de Romeo Fulga
Asistent și învățător în cadrul biserici Elim Christian Church, membru al Society for Biblical Literature
Scrisoare către Laodicea: Un comentariu Exegetic și Istoric despre Apocalipsa 3:14-22
A. Introducere Generală.
Prolog 1:1-8 și viziunea inaugurală 1:9-20 ce urmează dau startul și introduc principalele caractere pentru întreaga carte, și anume forțele binelui (Hristos și bisericile) și forțele răului (conducătorii lumii și puterile cosmice din spatele lor). Aici îl putem vedea pe Isus ca un Hristos glorificat, ce controlează ambele forțe (1:12-13,16 și 1:5, 18). În capitolele 2-3 sunt șapte scrisori scris către cele șapte biserici din Asia Mică. Fiecare scrisoare restructurează instrucțiunea de a scrie în 1:11, 19. Aceste capitole sunt astfel o parte și continuarea viziunii inaugurale începută în 1:9. Această viziune continuă până la sfârșitul capitolului, unde se și termină. Este așadar important de a nota că viziunea nu se termină la concluzia primului capitol, ci continuă până la finalul celui de-al treilea. Din textele acestor șapte scrisori este clar că apostolul Ioan a deținut cunoștiințe private despre aceste biserici, și astfel fiecare scrisoare se ocupă cu situații specifice din fiecare biserică. Aceste scrisori sunt, într-un fel, edicte roiale imperiale de la ridicarea lui Hristos pentru anumite biserici, și în același timp ele conțin mesaje profetice legate de șapte perioade istorice ale bisericii. Așadar, Ephesus a reprezentat biserica apostolică timpurie și cea post-apostolică, Smyrna perioada persecutării în era patristică, Pergamum perioada lui Constantin, canonizarea Bibliei și Romanizarea bisericii, Thyatira Evul Meniu, Sardis Reforma, Philadelphia secolele optsprezece și nouăsprezece (răspândirea misionară), iar Laodicea era modernă (perioada de creștere a apostaziei înaintea întoarcerii lui Hristos). Este deasemenea important de a observa asemănările acestor scrisori față de mesajele profetice ale Vechiului Testament. Aceste scheme profetice sunt create pentru a-l duce pe cititor înapoi la asemănările cu Israelul din perioada profetică, arătându-i cititorului toate acele promisiuni și avertizări. Vor asculta cititorii sau vor ignora, la fel ca Israel, aceste avertizări și promisiuni?
B. Introducerea Scrisorii către Laodicea
Este extrem de important de realizat că conținutul fiecărei scrisori, avertizările și promisiunile fiecărei biserici sunt specifice acelei biserici și au fost scrise conform caracteristicilor specifice ale orașului căruia îi aparțineau. Așadar, pentru a înțelege cum trebuie cea de-a șaptea scrisoarea trimisă către Laodiceeni, asemeni tuturor celorlalte scrisori, trebuie să știm câteva lucruri legate de oraș și regiunea Laodicea. Când vom face asta, întregul mesaj va deveni clar și ușor de înțeles. Numele Laodicea provine de la Laodice, soția lui Antiochus II, regele Siriei, care a reconstruit-o. Orașul Laodicea a făcut parte dintr-o metropolă majoră formată dintre trei orașe, cunoscută ca regiunea Phrygia, aproximativ o sută de mile est de Ephesus, situată pe un important drum de negoț/militar Roman ce ducea spre Asia Mică de est. Această formație de trei orașe a fost alcătuită din Laodicea (cel mai important dintre cele trei), Hierapolis (5 mile spre nord) și Colosse (aproximativ 9 mile spre est). Astfel orașul Laodicea a fost un oraș important din punct de vedere economic în Imperiul Roman, un oraș foarte bogat, folosit ca un centru administrativ și judicial pentru regiune, devenind rapid unul dintre cele mai bogate puncte bancare ale Imperiului Roman. Orașul avea o industrie bogată și prosperă bazată pe lâna de corb-negru, care împreună cu mătasea importată din India și China erau folosite pentru îmbrăcămintea scumpă a oamenilor înstăriți ce locuiau în oraș. Deasemenea orașul era cunoscut pentru școala de Medicină legată de templul lui Men Karou, zeu vindecării, ce a fost fondat de doctorul Herophilos. Acest doctor era maestrul amestecurilor medicale, creând deasemenea și un leac pentru bolile de ochi, cunoscut ca Phyrgian Powder (Praful Phyrgian). Aceste detalii sunt importante pentru o înțelegere adecvată a textului scrisorii către Laodicea. Vom descoperi de ce, în următoarea parte a acestui articol.
După cum am menționat în introducerea primei părți, cheia înțelegerii acestei scrisori, la fel și a altora, se află în cunoașterea istorică și geografică a orașului și regiunii din jurul său. Contextul de aici este deasemenea esențial pentru a înțelege scrisoarea la fel ca orice pasaj biblic.
Exegența și Comentariul scrisorii.
