de J. L Dagg, D.D.
I. Originea
Pentru că suntem fiinţe raţionale, dorinţa de a cunoaşte este una firească. În copilărie, pentru că fiecare obiect nou ne trezeşte interesul, ne întrebăm cine l-a creat; şi odată cu trecerea anilor, suntem însoţiţi de aceeaşi curiozitate, care ne încurajează să căutăm izvoarele înţelepciunii mereu accesibile. Oamenii neînţelepţi pot privi cu indiferenţă lucrările lui Dumnezeu şi pot ignora realizările iscusinţei umane, fără a examina originea lor;însă oamenii chibzuiţi nu pot reacţiona lipsiţi de aversiune faţă de primele principii ale naturii lor. Între chestiunile care au revendicat dintotdeauna omului un mai mult timp de reflecţie, reclamând şi respectul nostru, Biblia rămâne pe primul loc. Vechimea ei, veneraţia de care a fost şi este înconjurată de către o mare parte a omenirii, cât şi influenţa pe care a exercitat-o în mod evident asupra comportamentului şi fericirii persoanelor sunt îndeajuns, dacă nu în a deştepta emoţii înălţătoare, să ne atragă cel puţin curiozitatea şi să ne stârnească dorinţa în a-i cunoaşte originea şi adevăratul caracter.
Suntem fiinţe morale. Biblia ni se revelează ca un ghid pentru comportamentul nostru. Emblema pe care o vom folosi este aceea că, Scriptura se constituie ca cel mai înalt standard al eticii, neadmiţând nici o schimbare a fermităţii sale. Aşadar, suntem nevoiţi să examinăm temeliile acestui standard.
Dacă Biblia este veridică, noi suntem fiinţe nemuritoare. Filosofii păgâni au presupus că omul ar fi imortal, iar necredincioşii au pretins să creadă acest fapt; însă, dacă excludem Biblia , nu avem vreun mijloc sigur care să ateste acest lucru. Şi totuşi este o problemă de o importanţă majoră. Dacă noi suntem nemuritori, atunci avem interes şi pentru ceea ce se întâmplă dincolo de mormânt, care, depăşeşte într-o măsură enormă interesele vieţii pământeşti. Ce nebunie ar fi să respingem unica sursă de informare referitoare la acest foarte important! Mai mult chiar, dacă avem asemenea interese în ce priveşte lumea viitoare, nu avem alte mijloace de a şti cum să le păstrăm decât prin intermediul Bibliei. Să îndepărtăm această carte de noi şi să ne bizuim doar pe presupuneri inutile, pe probleme în care suntem implicaţi în întregime? Ar fi curată nebunie.
Să ne întrebăm atunci, de unde vine Biblia? Din cer sau de la oameni? Dacă provine de la oameni, este opera oamenilor neprihăniţi sau a celor nelegiuiţi?
Dacă Scriptura ar rezulta din gândirea oamenilor răi, ei ar fi scris-o în acord cu plăcerile lor. Destinată satisfacerii lor, atunci aceasta ar mulţumi şi pe alţii cu acelaşi caracter. Însă Biblia nu este o carte în care cei răi să-şi găsească plăcerea. Ei o urăsc. Principiile ei sunt prea sfinte, doctrinele ei sunt pure, iar aversiunea faţă de orice fel de fărădelege este imensă. Ea nu este scrisă de fel pentru a fi pe „gustul” unor astfel de oameni. Există unii însă, care preţuiesc Biblia, care parcurg paginile ei cu interes, oameni care au recurs la ea în toate dilemele şi necazurile lor; ei urmează îndemnurile ei pentru a se ghida, toate învăţăturile pentru a deveni înţelepţi, considerând cuvintele-i mai preţioase decât aurul,hrănindu-se cu ele. Cine sunt aceşti oameni? Sunt aceia care detestă orice fel de prefăcătorie şi minciună, cât şi cei pe care această carte i-a schimbat din fiinţe dominate de nelegiuire şi vicii în oameni ai purităţii şi sfinţeniei. Aşadar, este imposibil ca Biblia să fie opera oamenilor nelegiuiţi.
Rămâne varianta conform căreia Biblia provine fie din cer, fie de la oamenii neprihăniţi. Un izvor atât de limpede nu poate izvorî dintr-o fântână a cărei apă este murdară. Dacă ar proveni de la oamenii buni, ei nu ne-ar amăgi în mod intenţionat. Vă invit să observăm importanţa pe care au dat-o ei originii Scripturii: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”(2 Timotei 3:16). „Ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului”(1 Corinteni 14:37). „Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Fiind că mai întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.”(2 Petru 1:19,20,21).
Se poate obiecta împotriva folosirii acestor citate, şi anume, faptul că dăm voie Bibliei să se reprezinte, dar aceasta nu constituie o procedură fără precedent. Dacă ar trece un străin prin apropierea noastră, şi noi am dori să ştim locul de unde a venit, nu ar fi deloc o ciudăţenie dacă l-am chestiona direct pe străin. Dacă ar da dovadă de onestitate şi de un caracter ales, şi dacă, după o cercetare amănunţită, nu am descoperi nici o intenţie de a săvârşi ceva rău, atunci ar trebui să credem ceea ce el ne-a spus. Povestea străinului o paralelă pentru Biblie; de nu ne-am putea baza pe propria-i mărturie? Şi totuşi, Biblia nu este o „străină”. Cu toate că îşi susţine natura divină, ea este prezentă de mult timp pe pământ, făcând parte din vieţile noastre, un lucru familiar. Ne-am obişnuit cu cuvintele ei, şi le-am cunoscut ca fiind supuse multor suspiciuni, şi multor cercetări,şi totuşi nefiind găsită nici o minciună. Mai mult de-atât, ea a fost pentru noi un exemplu de curăţie şi sinceritate, căci adevărul şi onestitatea s-au revărsat în măsura în care am acordat atenţie învăţăturilor sale. Mincinoşii nu au putut omite întrebările ei, temându-se de ameninţările Bibliei; tinerii au fost învăţaţi de ea să nu mai mintă sau să fie făţarnici. Să fie Biblia un înşelător sau un impostor? Imposibil! Este ceea ce susţine: o carte divină Cuvântul lui Dumnezeu.
