenţa. Matei 4:7 Noi Îl ispitim pe Dumnezeu deseori atunci când dorim ca El să ne dea dovezi extraordinare a purtării Lui de grijă faţă de noi, atunci când metodele obişnuite ne vor servi sau ne vor fi folositoare nouă.
3. Deşi metodele nu par să aibă vreo legătură cu deznodământul, totuşi, Dumnezeu le-a folosit pentru realizarea ţintei, deci trebuie să le utilizăm şi noi. Spre exemplu – Naaman –Dumnezeu era hotărât să Îl vindece, dar Naaman a dorit să aleagă calea lui, în pofida copilăriei şi îngâmfării sale: „Du-te şi scaldă-te de şapte ori în Iordan; şi carnea ţi se va face sănătoasă şi vei fi curat” (2 Împăraţi 5:10). Comparaţi cu versetul 13: „Părinte, dacă proorocul ţi-ar fi cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut?”. În Ioan 13 cu versetele 6,7 îl vedem pe Petru care trebuie să accepte ca Domnul Isus să-i spele picioarele, chiar dacă el nu vedea atunci beneficiul. La fel avem şi exemplul omului orb care a trebuit să accepte ca ochii să-i fie unşi cu lut, iar mai apoi să se scalde în scăldătoarea Siloamului (Ioan 9:6,7), deşi am crede că lutul mai degrabă ar îngreuna, şi nicidecum nu i-ar vindeca ochii, sau am yice că scăldătoarea nu ar fi putut să-i îndepărteze orbirea: însă, metodele alese de Dumnezeu trebuie folosite, indiferent de neverosimilităţile pe care le-am percepe noi.
4. Când voia lui Dumnezeu este exprimată în mod clar în ce priveşte un eveniment, El are deja pregătite căile prin care va îndeplini acel lucru. Spre exemplu, în 2 Împăraţi 20:5-7 citim despre faptul că Dumnezeu era pe deplin hotărât să mai adauge încă 15 ani vieţii lui Ezechia, şi totuşi a trebuit să se mai facă ceva: „Luaţi o turtă de smochine. Au luat-o şi au pus-o pe umflătură. Şi Ezechia s-a vindecat.” Acest lucru ne-a demonstrat pe deplin că nici o promisiune din partea lui Dumnezeu, sau vreo asigurare de-a noastră, nu va împiedica utilizarea mijloacelor; Dumnezeu va acţiona prin intermediul lor, şi nicidecum nu se va lipsi de ele.
5. Când vorbim despre lucrurile spirituale, siguranţa îndeplinirii unui fapt este o încurajare a hărniciei, şi nicidecum a lenei: „Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El! (1 Ioan 2: 27,28). Perspectiva stăruinţei ne încurajează în a depune eforturi, pentru ca să putem înainta, şi să propăşim prin diligenţă, decât să întreţinem garanţia, sau să permitem infiltrarea libertăţii trupeşti: „Eu deci alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg” (1 Corinteni 9:26); noi trebuie să fim entuziasmaţi în ceea ce facem, pentru că avem siguranţa că metodele vor fi eficace.
Afirmaţia 2 – Datoria noastră este să rămânem statornici în credinţa în Cristos şi în practicarea evlaviei, în pofida oricărei ispite care s-ar ivi. „A sta neclintit” este mai degrabă o expresie militară, făcând aluzie la un soldat care rămâne pe poziţie, prin aceasta demonstrând opusul a două lucruri:(1) O fugă ruşinoasă; (2) O revoltă trădătoare.
1. O fugă ruşinoasă implică copleşirea fiinţei noastre de către povara zilnică a cărei cauză o constituie numeroasele probleme pe care le întâmpinăm datorită susţinerii adevărului: „De aceea luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, ţi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efeseni 6:13). Încercarea lor era reprezentată de către necazurile şi persecuţiile cu care erau confruntaţi. Apărarea lor se baza numai pe armătura lui Dumnezeu, care este formată din şase elemente – cingătoarea adevărului şi a sincerităţii, ea fiind un sprijin pentru noi aşa cum ar fi una materială pentru spatele nostru; apoi, platoşa neprihănirii, sau o înclinaţie sfântă şi o dorinţă în a ne face datoria faţă de Dumnezeu în toate lucrurile; urmează scutul credinţei, sau o devotament neclintit faţă de adevărurile Scripturii, fie având forma unei porunci, promisiuni sau a unei avertizări;apoi, coiful mântuirii, sau ceea ce reprezintă o aşteptare sigură şi puternică a slavei viitoare, şi trebuie să avem picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii, simbolizând pregătirea pentru a răbda orice oprelişte în propovăduirea Numelui lui Cristos, Cel care ne-a împăcat cu Dumnezeu, şi nu în ultimul rând, sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Acum dacă vom purta această armătură, oare la ce ne va folosi ea? La a rămâne neclintit şi la a rezista; primul verb îl atribuim unui soldat,iar al doilea reprezintă poziţia unui cuceritor; noi trebuie să rămânem neclintiţi până războiul va fi câştigat, iar apoi să rezistăm până când domnia întunericului va fi biruită odată pentru totdeauna. Astfel decurge calea noastră spre cer, presărată cu conflicte şi cuceriri, anunţând triumful nostru.