Versetul 14. Adresa și Semnătura Scrisorii
Καὶ τῷ ἀγγέλῳ τῆς ἐν Λαοδικίᾳ ἐκκλησίας γράψον Τάδε λέγει ὁ Ἀμήν,ὁ μάρτυς ὁ πιστὸς καὶ ἀληθινός, ἡ ἀρχὴ τῆς κτίσεως τοῦ ΘεοῦTo – îngerul bisericii din Laodicea scrie astfel: “Astfel spune Amin, adevăratul și credinciosul martor, începutul creației lui Dumnezeu…”
Această scrisoare, la fel ca alte scrisori, este deschisă printr-o adresare obișnuită urmată de o formulă a unui mesager profetic. Această scrisoare, asemănătoare ultimelor șase, este adresată Îngerului apărător al bisericii, pentru mijlocire. Numele lui Hristos din acest verset este inițial ὁ Ἀμήν. Acesta este probabil un ecou al versetului Isaiah 65:16, unde Dumnezeu este desemnat în Textul Masoretic (MT) ca fiind Dumnezeul Amin-ului, însă Septuagint (LXX) folosește expresia τὸν θεὸν τὸν ἀληθινόν (Dumnezeul adevărului). Aici Ioan a subliniat semnificația termenului Amin în MT. Același sens poate fi preluat deasemenea și din Apocalipsă, și anume Hristos fiind unul și același cu Dumnezeul Amin-ului din Vechiul Testament. Isus a folosit cuvântul Amin de 75 de ori, mai mult decât orice alt autor din Noul Testament. Evidențiază adevărul originii divine a mesajului. Cuvintele lui Hristos sunt la fel de adevărate ca divinitatea Lui.
În al doilea rând, este interesant faptul că apostolul Ioan îi atribuie lui Isus un alt titlu similar cu primul, (ὁ μάρτυς ὁ πιστὸς καὶ ἀληθινός – Martorul credincios și sincer), însă de data aceasta scoate în evidență desemnarea LXX din Isa. 65:16, și anume ἀληθινός. Acest lucru ar putea fi intenționat din partea apostolului, de a face legătura dintre cele două titluri din MT și LXX pentru Isaiah 65. Hristos este atât un martor credincios cât și unul adevărat. Cu alte cuvinte Hristos este prezentat aici cu trei titluri, și anume credincios, adevărat și un martor de-al lui Dumnezeu, ce se află în contrast cu destinatarii scrisorii, Laodicenii.
În al treilea rând, Hristos este numit ἡ ἀρχὴ τῆς κτίσεως τοῦθεοῦ (conducătorul creației lui Dumnezeu). Dacă primul și al doilea titlu aveau ca țintă versetul 16 din Isaiah 65, acest titlu studiază următorul verset (17), ce spune astfel: “Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou.” Ἀρχή, titlul lui Hristos de aici, nu înseamnă doar “conducător”, ci deasemenea și “sursa sau începutul” întregii creații. Apostolul Ioan îi respinge astfel pe Gnostici, la fel ca în toate scrierile sale. Hristos în calitate de LOGOS este întradevăr creatorul lumii.
Nu uitați că titlurile oferite lui Hristos în fiecare scrisoare sunt specifice bisericii adresate. Aici, titlurile lui Hristos se află în contrast cu condiția Laodicenilor. În avuția lor, la fel și în lenevia și mândria lor create de această avuție, ei au crezut că se află în control. Acest lucru este adevărat din punct de vedere istoric, de vreme ce ei și-au arătat în mai multe rânduri autonomia, mereu refuzând ajutorul Romei sau a altor străini, pentru oricare din problemele lor. De exemplu, în anul 60 un cutremur puternic aproape a distrus întregul oraș, dar în comparație cu orașele sale surori Hierapolis și Colosse, Laodicea nu a cerut niciun ajutor financiar din partea Romei. Folosindu-se de avuția lor, ei au reușit să reconstruiască mărețul și frumosul oraș și l-au făcut mai bun și mai măreț în frumusețe și grandoare decât originalul. Acest lucru arată autonomia deoarece ei s-au încredințat mai degrabă în avuția și puterea lor decât în sfințenia lui Dumnezeu.
Hristos le este arătat lor prin această scrisoare, în calitate de Creator și Susținător al universului, și astfel El reprezintă sursa avuției lor. Tot ce ei aveau, venea de la El. Mai mult, Hristos este deasemenea afișat drept sincer și credincios, contrastând astfel caracterul lor. Avuția și banii lor au slăbit credința în Dumnezeu. Ei erau atât de bogați, și astfel nu depindeau de Dumnezeu. Aceasta era situația Bisericii din Laodicea. Mesajul lui Hristos vine să confrunte exact problema lor. Titlurile lui reprezintă soluția pentru condiția lor. Sinceritatea sa în calitate de Ἀμήν (Amin) vorbește corupției lor, cauzată de dragostea pentru bani și lucruri pământești. Hristos fiind sursa și creatorul universului vorbește autonomiei și lipsei lor de dependență față de Dumnezeu. Credința sa vorbește lipsei lor de credință față Creatorul lor.
