de John G. Reisinger
De fapt, sunt numai două religii în întreaga lume. Una începe cu voinţa liberă a omului, cealaltă începe cu suveranitatea lui Dumnezeu. Prima îţi spune „ce trebuie să faci”, pentru Dumnezeu, iar a doua declară „ce a făcut Dumnezeu pentru tine” şi tu nu puteai face. Religia „liberei voinţe” înfăţişează mântuirea ca o posibilitate pentru toţi oamenii, dacă ei vor să coopereze cu Dumnezeu, crezând. Religia harului gratuit prezintă mântuirea ca o certitudine pentru toţi cei aleşi de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu dă credinţa ca un dar. Pe ce pune predicatorul tău accentul: pe „fă” sau vorbeşte despre „deja făcut”?
Varietatea religiei bazată pe libera voinţă a omului diferă doar cu privire la ceea ce trebuie omul să facă pentru a fi primit de Dumnezeu. Unul spune că trebuie să meargă la Mecca şi să sărute piatra sfântă; altul spune că trebuie să se scalde în fluviul Gange; altul că trebuie să fie botezat prin scufundare; iar altul spune că el trebuie să producă credinţa prin propria lui voinţă liberă. Termenul teologic pentru această opinie este auto-soteriologie, ceea ce înseamnă „auto-salvare” sau dependenţa salvării, în unele sensuri, de cooperarea omului cu Dumnezeu. Religia harului liber este numită „teo-soteriologie”, ceea ce înseamnă „că salvarea depinde în întregime de harul şi puterea lui Dumnezeu.” Evanghelia spune că „Dumnezeu îi salvează pe păcătoşi” – punct. Aceasta înseamnă că Dumnezeu (numai prin El Însuşi, fără nici un ajutor din partea păcătosului) salvează (de fapt şi de drept, nu doar că „încearcă să salveze”) păcătoşii (care sunt fără ajutor, fără speranţă, vinovaţi, care merită iadul şi care nu pot face absolut nimic). Evanghelia nu spune „Dumnezeu dă fiecărui om şansa de a fi salvat, dacă păcătosul cooperează, având credinţa necesară.” În teo-soteriologie, toată slava aparţine lui Dumnezeu singur, pentru că harul şi puterea Lui suverane sunt cele care fac diferenţa. În auto-soteriologie, slava este împărţită între Dumnezeu şi păcătos, pentru că a fost „voinţa păcătosului” care a făcut diferenţa între el şi alţi oameni pierduţi, fapt ce I-a dat posibilitatea lui Dumnezeu să facă salvarea efectivă.
Geneza 11:1-9 arată aceste două idei de bază prin cuvintele „haidem”, aceste cuvinte fiind spuse de om şi aceleaşi cuvinte fiind spuse de Dumnezeu. „Haidem, (oamenii) să ne zidim un turn să ajungă până la Dumnezeu” (Auto-soteriologie) este religia bazată pe voinţa omului. Începe cu omul şi cu eforturile lui. „Haidem, (Dumnezeu trinitatea) să ne pogorâm”(Teo-soteriologie) este religia harului suveran care vine la un păcătos decăzut şi face posibil ca păcătosul mort să se pocăiască şi să creadă.
Când un credincios informat spune „Domnul m-a salvat”, el nu vrea să spună că Domnul Isus Hristos l-a salvat. Ci vrea să spună „Dumnezeu Tatăl m-a salvat prin alegerea harului; Dumnezeu Fiul m-a salvat prin moartea Sa răscumpărătoare; Dumnezeu Duhul Sfânt m-a salvat deschizându-mi inima şi dându-mi credinţă.” Fiecare membru al binecuvântatei Treimi are un rol specific şi esenţial în salvarea fiecărui păcătos.
Una din dovezile clare despre cât de centrată pe om a devenit teologia noastră în ultimii 100 de ani este absenţa aproape totală a imnurilor sau serviciilor divine care să descrie harul suveran care alege al Tatălui sau lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt. Să ne aducem aminte că am fost salvaţi de un Dumnezeu triunic. N-ar trebui ca noi să-L recunoaştem şi să- L lăudăm pe Tatăl, pentru harul Lui care a făcut alegerea, la fel cum lăudăm pe Fiul pentru moartea Sa în locul nostru? Nu suntem noi datori să-L recunoaştem şi lăudăm pe Duhul Sfânt, pentru că ne-a ridicat din moarte spirituală şi ne-a dat darul credinţei şi vieţii? Lipsesc imnurile care descriu lucrarea Tatălui şi lucrarea Duhul Sfânt, datorită eşecului în a înţelege doctrina biblică a „decăderii totale.”Acesta este subiectul acestei probleme despre Înţelesul Harului.
Introducere: Ce înseamnă sintagma „decădere totală”?
Îmi aduc aminte de n profesor de colegiu care descria în mod constant puritanii ca pe ucigători de bucurie. El justifica problema lor datorită înţelesului pe care ei îl dădeau totalei decăderi. Satira profesorului era „un puritan este un om care nu poate dormi noaptea pentru că se teme că undeva în lume, cineva se distrează.” Puritanii nu aveau trecere la cursurile acestui om.
Mintea carnală urăşte doctrina decăderii totale. Nimic nu despică firul opiniei moderne religioase, psihologice şi filozofice asupra omului şi a naturii lui ca şi adevărul că omul este un păcătos decăzut. Absolutul neprovocat în cercurile academice, astăzi, este „omul este bun la bază.” Decăderea biblică spune exact opusul. Biblia vede clar că mediul înconjurător are un rol important în formarea unui individ. Urmăreşte cauza iniţială a tuturor problemelor oamenilor şi duce la o inimă plină de slăbiciune şi egoistă. Soarele şi ploaia nu pot face nici măcar o plantă să iasă din pământ, care nu a existat acolo mai întâi, sub forma unei seminţe, la fel, nici un mediu înconjurător rău nu poate produce roade care nu există iniţial în inimile noastre. Oricine este capabil, în afara harului, să fie persoana cea mai plină de slăbiciune care a trăit vreodată. Dacă te împiedici de această afirmaţie, probabil că niciodată nu ai devenit creştin!
Odată ce faptul decăderii totale este acceptat, harul suveran rămâne singura speranţă a omului. Atâta timp cât acest fapt este respins, iar bunătatea fictivă a omului este înălţată, oamenii vor găsi doar mai multe moduri de a-şi justifica rebeliunea faţă de Dumnezeu şi adevărul Lui revelat.
Iată definiţia din dicţionarul Webster: „decăzut – caracterizat de corupţie, pervertit, rău…”. Cuvântul „total” înseamnă ceea ce spune şi nu are nevoie de comentarii. Cuvântul „decăzut” nu este în concordanţa ta, nici cuvântul „trinitate.” Dar ambele aceste adevăruri sunt imprimate pe aproape fiecare pagină din Biblie.
Iată doctrina decăderii totale în esenţă: „omul este rău, dar nu atât de rău, dar totuşi foarte rău.” Aceasta înseamnă, (1) omul este păcătos; dar (2) el nu este atât de păcătos de fapt cât ar putea fi. Totuşi, (3) el este de fapt un păcătos total decăzut în ochii lui Dumnezeu.
Trebuie şi un fir negativ şi unul pozitiv pentru a produce electricitate. Deseori, este esenţial să spunem clar ce nu credem, înainte de a fi posibil să înţelegem ceea ce credem , de fapt. Vom începe studiul nostru cu lucruri pe care nu le credem, deşi adesea suntem acuzaţi pe nedrept de aceste lucruri.
În primul rând: Negativ. Să vă arăt ce NU vrem să spunem prin „decădere totală”
1. Decăderea totală nu înseamnă că omul nu are conştiinţă sau simţul binelui şi al răului.
Adesea, oamenii au puternicul impuls de a face „bine” şi de simţi părere de rău pentru ceea ce fac „greşit”. Aceasta dovedeşte doar că omul mai are unele rămăşiţe din creaţia iniţială. Încă are conştiinţă şi, în funcţie de mediu şi pregătire, ea poate fi foarte puternică. Adesea, conştiinţa duce oamenii într-un azil mintal şi, în unele cazuri, chiar la sinucidere. Textele următoare arată clar că omul are conştiinţă.
Ioan 8:9 „Când au auzit ei cuvintele acestea s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au ieşit afară unul câte unul…”
Romani 2:14,15 „Când Neamurile, cu toate că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi Sunt singuri lege; 15 şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele.
C. S. Lewis a vorbit despre universalul „ceea ce se cuvine „ din fiecare om. Fiecare persoană îi va acuza pe ceilalţi (şi pe ei înşişi în conştiinţă) că nu au făcut „ceea ce se cuvine”, şi ar fi trebuit. Această admitere universală, de către orice creatură a unui „bine şi rău” va fi una din bazele îndreptăţite după care Dumnezeu va judeca toţi oamenii ca vinovaţi. Judecata constantă a oamenilor despre alţi oameni este dovada absolută că omul este o fiinţă morală, creată după chipul moral al lui Dumnezeu. Omul nu este un animal fără conştiinţă de Creatorul lui. Omul este o fiinţă raţională şi morală, care face alegeri voliţionale bazate pe raţiunea sa şi pe conştiinţa morală.