Adevărul că Biblia izvorăşte din Dumnezeu nu este certificat doar de persoanele inspirate care au scris-o, ci este stabilit şi de alte dovezi temeinice; vom analiza câteva dintre ele.
Originea divină a Bibliei este dovedită de CARACTERUL REVELAŢIEI pe care îl conţine.
După cum este expus în Biblie, caracterul lui Dumnezeu nu poate avea o origine umană. Noi cunoaştem felul zeilor creaţi de oameni, pentru că numărul acestora a crescut foarte mult. Oamenii cioplesc zeităţi din lemn şi piatră şi îi înconjoară cu o adoraţie absurdă; dar nu aceasta este cea mai abominabilă şi groaznică faptă de care ei sunt vinovaţi. Imaginaţia lor bolnavă modelează dumnezei mult mai josnici decât aceştia.
Lemnul sau piatra poate lua forma unei păsări, a unor animale cu patru picioare, sau a unor târâtoare; însă zeităţile care îşi au originea din imaginaţia oamenilor au pasiuni şi tendinţe care sunt scârboase, şi chiar mai mult decât atât. Astfel sunt obiectele cărora ei se închină într-o devoţiune complicată şi somptuoasă. Oricine vizitează templele păgâne, observă ceremoniile lor îngrozitoare şi examinează natura dumnezeilor lor; astfel va putea decide dacă aceşti zei şi Dumnezeul Bibliei au aceeaşi origine.
Unii dintre contestatari susţin că zeităţile la care ne-am referit sunt cele aparţinătoare unor triburi sălbatice. Au fost oare dumnezeii celor mai civilizate popoare mai buni decât aceştia? Ce reprezentau idolii care erau veneraţi de către vechii greci şi romani, adoraţi până şi de înţelepţii şi filosofii lor, ale căror talente şi genii au fost înălţate în fiecare epocă? Jupiter, cel care era Optimus Maximus, cel mai bun şi mai extraordinar, nu era decât un monstru criminal, iar Venus, Bacchus, Mercury, Mars şi celelalte zeităţi se aflau în acord perfect cu el. Ei erau susţinători şi exemple ale viciului. Rousseau, deşi necreştin, le-a descris într-un mod corect natura. „Aruncă o privire asupra tuturor popoarelor pământului şi asupra istoriilor lor. Printre atât de multe superstiţii barbare şi absurde, în mijlocul acelei diversităţi impresionante a comportărilor şi caracterelor, vei găsi peste tot aceleaşi principii şi distincţii între rău şi bine (din punct de vedere al moralului). Păgânismul lumii antice a creat într-adevăr nişte idoli îngrozitori, care ar fi fost evitaţi sau pedepsiţi ca nişte monştri, şi care ne-au oferit o imagine a fericirii supreme în a comite crime şi în a-ţi împlini poftele. Însă viciul, înarmat cu această sacră autoritate, coborât inutil din locuinţa eternă; ea a găsit, în inima omului, un instinct moral să o respingă. Abstinenţa lui Xenocrates a fost admirată de cei care au sărbătorit accesele de desfrâu ale lui Jupiter – inocenta Lucreţia îl venera pe imoralul Venus – cel mai îndrăzneţ roman jertfit datorită fricii. El l-a invocat pe cel care i-a detronat tatăl, după care s-a sinucis. Idolii cei mai vrednici de dispreţ erau slujiţi de cei mai importanţi oameni ai societăţii. Sfântul glas al Naturii, mai puternic decât cel al zeilor, s-a făcut auzit, respectat şi înfăptuit pe pământ, dând impresia că izgoneşte ca şi cum şi cum ar fi vinovat şi responsabil pentru recluziunea cerului.”
Să ne îndreptăm acum spre Panteon şi să studiem natura şi ocupaţiile numeroşilor zei romani. După ce păgânismul a admis că ei sunt nişte monştri, mult mai ticăloşi decât oamenii, răspândind astfel o influenţă vicioasă asupra societăţii umane, invită omul să studieze caracterul lui Iehova, Dumnezeul Bibliei, un Duh, a cărui formă u poate fi reprezentată, o Fiinţă a cărei ochi nu poate privi păcatul, fiind glorios, sfânt, onorat şi înfăptuind minuni; El aşteaptă să fie lăudat în toată profunzimea sfinţeniei Lui. Pune-l pe om să stea alături de Moise în crăpătura stâncii şi să audă cum Dumnezeu i se revelează: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv,încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat…” ( Exod 34:6,7). Cu siguranţă că omul se va apleca cu recunoştinţă, crezând că aceea este vocea lui Dumnezeu.