Rezumat din versetul 14. Semnificativ, numele lui Cristos în această scrisoare descoperă divinitatea lui. Anterior titlul de ὁ Ἀμήν era un titlu rezervat doar pentru Dumnezeu Tatăl în Vechiul Testament. Acest nume indică în mod clar că Cristos este într-adevăr fiul Dumnezeului viu, a doua persoană din Trinitate. Prin urmare Cristos ca fiind adevărul, semnifică faptul că El este siguranţa împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu (2 Corinteni 1:20) „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea şi „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu.” Acest nume al lui Cristos indică de asemenea că adevărul cuvântului Lui este garantat de caracterul şi atributele lui. Cristos ca Amin, este într-adevăr adevărul absolut personificat. Acest al doilea titlu compus pentru Cristos în această scrisoare ca fiind Martorul adevărat şi credincios poartă mai departe ideea primului său titlu, şi anume Amin faţă de care aceasta se înrudeşte îndeaproape. Astfel, acesta indică faptul că mărturia Lui este într-adevăr adevărată şi credincioasă. El este un martor autentic şi adevărat către Tatăl despre mântuirea pe care El a sigilat-o prin jertfa lui. Această credincioşie indică nu doar un adevăr doar moral şi cognitiv al caracterului Său, ci de asemenea adevărul în sensul istoric-răscumpărător. În final Cristos nu este doar un martor al Tatălui, ci un martor al Tatălui către poporul Său referitor la creaţia nouă sigilată prin răscumpărarea şi învierea Lui.
Versetul 15. Aspectele puternice şi cele negative ale Bisericii.
Precum în scrisoarea către Sardis, formula folosită de apostolul Ioan pentru aspectele pozitive ale acestei biserici este împachetată cu ironie. Aceasta de fapt afirmă, în alte cuvinte, într-un mod ironic, „Acesta este „cel mai bun” lucru pe care pot să îl spun despre tine.” Verbul indicativ perfect activ Οἶδά (eu cunosc) arată cunoştinţă intimă din partea lui Cristos referitor la viaţa bisericii Laodicea. Afirmaţia este continuată prin conjuncţia ὅτι (că), care precum în 3:1 introduce o propoziţie dependentă furnizând conţinuturile subiectului verbului, şi anume ἔργα (fapte). Această cunoştinţă este o cunoştinţă relaţională care arată către laodiceeni că Cristos este în control şi că nimic nu este ascuns de privirea Lui.
Această propoziţie dependentă οὔτε ψυχρὸς εἶ οὔτε ζεστός (nu eşti nici fierbinte nici rece) a fost subiectul a multor dezbateri din zilele timpurii ale creştinismului şi astfel el a fost în mod repetat interpretat în mod greşit în felurite moduri. În mod obişnuit, această afirmaţie a fost moralizată ca fie fierbinte fie rece spiritual. Adică, deşi foarte problematică, deoarece aceasta ar sugera că Cristos ar prefera ca ei să fie reci spiritual (nemântuiţi) în loc să fie căldicei, cu alte cuvinte, o apostazie completă în locul uneia parţiale. Problema este mai departe compusă de faptul că oamenii au interpretat acest pasaj în mod soteriologic. În acest fel, acesta înseamnă că Cristos mai degrabă ar fi dorit ca laodicienii să fie mai degrabă nemântuiţi decât să fie într-o stare de apostazie căldicică. Aceasta, totuşi, nu poate fi aşa. Nicăieri în Biblie Dumnezeu sau Cristos a făcut vre-odată această afirmaţie. Este foarte puţin probabil că Cristos ar prefera de la poporul său căldicel acel fel de lipsă de loialitate extremă. Aceasta merge contrar caracterului şi atributelor lui Cristos.
Atunci de ce ar rosti Cristos o afirmaţie atât de extremă? Ce a vrut El să spună prin aceasta? Răspunsul stă în oraşul în sine. Amintiţi-vă că, în introducere am spus că cheia pentru a înţelege corespunzător această scrisoare este cunoştinţa despre oraşul în care era această biserică. Afirmaţia lui Cristos de aici este metaforică şi este făcută datorită a ceva cu care primitorii scrisorii erau foarte familiari, şi anume rezervele de apă ale oraşului. La cinci mile spre nord, de-a curmezişul văii Lychus, stătea Hierapolis cunoscut pentru izvoarele sale termale. Acestea erau atât de faimoase în tot Imperiul Roman pentru proprietăţile lor vindecătoare încât ei au făcut oraşul ca un centru principal de sănătate. Homer (1986: 187) descrie vederea scenică a izvoarelor termale: „Apele fierbinţi, efervescente se ridică din rezervoare adânci pe platoul oraşului… Faleza… este de o înălţime aproximativă de 300 de picioare (91,44 metri, n. tr.) şi se extinde aproape o milă. Reflecţiile mereu schimbătoare ale luminii şi culorii sunt de o frumuseţe nespusă, în special când este privită în spatele vârfului înzăpezit al lui Cadmus.” Nouă mile spre est stătea Colose, cunoscut pentru apa lui pură şi rece. Aceasta era una dintre cele mai bune ape de băut din Imperiul Roman.