Să presupunem că în ziua în care te-ai născut, Dumnezeu a atârnat un casetofon invizibil în jurul gâtului tău. De fiecare dată când ai spus „ar fi trebuit să faci aşa şi aşa” sau „NU ar fi trebuit să faci aşa şi aşa” casetofonul invizibil a înregistrat ce ai spus. În ziua judecăţii, imaginează-ţi-L pe Dumnezeu scoţând caseta, cu propriile tale cuvinte de judecată morală pe ea, şi spunând: „vreau să fiu corect în a te judeca. Te voi judeca exact după standardele pe care cu curaj ai pretins că le crezi. Voi folosi propriile tale cuvinte. Nu voi folosi nici cele 10 porunci, nici cuvintele din Predica de pe munte a lui Hristos, voi folosi ceea ce tu însuţi ai recunoscut aprins (judecând pe alţii) că a fost bine sau rău.” Ar putea fi altceva mai drept? N-am fi noi toţi dovediţi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu? Realizezi că acest lucru chiar are să se întâmple!
Omul are într-adevăr conştiinţa binelui şi răului. Trebuie doar să citim Ann Landers sau să vizităm o instituţie de boli mentale, să vedem că oamenii adesea au o conştiinţă foarte adâncă asupra moralităţii, care uneori strigă la ei. Dar aceasta nu înseamnă că aceşti oameni sunt condamnaţi de păcat în faţa lui Dumnezeu. O „conştiinţă vinovată” nu este acelaşi lucru cu „convingerea de păcat.” Oamenii au mari păreri de rău pentru rezultatele păcatului, dar nu sunt nici măcar puţin îngrijoraţi că L-au jignit pe Dumnezeu.
2. Decăderea totală nu înseamnă că fiecare păcătos este lipsit de toate calităţile care sunt plăcute omului şi folositoare societăţii, când aceste calităţi sunt judecate numai după standarde omeneşti.
Maica Teresa şi Albert Switzer au fost mari filantropi. Lumea este un loc mai bun pentru mulţi oameni, datorită lor şi lucrării lor. Au câştigat pe drept şi merită laudele noastre pentru munca lor umanitară. Totuşi, ei erau păcătoşi vinovaţi în ochii unui Dumnezeu sfânt. Tot „binele” pe care ei l-au făcut nu le-a câştigat har înaintea lui Dumnezeu. Şi ei se includ între „voi trebuie să vă năşteţi din nou.” Au fost aceşti doi oameni „persoane mult mai bune” decât Hitler sau un Manson? Desigur că da, dacă judecăm numai pe baza standardelor umane. Este posibil ca un Manson, sau un Hitler, să fie salvaţi de har şi să meargă în cer, iar o maica Teresa şi un Switzer să fie pierduţi şi să meargă în iad, datorită auto-îndreptăţirii? Răspunsul este da, ambele situaţii sunt posibile, dacă judecăm după standardele revelate ale lui Dumnezeu.
Dragostea unui părinte şi dorinţa lui de a suferi chiar moartea pentru buna stare a copilului său este desigur un lucru „bun” care merită admirat şi aplaudat. Totuşi, astfel de acţiuni nu dovedesc că părintele are har în inima lui, nici că nu este total decăzut înaintea lui Dumnezeu. Tot ce dovedeşte este că omul încă mai are vestigii ale chipului lui Dumnezeu de la creaţia iniţială. Sacrificiul unui patriot pentru ţara lui este o altă ilustrare a aceluiaşi principiu.
Un templu religios bombardat şi ruinat încă poate avea fragmente din coloane frumoase sau părţi din pereţi pictaţi, care încă sunt intacte. Totuşi, nu mai este un loc potrivit pentru închinare. Este „total” ruinat de la scopul pentru care a fost construit, chiar dacă unele părţi izolate nu sunt total distruse. Omul are rămăşiţe ale creaţiei lui din Eden, dar este „total” ruinat de păcat în ceea ce privesc abilitatea şi dorinţa de a-L iubi şi a se închina lui Dumnezeu.
Să presupunem că un doctor din marină conduce un echipaj la răscoală şi ia controlul unei nave. Apoi o foloseşte pentru piraterie. Marina îl găseşte şi i se cere să se predea sau îi vor distruge nava. La refuzul acestuia, marina aduce armele necesare şi începe lupta. În timpul luptei mulţi oameni de pe nava rebelă sunt răniţi. Doctorul lucrează fără odihnă sau mâncare şi-şi riscă viaţa din nou şi din nou pentru a da oamenilor lui tratamentele medicale necesare pentru a-i ţine în viaţă. Când marina reuşeşte să captureze nava, ei vor spânzura şi pe căpitan şi pe oamenii lui, pentru răzvrătirea lor. „binele” eroic pe care căpitanul l-a făcut, riscându-şi viaţa pentru oamenii lui nu-l va ajuta nici pe el, nici pe ei la proces. Judecătorii care îl condamnă la moarte îi poate admira „curajul” dar el este totuşi un trădător împotriva guvernului şi va fi omorât. Nici un „bine” al lui nu va mai conta. Acelaşi principiu se aplică la tot „binele” pe care oamenii păcătoşi îl fac.
Despre acest principiu ni se spune în Proverbe 21:4. Privirile trufaşe şi inima îngâmfată, această candelă a celor răi, nu este decât păcat. Nu este vorba de fapt de alunecarea omului care este păcătos, ci atitudinea păcătoasă a inimii omului.
(1) Aratul lui este o manifestare a credinţei lui cu privire la anotimpuri. Dacă el nu crede că primăvara şi vara vor veni cu siguranţă, el nu va ara şi nu va planta. Actul în sine de a ara este o exprimare a credinţei în providenţa lui Dumnezeu, care va condamna inima necredincioasă a omului pentru refuzul de a-L lăuda chiar pe Dumnezeul pe care L-a recunoscut.
(2) Omul îl va blestema pe Dumnezeu dacă este prea puţină sau prea multă ploaie, dar nu Îl va binecuvânta pentru o recoltă bună. Blestemul lui arată că Îl recunoaşte pe Dumnezeu ca fiind real şi în controlul vremii. Mândria omului şi auto suficienţa lui nu îi permit să recunoască meritul lui Dumnezeu pentru vremea bună. Întreaga situaţie arată că aratul lui, într-o zi va fi dovada care-l va condamna pentru păcatul necredinţei.
3. Noi nu spunem că orice păcătos este înclinat spre orice formă de păcat.
Fariseii dovedesc acest punct de vedere. Isus recunoaşte că unele din lucrurile pe care le făceau fariseii erau drepte şi „bune”. Totuşi, ei omiteau în mod selectiv altele. Ei vor fi condamnaţi chiar pentru lucrurile bune pe care le făceau, pentru că aceasta dovedeşte că aveau o înţelegere a ceea ce vroia Dumnezeu. Omisiunile lor deliberate dovedesc decăderea inimilor.
Matei 23:23 Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.
O formă a păcatului adesea o va exclude pe alta. (1) „Avarul” va scăpa de păcatul „risipei.” (2) „Dependentul de muncă” va scăpa de trândăvie şi lene. (3) „Mândria”, adesea va exclude imoralitatea, dar numai de teama de a nu fi prins. Shakespeare a spus bine: „Văd că a făcut plăcere diavolului beţiei să facă loc diavolului mâniei.”
Acest adevăr explică „aparenta” schimbare în unii oameni, când sunt avansaţi la o poziţie cu autoritate. Personalitatea lor drăguţă este înlocuită cu o atitudine tiranică. De fapt omul nu s-a schimbat deloc. Adevăratul lui sine a venit la suprafaţă pentru prima dată. Omul a fost întotdeauna aşa în inima lui, dar nu a avut niciodată autoritatea sau ocazia să o demonstreze.
4. Nu spunem că toţi păcătoşii sunt la fel de viguroşi în păcatul lor, cât pot fi. Să ne amintim definiţia iniţială, „Omul este rău, dar nu atât de rău, dar totuşi foarte rău.”
Nici un om nu şi-a exprimat vreodată tot păcatul de care este capabil. Textele următoare demonstrează acest fapt:
Geneza 15:16 În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.”
2 Timotei 3:13 Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.
În fiecare an suntem convinşi că societatea şi lumea nu pot merge mai rău. Totuşi, este din ce în ce mai rău şi va continua tot aşa, până când se va reîntoarce Domnul nostru. Vechea zicere este adevărată: „Încă nu aţi văzut nimic!” Nu vreau să trăiesc în acelaşi oraş, judeţ sau stat unde Dumnezeu a îngăduit unei singure persoane să-şi exprime toată răzvrătirea de care este capabilă. Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu în mod constant pentru harul Său restrictiv.
