de Romeo Fulga
Asistent și învățător în cadrul biserici Elim Christian Church, membru al Society for Biblical Literature
Romani 7:7-25 – Un studiu exegetic
„Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: “Să nu pofteşti!” Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort. Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi prin însăşi, porunca aceasta m-a lovit cu moartea. Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună. Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă. Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.” Romani 7:7-25
Aserţiunea tezei
Potrivit marelui plan al lui Dumnezeu în contextul mai larg, al Legii care nu poate să mântuiască, deşi este făcută sfântă şi desăvârşită, Legea poate fi manipulată de păcat pentru scopuri malefice, dezvăluind în cele din urmă depravarea cronică a păcatului. Această idee este elocvent demonstrată prin înfăţişarea forţelor potrivnice aflate în conflict, în viaţa lui Pavel.
1. Legea şi păcatul: poziţia morală a Legii – situaţia dificilă din trecut (versetele 7-13)
A. Paradoxul Legii (verset 7a-c)
1. Întrebarea enigmatică (verset 7a)
2. Tăgăduirea accentuată (verset 7b)
3. Expunerea eficientă a păcatului (verset 7c)
B. Puterea păcatului (verset 8-11)
1. Prezentarea păcatului (verset 8)
2. Produsul păcatului (verset 9)
3. Paradoxul Poruncii (verset 10)
4. Desfăşurarea păcatului (verset 11).
C. Înfăţişarea Legii şi a păcatului (verset 12-13)
1. Preamărirea Legii (verset 12)
2. Criticile ivite (verset 13a)
3. Explicarea păcatului (verset 13b)
2. Legea şi păcatul: antiteză cu caracter omniprezent – realitatea prezentului (versete 14-23)
A. Identitate şi criză (versete 14-16)
1. Introducerea entităţilor (verset 14)
2. Iniţierea conflictului (verset 15)
3. Infecţia păcatului (verset 16)
B. Conflictul lăuntric (versete 17-20)
1. Expunerea celui vinovat (verset 17)
2. Cazul explicat (verset 18)
3. Conflictul desfăşurat (versete 19-20)
C. Identificarea legilor contradictorii (versete 21-23)
1. Dispoziţia voinţei (verset 21)
2. Înfăţişarea Legii lui Dumnezeu (versiunea 22)
3. Descrierea Legii păcatului (versiunea 23).
3. Legea şi păcatul: izbăvirea de legea păcatului şi a morţii – Speranţa pentru viitor (versetele 24-25)
A. Întrebare alarmantă (verset 24)
B. Răspunsul întru mulţumire (verset 25a)
C. Antiteza continuă (verset 25b).
Introducere
Romani 7:7-25 prezintă explicaţia lui Pavel şi ilustrarea faptului anterior afirmat, anume că mântuirea este căpătată prin harul credinţei, nu prin faptele concordante legii. În lumina acestui context, Pavel îşi construieşte argumentul care să confirme mai apoi teologia sa legată de har. Această pericopă din epistola către romani a atras atenţia şi a îmboldit creativitatea multor gânditori şi teologi, de-a lungul secolelor istoriei creştine. Acest pasaj al Scripturii nu este unul uşor de aprofundat, deoarece au fost oferite numeroase interpretări conflictuale între ele. Se ridică multe întrebări din acest pasaj: De ce Dumnezeu a dat oamenilor Lui o lege care era imposibil de respectat, în primul rând? Era această lege capabilă să mântuiască? În ce fel era legea aceasta imposibil de pus în practică? Care sunt implicaţiile teologice şi practice ale unei astfel de imposibilităţi? Este, prin urmare, această lege legată, în vreun fel, de păcat sau de rău? Cum manipula păcatul această lege? Care sunt rezultatele acestei manipulări în viaţa credincioşilor? Acestea sunt doar câteva întrebări din marea de probleme ridicate de acest pasaj.