Totuşi, Laodicea nu avea nici o sursă de apă proprie. Ei aduceau apa lor de la izvoarele fierbinţi din vecinătatea lui Denizli, cam la 4-5 mile spre sud. Apa nu avea destul timp să se răcească în curgerea în jos prin apeductele subterane şi astfel ajungea în oraş căldicică (χλιαρός), murdară, infectată şi călduţă. Chiar azi oamenii din zonă colectează apa în recipiente pentru a-i permite să se răcească. Istoricii greci Herodot şi Xenofon explică situaţia apei în această regiune indicând faptul că apa nu era doar prea caldă pentru a fi băută dar era de asemenea plină cu multe minerale. Strabo şi Vitruvius de asemenea au descris în detaliu proprietăţile de calcifiere ale apei în valea Lychus în jurul la Laodicea. Chiar azi, teste ale apei din regiune arată niveluri înalte de carbonat de calciu. Aceasta face o persoană să aibă greaţă când bea apa, de aici afirmaţia lui Cristos în următorul verset „Te voi vărsa din gura mea.”
Prin urmare, Cristos a folosit problema rezervei lor de apă pentru a descrie condiţia lor. Ei au înţeles repede ce spunea Isus. De aceea Isus a spus laodicienilor că ei nu erau nici fierbinţi (aşa ca apa din Hierapolis) nici reci (ca apa din Colose). Lucrările lor sterpe îi făceau pe ei nefolositori pentru Dumnezeu. Astfel problema lor nu era lipsa mântuirii, sau spiritualitatea moartă care i-ar fi făcut să îşi piardă mântuirea,[i] Amândouă adjectivele din acest verset ζεστός şi ψυχρὸς (fierbinte sau rece) au conotaţii pozitive. Rece nu ar putea fi aici înţeles într-un sens negativ. Vedeţi voi, apa fierbinte din izvoarele fierbinţi aveau proprietăţi vindecătoare şi apa rece din est avea proprietăţi dătătoare de viaţă (sănătate). Dar apa greţoasă a laodicienilor nu era doar teribilă dar de asemenea nefolositoare. Prin urmare, lipsa lor de fapte, inutilitatea şi ineficienţa sunt focarul aici mai degrabă decât spiritualitatea lor soteriologică (sau temperatura lor soteriologică spirituală).
În consecinţă, datorită condiţiei lor inutile, Cristos spune accentuat ὄφελον ψυχρὸς ἦς ἢζεστός (Aş fi dorit ca tu să fii fie rece fie fierbinte!). Adică, biserica nu ar fi trebuit să semene cu apa lor. Această dorinţă are o urmă de regret. A fi căldicel înseamnă lipsit de fapte. Noi vedem în partea introductivă a versetului „Ştiu faptele tale.” Faptele lor a fost ceea ce Cristos a exprimat că ştia, nu spiritualitatea lor soteriologică. În acest caz, faptele lor sunt mai mult decât faptele făcute sau ne făcute. Ei sunt o reflecţie a stilului de viaţă şi a comportamentului în general incluzând activităţile spiritual interioare şi exterioare. Ca un rezultat al inutilităţii lor, Cristos şi-ar fi dorit ca ei să fie fierbinţi fie reci, pentru că în oricare fel ei ar fi putut să fie folosiţi de El. Dar ei nu erau în nici unul dintre aceste feluri, şi astfel El nu a putut să îi folosească. Ei erau într-adevăr inutili pentru Domnul.
Nu există nimic în acest verset sau scrisoare care să indice că laodicienii erau nemântuiţi. Dacă „rece” însemna într-adevăr respingerea făţişă a lui Cristos, şi vomitarea Lui, pierderea mântuirii, atunci Cristos ar fi putut mai degrabă să îi verse mai degrabă în starea de rece decât în cea căldicică, ceea ce nu este aici cazul. Mai mult, dacă răceala era lăudată de Cristos ca o alternativă dezirabilă la căldiceală, aceasta nu putea însemna pierderea mântuirii. Speculaţiile moraliste nu pot fi susţinute prin text. Aceasta este evidenţiată de contextul scrisorii unde laodicienii spun către ei înşişi în versetul 17 „Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” Aceste ultime patru denumiri cu greu denotă pierderea mântuirii! Expresia vomitării (după cum vom vedea în versetul următor) arată simplu dezgust, conducând la judecată. A profesa creştinismul în timp ce rămâi neafectat de focul său este într-adevăr un dezastru. Cristos era simplu dezgustat. În final, această scrisoare a fost scrisă către o biserică – căldicică şi care s-a lepădat de credinţă într-adevăr, dar încă poporul Lui. Ei erau dezinteresați, indiferenți şi apatici, spiritual letargici şi leneși. Probabil ei au interpretat bogăția lor ca o binecuvântare de la Dumnezeu, dar în realitate, ei nu au arătat nici o mulțumire şi recunoaștere lui Dumnezeu pentru bogăția lor. Această condiție era aceea pe care Cristos o detesta.