Acum să punem firul pozitiv la loc şi să arătăm ceea ce credem cu adevărat despre decăderea totală.
Doi: Pozitiv. Ce VREM să spunem prin decădere totală sau, Ce spune BIBLIA cu privire la acest subiect.
Decădere totală înseamnă că omul este mort în păcat în totalitate, nu doar bolnav şi pe moarte. Păcătosul nu este doar un caz pentru spitalul de urgenţă, care are nevoie disperată de atenţie înainte de a fi prea târziu – păcătosul este un caz care trebuie dus la cimitir. Sunt morţi, nu pe moarte. Nu sunt bolnavi incurabil şi la limita morţii – sunt deja morţi. Efeseni 2:1 este clar: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre…”
1. Decăderea totală înseamnă că fiecare păcătos, inclusiv eu şi cu tine, este lipsit de dragostea pentru Dumnezeu, care este cerinţa fundamentală a legii lui Dumnezeu, care cuprinde totul. Lucrul cel mai mare pe care toţi oamenii îl datorează lui Dumnezeu este lucrul pe care ei cu încăpăţânare refuză să i-L dea.
Matei 22:35-38 Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: 36 „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” 37 Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” 38 „Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă.
Toţi oamenii, fără excepţie, sunt vinovaţi de păcat. Ei efectiv „nu-L iubesc pe Dumnezeu” şi nu-L pun pe primul loc în nici un sens. Li se porunceşte să facă aceasta 24 de ore pe zi, dar păcătoşii pierduţi nu au făcut niciodată nici un lucru conştient în viaţa lor cu scopul expres de a- l glorifica pe Dumnezeu. Ei trăiesc pentru a se auto mulţumi şi nu se gândesc la ceea ce sunt datori lui Dumnezeu. Odată, am insistat asupra acestui lucru la un profesor de liceu şi el pretindea că cei trei copii ai lui sunt produsul supunerii la porunca lui Dumnezeu de a „se înmulţi.” Când l-am întrebat dacă acesta era singurul motiv implicat, a zâmbit şi a zis, „Poate nu întru-totul.”
Aceasta a vrut Isus să spună în Ioan 5:42: „Dar ştiu că n-aveţi în voi dragoste de Dumnezeu.”Aceasta înseamnă că ne lipseşte singurul lucru esenţial, pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu. Nu suntem deloc motivaţi nici de datorie nici de dragostea pentru Dumnezeu. Suntem motivaţi doar de păcat şi de sine.
2. Decăderea totală înseamnă că fiecare păcătos este vinovat de faptul că pune deasupra sentimentele şi dorinţele inferioare în defavoarea lui Dumnezeu, a legii Sale şi a Evangheliei. Acesta este opusul punctului # 1. Păcătoşii nu numai că nu Îl iubesc pe adevăratul Dumnezeu şi nu Îl pun pe primul loc, dar iubesc alt dumnezeu şi-l pun pe primul loc.
2 Timotei 3:4 . . . iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;
Aceasta nu înseamnă că „plăcerile” sunt ceva greşit în sine. Este vorba de situaaţia când plăcerea ajunge cauza pentru care se trăieşte şi este un scop mai înalt decât a-L cunoaşte pe Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu Se poate plânge pe drept că această atitudine controlează inimile tuturor oamenilor pierduţi.
Maleahi 1:6 Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpânul său. Dacă Sunt Tată, (în sensul creaţiei) unde este cinstea care Mi se cuvine?
Păcătoşii nu dau lui Dumnezeu dragostea şi închinarea care I se cuvin, pentru că ei sunt plini de dragoste pentru altceva. Ei nu simt „nici o obligaţie” către Dumnezeu şi deci ei nu pot fi decât „nemulţumitori.” Romani 1 este imaginea perfectă a inimii mândre şi nerecunoscătoare a omului păcătos.
3. Acel „altceva” pe care-l iubesc oamenii este un idol numit „sine” sau „eu.” Fiecare păcătos este determinat în fiinţa sa interioară şi în viaţa exterioară de o preferare a sinelui în locul lui Dumnezeu. Păcătosul se tratează pe sine ca şi când el este singurul şi adevăratul dumnezeu.
2 Tim. 3:2 Căci oamenii vor fi iubitori de sine…
Ioan 3:19, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.
Este destul de rău să Îl detronezi pe Dumnezeu, Creatorul, dar să întronezi creaţia, să întronezi sinele ca dumnezeu, este culmea păcatului. (vezi Rom 1:21-23)
Păcatul, în grădina Eden, a creat un monstru numit „fericire” care pur şi simplu consumă oameni. „A fi fericit” înseamnă să ai totul şi toată lumea să reacţioneze cum vrei. „A fi nefericit” înseamnă să-mi doresc să fac toate lucrurile cu care nu sunt de acord să „nu se întâmple” sau să nu mai existe. Înseamnă să îmi doresc mult să am totul şi pe toţi în acord cu felul cum vreau eu, aşa încât să obţin tot ce îmi doresc.
4. Decăderea totală înseamnă că fiecare păcătos are o natură, moştenită de la căderea lui Adam, care este complet ostilă lui Dumnezeu. Am fost toţi născuţi cu o aversiune „pozitivă” pentru Dumnezeu şi pentru autoritatea Lui. Prin natura sa, fiecare păcătos vrea totul „în felul lui.” Romani 8:7 arată acest lucru clar „mintea păcătoasă este ostilă lui Dumnezeu. Ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună”
Întrebarea evidentă este „De ce omul nu simte această groaznică ostilitate, care conform Bibliei este în inima sa?”Răspunsul este simplu.
8 Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort.
9 Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit.
10 Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. 11 Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi prin însăşi, porunca aceasta m-a lovit cu moartea.1 Romani 7:8-11.
Această ostilitate, duşmănie este împotriva lui Dumnezeu şi atâta timp cât omul nu este forţat să se gândească la autoritatea lui Dumnezeu, acel om nu va simţi ostilitatea care este în inima lui. Când legea lui Dumnezeu sau autoritatea Lui este adusă în conştiinţa omului, atunci duşmănia aceasta care este îngropată în natura lui va ieşi la suprafaţă. Atâta timp cât păcătosul crede sincer că „este liber să facă ceea ce doreşte şi atâta timp cât are o imagine falsă despre Dumnezeu, mai ales despre suveranitatea lui Dumnezeu şi despre datoria lui faţă de Dumnezeu, nu se va simţi nici vinovat, nici mânios pe Dumnezeu. Totuşi, când adevăratul caracter al lui Dumnezeu ca Judecător şi Dătător de lege suveran apare înaintea păcătosului, atunci scânteile încep să zboare. Aceasta se întâmplă rar astăzi pentru că generaţia noastră a fost adormită de o opinie total greşită despre un „Dumnezeu al Dragostei.”
Să ilustrez faptul următor. O femeie cu adevărat virtuoasă poate zâmbi amuzată la „fluieratul de admiraţie” al unui bărbat, când ea intră în magazin. Totuşi, dacă omul vine după ea în magazin şi o înghesuie într-un colţ, ea va izbucni cu mânie şi indignare. Adevărata ei natură se va manifesta. Vei vedea cum este ea de fapt. La fel este şi cu omul pierdut. Până când conştiinţa lui nu este presată de cerinţele lui Dumnezeu, natura lui ostilă apare la suprafaţă. Atunci, „omul drăguţ” îţi spune mânios „lasă-mă în pace, să fac ce-mi place.”
Predicarea „dragostei lui Dumnezeu” nu mânie pe nimeni. Predicarea datoriilor omului faţă de Creatorul şi Dumnezeul lui şi judecata, îl vor face pe păcătos să scrâşnească din dinţi. Trebuie să ne amintim că toţi oamenii cred că ei Îl iubesc pe Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeul pe care Îl iubesc este Unul al imaginaţiei lor şi nu Dumnezeul Bibliei.
Să explic ce vreau să spun. Grecii antici „iubeau sincer” şi „se închinau fervent” lui Dumnezeu. În orice zi puteai vedea mai multe „servicii de închinare” desfăşurându-se. Noi ştim că aceste sărbători religioase nu erau altceva decât orgii de beţie, dar erau făcute în numele lui Bahus, unul din zeii greci. Dacă i-am fi admonestat pe „închinători” pentru comportamentul lor imoral de beţivi, deoarece în inima lor ei ştiau bine, nu ne-ar fi mulţumit. Ar fi fost furioşi. Ei ştiau că Sigurul şi adevăratul Dumnezeu ura astfel de comportamente. Totuşi, nu le păsa şi făceau tot ce putea ca să uite acest fapt. Ne-ar urî pentru că le aducem aminte de ceea ce ei ştiu deja în conştiinţa lor. Şi-ar ridica cupele cu vin şi ar striga, „Afară cu Dumnezeul vostru, Bahus este dumnezeu, Bahus este dumnezeu!”