2. O revoltă trădătoare, sau o cedare în faţa inamicului prin acceptarea acelor lucruri care se situează împotriva Împărăţiei lui Cristos: „Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit” (2 Timotei 4:10). Cei nehotărâţi în inima lor reprezintă cel mai rău tip de apostaţi (nelegiuiţi), şi anume cei care îşi pierd dragostea pentru Dumnezeu, şi plăcerea de a umbla în căile Lui, dorinţa de a fi răsplătiţi într-un mod glorios, renunţând pentru o plăcere minoră, un profit neînsemnat sau splendoarea vieţii, „care pentru mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut” ( Evrei 12:15,16). Unii eşuează în plăcerile lor,dar cea mai mare parte dau greş datorită înclinaţiei păcătoase a voii lor; ei sunt nişte oameni care pun accentul pe tot ceea ce e trupesc, profan, nişte nelegiuiţi care nu au înfrânt niciodată mentalitatea lor lumească.; ei preţuiesc lucrurile care nu le îngrădesc pofta lor carnală şi care îi vor scuti de suferinţă. Pornirea inimilor unor astfel de oameni triumfa cu uşurinţă peste puterea raţiunii lor.
Afirmaţia 3 – mijlocul prin care putem să rămânem statornici este acela de a păstra învăţăturile pe care ni le-au transmis sfinţii apostoli. În cele ce urmează vom demonstra: (1) că doctrina creştinismului propovăduită de apostoli este o învăţătură; (2) şi că păstrarea învăţăturii cu o voinţă de neclintit atunci când alţii vor dori să o deformeze, acesta constituie modul perseverenţei noastre.
1. Voi dovedi că doctrina creştinismului este o învăţătură folosindu-mă de două argumente.
(1) chestiunile care nu sunt evidenţiate prin intermediul naturii sau nu sunt revelate imediat de către Dumnezeu nouă pot fi fie o invenţie fie o învăţătură. O invenţie reprezintă un anumit lucru în religie care nu este reliefat nici prin lumină naturală, nici în acord cu raţiunea sănătoasă, ci reprezintă o plăzmuire creată cu abilitate, elaborată de mai mulţi şi infiltrată prin diferite moduri în crezul lumii. Invenţiile de acest fel au reprezentat „boala” omului, şi nicidecum remediul lui: „Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii” (Eclesiastul 7: 29). Când filosofii au meditat asupra subiectului numit religie au adus la suprafaţă şi au promulgat o himeră unică: „Fiind că măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit.”(Romani 1:21,22) Aceste invenţii au devenit treptat parte a naturii lui Dumnezeu; ele nu erau utile omului pentru că rana mare a caracterului uman era nevindecată aceasta fiind de fapt frica de moarte şi judecata nepărtinitoare a lui Dumnezeu (Romani 1: 32), astfel încât nu a fost posibilă tihna omului. Cu siguranţă că Evanghelia nu a făcut parte din această categorie, nefiind o invenţie umană ci o revelaţie a lui Dumnezeu; o descoperire care nu a fost făcută în persoană ci izvorâtă din inima lui Dumnezeu prin Isus Cristos, şi prin El manifestată martorilor aleşi care au putut dezvălui tuturor acest mister ori taină. Aşadar, din moment ce Scriptura nu este o simplă plăsmuire, ci cuprinde multă învăţătură, sau, cu alte cuvinte,o revărsare a adevărului însoţind mărturia Aceluia care a venit să povăţuiască lumea; nu este o creaţie omenească, ci o taină descoperită de către Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Cristos. De aceea este scris: „ cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare” (Evrei 2:3,4); să fi vorbit mai întâi Domnul, şi apoi Scriptura să ne fi fost confirmată prin cei care L-au auzit? Să-i fi acceptat Domnul ca martori? Într-adevăr, Cristos a încredinţat-o apostolilor, iar ei au transmis-o mai departe: „Şi ce-ai auzit de la mine, în faşa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, cari să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2 Timotei 2:2). Apostolii au primit evanghelia de la Cristos, iar bisericile şi slujitorii ei, de la apostoli, urmând ca aceasta să fie transmisă mai departe, până când Scriptura a ajuns şi în zilele noastre; aceasta este baza credinţei noastre în Adevăr, şi a mărturisirii numelui lui Isus. Această mărturie, descoperită şi transmisă nouă prin cele mai credibile mijloace şi de care nu avem nici un motiv să ne îndoim, este atât de autentică, ca şi cum L-am fi auzit pe Cristos ori pe apostolii Săi, în persoană; căci noi avem cuvântul lor scris, deşi nu îi putem auzi propovăduit cu voce tare, autoritatea lui rămânând la fel de puternică. Acesta a rezultat în urma învăţăturilor constante date bisericii, cât şi confirmarea adepţilor şi inamicilor cuvântului, care încă îl mai apelează ca pe un document public autentic, din moment ce au fost atestate de către biserică, aparţinând lui Dumnezeu, şi ca atare constituindu-se ca o sursă de pocăinţă şi sfinţire a multor suflete de-a lungul anilor. Având sprijinul acestor adevăruri divine, creştinismul a reuşit să depăşească toate momentele dificile de pe parcurs, căci nici forţele opresive nu au reuşit să-i stăvilească desfăşurarea, şi nici disputele iscate de către duşmani nu au pus capăt practicării lui; Cuvântul a fost primit şi transmis din generaţie în generaţie, deşi s-a întâmplat ca uneori să fie comunicat la mari intervale de timp. Faptul acesta ne uneşte, chiar dacă noi nu am văzut persoanele şi miracolele prin care mesajul a fost confirmat sau nu am auzit prima relatare. Totuşi, înmânarea învăţăturii nouă constituie baza credinţei noastre, de acea îi acceptăm Cuvântul şi suntem incluşi şi noi în rugăciunile Domnului Isus, pentru că El a promis să rămână cu noi până la sfârşitul veacurilor.(Matei 28:20)