Importanţa acordată vieţii şi caracterului lui Cristos în evanghelii nu este o plăsmuire a invenţiei umane. Prezentarea creştinismului, existenţa lui în lume, piedicile pe care le-a întâmpinat, răspândirea lui în pofida persecuţiilor şi influenţa pe care a manifestat-o asupra naţiunilor şi guvernelor, sunt toate cuprinse în istoria ultimilor o mie opt sute de ani, aşa că ar trebui ca toată istoria să fie pusă sub semnul întrebării dacă toate cele enumerate mai sus sunt doar invenţii. Dovezile care atestă existenţa unor oameni precum Alexandru şi Iuliu Caesar nu sunt atât de numeroase şi indiscutabile precum cele care susţin timpul şi locul apariţiei lui Isus prezentat în evanghelii. Bilanţul vieţii, a suferinţelor şi a morţii Lui oferit de Matei, Marcu, Luca şi Ioan ni se înfăţişează atestate de dovezi autentice ale istoriei. Nu poate fi detectată nici o urmă de înşelătorie pe parcursul relatărilor. Simplicitatea admirabilă a autorilor, sinceritatea lor în prezentarea greşelilor şi slăbiciunii propriilor caractere, îndemânarea cu care au descris virtuţile pe Învăţătorului lor şi au redat lucrarea Lui minunată, cât şi modul în care au descris crudul tratament pe care l-a primit de la prigonitorii şi ucigaşii Lui situează adevărul naraţiunii lor pe o poziţie indiscutabilă. Adăugăm la toate acestea, faptul că au avut toate mijloacele necesare a cunoaşterii veridicităţii întâmplărilor pe care le-au relatat şi că au dovedit sinceritatea credinţei lor în scrieri lor îndurând torturile şi moartea; mai mult, cei care au primit mărturia lor şi au transmis-o mai departe, au dovedit încrederea în ea. Nici un alt fapt din istoria lumii nu are o susţinere atât de puternică. Însă chiar dacă această dovadă ar putea fi respinsă, tot rămâne o dificultate ce nu poate fi neglijată. Este dificil să justificăm existenţa unei evanghelii sau a unei alte afirmaţii, fără a spune că ele sunt ceea ce susţin că sunt, adică nişte prezentări unice a caracterului autentic. Autorii nu au putut concepe o asemenea poveste. Până şi oameni ca Vergilius sau Homer ar fi fost incapabili de o astfel de încercare. Ei au putut crea şi descrie personaje precum Eneas sau Ulise, dar nicidecum unul precum Domnul Isus. Mai mult, învăţătura lumii era îndreptată împotriva creştinismului, iar responsabilitatea de a scrie despre viaţa şi lucrarea lui Isus din Nazaret a fost atribuită unor pescari simpli şi umili din Galilea. Iar ca aceşti oameni să transmită o asemenea relatare următoarelor veacuri este incredibil – imposibil. Îl vom cita din nou pe Rousseau pentru a sublinia influenţa covârşitoare a gândurilor lui în mintea unei necreştin: „Îţi voi mărturisi mai departe că maiestatea Scripturii mă uimeşte continuu, pe măsură ce puritatea Evangheliei atinge inima mea. Citeşte cu atenţie lucrările filosofilor, cu toată splendoarea dicţiunii lor –câtă mediocritate-vrednice de a fi dispreţuite – şi compară-le cu Scriptura! Este oare posibil ca o carte atât de simplă şi sublimă să fie creaţia unui om? Se poate ca un personaj sacru a cărui istorie o conţine, să fie el însuşi un om de rând? Oare a adoptat El înfăţişarea unui om entuziasmat sau a unui sectant ambiţios? Câtă blândeţe, câtă puritate în comportamentul Lui! Câtă claritate impresionantă în cuvintele Lui! Câtă splendoare în afirmaţiile Lui! Ce înţelepciune profundă în discursurile Lui! Ce prezenţă de spirit, ce subtilitate! Cât adevăr în replicile Lui! Un control desăvârşit asupra trăirilor Lui! Unde este omul sau filosoful care ar putea trăi şi muri astfel, fără slăbiciune şi lipsit de prefăcătorie? Să considerăm istoria evanghelică o pură ficţiune? Într-adevăr, prietene, nu poartă nici un semn al unei simple povestiri. Dimpotrivă, istoria lui Socrate, pe care nimeni nu o supune îndoielii, nu este la fel de dovedită ca a lui Isus Cristos. Autorii evrei nu au folosit dicţiunea, au fost străini moralităţii conţinută în evanghelii; standardele acestui adevăr sunt atât de evidente şi invincibile încât cel care le-a descoperit ar fi o persoană mai surprinzătoare decât eroul.
Dacă evangheliile redau o relatare adevărată a ce a făcut Domnul Isus, El a fost un Învăţător din cer; atât doctrina pe care El a adus-o cât şi Scripturile la care s-a referit de multe ori ca autoritate divină, sunt de la Dumnezeu.
Metoda salvării descoperită în Biblie nu a fost un plan omenesc. Propovăduirea Celui crucificat a reprezentat pentru evrei un obstacol, pentru greci-o nebunie, şi totuşi mântuirea prin jertfa de pe cruce este particularitatea evangheliei. Să fi fost creştinismul o poveste născocită cu viclenie, atunci doctrina ei nu ar fi fost atât de bine cunoscută în existenţa omenească. Chiar şi în zilele noastre, oamenii mândri şi cu o inimă stricată resping doctrina salvării prin acceptarea alteia. Celor umili şi spăşiţi, conştienţi de existenţa păcatului, şi care caută cu disperare o metoda divină de a scăpa de mânia viitoare, această doctrină este de trei ori binevenită;însă ei nu sunt oamenii care să înşele lumea cu un sistem religios făurit.