Mergem puţin mai departe în istorie şi întâlnim un pirat, numit Eric cel Roşu, în momentul în care el tocmai vroia să plece într-o călătorie „de afaceri.”Desigur, afacerea lui era să cucerească nave, să fure ce merita furat şi să ucidă toate victimele neajutorate. Dacă spuneam, „dar Eric, tu ai teamă sau dragoste pentru Dumnezeu?”, bietul om ar fi terifiat. Ar spune, „Desigur că-L iubesc pe Dumnezeu. Iată imaginea Lui pusă în faţa corăbiei mele. Mă rog Lui înainte de a pleca pe mare şi Îi aduc jertfe când mă întorc.” Dacă i-am aminti acestui om că în conştiinţa lui, el ştie că Singurul Dumnezeu adevărat, care a creat cerurile şi pământul urăşte astfel de comportamente, Eric ar fi furios. Şi-ar pune sabia sub bărbia noastră şi ne-ar conduce pe pasarelă cu spatele înainte, strigând, „Thor este Dumnezeu, Thor este Dumnezeu!”
Să ne mutăm în secolul douăzeci, la predicatorul liberal care trăieşte mai jos, pe strada ta. Este un om care munceşte din greu, un sentimentalist „făcător de bine.” El Îl „iubeşte pe Dumnezeu” dar dacă îl întrebi cum este Dumnezeu, admite că habar nu are. Când începem să vorbim despre Dumnezeu care S-a revelat la cruce În sângele ispăşitor al lui Hristos, observăm că gâtul omului se înroşeşte. În final, scrâşneşte din dinţi şi izbucneşte cu mânie, „Urăsc religia voastră, a sângelui şi a unui Dumnezeu care îl cere.” Vedeţi, el „Îl iubeşte pe Dumnezeu cu sinceritate”, dar pe un Dumnezeu al propriei lui imaginaţii şi nu pe Dumnezeul Bibliei. Urăşte pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, revelat în Scriptură.
Aceeaşi reacţie va veni şi de la liderii „Super Bisericii” care insistă pe a „gândi pozitiv.” Când vorbim de Romani 9, minunata imagine a suveranităţii lui Dumnezeu, suntem urâţi şi ridiculizaţi. Să reţineţi în sistemul memoriei voastre: Oamenii Îl iubesc sincer pe Dumnezeul propriei lor imaginaţii, iar El întotdeauna este un Dumnezeu pe care ei Îl pot controla. Datoria noastră este să confruntăm oamenii cu Dumnezeul Bibliei. El este Creatorul, dătătorul Legii, Judecătorul şi Singurul Răscumpărător. Trebuie să începem cu Geneza1:1 şi nu cu Ioan 3:16. Noi, în schimb, începem cu Dumnezeul din Ioan 3:16.
Să ilustrez acest punct. Să presupunem că un om numit Harry urăşte tare mult pe vecinul lui. Chiar la vederea vecinului, el devine furios. Vecinul se mută în final, în California. După câţiva ani, cineva care îl vizitează pe Harry îi spune, „Îl urai tare pe tipul acela care stătea lângă tine.” Harry va răspunde probabil, „Nu l-am prea plăcut, dar n-aş spune chiar că îl uram. Este un cuvânt prea tare.” Nici o insistenţă nu l-ar convinge pe Harry de cât de mult şi-a urât vecinul. Vedeţi, Harry nu îl mai văzuse4 pe om de mult timp. Nimic nu îl confrunta, ca să-i trezească din nou acele sentimente puternice.
După cinci ani, cineva bate la uşa lui Harry şi spune, „Adun bani pentru flori, pentru văduva acelui om care locuia lângă tine.” Se pare că fostul vecin murise de o moarte tragică. Deodată, persoana de la uşă spune, „Îmi cer scuze, am uitat cât de mult îl urai pe om. Probabil că nu eşti interesat să ajuţi cu bani. Probabil te bucuri că a murit.” Harry ar protesta că a fost greşit înţeles. „Admit faptul că am avut unele probleme, dar, privind în urmă, sunt sigur că parte din ele erau vina mea. Nu era chiar aşa de rău. Uite cinci dolari pentru flori.” Ar fi imposibil să-l convingi pe Harry că îl urâse cu adevărat pe acel vecin. Ura se aşezase demult în adâncul inimii lui.
Mai trec cinci ani şi un camion parchează lângă uşa lui Harry, iar omul pe care îl urâse coboară şi începe să se mute înapoi, în aceeaşi casă. Fusese o încurcătură, iar omul nu murise, Fusese vorba de fratele lui. Cât timp va trebui ca acel om să trăiască acolo, pentru ca toată ura lui Harry, care era îngropată, să fie resimţită şi exprimată? Vechea zicală „Nu vezi, nu te gândeşti” este adevărată. Ura omului pentru Dumnezeu este ca şi bălţile pline de noroi, pe un drum după ploaie. Aceleaşi bălţi vor deveni limpezi după câteva zile. Noroiul este încă acolo, dar s-a aşezat pe fundul bălţii şi nu se mai vede. Dar dacă începi şi agiţi balta cu un băţ, noroiul va apărea curând la suprafaţă. La fel este şi cu inima păcătoasă a omului. Atâta timp cât Harry nu este confruntat direct cu duşmanul lui, nu poate fi convins de adâncimea urii sale. Atâta timp cât oamenii nu sunt confruntaţi direct cu adevărata imagine a lui Dumnezeu, ei nu simt duşmănia naturală pe care o au în inimile lor faţă de Dumnezeu. Dar în clipa în care începem să le spunem cum este Dumnezeu cu adevărat, răzvrătirea lor împotriva autorităţii lui Dumnezeu şi dragostea lor de sine apar la suprafaţă. Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu uitat în societatea noastră. Dumnezeul slab şi delăsător care este predicat în majoritatea bisericilor, chiar şi în cele evanghelice, nu va trezi niciodată sentimente valide de nici un fel. De aceea oamenii Îl pot urî pe Dumnezeu, fiind totuşi foarte religioşi. Pentru că oamenii de astăzi iubesc un Dumnezeu al imaginaţiei lor, nu este nici credinţă, nici un antagonism vizibil în bisericile de astăzi.
În ciuda a ceea ce credem noi sau a ceea ce cred oamenii, trebuie să acceptăm că Cuvântul lui Dumnezeu spune – Toţi oamenii îl urăsc pe Dumnezeu, prin natura lor! Trebuie să predicăm numai despre voinţa revelată a lui Dumnezeu pentru păcătos şi să insistăm asupra datoriei oamenilor de a face această voie şi vom vedea că Romani 8:7 este un fapt real. Semnul incredibil al fiecărui om pierdut este Romani 8:7.
Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Romani 8:7
La fel, semnul de neşters al unui credincios adevărat este exact opusul.
Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu Sunt grele; I Ioan 5:3.
Înainte da a fi convertiţi uram autoritatea lui Dumnezeu asupra noastră, doar pentru că vroiam să „facem cum vrem.” Uram pe oricine încerca să ne vorbească despre consecinţele groaznice ale răzvrătirii noastre. Uram poruncile lui Dumnezeu pentru că ne condamnau şi îi uram pe cei care ne aminteau de acele porunci. Simţeam că Dumnezeu nu este rezonabil şi este prea strict. Când Duhul Sfânt ne-a dat o natură nouă, am iubit aceeaşi lege pe care înainte o uram. Deci, problema noastră nu era în legătură cu stricteţea legii lui Dumnezeu, ci totala noastră incapacitate de a o împlini, pentru că acum vrem să o împlinim cu toată fiinţa noastră.
5. Prin decădere totală, vrem să spunem că fiecare parte a fiinţei omului şi a naturii lui a fost afectată de păcat. Aceasta înseamnă cuvântul „total.” Decădere totală înseamnă afectarea fiecărei părţi a fiinţei omului, inclusiv a voinţei lui. Diferenţa primară între Calvinism (religia harului liber) şi Arminianism (Religia voinţei libere) constă în faptul că voinţa omului este parţial decăzută, totul în afară de voinţa lui, sau este total decăzută , însemnând totul inclusiv voinţa lui.
Romani 6:17 este un text cheie.
Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, (1) aţi ascultat acum (2) din inimă (emoţii)de (3) dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o.