(2) Următorul argument ar spune aşa: religia creştină trebuie să aibă la bază o învăţătură, în mare parte datorată faptului că aceasta îi constituie fundaţia, ea însăşi fiind o chestiune de credinţă.(1)
Totul a pornit de la faptul că Fiul lui Dumnezeu a venit de la Dumnezeu pentru a ne îndrepta pe noi spre Dumnezeu; cu alte cuvinte, a luat chip de om, a povăţuit lumea în conformitate prin doctrina şi exemplul Său, ca în cele din urmă să moară pentru păcătoşi, confirmând atât prin viaţa cât şi prin moartea Lui scopul misiunii sale care a dovedit încă o dată că El este Fiul lui Dumnezeu şi Salvatorul lumii. Acum, avem nevoie de o mărturie, o învăţătură, o relatare, care necesită a fi limitate printr-un timp şi loc determinat. Nu ar fi fost potrivit ca Isus să facă tot timpul minuni, să moară, să învie şi să se înalţe la cer la nesfârşit, pentru fiecare om; a fost nevoie ca aceste lucruri să aibă loc o singură dată, într-un loc de pe pământ, în apropierea unor martori distincţi, dar pentru că răspândirea învăţăturilor avea un nivel global, ei au fost cei prin care acestea au fost răspândite; aceste lucruri pot fi dovedite prin martori credibili şi aceasta a fost măreaţa slujbă atribuită apostolilor(Faptele Apostolilor 1:8, 21:22, 2:32, 3:15, 10:39, 40, 41). (2)Pentru că este o problemă legată de credinţă, doctrina este bazată pe această chestiune. Nu putem spune că acceptăm un lucru decât pe baza unei relatări sau mărturii. Pot cunoaşte un lucru prin simţ sau raţiune, dar nu pot să-l cred decât în ,măsura în care el este declarat sau înfăţişat mie printr-o mărturie credibilă. Aşa după cum susţinem că putem vedea lucrurile pe care le percepem cu ochii noştri, sau prin simţul văzului şi cunoaştem acele lucruri redate de raţiune, sau o demonstraţie sigură, tot astfel se spune că credem acele lucruri care ne sunt susţinute de către o mărturie şi prezentare. Spre exemplu, dacă te întreabă cineva: crezi tu că soarele străluceşte ziua-n amiază? ,tu vei răspunde – nu cred,dar o văd. Aşadar dacă cineva te întreabă – crezi tu că doi înmulţit cu doi fac patru şi trei înmulţit cu doi rezultă şase?, tu vei răspunde: nu cred dar cunosc lucrul acesta pentru că o raţiune sigură şi evidentă îmi spune că doi este jumătatea lui patru, trei este jumătatea lui şase, căci fiecare întreg consistă din două jumătăţi. Însă dacă cineva te-ar întreba – crezi tu că soarele este mai mare decât pământul? , tu vei spune – da, cred, pentru că deşi ochiul tău nu a descoperit acest lucru şi chiar dacă nici un alt om neştiutor nu cunoaşte o demonstraţie a acestuia, totuşi având autoritatea oamenilor învăţaţi, care dovedesc competenţe în acest caz, ar fi o adevărată încăpăţânare absurdă de a nu crede acest fapt. Aplicaţi acum acest lucru misterelor dumnezeirii revelate în evanghelie : Dumnezeu nu poate fi văzut de către ochiul uman, pentru că este invizibil, nici descoperit sau înţeles de raţiunea umană, pentru că El depăşeşte raţiunea umană, totul depinzând de dragostea şi voia arbitrară a lui Dumnezeu(Ioan 3: 16). Totuşi tu Îl accepţi, pentru că Dumnezeu s-a revelat profeţilor şi apostolilor; El Însuşi fiind Adevărul şi Înţelepciunea, nu poate înşela sau nu poate fi înşelat; prin urmare îl crezi cu siguranţa unei credinţe divine, şi nu mai ai îndoieli în ceea ce îl priveşte aşa cum te raportezi lucrurilor pe care le vezi cu proprii ochi, şi le cunoşti şi înţelegi datorită unei demonstraţii sigure. Simţul văzului poate fi înşelat, iar raţiunea umană poate greşi, dar este imposibil ca Dumnezeu să se amăgească sau să fie amăgit. S-a dovedit de multe ori că oamenii preferă autoritatea şi reputaţia unui om pe care ei îl consideră în mintea lor a fi înţelept şi destoinic; spre exemplu, acel om care crede că soarele este mai mic decât pământul, totuşi el nu se încăpăţânează să îşi susţină opinia când aude faptul că un filosof priceput şi renumit afirmă contrariul. „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui dumnezeu este mărturisirea, pe care a făcut-o El despre Fiul Său.”(1 Ioan 5:9) Dacă această mărturisire a lui Dumnezeu este înfăţişată prin mesageri autorizaţi ca fiind fundamentul credinţei, ce poate fi aceasta altceva decât învăţătura? Credem în Dumnezeu datorită faptului că am auzit despre El printr-un „Propovăduitor” (Romani 10 : 14).Propovăduitorii obişnuiţi ne prezintă voia Lui însă cei remarcabili o confirmă; predicatorii de rând ne înştiinţează, însă Cristos şi apostolii ne oferă siguranţă; iar prin mărturisirea şi învăţătura lor, credinţa noastră se contopeşte în cele din urmă în Adevăr care este Dumnezeu.