Condiția lor se potrivește cel mai bine descrierii creştinilor din ultimele zile din 2 Timotei 3:1-5: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.” Aceasta era situaţia bisericii din Laodicea. Datorită bogăției şi prosperității lor, ei au devenit nefolositori lui Dumnezeu. A fost sugerat că de fapt greșeala bisericii din Laodicea era greșeala ei de a mărturisi celor necredincioşi din oraș. Aceasta este atestat de 1. În celelalte scrisori chestiunea mărturisirii este menționată. Toate bisericile anterioare sunt aplaudate sau condamnate datorită mărturisirii lor sau lipsei lor a acesteia. Nu există nici un motiv de a gândi că această biserică era într-un fel diferită. 2. Cristos este introdus de apostolul Ioan ca un martor credincios. Aceasta este foarte sugestiv. Cristos fiind un martor adevărat şi credincios stătea în contrast evident față de lipsa de mărturisire a acestei biserici. Titlurile lui Cristos în fiecare scrisoare sunt în special formulate pentru a se potrivi situației din fiecare biserică.
NOTE:
[i] Există mai multe mărturii străvechi validând această interpretare. Vezi Rudwick and Green „The Laodicean Lukewarmness.” (Căldiceala Laodiceană, n. tr.). Vezi de asemenea Tyconyus (secolul 4 d.Cr.) „Commentary on Revelation” (Comentariu la Apocalipsa, n. tr.).
Versetul 16. Aspectele tari şi cele negative ale Bisericii (continuat).—
οὕτως, ὅτι χλιαρὸς εἶ, καὶ οὔτε ζεστὸςοὔτε ψυχρός, μέλλω σε ἐμέσαι ἐκ τοῦ στόματός μου. (Deci pentru că tu eşti căldicel, şi nici fierbinte nici rece, te voi voma afară din gura mea). NET
Versetul 16 este introdus de adverbul adjectival οὕτως (deci, prin urmare) legând împreună cele două propoziții care urmează, şi de asemenea oferind un pod curgător înapoi la versetul 3:15 legând acest verset de cel anterior. Deoarece Laodicienii erau căldicei, fiind nici fierbinți nici reci, ei urmează să experimenteze judecata iminentă. Prima propoziţie ὅτι χλιαρὸς εἶ, καὶ οὔτε ζεστὸς οὔτε ψυχρός (pentru că eşti căldicel, şi nici fierbinte nici rece) repetă conținutul versetului anterior şi oferă baza pentru verdictul iminent. Adjectivele χλιαρὸς (căldicel), ζεστὸς (clocotind fierbinte) şi ψυχρός (rece), sunt cuvinte rare ce apar doar aici (3:15-16) în Noul Testament (ultimul ψυχρός a fost folosit o dată în Matei 10:42 referindu-se la un pahar cu apă rece). Aceste adjective au fost folosite în greaca clasică în mod obişnuit cu referire la lichide. Este interesant că apostolul Ioan a folosit acest adjectiv rar χλιαρὸς pentru a arăta spre verbul principal din propoziţia următoare ἐμέσαι (eu vomit [un lichid]). Alegerea acestor adjective rare sugerează mai departe că Isus a avut într-adevăr în minte rezerva lor de apă când el le-a aplicat în mod metaforic la ei către biserica Laodiceană.
A doua propoziţie începe cu verbul activ indicativ prezent μέλλω (eu urmează să; eu voi) indicând o acțiune care încă nu s-a întâmplat, dar îndeplinirea ei este iminentă. Acest verb nu doar exprimă o avertizare este judecată iminentă, dar de asemenea deoarece Ioan nu doar a folosit un alt verb grec precum θέλω (eu doresc), aceasta înseamnă că încă există oportunitatea pentru Laodicieni să se pocăiască. Aceasta nu este doar o avertizare de judecată iminentă, ci de asemenea o avertizare a viitoarei mânii viitoare. Verbul activ infinitiv aorist ἐμέσαι (eu vomit) care urmează este de asemenea un cuvânt grec ar folosit doar aici în Noul Testament. Din nou, alegerea acestui cuvânt rar arată spre proprietăţile fizice ale rezervei lor de apă. Aceasta nu era doar căldicică (din punct de vedere al temperaturii) care este sensul exprimat aici, dar de asemenea plină de carbonat de calciu, şi efectul grețos de a bea o astfel de apă ar putea determina pe cineva să vomite (caldă şi cu gust rău).
Folosirea celor două verbe μέλλω şi ἐμέσαι împreună sugerează că este o avertizare mai degrabă decât o sentință a judecății. Nu există nici o indicație în verset sau în contextul său că mântuirea este avută în vedere. A vedea mântuirea fiind pierdută în folosirea verbului ἐμέσαι nu este susținut de text. Textul în sine nu arată felul de judecată cu privire la care Isus avertizează. Verbul ἐμέσαι (vomit) sugerează în context înțelesul „a respinge cu dezgust extrem.”
Noi putem observa că sărăcia (lipsa de fapte) a bisericii din Laodicea, ineficiența sa ca un martor pentru Cristos (după cum arată contextul următoarelor versete) este respinsă aici. Biblia este clară că mântuirea nu este prin fapte, şi de vreme ce faptele sunt evident avute aici în vedere, pierderea mântuirii este foarte improbabil intenționată. Deci ce exact este condamnat aici? Contextul face aceasta evidentă. Bogăția absolută a bisericii i-a determinat să fie satisfăcuți, mulțumiți cu sine, încrezuți, comozi, mulțumiți şi tihniți. Această condiție ca o biserică i-a făcut leneși şi ineficienți în mărturisirea pentru Cristos. Această afirmaţie de aici amintește despre proclamarea fermă a lui Cristos către ucenicii săi în Matei 10:32-33, „De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” Amândouă afirmaţiile în Apocalipsa şi Matei au de a face cu mărturia.