Acest text arată ordinea conversiunii biblice, după cum urmează: (1) Mintea trebuie iluminată de adevăr. Dumnezeu nu ne salvează într-un vid. Trebuie să auzim, înţelegem şi să credem faptele biblice despre păcatul nostru şi despre moartea lui Hristos. (2) Inima trebuie pătrunsă de adevăr. Nu este de ajuns să credem intelectual, trebuie să simţim puterea adevărului în omul dinăuntru. (vezi I Tes 1:4,5). (3) Voinţa trebuie să fie în legătură strânsă cu adevărul. (Fapte 16:14). Inima Lidiei Trebuia să fie cu adevărat deschisă şi ea să audă şi să creadă Evanghelia pentru a fi salvată. Totuşi Lidia nu poate înţelege sau dori adevărul lui Dumnezeu cu natura ei păcătoasă. Duhul Sfânt trebuie „să-i deschidă inima” (aceasta este reînnoire) înainte ca ea să poată înţelege şi crede. Când Duhul Sfânt îi dă Lidiei o inimă nouă, ea va fi gata cu bucurie să creadă. Veţi observa cum aceste trei lucruri sunt menţionate în Romani 6:17
Mintea sau înţelegerea primesc „forma doctrinei” sau faptele Evangheliei. Minţile noastre fireşti sunt descrise ca fiind total incapabile de a înţelege adevărul. (I Cor 2:14; Efes 4:18). De fiecare dată când u8n păcătos înţelege şi primeşte cu bucurie Evanghelia nu este datorită aşa numitei voinţe libere, ci ca în cazul Lidiei, datorită lui Dumnezeu, care cu suveranitate a deschis acea inimă pentru regenerare.
Inima sau afectul, prin fire nu este capabilă să simtă puterea adevărului. (Ier 17:9). De fiecare dată când Evanghelia influenţează o schimbare reală în noi este datorită Duhului Sfânt, care cu putere salvatoare, aplică adevărul în adâncul fiinţei noastre. Când o fată spune, „El mă prinde”, aceasta poate însemna mai multe lucruri. Dacă oftează şi aproape leşină când o spune, înseamnă un singur lucru. Dacă scrâşneşte din dinţi şi clatină pumnul, înseamnă cu totul altceva. În ambele cazuri, fata spune „Doar când îl văd sau îi aud numele am un sentiment incontrolabil înlăuntrul meu.” Într-un caz este mânie şi în altul este dragoste. În ambele cazuri este automat, datorită faptului că emoţiile fetei sunt controlate de atitudinea inimii ei. Este la fel şi cu un copil al lui Dumnezeu. Nu poate auzi numele lui Hristos fără să simtă o recunoştinţă adâncă pentru o aşa mare salvare. Evanghelia ajunge cu adevărat la un creştin şi în mod literal îl captează.
Voinţa sau puterea alegerii nu poate opera independent sau contrar minţii păcătoase a omului şi inimii lui plină de slăbiciune. Voinţa noastră nu este o facultate independentă sau „omul din interiorul omului care nu este afectat de păcat.” Voinţa este legată de firea noastră păcătoasă şi este imposibil pentru voinţă să opereze independent de acea fire păcătoasă. Scriptura spune clar că omul nu îşi poate schimba firea păcătoasă printr-un act de voinţă, mai mult decât poate un etiopian să-şi „schimbe culoarea pielii” (Ier 13:23). A spune că „un păcătos se poate schimba dacă o vrea cu adevărat”este la fel cu a spune „un etiopian căruia îi place să fie negru şi urăşte ideea de a fi alb, îşi poate schimba culoarea pielii dacă o vrea cu adevărat.” În ambele cazuri, problema nu stă în puterea voinţei, ci în „a vrea” sau puterea care controlează voinţa, iar acea putere este firea decăzută a păcătosului. Păcătosul vrea întotdeauna să se mulţumească pe sine. Ne vom întoarce la acest punct mai târziu.
Să repet, acel cuvânt „total” din „decădere totală” nu înseamnă că omul este atât de slab cât poate fi. Înseamnă că păcatul a afectat fiecare parte din fiinţa noastră într-un aşa mod, încât autobiografia noastră spune ”ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească” (Rom 7:18). Înseamnă că inima păcătosului, care este baza gândirii lui, simţirii lui şi alegerii lui este „deznădăjduit de rea şi nespus de înşelătoare” (Ier 17:9). Cuvântul total din „decăzut total” este acelaşi lucru cu a pune o picătură de otravă mortală într-un pahar cu apă. Paharul este cu totul otrăvit, însemnând fiecare particulă din el, şi nu poate fi băut. Dacă torni acel pahar cu apă într-un urcior cu apă vei dilua intensitatea otrăvii dar tot vei otrăvii toată apa. Toarnă acel urcior într-un butoi de apă şi vei distruge total acel butoi de apă. Aminteşte-ţi definiţia noastră: „ Omul este rău, dar nu atât de rău, dar totuşi rău.”
Prima obiecţie la tot ce am spus este astfel: „Dacă păcătosul nu are puterea interioară sau abilitatea să se pocăiască şi să creadă, atunci Dumnezeu nu îl poate învinovăţi.” Cu alte cuvinte, abilitatea omului este întotdeauna măsura responsabilităţii lui. Dacă Dumnezeu consideră păcătosul ca responsabil pentru pocăinţă şi credinţă, când El ştie că Păcătosul nu o poate face, atunci Dumnezeu devine nedrept. Această obiecţie nu înţelege păcatul şi responsabilitatea. De asemenea neagă realitatea şi efectele căderii. Vom petrece ceva timp asupra acestui punct într-un articol viitor, dar acum să vă arăt cât de absurd este argumentul: Este un păcătos capabil să se supună perfect celor zece porunci? Toţi veţi răspunde „Categoric nu.” Îl ţine Dumnezeu responsabil pe păcătos pentru respectarea celor zece porunci şi îl pedepseşte pentru încălcarea lor? Răspunsul va fi ezitant şi fără cel „categoric”, va fi exact opus sau „Da.” Deci, Dumnezeu poate şi o face, ţinând oamenii responsabili să facă ceva ce ei nu pot! Obiecţia cade.
Ce vom vedea este că motivul pentru care păcătosul nu se poate supune poruncilor sau pocăi şi crede Evanghelia este puterea care controlează întreaga fiinţă a păcătosului. Singura întrebare este: „Cine este total responsabil pentru firea păcătoasă a omului?” A obţinut omul firea lui păcătoasă printr-un act liber de voinţă sau l-a forţat Dumnezeu să păcătuiască, împotriva voinţei sale? Dacă omul este total responsabil pentru păcatul lui atunci este total responsabil şi pentru efectele acelui păcat, iar efectul groaznic este totala decădere a păcătosului şi totala incapacitate de a-şi schimba acea fire păcătoasă. Cum am spus, ne vom întoarce asupra acestui punct.
Pot spune fără a ezita că păcătosul este „total liber să facă tot ce-i place.” Totuşi, acest fel de libertate este cea mai mare problemă a păcătosului. Ca şi păcătos neregenerat, pentru că este total controlat de o fire păcătoasă, va alege întotdeauna, de fiecare dată, liber sau deliberat să se mulţumească pe sine. Întotdeauna alegem să facem lucrurile cu care SUNTEM compatibili. Dacă suntem păcătoşi prin fire şi alegere, atunci fiecare alegere va fi afectată de firea noastră păcătoasă. Adam este singurul om care a avut vreodată o voinţă „liberă”, care era liberă de păcat. Adam este de asemenea singura persoană care a devenit păcătos păcătuind printr-un act de voinţă. Tu şi cu mine păcătuim pentru că suntem născuţi păcătoşi, nu am devenit păcătoşi când nu ne-am supus prima oară. Primul nostru act de păcătuire nu a produs natura noastră păcătoasă. Firea păcătoasă moştenită de la Adam a produs actul de păcătuire.
6. Omul are o fire care nu îi permite să-L aleagă pe Dumnezeu sau neprihănirea. INCAPACITATEA omului vine din DECĂDEREA lui.
Un om pierdut poate alege între două fapte rele , pe cel care îi aduce mai multe beneficii. Poate alege un „bine”, după standardele lumii, în locul unui „rău”, dar în ambele cazuri el este motivat de propriile interese. Păcătosul nu poate alege între slava lui Dumnezeu şi scopurile lui egoiste. Romani 8:7 stă ca adevăr biblic şi ca fapt istoric.
În studiul nostru următor vom lăsa Biblia să-i facă omului, păcătosului o „examinare spirituală” completă. Vom pretinde că Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă raportul complet al unui doctor, al unui legist şi unul de autopsie. Vom folosi Scriptura pentru a privi fiecare parte a omului. Nu ne preocupă nici cum se vede omul, nici cum îl vede lumea. Nu vom consulta filozofia, psihologia, medicina, sociologia sau sentimentul popular. Ce spune însuşi Cuvântul lui Dumnezeu despre condiţia omului? Iată ce găsim în cuvântul lui Dumnezeu:
1. Raportul doctorului. „Pacientul este total incapabil să răspundă la orice stimuli spirituali, în orice parte a lui. Este orb, surd, mut, nu are puls, nu respiră are mintea pierdută, neputincios în totalitate, etc.”
2. Raportul legistului. „Pacientul este MORT spiritual. Nu este nici o dovadă de viaţă.”
3. Raportul autopsiei. „Fiecare parte din fiinţa pacientului a fost infectată şi ruinată de păcat. Nici o parte nu a rămas neatinsă şi necontaminată. Decăzut de la cap la picioare.”