2. Păstrarea acestei învăţături reprezintă cel mai minunat mod de a rămâne statornic în credinţa în Isus Cristos şi în proclamarea Numelui Său, pentru că în Cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit de Cristos şi apostoli Săi, există o călăuzire clară, cât şi promisiuni certe pe care oricine se poate baza. Pentru că nimic din ceea ce au făcut ei de cunoscut despre Cristos nu a fost o invenţie, ci purul adevăr, căci ei fuseseră părtaşi la cele întâmplate (2 Petru 1:16,17, 1 Ioan 1:1-4) şi astfel ei puteau susţine atât autoritatea poruncilor sale cât şi siguranţa promisiunii Lui, şi acestea toate cu un drept absolut. Fără această revelaţie noi nu am avea nici o credinţă, nici o autoritatea căreia să ne supunem, sau vreo întrezărire a unei şanse de a fi fericiţi. Pentru că nu putem aştepta de la Dumnezeu ceva ce El nu a promis, sau să facem ceva ce El nu a poruncit; nu putem aştepta fericire de la El în necazurile sau problemele noastre fără a ţine cont de voia Lui permisivă si de asigurarea Lui. Însă, în această doctrină încredinţată nouă, găsim tot ceea ce avem nevoie: credinţă, dependenţă, fericire – toate fiind suficiente în a împlini dorinţele oricărui om. (1) Nu poţi să ai o credinţă adevărată până când nu dispui de o mărturie clară a revelaţiei lui Dumnezeu, deoarece credinţa înseamnă încrederea în lucrurile pe care Dumnezeu Însuşi le-a făcut de cunoscut. Nu se poate numi credinţă, ci fantezie dacă am crede nişte lucruri pe care El nu le-a revelat, sau nu se poate numi încredere corespunzătoare atunci când avem siguranţa că ne va da ceea ce El nu ne-a promis niciodată; aceasta ne-ar expune la o reală dezamăgire, de aceea nu vom avea nicicând stabilitatea necesară decât atunci când vom rămâne neclintiţi în învăţătura care izvorăşte direct din Dumnezeu. (2) Nu putem vorbi de supunere, pentru că aceasta înseamnă să îndeplinim ce ne porunceşte Dumnezeu pentru că aşa a spus El. Motivul fundamental al supunerii implică luarea în considerare a voii lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 4:3, 5:18, 1 Petru 2: 15). Să facem ceea ce Creatorul nu ne-a cerut, utilizând alte motive, nu înseamnă supunere; în situaţiile dificile, sufletul nu-şi poate îndeplini datoria până când noi nu suntem convinşi că aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi. Acum, pentru a cunoaşte voia Lui, noi suntem deseori îndemnaţi să consultăm Scripturile, dar nu ni se cere să consultăm biserica, pentru a descoperi ce învăţătură posedă ea în instruirea noastră în a ne face datoria. (3) Nu putem aştepta să avem siguranţa fericirii. NU putem fi siguri de aceasta până când nu ştim din ce categorie facem parte atunci când Cristos ne va judeca, şi anume dacă vom fi printre cei răsplătiţi sau pedepsiţi în ziua din urmă. Acum, El ne va judeca „după Evanghelie” (Romani 2:16, 1 Tesaloniceni 1:8). Supuneţi-vă Evangheliei şi veţi avea parte de o călăuzire desăvârşită înspre fericire, însă dacă veţi neglija această măreaţă salvare, sau veţi fi necredincioşi în trăirea ei, acest Cuvânt vă va condamna, şi Dumnezeu va confirma sentinţa acestuia.
Afirmaţia 4 – În timpul vieţii apostolilor, existau două modalităţi de propovăduire a adevărului, şi anume prin vorbe sau prin scriere. Apostolii au călătorit foarte mult şi L-au propovăduit pe Cristos; cea mai evidentă dovadă este cartea faptele Apostolilor, pe care consider că nu e nevoie să o citez aici în întregime pentru a mă face crezut. Nu doar că au predicat, ci au şi scris, ambele lucruri făcându-le simţind îndemnul Duhului Sfânt, care le-a direcţionat călătoriile, şi i-a inspirat în scrierea epistolelor. Prin faptul că ei nu au putut fi întotdeauna prezenţi în bisericile nou plantate, prin apariţia unor erezii sau a unor discordii care nu au putu fi evitate din mijlocul creştinilor nestatornici, Dumnezeu a folosit aceste fapte în beneficiul bisericii de mai târziu. Aflaţi într-o împrejurare sau alta, apostolii s-au văzut nevoiţi a scrie, „m-am văzut silit să scriu…” (Iuda 3).În Vechiul Testament, Dumnezeu a dat legea cu multă măreţie şi putere, după aceea permiţând ca a să fie scrisă pe table de piatră pentru a putea fi utilizate constant de către poporul Său; la fel şi profeţii, mai întâi şi-au rostit profeţiile, iar apoi le-au scris; apostolii au propovăduit mai întâi doctrina evanghelică, mai apoi încredinţând-o prin scris generaţiilor următoare. Şi chiar dacă toate lucrurile transmise de către ei nu a fost cuprinse într-o singură predică sau epistolă, totuşi, treptat, canonul Noului Testament s-a constituit şi a fost făcut desăvârşit prin scrierile evangheliştilor şi a apostolilor.