Expresia „te voi voma din gura mea” în acest pasaj exprimă o formă puternică de negare. După cum s-a menționat în partea anterioară, noi știm că lipsa de mărturie este avută în vedere aici deoarece: 1. Toate celelalte biserici sunt fie felicitate fie condamnate pe baza mărturiei lor. Nu există nici un motiv de a sugera că această biserică ar fi o excepție. 2. În deschiderea acestei scrisori, Cristos se prezintă pe sine ca ὁ μάρτυς ὁ πιστὸς καὶ ἀληθινός (un martor credincios şi adevărat) pentru a contrasta (precum El a făcut aceasta în celelalte scrisori) ceva care lipsea în biserică, şi în acest caz este clar o lipsă de mărturie.
Cristos a folosit verbul ἐμέσαι (eu vomit) în locul oricărui alt cuvânt exprimând negarea şi respingerea, cum ar fi ἀρνέομαι (a nega) pentru a se potrivi situaţiei locale a rezervei lor de apă. Prin urmare Cristos a folosit cuvântul „vomit” metaforic pentru a se potrivi senzației de vomitare cauzată de băutul apei lor călduțe şi grețoase (din acest verb noi avem în engleză cuvântul „emetic” pentru un medicament sau altă substanță care cauzează vomitarea). Noi am fost condiționați de tradiţie să vedem în acest cuvânt pierderea mântuirii sau respingerea de la mântuire (sau ceva similar). Totuşi, textul şi contextul său nu susține o astfel de concluzie. Amintiți-vă că această scrisoare este scrisă către o biserică, ca o adunare, şi nu către indivizi. Observaţi de asemenea lipsa faptelor, goliciunea ei şi ineficiența sunt avute în vedere aici şi NU evlavia sau sfinţenia (după cum unii tind să înțeleagă aici). Noi ar trebui să lăsăm pur şi simplu textul să ne vorbească, în contextul său, şi nu tradițiile care au condiționat înțelegerea noastră. Speculația nu ar trebui să ia locul exegezei când noi interpretăm acest pasaj. Mai mult, unii au luat cuvântul ἐμέσαι (eu vomit) pentru a însemna că datorită respingerii lui Cristos, această biserică a dispărut din istorie. Dar aceasta pur şi simplu nu este adevărat. Dispariția a fost soarta a majoritatea bisericilor străvechi în progresia naturală a istoriei, incluzând toate cele șapte biserici menționate în aceste capitole.
În concluzie, necredincioşii din oraș nici nu primesc vindecarea spirituală (reprezentând fierbintele) nici viața spirituală (reprezentând recele) deoarece biserica era prea mulțumită de sine (căldicică) în propria bogăție şi lux. Vom vedea în următoarele versete cum se adresează Cristos acestei bogății.
2. Problema şi soluţia ei continuată
V. 17 – „Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.”
Acest verset repetă textul Masoretic al lui Osea 12:8, „Şi Efraim zice: „Cu adevărat, m-am îmbogăţit, am făcut avere; şi în toată munca mea nu mi s-ar putea găsi nici o nelegiuire care să fie un păcat.” Versetul 17 este introdus de conjuncția ὅτι (pentru că), ce leagă acest verset de anteriorul (v. 16) şi introduce motivul lor de a fi căldicei ca bază pentru judecata lui Cristos. Cu alte cuvinte, Cristos explică de ce el i-a numit căldicei. Aceasta este foarte important pentru că în acest fel noi putem vedea de ce Cristos a pronunțat sentința lui de judecată în versetul anterior. În acest verset şi în cele care urmează vom vedea care a fost problema Laodicienilor, şi ce l-a îndemnat pe Cristos să rostească respingerea Lui promptă în versetul anterior. Această problemă era bogăția lor. După cum versetele 15 şi 16 sunt luate împreună, astfel versetele 17 şi 18 sunt de asemenea luate împreună. În acest fel, adjectivele care descriu problemele în v. 17 ca un diagnostic, sunt în paralel cu celelalte adjective în v. 18, enumerând remediile lor potrivite.
Biserica este raportată de Cristos spunând „Πλούσιός εἰμι καὶ πεπλούτηκα” (Sunt bogat, şi am prosperat). Aceasta arată clar atitudinea bisericii din inima adunării. Ei erau încrezuți şi încrezători în sine, încrezându-se pe bogăția şi influenţa lor mai degrabă decât pe Dumnezeu. Combinația de mai sus πλούσιοςεἰμι καὶ πεπλούτηκα este un exemplu perfect al unui procedeu literar pe care Apostolul Ioan l-a folosit în mod repetat în altă parte în Culegerea Ioanină (conform 3:9; 5:2, 5; 10:4, 9; 12:10; 19:13 etc.). Acest procedeu literar cunoscut ca hysteron-proteron este o inversiune a curgerii naturale a secvenței. Verbul activ indicativ perfect πεπλούτηκα tradus ca „am prosperat,” de fapt înseamnă „m-am îmbogățit,” „am devenit bogat,” astfel subliniind ideea că bogățiile lor erau rezultatul muncii şi eforturilor lor. Prin urmare întreaga propoziţie spune „Eu sunt bogat pentru că m-am făcut eu însumi bogat.”