Să ne continuăm studiul. Vom începe făcând omului, păcătosului decăzut, o „examinare spirituală” completă şi profundă. Vom folosi Biblia pentru a testa spiritual omul, la fel cum medicina şi ştiinţa testează un om, în mod fizic. Vom privi la toate părţile unui om , exact cum sunt ele descrise în Biblie. Nu ne preocupă cum se priveşte omul. NU vom consulta filozofia, psihologia, medicina, sociologia sau sentimentul popular. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre condiţia spirituală a omului? Vom folosi procedeul următor:
(1) Raportul doctorului. După ce doctorul Biblie examinează cu atenţie fiecare parte a omului, concluzia este de netăgăduit. „ pacientul este total incapabil să răspundă la orice stimuli spirituali, în orice parte a lui. Este orb, surd, mut, nu are puls, nu respiră are mintea pierdută, neputincios în totalitate, etc. Nici un organ spiritual nu îi funcţionează.”
(2) Raportul legistului. Legistul administrează toate testele cunoscute şi nu poate găsi vreo dovadă a vieţii. „Nu este nici o îndoială, omul este mort spiritual.”
(3) Raportul autopsiei Păcătosul mort este deschis şi fiecare parte a fiinţei lui este examinată. Autopsia stabileşte că omul a murit de cancerul păcatului. „Fiecare partea fiinţei lui a fost infectată şi ruinată de păcat. Nici o parte nu a rămas neatinsă şi necontaminată. El a fost decăzut total din cauza păcatului.”
I. Raportul doctorului
Doctorul Biblie va examina şapte părţi individuale ale păcătosului. În toate cazurile, rezultatul va arăta incapacitatea lui totală. Iată şapte lucruri despre care Dumnezeu spune că un păcătos nu le poate face. Este esenţial să vedem că Duhul Sfânt foloseşte cuvântul „nu poate” în toate cele şapte cazuri. A spune, „Păcătosul poate face aceste lucruri dacă o vrea cu adevărat”, nu înseamnă numai că înţelegem greşit Biblia, ci şi că o contrazicem! După cum vom vedea mai târziu, refuzul omului de a se pocăi şi de a crede Evanghelia este efectul direct al lui „nu pot” datorat decăderii totale. Imediat vom vorbi mai mult despre aceasta.
În primul rând, omul este total ORB.
Un om pierdut NU POATE vedea! „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3). „A vedea” înseamnă a realiza, a experimenta sau a aprecia. Hristos spune că omul nu are abilitatea spirituală de a dori măcar Împărăţia lui Dumnezeu, până când nu se „naşte din nou.”
Trebuie să înţelegem relaţia dintre „vedere” şi „a vedea”. Odată înţeleasă, vom înţelege şi relaţia dintre noua naştere şi credinţă. Ai vedere pentru că vezi sau vezi pentru că ai vedere? Care este cauza şi care este efectul? De exemplu, îl ajută pe un om orb să vadă dacă aprindem un bec de 1,000 waţi în ochii lui în loc de un bec de 100 de waţi? Ştiu că veţi zice că este o întrebare stupidă. Ştim că problema nu este cantitatea de lumină, ci ochii omului. El are nevoie de vedere înainte să poată vedea. Desigur, trebuie să avem lumină ca să vedem, dar oamenii care sunt orbi au nevoie de mai mult decât lumină. Au nevoie de darul vederii.
Problema păcătosului este aceeaşi. Are nevoie de mult mai mult decât lumină pentru că este orb spiritual. Nu este nici măcar aproape de vedere. Nu are vedere defectuoasă ca să o poată corecta printr-un act de voinţă. Are nevoie de darul vederii. Isus a spus că păcătoşii nu pot nici să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu sunt născuţi din nou sau regeneraţi. Suntem de acord că omul are nevoie de lumina Evangheliei. Este adevărat că nimeni nu poate vedea realitatea spirituală fără lumina Evangheliei. Totuşi, păcătosul este orb până când Dumnezeu îi dă abilitatea spirituală de a „Vedea”, prin regenerare. Problema este cu ochii lui spirituali. Fiecare credincios regenerat poate spune un „amin” din inimă la aceste cuvinte ale lui Hristos „Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud…”(Mat 13:16)
În al doilea rând, omul este deranjat mintal
El NU POATE ÎNŢELEGE nici un lucru care este spiritual. „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte. (I Cor 2:14). Trebuie să observăm din nou cauza şi efectul. Cuvântul „pentru că” din acest text este foarte important. Omul firesc, neregenerat nu poate înţelege lucrurile spirituale pentru că acele lucruri trebuie judecate duhovniceşte, iar omul pierdut nu are Duhul până când nu este „născut din Duh.”
Când ne-am încrezut în Hristos pentru că L-am găsit demn de dorit, nu a fost mintea noastră veche şi oarbă care ne-a dat acea cunoştinţă. Acea înţelegere a venit din firea nouă, dată prin regenerare. Dacă vom compara cu atenţie I Cor 1:18-29 cu II Cor 4:4-6, vom vedea că strălucirea lui Dumnezeu în întunericul primei creaţii este la fel cu strălucirea lui în întunericul nostru şi în inimile noastre moarte, ca să ne dea cunoştinţa salvării. Pot inima veche şi decăzută , bolile noastre incurabile să ne dea vreodată cunoştinţă spirituală şi dorinţe? Voinţa nu poate alege ceva ce mintea nu poate înţelege cu adevărat şi afectul să dorească cu adevărat.
În al treilea rând, omul este surd.
El NU POATE AUZI nici un adevăr spiritual. Acesta este verdictul lui Hristos Însuşi. „ Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.” (Ioan 8:43). Avem din nou aceeaşi relaţie cauză şi efect. Isus subliniază de această dată şi adaugă cuvântul „chiar”. De ce nu înţelegeau evreii cuvintele Domnului nostru? El a spus că ei nu puteau. După cum capacitatea de a vedea este darul lui Dumnezeu, la fel şi abilitatea de a auzi. Nu toţi oamenii au această abilitate. Vezi Matei 13:9-18.
Sunt sigur că toţi am văzut un câine răspunzând la un fluierat special. Nici o ureche omenească nu poate auzi sunetul pentru că urechile noastre nu au abilitatea de a auzi acel sunet. Un câine îl aude cu uşurinţă. Deci păcătosul nu are urechi pentru auzit Evanghelia. O consideră un fleac (I Cor 1:18), dar creştinul aude, înţelege şi crede cu bucurie prin harul şi puterea lui Dumnezeu.
Îmi amintesc că am predicat la un picnic unde erau oameni surzi. Interpretul şi cu mine eram singurii care auzeam. Parcul era aproape de aeroportul Toronto şi un avion mare a venit să aterizeze în timp ce predicam. Zgomotul era atât de tare încât interpretul nu-mi putea auzi vocea aşa că a trebuit să mă opresc din vorbit şi să aştept ca avionul să aterizeze. Eram cu faţa spre aeroport şi adunare, iar ei stăteau cu spatele la aeroport, deci nu au văzut avionul. Pentru că erau orbi, nu au auzit zgomotul. Priveau în continuare mâna interpretului apoi se uitau la buzele mele. Au început să se uite unii la alţii uimiţi. Am arătat spre cer şi în timp ce se întorceau au văzut avionul. Văzând avionul, au zâmbit şi au dat din cap cu înţelegere.
Prietene, este la fel cu păcătosul neregenerat. Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului este clar revelată din cer şi ameninţările ei se aud. Clopotele Evangheliei despre promisiune şi bucurie sună tare şi limpede. Totuşi, păcătosul este total surd şi la lege şi la Evanghelie, până când Dumnezeu, prin regenerare îi deschide urechile.
În al patrulea rând, omul este total lipsit de putere
El NU POATE nici să vrea să primească ajutor spiritual. O comparaţie între două versete ale Scripturii va stabili acest fapt îngrozitor. Primul verset ne arată de ce un păcătos pierdut nu poate primi adevărul şi harul.
”şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” (Ioan 14:17)
Observaţi următoarele în acest text:
(1) Lumea nu poate primi Duhul pentru că nu-L pot vedea, nici cunoaşte. Ei nu au vedere spirituală şi nu pot percepe sau şti nici o realitate spirituală.
(2) Orice creştin a văzut (spiritual) şi ştie (din experienţă) lucrarea binecuvântatului Duh Sfânt. Să ne amintim că vederea şi cunoaşterea au fost date prin regenerare.
Al doilea verset din Scriptură este Iuda 19. Acesta este cel mai bun verset pe care îl ştiu, care să arate esenţa decăderii totale a omului şi incapacitatea lui.
”ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, care n-au Duhul.” (Iuda 19)
Observaţi următoarele în acest verset:
(1) Omul pierdut este total senzual. Nu în sens sexual. Înseamnă că suma tuturor cunoaşterilor şi experienţelor omului este aceea care ajunge la el prin simţurile fizice.