Afirmaţia 5 – Chiar dacă apostolii au plecat demult la Dumnezeu, şi noi nu mai putem primi prin vorbe doctrina vieţii, trebuie să rămânem credincioşi Scripturilor, Cuvântului scris. (1) Suntem învăţaţi să facem aceasta de către Cristos şi apostolii Lui. Isus a apelat întotdeauna la scrierile Vechiului Testament, atât împotriva tradiţiilor, pe care El le condamna (Matei 15:2), cât şi împotriva proorociilor false: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi (Luca 16:31). Apostolii au recurs la această dovadă: „şi am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus proorocii şi Moise că are să se întâmple” (Faptele Apostolilor 26:22). Când ei au susţinut că au fost martori, şi că aşadar mărturia lor este una veridică, totuşi ei au spus „Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare, la care bine faceţi că luaţi aminte…”(2 Petru 1:19). N-ar fi oare un lucru înţelept din partea noastră să facem şi noi la fel? (2) Noi trebuie să rămânem credincioşi Scripturii deoarece aceste lucruri au fost scrise pentru noi: „Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (1 Ioan 1:4).Apostolii, pregătindu-se de părăsirea acestei lumi, erau conştienţi de nestatornicia gândurilor omeneşti, şi de pericolul coruperii doctrinei creştine, dacă nu rămânea în urma lor o scriere autentică; de aceea ei au scris atât de complet încât nu mai avem nevoie de nimic pentru a ne desăvârşi bucuria ori fericirea.(3) Datorăm fidelitate şi datorită faptului că Scriptura este perfectă. Perfecţiunea sa este evidenţiată şi prin finalitatea şi prin scopul folosirii ei, şi anume acela de a ne aduce la cunoştinţă acele lucruri care privesc credinţa, sarcina şi fericirea noastră. (1)Mai întâi credinţa în Cristos. Dacă sunt scrise îndeajuns de multe lucruri despre acest scop, nu mai avem nevoie de învăţături nescrise pentru a ne completa trăirea. Sfântul apostol Ioan ne spune că ar fi putut scrie mult mai multe lucruri, „dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui”(Ioan 20:30,31). Cu siguranţă că nimic nu poate produce credinţa n Cristos; scopul este emis în mod suficient, autorizaţia revendicării este aşternută într-un nou acord, iar încurajările de a crede sunt clare şi puternic exprimate. Ce ar putea cere omul mai mult de-atât? Are o regulă perfectă, desăvârşită prin felul ei, şi prin modul la care foloseşte.(2) În al doilea rând, Scriptura ne face de cunoscut slujba noastră; aceasta este susţinută îndeajuns. Apostolii ne spun că harul Lui Dumnezeu, fie luat în mod obiectiv ca harul din evanghelii, sau, subiectiv, harul din inimile noastre, ne învaţă: dacă îl privim ca pe unul impersonal, acesta porunceşte, direcţionează; luat ca har subiectiv, acesta convinge şi învaţă ce să faci, „ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie…”( Tit 2:12). Aici sunt enumerate toate părţile constituente ale slujbei unui om: cumpătarea se raportează la stăpânirea de sine, dreptatea la relaţionarea la semenii noştri, şi evlavia se referă la apropierea şi relaţia noastră cu Dumnezeu. Acum, găsim noi oare în Scriptură ceva ce să fie deficient în privinţa fie a închinării, dreptăţii sau sfinţirii personale? De aceea, nu avem cu siguranţă nevoie de o altă regulă, pentru că este scris tot ceea ce oamenii sunt obligaţi să facă indiferent de locul sau timpul de-a lungul istoriei, sau de circumstanţele pe care Dumnezeu le va îngădui. Astfel se cuvine să fie legea Regelui Regilor şi a Celui care instituie legea; într-adevăr, este atât de perfectă, încât oricare altă cale ar fi constituită, aceasta ar reacţiona îndată împotriva noţiunilor pe care le avem sau ar trebui să le avem despre Dumnezeu şi referitor la închinarea noastră sau ar încălca, perverti libertatea şi natura omului.(3) În al treilea rând, Scriptura ne aduce fericire, căci doctrina şi ordinea stabilită este capabilă să ne înveţe că salvarea ne este suficientă, de altfel cum sunt şi sfintele Scripturi: „din pruncie cunoşti sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Isus Cristos” (2 Timotei 3:15). Mai mult chiar „…pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”(verse 17).
Dacă Scriptura îl conduce spre cunoaşterea directă a lui Dumnezeu prin Cristos, şi El ne salvează sufletul, de ce ne-am mai interesa noi de ce se întâmplă mai departe?Acum, Scriptura nu oferă fiecărui creştin în parte această cunoaştere, ci omul lui Dumnezeu, care are chemarea de a-i învăţa pe alţii, nu trebuie să se îngrijoreze mai departe, căci el îşi ia învăţătura din Scriptură pentru a reuşi să-şi îndeplinească slujba. De aceea ne oprim aici şi rămânem, pentru că avem o lege cuprinzătoare, o întreagă înregistrare a doctrinei creştine.