Amintiți-vă din introducerea articolului că orașul unde era localizată această biserică era foarte îmbelșugat şi bogat. Această imensă bogăție a adunării sale a condus biserica într-o atitudine de auto-suficiență şi auto-mulțumire. Datorită locației sale la o intersecție a două drumuri importante din punct de vedere comercial şi militar, orașul a prosperat repede şi a devenit faimos în Imperiul Roman. Mulți istorici antici au citat Laodicea ca un exemplu pentru bogăția sa. Oraşul era un centru bancar major al Imperiului Roman. Majoritatea banilor jefuiți din provinciile Asiei ocupate de romani au fost depozitate aici în această bancă. Istoricul roman Strabo menționează că un om bogat Hiero, a donat orașului două mii de talanți (șapte milioane de dolari în banii de azi). Orașul era locuit de multe familii bogate. O astfel de familie a fost Zenoids care a dobândit statutul social de regi locali datorită bogăției lor imense.
A doua sursă pentru bogăția lor materială a fost industria de medicamente şi unguente a orașului (alifie pentru ochi) din centrul lor medical bine cunoscut. Această alifie pentru ochi, cunoscută ca „Pudra Frigiană” i-a făcut foarte faimoși în Imperiul Roman şi le-a adus multe venituri de aur. A treia sursă a profiturilor lor a fost industria de haine scumpe. În jurul zonelor din Laodicea, oamenii din Hierapolis şi Colose creșteau o specie specială de oi care a produs o lână scumpă, de calitate înaltă cunoscută pentru atingerea ei foarte pufoasă (mai pufoasă decât orice altă lână) şi de o culoare neagră profundă ca şi corbul. Locuitorii din Laodicea foloseau această lână şi importau mătase pentru a țese haine luxoase foarte scumpe purtate de cei mai influenți şi mai bogați oameni din Imperiul Roman, inclusiv familia împăratului. Acest comerț a adus imense nivele de profituri orașului. De vreme ce orașul era bogat, mulți membri bogați din biserica ei erau de asemenea bogați, după cum putem vedea din afirmaţia lui Cristos „Sunt bogat, şi am prosperat.”
Apoi, Cristos raportează că ei spun „καὶ οὐδὲν χρείαν ἔχω” (şi nu am nevoie de nimic), indicând auto-suficiența şi auto-mulțumirea lor. Această condiție a fost ilustrată bine de Strabo. În anul 60 d.Cr., în timpul domniei lui Nero, a fost un cutremur puternic şi devastator care aproape a distrus orașul Laodicea. Spre deosebire de Hierapolis şi Colose care au cerut ajutor financiar de la Roma, Laodicea a refuzat un astfel de ajutor şi a reclădit orașul în întregime cu banii lor. Noul oraș reconstruit a întrecut cu mult în splendoare şi maiestate grandoarea sa anterioară. Tot astfel biserica Laodiceană s-a încrezut în prosperitatea sa mai mult decât în Dumnezeu. Deoarece orașul lor nu a avut nevoie de nici un ajutor de la Roma, tot astfel, creştinii din această biserică nu a avut nevoie de ajutor de la Dumnezeu. Cel puţin parte din problema lor a fost incapacitatea lor de a distinge între prosperitatea materială şi cea spirituală. Prosperitatea lor fizică s-a întors împotriva lor şi i-a paralizat spiritual, făcându-i ineficienți pentru Cristos. Bogăția lor i-a făcut vii pentru ei înșiși şi nu pentru cauza lui Cristos.
Deoarece ei erau atât de bogați şi prosperi ei au gândit despre ei că sunt remarcabili şi excelenți din punct de vedere spiritual. Aceasta i-a făcut mândri şi încrezuți (observaţi repetiția verbelor la persoana întâi singular, „Eu sunt…, Eu am…, Eu am”). Totuşi ei nu au știut (οὐκ οἶδας) condiția lor spirituală reală. Verbul Οἶδα (eu ştiu) este mai predominant în scrisori (2: 2, 9, 13, 17, 19; 3: 1, 8, 15, 17) decât verbul alternativ γινώσκω (eu ştiu — 2: 23, 24; 3: 3, 9). Este vrednic de cunoscut că oricând οἶδα este folosit cu Cristos ca subiect, acesta vorbeşte despre o cunoştinţă absolută (divină), ca în 3:15. „Eu știu faptele tale.” A fost lipsa lor de cunoştinţă aceea care i-a făcut să uite realitatea şi magnitudinea bolilor lor spirituale. Pronumele emfatic σὺ în propoziția subordonată în pereche cu predicatul articulat denotă înțelesul „eşti TU care…” Cristos mustră îngerul/mesagerul bisericii prin a spune „eşti TU…” El simbolizează condiția întregii adunări a bisericii. Folosirea articulatului ὁ ταλαίπωρος în această alcătuire indică spre faptul că mustrarea Domnului nu este direcționată spre un individ (sau indivizi) din biserică, ci spre întreaga adunare. Articolul grec „ὁ” unifică cele cinci adjective care urmează sub un titlu, astfel descriind starea spirituală generică a bisericii din Laodicea. Aici Cristos a folosit o serie de adjective succesive pentru a descrie bolile lor. El i-a numit „ὁ ταλαίπωρος καὶ ἐλεεινὸς καὶ πτωχὸς καὶ τυφλὸς καὶ γυμνός” (nenorocit, jalnic, sărac, orb, şi gol). Țineți minte aceste adjective indicând condiția lor spirituală.