Binecuvântările pe care Biblia le oferă umanităţii îşi au originea în Bunătatea nemărginită.
Comparaţi condiţia naţiunilor unde păgânismul domneşte cu aceea a naţiunilor unde există cele mai corupte forme ale creştinismului şi veţi găsi-o pe cea de-a doua preferabilă. Instituiţi o altă comparaţie între acestea şi zonele în care creştinismul curat este predominant, ş unde Biblia, nu este ascunsă de oamenii de rând, ci posibilitatea de a citi-o rămâne deschisă, şi veţi percepe de departe o stare mult mai bună a societăţii, acolo unde Cartea Sfântă este bine cunoscută. Comparaţi în continuare, în aceste locuri „favorizate”, familiile în care Biblia nu ocupă un loc atât de important, cu acelea în care doctrinele ei sunt respectate şi principiile sunt aplicate şi veţi observa într-un mod evident o influenţă divină care cuprinde aceste case. Dar până şi în familii ca acestea, membrii diferă mult unul de celălalt. Deşi este posibil ca toţi să se închine aceluiaşi Dumnezeu, şi să citească aceeaşi Biblie, unii au cuvântul adevărului doar pe buzele lor, în timp ce alţii îl preţuiesc în inima lor, găsindu-l mai scump decât mierea sau fagurul de miere. Ce caracter minunat, ce fericire adevărată cunosc aceştia! Apropiaţi-vă, în cele din urmă, de un om din această ultimă parte binecuvântată şi comparaţi momente ale vieţii lui – atunci când nu-i acordă Bibliei prea multă importanţă, cu clipele în care se hrăneşte cu adevărurile şi promisiunile ei, experimentând o bucurie şi o strălucire de nedescris, în timp ce primeşte cuvântul în inima lui – atunci veţi avea o imagine de ansamblu asupra influenţei pe care o are Biblia. Ştim cu toţii că soarele reprezintă sursa luminii şi a căldurii, pentru că atunci când razele lui nu sunt prezente, întunericul domneşte şi totul este rece, în timp ce lumina şi căldura cresc în proporţie cu apropierea noastră de el. la fel se întâmplă şi cu Scriptura. De la păgânism, unde totul este rece şi întunecos, unde Biblia nu este cunoscută, ne transformăm în oameni sfinţi însufleţiţi de rugăciuni fierbinţi, moment în care vede un crâmpei din frumuseţea cerului atât cât poate fi percepută de un pământean; lumina adevărului care umple priceperea şi căldura dragostei care străluceşte în inimă sunt consecinţă a apropierii de Biblie. Dacă soarele, care luminează lumea materială, este creaţia unui Dumnezeu mărinimos, putem atribui aceleaşi mărinimii autorităţii Bibliei, izvorul iluminării noastre spirituale.
Acum că am comparat Biblia cu soarele, este momentul potrivit pentru a remarca faptul că amândouă „luminile” au tainele lor – Biblia are unele neclarităţi, iar soarele are „petele” lui. Deiştii pot obiecta la un subiect, iar ateiştii la celălalt, însă ambele obiectări sunt absurde şi inutile în aceeaşi măsură. Doar datorită faptului că soarele prezintă unele „pete” trebuie să presupunem că nu Dumnezeu l-a creat sau că nu constituie o binecuvântare pentru omenire? Şi totuşi această concluzie nu ar fi mai iraţională decât aceea în care negăm că Dumnezeu este autorul Bibliei, sau că Scriptura nu reprezintă o binecuvântare pentru omenire doar pentru că ea conţine unele mistere. Presupunând că sunt acceptate „petele” soarelui şi tainele Bibliei ca imperfecţii, ne întrebăm dacă tot ce a creat Dumnezeu totul perfect? Dacă tot ce este material şi de natură umană nu este desăvârşit, nu poate oare, cu toate acestea, ca Dumnezeu să-şi primească lauda din aceste lucruri materiale şi umane? Noul Ierusalim nu are nevoie de existenţa unui soare pentru a-l lumina pentru că gloria Domnului şi a Mielului va fi sursa luminii acolo; însă Dumnezeu a aşezat soarele pe firmament pentru a străluci în această lume materială; şi chiar de pe bolta crească, în pofida „petelor” sale, soarele declară gloria Creatorului său. Aşadar Dumnezeu se poate descoperi fiinţelor cereşti într-o limbă lipsită de defectele omeneşti, dar când se adresează muritorilor, se foloseşte de limba lor; şi oricare ar fi imperfecţiunea mijlocului folosit, această revelaţie a lui Dumnezeu ne înfăţişează gloria Lui sub forma unei lumini atât de puternice încât ochiul omenesc nu o poate vedea.