Scopul 1 – Să nu căutăm o altă lege decât Cuvântul lui Dumnezeu. Papistaşii pretind ca învăţăturile nescrise să fie tratate cu acelaşi respect şi reverenţă cu care abordăm şi Scriptura. Însă voi, fraţilor, rămâneţi tari păstrând învăţătura apostolică: nu o putem primi direct prin vorbele lor, de aceea trebuie să primim ceea ce a fost scris, altfel nu ne vom putea împotrivi înşelătoriilor şi minciunilor anticristului. Aceste scrieri apostolice au fost primite în toate timpurile şi momentele bisericii încă de la început; toate disputele care au existat între creştini au fost judecate ca ezitări. Creştinii care puneau la îndoială veridicitatea lor nu erau creştini adevăraţi dar pentru că avem de a face cu un popor care va sacrifica totul în onoarea şi interesul biserici lor, şi ştiind că ei nu vor putea sta înaintea lumina scripturilor, au făcut tot ce au putut să slăbească autoritatea, suficienţa şi claritatea lor, astfel încât să nu avem o religie fără mărturisire şi recomandarea bisericilor; de aceea voi rezuma problema şi o voi trata din nou.
1. Pentru că omenirea zăcea în întuneric şi în umbra morţii, a fost necesar ca Dumnezeu şa se descopere într-un fel sau altul, pentru ca noi să ştim care este slujba şi fericirea noastră, pentru a ne fi nouă bine şi pentru a încheia într-un mod fericit. Fiind influenţaţi de păcat, noi de multe ori confundăm lucrurile, şi luăm drept lumină răul, şi ca întuneric lumina, ceea ce e bine luăm drept rău, iar răul îl privim ca bun, cântărind lucrurile în balanţa instinctelor noastre pe care încercăm să le împlinim. Confundăm atât numele cât şi natura lucrurilor, şi umblăm într-un labirint format din sute de dileme, de aceea Dumnezeu în dragostea lui faţă de omenire ne-a dat direcţii sigure în Cuvântul Său, care este „o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”(Psalmul 119:105). Acordaţi atenţie cuvintelor „candelă „ şi „lumină”; folosim o candelă în timpul nopţii, iar pe parcursul zilei avem lumina soarelui; fie zi sau noapte noi suntem învăţaţi să ne continuăm drumul. Evidenţiaţi apoi cuvintele „cărare „ şi „picioare”; unul simbolizează calea noastră şi cursul general al vieţii, celălalt reprezintă acţiunile noastre individuale, făcând referire la acele lucruri care implică religia; găsim povăţuiri în Cuvânt despre acestea. Mai mult decât atât condiţia omului este de aşa natură încât omul are nevoie de o salvare supranaturală, care, depinzând de dragostea şi harul lui Dumnezeu, nu poate fi descoperită de noi în mod întâmplător, pentru că aceea poate judeca lucrurile necesare, dar nu şi lucrurile care depind de voia lui Dumnezeu. De aceea trebuie să existe o revelaţie divină.
2. Din moment ce este necesar ca Dumnezeu să-şi descopere voia într-un fel sau în altul poporului Său, trebuie ca aceasta să se întâmple prin oracole, viziuni, visuri, sau prin mesageri extraordinari, care prin cuvintele rostite au putut să ni-l transmită, sau prin scris, folosindu-se de oameni învăţaţi obişnuiţi, a căror vorbe pot păstra cunoaşterea în biserică. S-ar putea ca metodele anterioare să fie suficiente, însă dumnezeu a considerat de cuviinţă să reveleze doar câteva adevăruri pentru a nu împovăra memoria; oamenii trăiau mult şi erau de o simplitate rară, iar biserica era restrânsă la o arie mică nefiind expusă atâtor probleme şi schimbări care au apărut pe parcursul ultimelor secole. Dar odată ce Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său, aceste metode extraordinare au încetat, „după ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul…”(Evrei 1:1-2 ). După cum Dumnezeu a vorbit mai înainte „polutrovw”, în diferite feluri, şi anume prin viziuni, oracole, visuri, la fel „polmerw”, în diverse momente, prin diferiţi paşi şi niveluri, El a adus la cunoştinţă lumii adevărurile necesare omului, descoperindu-le treptat şi nu toate dintr-o dată, până când „Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu -I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3: 34). Profeţii, cărora Dumnezeu s-a revelat pe Sine prin viziuni, oracole, visuri sau prin coborârea Duhului Sfânt peste ei, aveau aşadar Duhul, într-o anumită măsură, pentru a-i ajuta în îndeplinirea unei ţinte sau transmiterea unui mesaj de la Dumnezeu. Însă când Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său iubit să reveleze întreaga doctrină a credinţei şi să declare voia Tatălui Său cu multă autoritate şi putere, El a stabilit o dată pentru totdeauna regula credinţei. Aşadar ne se cuvenea ca El să fie urmat de mesageri sau ambasadori din cer, sau de alţi mesageri infailibili, ci a trimis imediat în lume alţi ucenici. Astfel, orice altă cale anterioară neobişnuită nu a mai fost utilizată, urmând ca noi să rămânem cu regula afirmată de Isus.