(2) El nu are Duhul. Viaţa lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu l-a părăsit pe om când acesta a păcătuit în grădina Edenului. Întreaga experienţă a omului este acum total controlată de firea lui carnală şi de simţurile lui. Dar nu-L cunoşti pe Dumnezeu prin ochii tăi, urechile, gura, degetele, etc. Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină, I se închină în Duh. Din moment ce persoana nemântuită este „senzuală” şi nu are nici Duhul, nici firea duhovnicească, nu poate vedea sau experimenta pe Dumnezeu până când nu este mai întâi „născut din Duh.” El poate doar să primească doar ceea ce poate „vedea.” (Ioan 14:17).
Să ilustrez aceasta. Chiar în acest moment este un aeroplan care zboară chiar prin camera în care staţi. Poate fi şi un vapor mare, o turmă de bizoni şi un şir de fete drăguţe dansând. Dacă priviţi în jur, nu veţi vedea nici unul din aceste lucruri. Dacă deschideţi televizorul şi căutaţi, veţi găsi toate acele lucruri de care a vorbit şi le veţi „vedea.” Toate undele TV sunt prezente chiar dacă sunt nevăzute. Dumnezeu nu a construit un TV în capetele noastre. La fel există şi o lume spirituală şi un Salvator la fel de real ca şi aerul pe care îl respirăm. Omul neregenerat nu vede, nu aude şi nu simte nici o dovadă a acelei realităţi spirituale. Experienţa lui potenţială este cea pe care o poate gusta, atinge, simţi şi mirosi, iar Dumnezeu nu este cunoscut sau experimentat prin simţurile fizice.
În al cincilea rând, omul este mut spiritual. Este incapabil de a vorbi.
El NU POATE vorbi. Nu poate „chema numele Domnului”, până nu este reînnoit prin har. Vezi I Cor 12:3, Rom 10:9,10, şi Mat. 16:1317.
În al şaselea rând, omul este incapabil să mişte vreun muşchi spiritual.
El NU POATE nici măcar să „vină la Hristos” până când i se dă viaţă spirituală. Următoarele două versete din Scriptură nu ar trebui despărţite. Primul arată totala incapacitate a păcătosului separat de lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt. Al doilea arată siguranţa pocăinţei şi credinţei în fiecare caz unde Duhul Sfânt face chemarea.
Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. În prooroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl, şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine. (Ioan 6:44,45)
Versetul 44 vorbeşte despre ceea ce nici un om nu poate face dacă nu face Dumnezeu ceva mai întâi. Nici un om nu poate , nu este capabil să vină la Hristos dacă Tatăl nu îl aduce intenţionat, prin puterea Duhului. Aceasta este incapacitatea omenească.
Versetul 45 vorbeşte despre ce este sigur că omul va face, când Tatăl îl atrage la El. Toţi, fără excepţie, care „aud” şi sunt „învăţaţi de Tatăl” (acelaşi lucru ca şi „atraşi” din v44) „(întotdeauna) vin la Mine.” Vedeţi diferenţa clară? Nici un om nu poate – dacă nu, dar toţi o vor face – când. Versetul 44 vorbeşte despre incapacitate, iar versetul 45 despre harul irezistibil.
În al şaptelea rând, omul este incapabil de orice fel de răspuns spiritual pozitiv.
El POATE DOAR acţiona conform firii lui de moarte spirituală. După cum am observat în articolul de luna trecută, semnul de neşters al omului pierdut este ura faţă de autoritatea lui Dumnezeu şi semnul unui credincios este plăcerea în adevărul lui Dumnezeu. Un om pierdut nu poate da un răspuns spiritual la un adevăr spiritual cum nici un mort fizic nu poate reacţiona la un sandwich cu şuncă.
Nu putem părăsi această secţiune până când nu menţionăm cel puţin un alt aspect al adevărului. Chiar dacă cele şapte puncte de deasupra sunt clare în Scriptură, următoarele sunt de asemenea adevărate:
(1) Orice păcătos este invitat, i se porunceşte şi este încurajat de Dumnezeu să facă toate lucrurile menţionate mai sus şi pe care nu le poate face.
(2) Orice păcătos este ţinut responsabil pentru că nu le face.
(3) Orice om salvat a făcut deja aceste şapte lucruri şi le-a făcut bucuros! Ioan 15:5 şi Filip 4:13. Primul verset arată incapacitatea şi al doilea arată puterea harului.
(4) Dumnezeu nu a poruncit niciodată unui păcătos să facă ceva ce el poate face. Nu am spus nimic greşit, nici nu am inversat nimic. Am spus exact ceea ce spune Ioan 15:5 „căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face NIMIC.” Acel „nimic” în versetul prezentat înseamnă cu adevărat nimic. Carnea nu produce nimic care să profite. De fiecare dată când o persoană face unul din acele şapte lucruri, o face doar pentru că a fost născut din Dumnezeu şi i s-a dat viaţă spirituală sau capacitate.
II. Raportul legistului.
După ce legistul a făcut toate testele pe care le cunoaşte, el dă următorul raport. „Omul nu dă nici o dovadă de viaţă spirituală. Este MORT.”(Efes 2:1-5).
Este o zicală veche. „Unde este viaţă, este speranţă.” Când se descoperă că cineva este bolnav, îl ducem repede la spital, sperând că va rămâne în viaţă. Când cineva moare toată speranţa este pierdută, şi îl ducem la cimitir. Un păcătos pierdut nu este „bolnav spre moarte,” el chiar este mort spiritual. Nu este un caz de spital care să răspundă la tratamentul potrivit. El este mort faţă de neprihănire şi viu faţă de păcat. El iubeşte moartea lui în păcat şi urăşte şi doctorul şi medicamentul. Păcătosul mai degrabă ar pieri decât să admită că este păcătos. Este un caz pentru cimitir, care are nevoie de o minune dătătoare de viaţă.
Uneori încerc să-mi imaginez scena din Ioan 11. Văd piatra dată la o parte de pe mormântul lui Lazăr şi acolo sunt trei oameni. Primul se uită în mormântul întunecos şi vorbeşte pasionat cu mortul dinăuntru. „Lazăre, dacă îi dai lui Dumnezeu măcar o şansă, El îţi va da viaţă. Dacă faci doar primul pas, , Duhul Sfânt te va aduce la viaţă. Dumnezeu vrea cu adevărat să te facă să trăieşti, dar depinde de tine. Lazăre, acesta este un târg bun pe care ţi-l oferă Dumnezeu, dar „voinţa ta liberă” trebuie să hotărască să profite de aceasta. Trebuie să te ridici şi să faci primul pas cu credinţă.” Poate că pare o parodie, dar nu prea mult. Acesta este exact felul în care vorbesc unii predicatori ai „liberei voinţe.”
Mi-am amintit de o poveste spusă de C. H. Spurgeon despre sfântul catolic al cărui cap a fost tăiat. Se presupune că omul şi-a ridicat propriul cap, l-a pus sub braţ, şi a mers 10000mile, înapoi la Roma. Spurgeon a spus „Nu aş avea probleme să cred aceasta, dacă omul a putut face primul pas!” Dacă voinţa omului îi dă putere să se ridice din mormântul morţii, atunci cu siguranţă nu are nevoie de ajutor să continue să meargă.
Cel de-al doilea om pe care îl văd la mormântul lui Lazăr este ceea ce se numeşte un hiper calvinist. El stă jos şi calm scrie un tratat despre zădărnicia predicării la păcătoşii morţi. Această creatură patetică nu predică niciodată, nici nu mărturiseşte Evanghelia şi el descurajează şi condamnă pe cei ce o fac. Dacă Lazăr este „mort”, omul concluzionează că este o pierdere de timp să te adresezi unui păcătos mort în orice mod.
Al treilea om este un predicator al Evangheliei biblice. În timp ce al doilea zâmbeşte dispreţuitor, iar primul nu mai are aer, cel de-al treilea strigă „ Păcătosule crede! Lazăre vino afară!” Iar Lazăr iese din mormânt. Dacă îl intervievăm pe cel de-al treilea om, întrebările ar fi:
”Erai conştient că Lazăr era complet mort în mormânt?”
”Desigur că eram. Nu asta spune Scriptura?”
”Credeai că Lazăr a avut capacitatea de a auzi şi răspunde la mesajul tău?”
”Nici o clipă. Cum poate un om mort să-mi răspundă?”
”De ce i-ai poruncit să creadă când ştiai că era incapabil să se supună pentru că era mort?”
Omul ar zâmbi şi ar spune, „Prietene, încrederea mea nu a fost în abilitatea mea de a predica şi a invita, nici în puterea (greşit) presupusă a „liberei voinţe” a lui Lazăr. Toată încrederea mea a fost în puterea Cuvântului pe care l-am spus. Am vorbit cuvintele lui Hristos, crezând că Hristos Însuşi are puterea să trezească morţii şi să le dea credinţă.”