Ar trebui privite oare „petele” soarelui sau neclarităţile Bibliei ca nişte imperfecţiuni? Lumina soarelui este pură şi suficientă, şi dacă aceasta ar fi deficientă, defectul ar putea fi înlocuit fie prin mărirea discului său, ori prin a-i îndepărta „petele”. Prin concluzie,ar fi la fel de raţional să ne plângem ba că soarele nu este mai mare, sau că există acele impurităţi în conţinutul său. În acelaşi fel, Cuvântul lui Dumnezeu este limpede şi este suficient în a-l ajuta pe om să înţeleagă salvarea; putem de asemenea să ne plângem de faptul că Biblia nu este mai cuprinzătoare şi că mai conţine şi neclarităţi. Mai mult chiar, tainele Bibliei pot fi folositoare. După cum susţin unii astronomi, dacă petele solare se constituie ca şi corp al soarelui, perceput printre căile atmosferei sale luminoase, cu dificultate pot ei să le numească imperfecţiuni; mai mult, ele nu pot fi privite astfel, din moment ce există gaz care s înalţă în atmosfera soarelui, răspândindu-se pentru ca apoi să devină generatorul pentru „felinarul” zilei. În conformitate cu ultima ipoteză, petele nu sunt deloc nişte imperfecţiuni, precum nu sunt nici norii care mai acoperă din când în când soarele, dar care reprezintă cea mai importantă sursă a fertilităţii Pământului şi a grânarelor noastre. La fel reprezintă şi neclarităţile Scripturii partea necunoscută a Lui Dumnezeu; lumina revelaţiei – misterul nedesluşit a naturii divine prin lumina cu care El se înfăşoară. Pe parcursul timpului, unele întrebări sunt lămurite, şi asemenea norilor care se dezlănţuie, ele revarsă binecuvântare. A fost un lucru de neînţeles de ce Neamurile pot fi moştenitori şi părtaşi promisiunii lui Cristos prin evanghelie; însă, la timpul potrivit, misterul a fost elucidat, iar „norul” a adus cele mai bogate binecuvântări tuturor Neamurilor. Legile Vechiului Testament au fost misterioase, abundând în prevestiri ale unor lucruri bune ce aveau să aibă loc; dar după ce Soarele Dreptăţii a răsărit, locurile întunecoase au devenit clare, fiind pline de învăţături. Profeţiile au fost furnizate printr-o limbă obscură, dar împlinirea lor le-a desluşit. Unele confuzii au constituit prilejuri pentru necredincioşi de a acuza Scriptura că deţine contradicţii; însă o examinare atentă al cuvântului inspirat a servit nu numai la respingerea acuzaţiei prin reconcilierea discrepanţelor aparente, ba mai mult a adus o nouă dovadă că Scripturile au fost scrise de oameni simpli, lipsişi de o educaţie specială, fără să fi existat vreo urzeală, şi că armonia este prezentă în afirmaţiile lor, chiar şi atunci când în aparenţă par a fi discordante. Omul pasionat de aprofundare poate găsi un exerciţiu plăcut şi folositor în a studia părţile mai puţin clare ale Bibliei, în timp ce cele mai multe adevăruri sunt adaptate omului de rând, împlinind nevoile sale. Aici se găsesc ape care pot fi străbătute atât de „mieluşel”, cât şi de „elefant”. Mai există şi o altă utilitate a misterelor Scripturii. Când Dumnezeu a dat legile Lui omenirii, nu le-a instaurat ca pe unele imposibil de nesocoti, ci sunt legi pe care oamenii, responsabili de ceea ce fac, le pot încălca, iar din nerespectarea lor rezultând distrugerea sufletului lor. Deci, când El a oferit revelaţia omenirii, nu a oferit una care să nu poată fi contestată, ci una care să poate fi reclamată de om, prin aceasta aducând mânia peste ei. Neclarităţile Scripturii servesc acestui lucru; pentru că însăşi Biblia afirmă că ea deţine „unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neînvăţaţi şi nestatornici le folosesc în scop autodistructiv”. Sper, ca cei care au ales să atace Biblia pentru neclarităţile ei decât să umble în lumina ei, să citească această depoziţie, şi să o ia în serios.
Revelaţiile conţinute de Biblie îşi au confirmarea în MINUNI. Este un dictat în adevăratul sens al cuvântului că, Atotputernicul Dumnezeu, care a creat şi conduce lumea, îi poate direcţiona cursul după voia Lui. El a stabilit legile naturii, şi tot El le poate suspenda oricând doreşte, putând anula cursul normal al lucrurilor. Este pe cât se poate de evident, că nimeni altul decât Autorul naturii poate înfăptui asemenea schimbări. De aceea miracolele, dacă au fost produse pentru confirmarea unei revelaţii dovedind a fi din ceruri, sigilează asupra acesteia pecetea omnipotenţei. Persoanele care au văzut asemenea miracole având loc, au afirmat înţelept: „ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu el.”(Ioana 3: 1)
Deşi miracolele au furnizat, celor care le-au văzut cu proprii lor ochi, o dovadă mai impresionantă decât nouă, cei care le vedem prin lumina istoriei, totuşi argumentul bazat pe ele este perfect convingător, chiar şi în ziua de azi. Faptul că Moise şi profeţii, Cristos şi apostolii au înfăptuit lucrări cu adevărat miraculoase,este la fel de atestat pe cât este oricare alt vechi fapt istoric. Caracterul lucrărilor atribuite lor, numărul lor, circumstanţele în care au avut loc, absenţa unui lucru care să indice fals sau înşelătorie, suferinţele prin care martorii şi-au demonstrat sinceritatea,încrederea obţinută de mărturiile lor într-un mod rapid şi pe u suprafaţă mare, iar în faţa persecuţiilor grele, şi absenţa unor mărturii potrivnice – toate aceste consideraţii ne îndeamnă să credem că minunile au avut loc, deci dacă ele au existat, revelaţia pe care ei o dovedesc trebuie să fie de la Dumnezeu. Deşi dovada poate fi mai puţin impresionantă, nu este nicidecum mai puţin hotărâtoare decât atunci când am fi avut martori oculari ai miracolelor.