3. Fiind că nouă ne-a rămas această regulă, a fost necesar ca ea să fie învăţată nu doar prin cuvinte, ci a fost aşternută şi pe foaie, căci Cristos s-a ridicat la cer, iar apostolii nu au dăinuit, ne mai existând şi alţi oameni inspiraţi în mod divin; pastorii obişnuiţi şi învăţătorii nu pot scrie noi articole pe tema credinţei, ei clădind doar pe fundaţia pusă de apostoli (1 Corinteni 3:10), sau pe aceea doctrină inspirată în mod divin pe care ei au transmis-o bisericii. Într-adevăr, aceea doctrină nu poate fi protejată de uitare şi de alterare (fracţionare) fără a fi scrisă, de aceea Dumnezeu a justificat aceasta ca fiind calea cea mai sigură. Lucrurile care sunt transmise doar prin vorbe, sau sunt date din mână în mână, , pot fi schimbate, scindate sau pierdute în întregime cu lejeritate. Cu siguranţă că, dacă veţi lua în considerare lenea, înşelăciunea, neseriozitatea omului, cât şi stările josnice care îl pot atrage cu uşurinţă la năruirea sau la coruperea adevărului, care le este contrar, veţi vedea ca necesară o păstrare autentică, prin care adevărul să fie separat de ceea ce e greşit. E important ca biserica, răspândită în lumea întreagă, să aibă adevărul la îndemână, şi fiecare credincios să deţină doctrina pentru folosul şi alinarea lor, aceasta fiind proprietatea unui om binecuvântat care „îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmi 1:2). Cu alte cuvinte, cât timp au trăit apostolii, a fost un lucru înţelept să primeşti învăţătura din cuvintele lor,dar acum că ei au murit, o vom prelua din scrierile lor. Dacă Dumnezeu a considerat necesare scrierile şi în timpul acelor căi neobişnuite care au existat în trecut, ele sunt cu atât mai necesare în ziua de azi, pentru că biserica creştină este expusă la revărsări numeroase de persecuţii, la tot felul de prefăcătorii ale ereticilor, în special la înşelătoriile anticristului, de care am fost avertizaţi anterior, în acest capitol, ele fiind descoperite ori detectate prin contrarietatea lor la cuvântul scris.
4. Odată ce acest adevăr a fost scris, umblarea în acord cu el reprezintă atât o metodă sigură cât şi aplicarea regulii. Este un lucru înţelept, pentru că a fost scris de către apostoli şi evanghelişti, oameni sfinţi atinşi de Duhul Sfânt. Apostolii nu şi-au pierdut infailibilitatea în momentul în care au aşternut pe foaie ceea ce ei propovăduiau; acelaşi Duh care îi asista în vestirea doctrinei prin cuvinte îi însoţea şi atunci când ei scriau; doctrina este suficientă şi desăvârşită deoarece ea conţine toate lucrurile necesare oamenilor pentru a crede şi pentru a se pregăti pentru veşnicie. Lăsaţi-i pe ei să numească ce este necesar dincolo de ce ni se recomandă acolo, sau poate fi dedus de acolo. Într-adevăr, nu doar că ea cuprinde lucrurile esenţiale, ci şi părţi integrale a religiei creştine, şi de aceea nu poate aparţine religiei noastre ceva ce nu apare acolo. Principiul celor dinaintea noastră a fost: „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8:20). Aşadar totul a fost pus la încercare de către Moise şi profeţi, şi totul trebuie să fie acum încercat de către apostoli şi profeţi, căci ea este fundaţia credinţei,a închinării să a supunerii noastre. (Efeseni 2:20)
5. Îi acuzăm pe papişti de faptul că pretind o egalitate a autorităţii învăţăturii lor separate, nedovedite şi nescrise cu cea conţinută în Cuvântul scris a lui Dumnezeu. Marea lor greşeală poate fi considerată ca existând cu privire la scop şi subiect,şi anume că aceste învăţături nu sunt doar nişte obiceiuri nesemnificative, ci puncte esenţiale, necesare practicii credinţei creştine; astfel, chiar dacă un creştin nu este în întregime supus Cuvântului lui Dumnezeu,şi nu respectă ceea ce a promis odată cu botezul său, şi totuşi nu se supune acestor tradiţii nescrise, îi lipseşte un lucru important în trăirea credinţei, şi astfel necesar vieţii veşnice, lucru care este contrar celor scrise în Marcu 16:16- „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit, dar cine nu va crede, va fi osândit” şi „Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17:3). În oarecare măsură, referindu-ne la subiect, pentru că ei susţin că sunt cei care au păstrat acele lucruri, şi că nimic nu trebuie luat ca învăţătură apostolică decât ceea ce a fost transmis prin autoritatea lor; ei consideră că biserica trebuie lăsată sub tirania şi uzurparea unei dezbinări, că învăţătura apostolică trebuie aservită intereselor lor, căci nu deţine nici o evidenţă istorică veridică. Acum practicile înşelătoare, necinstite pe care ei le-au utilizat pentru a promova această uzurpare în bisericile lui Cristos i-a transformat în oamenii cei mai puţin demni de a fi crezuţi. Acum în ce priveşte metoda, maniera, ei vor să primim aceste lucruri „pari reverentia” şi „pietatis affectu” – adică cu aceeaşi reverenţă şi afecţiune pioasă cu care primim Scriptura, şi astfel poziţia omului este alăturată celei ce aparţine lui Dumnezeu, iar învăţăturile nedovedite puse la egalitate cu doctrinele credinţei. Părerea lor este rea, însă practica lor este şi mai rea, pentru că ei demonstrează că acestea valorează mai mult decât Scripturile, după cum superstiţia a abundat în propriile ei lucruri. Au pronunţat vreodată vreunul dintre învăţaţii lor aceleaşi lucruri pe care ei îşi iau libertatea de a le rosti despre Scriptură? S-au considerat ei vreodată element de scriere sau călimară, pergament divin, o imitaţie, sau o deviere nesemnificativă, ori o doctrină obscură, ambiguă? Au afirmat cu uşurinţă aceste blasfemii despre Scriptură, dar au vorbit ei oare cu adevărat despre învăţătură? Oamenii lor de rând sunt de sute de ori mai bine pregătiţi în ce priveşte învăţăturile lor decât în doctrina salvării; ei se preocupă mai mult de postul Paştelui şi de săptămânile de post, în loc să se preocupe de înţelegerea doctrinei referitoare la condiţia efemeră şi la salvarea lui. Se poate numi aceasta reverenţă egală şi afecţiune pioasă cu privire la scripturi şi la învăţături? Ei nu ne vor oferi niciodată un cuprins întreg al tradiţiilor nescrise necesare studierii lor de către creştini, fie poate din cauza că acestea ar uimi poporul prin mulţimea lor, sau poate datorită faptului că oamenii nu ar mai şti câte dintre ele sunt lipsite de susţinerea biblică, şi astfel ar fi descoperiţi ca fiind impostori.