Amintiți-vă că în introducere am spus că cheia la înțelegerea acestui pasaj este găsită în cunoaşterea detaliilor locale istorice şi geografice despre orașul în sine. Prin urmare, este important să notăm din nou cele trei surse ale lor de prosperitate, şi anume sistemul lor bancar, terapiile lor de ochi din centrele lor medicale locale şi industria lor de haine scumpe, cu alte cuvinte, aurul lor, alifia pentru ochi şi lâna lor neagră lucioasă. Sursele bogăției lor fizice sunt cele pe care Cristos le contrastează aici cu condiția lor spirituală, astfel numindu-i în mod opus. Deşi ei erau fizic bogați, ei erau spiritual „săraci.” Chiar dacă ei erau cunoscuți pentru a avea faimoasa lor alifie vindecătoare de ochi ei erau orbi spiritual. Şi în final, deşi ei erau fabricanți de haine foarte scumpe, ei erau de fapt goi spiritual.
Haideți să analizăm aceste adjective. Observaţi că primele trei adjective au în vedere bogăția lor fizică. Primul, ταλαίπωρος înseamnă a fi mizerabil sau tulburat cu suferință. În Romani 7:24 aceasta înseamnă nenorocit, în Iacov 4:9 aceasta înseamnă „a te mâhni, a jeli sau a boci.” În Romani 3:16 acesta înseamnă „ruină şi mizerie”, cu alte cuvinte, „ruinat sau mizerabil.” Înțelesul acestui adjectiv aici este „ruinat” sau „distrus.” Al doilea adjectiv ἐλεεινὸς este un cuvânt grecesc rar, prezent doar într-un alt loc în Noul Testament, (1 Corinteni 15:19) şi acesta înseamnă compătimitor, deplorabil, patetic sau vrednic de dispreț. Conotația evidentă a acestor două adjective împreună (fiind sinonime) este nefericire colosală, repetând aforismul nemuritor „banii nu cumpără fericirea.” Scopul de a-i numi compătimitor şi mizerabili nu este compasiunea ci sfatul serios. Adjectivul πτωχὸς (sărac) vine din cuvântul πτωσσω care înseamnă a te ghemui sau înjosi ca un cerșetor. Ideea de aici este aceea a cerșetoriei sau falimentului şi sărăciei care vine din cerșit. Acest adjectiv este cel mai apropiat opus față de condiția bisericii bogate Laodiciene. Adjectivul τυφλὸς (orb) a fost folosit în Biblie denumind orbie mintală ca în Matei 23:17. Aceasta accentuează incapacitatea Laodicienilor de a vedea valorile spirituale. În Biblie, a fi orb denumea fie falsitatea fie ignoranța față de adevăr. Faimoasa lor alifie pentru ochi nu i-a putut ajuta aici în discernământul sărăciei lor spirituale. Ultimul adjectiv γυμνός (gol) stă în contrast cu hainele lor scumpe şi luxoase. Goliciunea a simbolizat în vremurile străvechi ideea de rușine, ocară şi dezonoare cât şi umilire. Goliciunea de asemenea simbolizează starea spirituală de vulnerabilitate, ruşine şi/sau expunere care poate fi cauzată de păcat. Aceasta a fost folosită în Biblie de asemenea cu înțelesul de „lipsă de adevăr.” Chiar dacă ei aveau haine scumpe, ei erau încă goi spiritual.
Ultimele trei adjective πτωχὸς (sărac), τυφλὸς (orb) şi γυμνός (gol) funcționează ca o introducere la versetul 18, unde Cristos sfătuiește trei remedii pentru aceste trei boli. Aceste trei denumiri sunt menite să arate condiția lor spirituală indicând prin urmare lipsa lor de sfinţire (faptele) şi nu lipsa de mântuire. Nici unul dintre aceste adjective nu simbolizează în Biblie lipsa de mântuire. Versetul 18 este astfel o continuare a temelor de bogăție contra sărăciei, orbie şi goliciune din versetul 17. Acest paralelism oglindește structura din 3:10 şi 18:7-8. Vom privi la acest verset în următoarea parte. Acolo noi vom analiza remediile pentru bolile lor. Înțelegerea remediului ne va ajuta să înțelegem problema lor care a adus iminenta respingere de către Domnul.