Nu toate dovezile minunilor le datorăm istoriei. Nu avem nevoie de o dovadă istorică pentru a realiza că piramidele din Egipt au fost înălţate prin munca şi priceperea omenească. Suntem atât de convinşi de aceasta, ca şi cum le-am fi văzut ridicate de mâinile muncitorilor. Ştim că ele sunt opere umane deoarece se aseamănă cu altele. Însă cel care se minunează la vederea acestor magnifice structuri, îşi poate îndrepta ochii spre pământul care le susţine şi poate să-şi da seama că acesta nu este nicidecum o operă omenească. Aşadar, în contemplarea unui sistem de mitologie şi filozofie păgân, putem fi convinşi că are o origine umană, deoarece poartă însemnele lucrării omeneşti; dar când contemplăm Scriptura şi religia pe care a introdus-o, putem să fim de asemenea siguri că originea este supraomenească. Un sistem atât de lipsit de elemente care l-ar putea recomanda minţii trupului, susţinând a fi susţinut de „de semne şi minuni”, nu ar putea, în absenţa unor astfel de fapte extraordinare, să obţină, în conformitate cu cursul natural al lucrurilor, o liniştită şi extensivă încredere în mijlocul umanităţii, şi să fie înrădăcinată puternic în mentalitatea lor. Răspândirea, în astfel de circumstanţe, trebuie că a fost miraculoasă. Nu prezintă importanţă în susţinerea acestui argument, indiferent dacă miracolul a fost sau nu înfăptuit în faţa celui care a primit doctrina, sau în mintea lui,fiind dispus să o primească. În orice caz, a existat un miracol, o mediere a Puterii Divine, şi o asemenea mijlocire demonstrează că doctrina provine de la Dumnezeu.
PROFEŢIILE pe care le conţine Biblia s-au născut, fără doar şi poate dintr-o cunoaştere anterioară. Aceasta este dovedită prin împlinirea lor exactă.
Daniel a profeţit lui Nebucadneţar, mândrul conducător al Imperiului Babilonian, înconjurat pe-atunci de putere şi glorie, că imperiul va da naştere la alte trei imperii care se vor ridica după el. Succesiunea acestor împărăţii, cea babiloniană, medo-persană, greacă, şi romană, este descrisă pe larg în celelalte profeţii ale lui Daniel, cât şi alte evenimente desfăşurate până în zilele noastre. Cu un secol înainte de Daniel, profetul Isaia a prezis cucerirea Babilonului de către perşi, care erau, pe timpul când fost rostită proorocia, o naţiune obscură şi neînsemnată. Isaia a spus încă de atunci numele conducătorului persan, şi felul în care va pătrunde în cetate, prin porţile pe care, printr-un ordin special al Providenţei, au fost lăsate deschis într-un mod neglijent de către babilonieni în timpul sărbătorilor lor păgâne. Şi alţi profeţi au profeţit distrugerea şi pustiirea totală a Babilonului, şi a cetăţii Ninive, cât şi înfrângerea Tirului de către Nebucadneţar, după care a insulelor Tirului de către Alexandru, declinul şi starea actuală a Egiptului, cândva cea mai splendidă naţiune. Toate aceste profeţii au fost rostite în momente în care ele erau atât de improbabile, încât ele nu au putut fi cunoscute dinainte de nici o minte omenească; totuşi istoria şi relatările călătorilor, atestă împlinirea lor exactă. Multe alte exemple a profeţiilor împlinite pot fi citate cu uşurinţă.
Proorociile cu privire la evrei sunt remarcabile, şi ne referim la ele cu o mare satisfacţie, pentru că, probabil, cititorul are parte, într-o anumită măsură, de o cunoaştere personală a faptelor profeţite. Aceşti oameni sunt răspândiţi în poporul nostru şi în multe alte naţiuni ale Pământului. Sinagogile lor, în care să adună pentru a lăuda pe Dumnezeul părinţilor lor, sunt întâlnite în toate marile oraşe. De obicei, este citit Vechiul Testament la timpul de închinare, Biblia fiind privită cu reverenţă, ca o carte sacră, primită de la Dumnezeu prin intermediul vechilor prooroci, mai apoi înmânate de către înaintaşii lor. Această carte descrie, într-un limbaj profetic, suferinţele prin care au trecut, cât şi caracterul constant al menţinerii unicităţii lor ca naţiune, în ciuda dificultăţilor, şi dispersarea lor în mijlocul celorlalte popoare. Când alte triburi antice s-au împrăştiat, ele s-au pierdut în mulţimea celorlalte fiinţe umane; însă, aceşti oameni, după secole în care au stat răspândiţi sau au fost persecutaţi, se disting şi azi, continuând să fie martorii a minunatelor profeţii referitoare la ei, rostite de către prooroci.
Sfintele scrieri ale evreilor nu au conţinut doar preziceri ale răspândirii, necazurilor, şi menţinerii lor ca popor ales, ci furnizează de asemenea explicaţia acestor evenimente extraordinare. Cartea descrie legământul dintre această naţiune şi Dumnezeul pe care Îl venerează, iar din cele ce citim, vedem încălcarea repetată a pactului de către popor, cât şi pedeapsa la care erau supuşi. Întreaga istorie a naţiunii ilustrează felul în care s-a relaţionat Dumnezeu ei, în acord cu condiţiile acestui legământ. Odată, ca pedeapsă a necredincioşiei lor, au fost scoşi din ţara lor şi luaţi în captivitate pentru şaptezeci de ani, însă Dumnezeu le-a purtat de grijă şi au fost aduşi înapoi. Declaraţiile profetice ale cărţii sfinte explică faptul că actuala lor dispersare şi celelalte necazuri sunt, în acelaşi timp, o consecinţă a fărădelegii lor şi că păstrarea lor face parte din perspectiva unei alte restaurări. De aceea, condiţia lor se aseamănă cu a un răufăcător ţintuit pe o cruce, având acuzaţia scrisă deasupra capului lui; o pedeapsă potrivită pentru o naţiune care L-a crucificat pe Domnul Domnilor. Ei ţin în mâinile lor cartea care le numeşte păcatele şi le profeţeşte suferinţele, oferind prin propriile lor vieţi înfăţişarea împlinirii acestor proorocii. Ei nu numai că pretind caracterul divin al cărţii, ci ei chiar sunt dovezile acestei divinităţi.