6. Chiar dacă găsim aceste greşeli la papistaşi, nu respingem toată învăţătura.
[1.] Şi asta pentru că însăşi Biblia este o învăţătură, aşa după cum am dovedit anterior, fiindu-ne transmisă prim mijloacele cele mai credibile, pe care nu avem motiv să le punem sub semnul întrebării. Scripturile Vechiului Testament au fost păstrate de către evrei, „prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2). Protestanţii primesc toate cărţile pe care ei le-au acceptat în canonul lor. În ce priveşte cărţile Noului Testament, ele au fost primite de biserica creştină de la cei a căror timp îl poartă, şi prin învăţătura constantă universală a bisericii ne-au fost transmise nouă; nu avem mai multe motive de a nu le crede decât avem în ce priveşte legile şi statutele emise de conducătorii şi parlamentarii care au trăit cu mult timp înaintea noastră. Într-adevăr, putem să le acordăm o mai mare încredere, pentru că vorbim despre ceva ce valorează mult mai mult, aceste scrieri purtând semnătura şi prezenţa Duhului lui Dumnezeu, şi au fost binecuvântate de El spre convertirea şi sfinţirea multor suflete, fiindu-ne transmise mai departe prin intermediul multor credincioşi până în zilele noastre: prin ei, creştinismul a fost păstrat în lume, în ciuda păcatului existent, reuşind să depăşească toate piedicile de pe cale. Persecuţiile întreprinse de forţele opuse nu l-au suprimat, nici disputele inamicilor nu au stăvilit practicarea religiei, ci, din generaţie în generaţie, Cuvântul lui Dumnezeu este primit şi transmis posteriorităţii.
[2.] Dovezile creştinismului se bazează pe situaţii, cum ar fi învierea Domnului Isus din morţi, care poate fi dovedită numai prin mărturii, care, în acest caz atât de neobişnuit, trebuie autorizat şi făcut valabil lumii prin miracolele care l-au însoţit. Acum, prezentarea acestor lucruri ne este înfăţişată prin învăţătură, care fiind indiscutabilă, ne oferă o temelie sigură a credinţei aşa după cum le-a oferit şi celor care au vieţuit în timpul apostolilor şi i-au auzit propovăduind, le-au văzut miracolele. Lucrările minunate înfăptuite de Dumnezeu nu au fost destinate doar pentru acea perioadă în care au avut loc, ci şi spre folosul celor care urmau să audă despre ele prin mijloace credibile (Ps. 114:4, Ioel 1:3, Ps. 20:3-7). Aceste lucruri au fost făcute pentru ca ei „să-şi pună speranţa în Dumnezeu”.
[3.] Există câteva doctrine extrase din importanţa Scripturii, care ne sunt confirmate şi mai mult atunci când sunt observate în folosirea şi practica bisericii, cum ar fi binecuvântarea copiilor, ziua Domnului, intonarea psalmilor în închinarea noastră, etc.
[4.] Există anumite cuvinte care, într-adevăr, nu sunt găsite în Scriptură, şi totuşi sunt favorabile şi utile în a descoperi înşelătoriile ereticilor, referitoare la trinitate, providenţa divină, întruparea, procesiunea Duhului Sfânt, mulţumirea, etc.
[5.] Nu respingem toată istoria bisericii, sau operele scriitorilor antici cu privire la intervenţiile lui Dumnezeu în zilele acelea, toate acestea participând la instruirea noastră, constituindu-se ca nişte încurajări de a ne pune credinţa în Dumnezeu.
[6.] Există anumite utilităţi sigure şi obiceiuri ori evenimente obişnuite sau sacre, cât şi alte acţiuni, pe care nu le nesocotim, dar pe care le acceptăm în măsura în care natura lor variabilă şi condiţia lor o permite; nu le respingem pentru că au fost practicate odată, dar nici nu le dăm atenţie când legea generală a informării cere omisiunea lor. Însă, lucrul cu care nu suntem de acord este acela ca învăţăturile omeneşti să aibă aceeaşi autoritate şi rang înalt cu revelaţia clară a lui Dumnezeu. Acele corupţii şi uzurpări, care situează Roma înaintea celorlalte biserici, şi îl numesc pe papă, conducător al bisericii universale vizibile, şi delegat al lui Cristos, fără a deţine permisiunea şi numirea primită de la El, sunt impuse cu forţa lumii ca fiind învăţături apostolice, si susţine că trebuie primite cu aceeaşi reverenţă religioasă cu care întâmpinăm cuvintele Scripturii. Considerăm acest lucru pe cât se poate de josnic, ca fiind evident, fals şi având un efect distructiv asupra creştinismului.