Prietenul meu, Biblia este puterea lui Dumnezeu care „poate trezi morţii” când este asistată de puterea Duhului Sfânt. Vezi Ioan 5:21-25.
III. Autopsia
Corpul este trimis acum la morgă pentru autopsie. După ce-l deschide pe păcătos şi îi examinează fiecare parte, raportul arată cauza morţii. „Omul a fost distrus de PĂCAT. Păcatul a pătruns în fiecare parte a fiinţei păcătosului şi l-a lăsat într-o stare de totală incapacitate.” Raportul menţiona:
(1) Mintea – „Era pustie…întunecată…oarbă…ignorantă deliberat.” Vezi Efes 2:3; 4:17-19; II Cor 4:4-6 pentru o descriere detaliată a simptomelor.
(2) Inima – „Era saturată cu dragostea de păcat, care nu a putut fi îndepărtată. Păcatul se încurcase atât de mult în jurul inimii încât era incurabil şi inoperabil.” Vezi Ioan 3:19; Ier. 17:9 pentru simptome.
(3) Voinţa – „Voinţa era literal înlănţuită de păcat şi de dragostea pentru păcat într-o legătură indestructibilă. Cele două crescuseră împreună, încât nici nu se mai distingeau.” Vezi Ioan 5:40 şi II Tim 2:24-26 pentru mărturia expertului şi ilustraţii.
Dacă raportul de autopsie are o listă de verificare, cuvintele „Total distrus de păcat” ar apărea după fiecare din articolele de pe listă. (Vezi lista de la pagina 12.)
IV. Verdictul final: Păcătosul este total decăzut în păcat şi total incapabil de a face ceva pentru a-şi ajuta recuperarea din păcat şi din efectele sale.
Ne-am putea gândi sau raţiona în orice fel alegem, dar nu îndrăznim să venim cu concluzii care stabilesc că păcătosul poate „dacă vrea”, să facă lucruri pe care Biblia declară specific că păcătosul NU POATE să le facă! Faptele biblice anterioare sunt diagnosticele lui Dumnezeu despre problema spirituală a omului şi despre adevărata stare a omului. Toate sentimentele şi sofismele din lume nu pot schimba Cuvântul lui Dumnezeu şi verdictul lui final.
V. Marea problemă: Responsabilitatea morală contra capacităţii morale sau libera voinţă contra instituţiei moralului liber.
Să enumerăm câteva fapte biblice care apar a fi contradictorii:
A: Un păcătos care nu a fost înnoit poate veni la Hristos pentru salvare , dar nu poate veni cu pocăinţă adevărată şi credinţă adevărată până nu va fi născut din Duh. Vezi broşura noastră, Partea Domnului şi partea omului în salvare. Noi nu „facem caz de cuvinte” când insistăm că „a nu putea” şi „a nu fi capabil” sunt două lucruri total diferite. Unul înseamnă permitere, celălalt capacitate. Un prieten avocat a încercat să-şi înveţe fiul gramatica corectă. Când băiatul a întrebat „Pot merge să mă joc?” tatăl a răspuns „Ai permisiunea de a merge să te joci dacă eşti mare şi puternic să poţi fi capabil să o faci.” Aceasta este mai mult decât gramatică. Este teologie solidă.
B: Adam este singurul om care a avut o „voinţă cu adevărat liberă.”, este singurul om, cu excepţia lui Hristos, care a avut vreodată capacitatea spirituală sau puterea de a-L iubi şi de a se supune lui Dumnezeu. Adam a folosit această voinţă liberă pentru a fi nesupus lui Dumnezeu şi a pierdut-o pentru totdeauna (voinţa liberă) de a iubi şi de a se supune lui Dumnezeu. Vezi tabelul de la pagina 4 pentru o comparaţie clară a diferenţelor între voinţa lui Adam în diferite perioade.
C: Dacă vezi trei fapte biblice clare vei înţelege clar doctrina decăderii totale şi responsabilitatea omului.
(1) Fiecare păcătos este „liber” (are libertatea ca reprezentant moral liber) de a se supune poruncilor lui Dumnezeu. Dumnezeu îi porunceşte să facă astfel şi este condamnat de Dumnezeu pentru nesupunere. Este şi vinovat şi responsabil, chiar dacă este incapabil de a-şi face datoria.
(2) Nici un păcătos nu este „liber” (are capacitatea morală) de a se supune poruncilor lui Dumnezeu. Păcătosul poate trăi numai pentru a se auto mulţumi. Nu poate alege pe Dumnezeu înaintea păcatului şi a sinelui.
(3) Păcătosul, nu Dumnezeu, este responsabil pentru incapacitatea lui spirituală de a iubi şi de a se supune poruncilor lui Dumnezeu. Omul nu a fost creat păcătos. El a devenit păcătos printr-un act de pură voinţă liberă. El nu poate „desface” efectele firii lui păcătoase printr-un act de voinţă. Adam nu a căzut şi şi-a rupt degetul de la picior, el a sărit de pe stâncă şi nu poate să se întoarcă prin „voinţa” lui pe stâncă.
(4) Omul este atât de liber cât permite firea lui păcătoasă. Omul nu se poate ridica deasupra firii lui păcătoase printr-un act de voinţă. Vezi Mat. 12:3335. Un om poate alege între piesele unei comori din piept (inima lui), dar nu poate să transforme sticla în diamante prin voinţa lui, nici nu poate crea o nouă comoară. Păcătosul poate alege între păcate dar nu poate alege între sine şi Dumnezeu. Vezi ultima ediţie (Vol. 4 No. 3) a Sound of Grace.
VI. Omul este liber să facă cum îi place.
Omul nu este forţat niciodată să facă ceva împotriva voinţei lui, fie să comită un păcat fie să creadă în Hristos. Fiecare om este liber să aleagă şi să acţioneze cum „îi place” în limitele capacităţii lui şi firii lui. Vezi Proverbe 21:4; Fapte 2:2426; Mat. 27:1526.
”Ce altceva poate libertatea să fie decât să facem ce ne place? Totuşi, trebuie să observăm cu atenţie că libertatea nu este identică cu capacitatea. Confundarea acestor două lucruri distincte explică multă gândire falsă asupra subiectului liberei voinţe. Mulţi oameni se referă la CAPACITATE când spun LIBERTATE. Ei vorbesc despre omul care este liber să facă bine sau rău, când de fapt vor să spună că oamenii sunt capabili să facă bine sau rău. Aici ei se înşeală. Pentru că Biblia spune clar şi consistent (1) că omul este liber să facă bine sau rău, are libertatea aceasta, dar (2) Spune clar şi consistent că omul are capacitatea de a face rău datorită condiţiei lui căzute.” G.I. Williamson — Westminster Confession for Study Classes.
”Libertatea” omului este ca libertatea apei de a curge la vale. Nimeni nu trebuie să o „forţeze” să curgă la vale. O face natural. Totuşi, trebuie o putere din afara apei ca s-o facă să curgă. În sus, la deal.
Libertatea omului este ca o robie (libertate) a dragostei unei mame. Dă-i unei mame un cuţit de măcelărie şi spune-i să-şi înjunghie copilul. Ea spune „Nu pot.” Vom spune „Sigur că poţi. Ai tot ce trebuie din punct de vedere fizic pentru a o face. Nu vrei să spui că nu poţi, ci că nu vrei. Ai puterea fizică şi capacitatea. Nu vrei să o faci.” Ea va replica „În acest caz, nu pot şi nu vreau înseamnă exact acelaşi lucru. Nu pot vrea să-mi omor copilul pentru că îl iubesc.” Cu alte cuvinte, femeia este înrobită de firea ei de mamă. Înainte de a putea să-şi ucidă copilul, firea ei va trebui să se schimbe. Va trebui să devină total nebună şi să acţioneze contrar firii ei.
Păcătosul este în aceeaşi situaţie. El este controlat de firea păcătoasă. Nu poate acţiona contrar ei. Lucrul cel mai revoltător şi imposibil pe care un păcătos îl poate imagina este să renunţe la auto îndreptăţire şi să se plece înaintea autorităţii suverane a lui Hristos. Firea lui trebuie schimbată înainte ca el să considere măcar un astfel de lucru.
Raportul autopsiei.
Trup “total distrus de păcat” Fil 3:21
Cap “total distrus de păcat” Isa 1:5
Gât “total distrus de păcat” Rom 3:13
Limbă “total distrus de păcat” Iacov 3:6
Gură “total distrus de păcat” Rom 3:14
Buze “total distrus de păcat” Rom 3:13
Picioare “total distrus de păcat” Rom 3:15
Urechi “total distrus de păcat” Marcu 8:18
Ochi “total distrus de păcat” Isa 53:2
Mâini “total distrus de păcat” Iacov 4:8
Inimă “total distrus de păcat” Ier 17:9;
Gânduri “total distrus de păcat” Psa 56:5
Oase “total distrus de păcat” Iov 2:12