Evreii pot fi de asemenea numiţi ca martori ai Noului Testament, pe care îl resping, cât şi a creştinismului, pe care îl detestă. Care a fost păcatul atât de grav care le-a prelungit dispersarea şi necazurile pe parcursul celor optsprezece secole? Noul Testament oferă singurul răspuns adecvat (veridic) acestei probleme, răspunzând în acord cu Scripturile lor. Ei L-au respins şi crucificat pe Regele lor, mult aşteptatul Mesia, despre care profeţii vorbiseră deja. S-a zis că El va veni înainte ca tribul lui Iuda să fie nimicit, sau să înceteze din a se mai autoguverna, înainte ca cel de-al doilea templu să fie distrus şi la 490 de ani de la decretul lui Cirus de a reconstrui Ierusalimul. În acest timp a apărut Domnul Isus, afirmând că El este Mesia, oferind cele mai puternice dovezi că vine de la Dumnezeu; totuşi, aşa cum profeţii au spus, ei L-au respins, unindu-se cu conducătorii neamurilor pentru a-L distruge. Chiar Scriptura şi ura lor mărturisită evidenţiază pe deplin fărădelegea care a cauzat totul, toate acestea demonstrând că divinitatea lui Cristos şi a originii creştinismului.
Noul Testament conţine profeţii variate care au fost împlinite cu exactitate privind distrugerea Ierusalimului, calamităţile ce se vor abate asupra evreilor, răspândirea dar menţinerea lor, persecuţiile creştinilor, propagarea lui prin lume, cât şi apostazia papală. Pe lângă acestea, mai cuprinde şi profeţii care nu s-au împlinit încă, referitoare la convertirea neamurilor, restaurarea evreilor şi la starea milenară a bisericii. Când toate acestea vor fi împlinite, dovada acumulată în continuu va fi completă.
În concluzia acestei scurte cercetări asupra originii Scripturii, putem admira şi adora minunata providenţă a lui Dumnezeu , care i-a făcut până şi pe duşmanii Lui să devină înfăptuitori şi martori ai revelaţiei. Evreii, cei care au ucis profeţii şi L-au crucificat pe Fiul lui Dumnezeu, au păstrat şi transmis cuvintele Vechiului Testament, fiind acum martori pentru întreaga lume a originii sale divine şi a adevărului proorociilor. Biserica Romano-catolică, anticristul, sau oamenii păcătoşi care au vărsat sângele sfinţilor, au împlinit cuvintele Noului Testament, şi ne oferă acum, în aceeaşi măsură, mărturia pentru această parte a Scripturii. Până şi batjocura necredinciosului este transformată într-un martor involuntar. Sunt prezise chiar şi acuzaţiile lui, descrisă chiar şi inima lui murdară, care izvorăsc, mai degrabă decât din raţionamentul lui sobru, fiind prezentate cu acurateţea şi priceperea dovedite de Autorul divin, Cel care cercetează inimile. Cuvântul care este „viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri, pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii”( Evrei 4: 12) este cu siguranţă Cuvântul lui Dumnezeu. Până şi mintea îngustă a necredinciosului, cum este cazul lui Rousseau, este uneori constrânsă în a-şi rosti impresiile; în alte cazuri, când vine pericolul sau ameninţă moartea, el divulgă alarmat şi îngrozit adevărul, şi anume că baza lui nu este solidă precum este a noastră. Ce om nefericit! Există Dumnezeu? Ai tu un suflet nemuritor? Până poţi,răspunde cu o îndrăzneală neşovăielnică, acum, ambelor întrebări , şi nu te îndepărta de Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, Izvorul nemuririi.
II. Autoritatea
Deşi Scriptura a fost scrisă de către oameni inspiraţi, ei trebuie priiţi ca simple instrumente alese, pregătite şi folosite de Dumnezeu, în realizarea Cuvântului Său. Însuşi Dumnezeu este autorul Bibliei. Când citim sfintele ei pagini, ar trebui să reţinem că Dumnezeu ne vorbeşte, iar când o neglijăm, refuzăm de fapt să ascultăm pe Dumnezeu, când El se oferă să ne înveţe despre lucruri veşnice.
Biblia prezintă declaraţia lui Dumnezeu, şi este, prin urmare, un model al Credinţei. Dacă s-ar cuveni să credem afirmaţiile unui om onest, cu cât mai mult ar trebui să le credem pe cele ale Dumnezeului adevărat; „dacă primim mărturia oamenilor, cum să nu primim mărturia mult mai măreaţă a lui Dumnezeu”. Prin respingerea acesteia, noi L-am face pe Dumnezeu mincinos. Când numim un semen mincinos – înseamnă a-l insulta pentru caracterul lui vicios. Această insultă I-o atribuim noi lui Dumnezeu atunci când Îi refuzăm cuvântul, dat în Cartea Sa.
Biblia înglobează principiile lui Dumnezeu, de aceea, ea ne învaţă ce înseamnă datoria. Suntem datori să ascultăm poruncile părinţilor noştri şi a conducătorilor, însă Dumnezeu are un drept şi mai mare de a ne cere acest lucru. El este tatăl nostru ceresc şi Supremul Conducător al Universului. Noi ne împotrivim Autorităţii divine atunci când refuzăm să ne supunem principiilor Bibliei.
Scriptura cuprinde promisiunile lui Dumnezeu şi reprezintă un izvor al speranţei. Stabileşte nu doar ceea ce trebuie să credem şi ce nu, dar şi la ce să ne aşteptăm. Prezintă, ca fundament al speranţei noastre, promisiune şi jurământul lui Dumnezeu, două lucruri imuabile, în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă. Îl vedem ca pe Cel care răsplăteşte celor care -L caută din toată inima, şi toată încrederea privind felul şi mărimea răsplăţii Lui, şi siguranţa primirii ei, este bazată pe cuvântul sigur al profeţiei, Biblia.
Fie izvor al credinţei, datoriei, speranţei, autoritatea Bibliei este supremă. Putem să acordăm încredere declaraţiilor oamenilor, însă ei ne vor înşela uneori. Putem să ne adaptăm comportamentul la cele impuse de liderii noştri, sau la ceea ce ne dictează conştiinţa, însă conducătorii ne pot îndrum într-un sens greşit, şi să nu uităm: conştiinţa noastră nu este infailibilă. Putem preţui speranţele bazate pe promisiunile semenilor, sau cauzate de cursul normal al lucrurilor, dar să nu uităm: speranţele umane sunt înşelătoare, iar unele promisiunii sunt doar muguri care, oricât ar fi de frumoşi şi parfumaţi, sunt deseori nimiciţi înainte de a-şi aduce fructul. Dumnezeu nu ne dezamăgeşte niciodată. „Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac” ( 1 Petru 1:24, 25). Când Biblia vorbeşte, ea nu lasă loc îndoielii şi nu admite recurs.
Autoritatea Bibliei este independentă. Nu a fost conferită de către oamenii care au scris-o şi nici a fost un derivat al transmiterii ei. Nici cea mai curată biserică de pe Pământ nu îi poate învesti autoritatea, cu atât mai puţin corupta biserică a Romei. Scriitorii inspiraţi au atribuit autoritatea a ceea ce au scris lui Dumnezeu şi Lui i se şi cuvine. Cei care au transcris manuscriptele, fiind agenţii Providenţei în păstrarea şi transmiterea Cărţii sfinte, cât şi cei care au tipărit-o şi s-au îngrijit ca aceasta să fie atât de răspândită, nu i-au conferit autoritatea, primind tot atât de puţină autoritate cât de la biserica romană. Biblia posedă autoritate doar pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu.
Autoritatea Bibliei este una directă. Sursa este provine direct de la Dumnezeu, îndreptându-se direct spre mintea şi inima fiecărui cititor. Singurul nostru mediator este Cristos, şi un tălmaci infailibil – pe Duhul Sfânt. Putem să cerem ajutor de la oameni pentru a înţelege Biblia, dar nu ei trebuie să o cerceteze pentru noi. Ar trebui să ne folosim mintea pentru a studia Cuvântul lui Dumnezeu, nepermiţând vreunui alt om să intervină între Dumnezeu şi conştiinţa noastră. Fiecare trebuie să spunem: „ Vorbeşte Doamne, căci robul Tău ascultă.”
Ce dar minunat este Scriptura! Cum să nu o preţuieşti? Cum să nu o scrii pe tăbliţa inimii tale? Noi ne aflăm pe un istm îngust al vieţii, situat între două oceane, şi anume, între imensul trecut şi viitor. Să deschidem „arhiva” eternităţii ne este imposibil, dar Cel care este Alfa şi Omega ne-a făcut de cunoscut în Biblie tot ceea ce trebuie să ştim. Prezentul acesta trecător este foarte important pentru noi, pentru că de el depinde veşnicia noastră, şi cine ne va învăţa cum să folosim aceste momente aşa cum s-ar cuveni? Singurul Dumnezeu adevărat ne-a vorbit prin Biblie, şi ne-a povăţuit cum să trăim în această viaţă efemeră, pentru ca la sfârşit să avem viaţa veşnică. Avem chiar înaintea noastră imaginea lumii viitoare. În ce mă priveşte, realizez că stau pe ţărmul unui ocean nemărginit, cu puţin nisip rămas sub picioare. Aud în apropierea mea strigătele necredinciosului care moare, înconjurat de o întunecime de nepătruns. Şi el a ajuns pe margine, şi ar refuza cu dragă inimă să continue, însă nu o mai poate face. Uluit, îngrozit, tremurând, el se năpusteşte şi se cufundă în abis. Cât de importantă este în acest moment de cumpănă Scriptura! Cât de folositoare este Lumina venită din Cer! Văd cum întunericul e învins. Biblia se ridică asemenea unei candele – nu una slabă, înălţată de raţiune pentru a străluci în întuneric şi a aduce vizibilitate; Biblia răspândeşte o lumină puternică asemenea soarelui de la amiază, ajutându-mă să păşesc bucuros şi plin de pace, în eternitate. Oamenilor, care vă grăbiţi spre pedeapsa veşnică, fiţi înţelepţi; primiţi revelaţia trimisă din cer prezentată prin Biblie; urmaţi-i poveţele cu toată inima voastră şi respectaţi-i autoritatea, fiind cuvântul Judecătorului în faţa Căruia veţi sta în curând!