În paginile care urmează voi încerca să elucidez unele dintre aceste chestiuni şi să stabilesc dacă, potrivit marelui plan al lui Dumnezeu într-un context mai larg, Legea nu poate să mântuiască, dacă deşi este sfântă şi desăvârşită, Legea poate fi manipulată prin păcat în scopuri malefice, dezvăluind în cele din urmă denaturarea cronică a păcatului. Această idee este demonstrată ferm prin ilustrarea forţelor conflictuale din viaţa lui Pavel.
Un scurt context istoric şi literar al pasajului în discuţie
Pasajul de mai sus a fost scris de apostolul Pavel, în epistola sa către creştinii din Roma, cu ajutorul unui secretar, Tertius, în timpul întoarcerii sale din cea de a treia călătorie misionară, în timpul iernii. În drumul lui către Ierusalim, pe timpul şederii hibernale de trei luni în Corint, Pavel a aşternut în scris epistola către romani. Cel mai probabil, scopul scrisorii lui Pavel a fost acela de a se prezenta pe sine şi teologia sa către credincioşii din Roma, pe care nu îi întâlnise niciodată, anticipând următoarea etapă a carierei sale de misionar – vizita sa în Roma, precum şi călătoria ulterioară către Spania.
Cu toate că nu este scrisă ca un tratat teologic, cartea Romanilor acoperă multe doctrine creştine, îndeosebi pe cea a mântuirii prin harul credinţei. Doctrina creştină a învrednicirii prin credinţă este predominantă, în cadrul Epistolei către Romani. Această epistolă citează din Vechiul Testament de 57 de ori, mai mult decât oricare altă carte a Noului Testament. Ca epistolă teologică, Romani a folosit în repetate rânduri termeni teologici cheie, precum „Dumnezeu” de 154 de ori, „Lege” de 77 de ori, „Hristos” de 66 ori, „Domnul” de 44 de ori şi „credinţă” de 40 de ori. Cartea Romanilor abordează subiecte precum Dumnezeu, Hristos, Sfântul Duh, omul, Evanghelia, mântuirea, harul, legea, păcatul, neprihănirea etc. Ideea principală a Epistolei către Romani este mântuirea prin har, prin credinţă dincolo de faptele legii. Pavel îşi începe epistola prezentând veştile bune de la Dumnezeu. Apoi continuă arătând situaţia dificilă a omenirii şi rezultatul ei, mânia lui Dumnezeu. După ce abordează principiile judecăţii lui Dumnezeu şi moartea lui Hristos, Pavel expune tema majoră a învrednicirii prin credinţă şi neprihănirea mântuitoare a lui Dumnezeu. Acest pasaj despre lege şi păcat vine ca urmare a discuţiei lui Pavel în privinţa legii şi harului.
Într-un context mai vast, după ce a stabilit incapacitatea omului de a se izbăvi singur, Pavel arată cazul harului, demonstrând incapacitatea legii de a mântui. Câteva idei definesc acest context imediat următor – libertatea faţă de tirania şi sclavia păcatului şi libertatea faţă de tirania legii. Cu aceste idei având încă ecou în fundal, Pavel purcede la stabilirea caracterului providenţial al legii, totuşi şi la incapacitatea ei de a oferi mântuirea, concluzionând apoi cu împlinirea Legii prin Sfântul Duh. În contextul imediat, după ce a stabilit că Legea nu poate izbăvi şi sfinţi credinciosul, Pavel ne asigură că legea poate condamna în privinţa păcatului oamenii mântuiţi şi nemântuiţi, deopotrivă, căci legea este complet neputincioasă în oferirea scutirii de păcat a oamenilor, înainte şi după mântuire, iar principiile legii pot fi împlinite în viaţa credinciosului prin puterea Sfântului Duh care sălăşluieşte în om. Următoarele rânduri sunt o introducere a acestui pasaj, prin cuvintele lui Thomas R. Schriner:
„Patimile păcatului au fost exacerbate prin intermediul legii (versetul 5). Pavel cercetează, aşadar, dacă legea în sine este păcătoasă, iar în acest scop se confruntă cu porunca de a nu râvni să cerceteze problema. Căci, atunci când Pavel are în faţă porunca lui Dumnezeu, dorinţa de a păcătui se iveşte în el şi îl duce la moarte. Pavel recapitulează propria sa istorie, pentru a arăta că legea în sine nu poate elibera de păcat. Propria lui experienţă este paradigmatică pentru povestea rasei omeneşti. Într-adevăr, propria istorie a lui Pavel oglindeşte istoria lui Adam şi a lui Israel.[1]
I. Legea şi păcatul: poziţia morală a legii
A. Situaţia dificilă din trecut (versetele 7-13)
1. Paradoxul Legii (versetul 7a-c)
Întrebarea enigmatică (versetul 7a)
Tăgăduirea accentuată (versetul 7b)
Expunerea eficientă a păcatului (versetul 7c)
Acest pasaj biblic funcţionează aidoma unui narator, spunând despre poziţia morală a legii şi marchează o schimbare majoră în discursul lui Pavel despre lege, el trecând de la timpul prezent la timpul trecut, la sfârşitul ultimului paragraf. Deşi subiectul păcatului este prezent în aproape fiecare verset al acestui pasaj, trebuie să observăm din start că axioma argumentului lui Pavel, în întregul pasaj, este aceea a legii (νομος), nu a păcatului (αμαρτια). Incapacitatea legii de a mântui este pusă aici sub lupă. În schimbul de idei critice cu un interlocutor imaginar, privind posibilitatea interpretării legii ca fiind în sine păcătoasă, Pavel respinge decisiv această concluzie falsă, folosind negativul grecesc accentuat μη γενοιτο (să nu fie vreodată), ca obiecţie absolută.[2] Mai mult, folosirea termenului grecesc αλλα (însă, dar) în mod emfatic, contrazice ideea că legea ar fi un păcat, în sine. Pavel răspunde aici unei virtuale obiecţii la afirmaţia sa precedentă (7:5-6), cum că legea ar isca păcatul (τα παθηματα των αμαρτιων . . . ενηργειτο εν τοις μελεσιν ημων εις το καρποφορησαι τω θανατω).
Versetul 7 – Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: “Să nu pofteşti!”
În acest verset, Pavel nu încearcă să facă apologia legii, în sens propriu zis, odată ce principala sa preocupare este nu de a dezvolta teologia conceptuală a legii, ci de a evidenţia conduita ei în situaţia specifică a bisericii din Roma, precum şi în general, în viaţa credinciosului. Prezenţa conjuncţiei ουν (deci, aşadar) denotă faptul că acest pasaj, despre care vorbim, este în legătură şi urmează unui alt pasaj (Romani 7:1-6). El serveşte ca o concluzie discuţiei precedente, în aceeaşi manieră în care o arată termenii αρα ουν (căci) din versetul al doilea. Aşadar, folosind paronomasia,[3] Pavel începe să explice dezvăluirea efectivă a păcatului prin intermediul legii. Înţelesul acestui verset nu este acela că păcatul nu ar fi existat în absenţa legii, ci că legea expunea ceea ce exista deja ca păcat. Legea acţionează doar ca o instituţie care dezvăluie înclinaţia către păcat, nu una care îl produce. Legea doar pune lumină pe ceea ce exista deja. Mai mult, rânduirea legii nu restrânge păcatul, ci l-a făcut să arate mai mare şi înfloritor.
Pavel întrebuinţează aici porunca specifică ουκ επιθυμησεις (“să nu pofteşti”) ca ilustrare, pentru că este uşor să pui în loc oricare altă poruncă din Cele Zece, (de pildă, „să nu furi”) şi să produci acelaşi efect, anume de a arăta că porunca ne face conştienţi de păcat.[4] Pavel îşi construieşte argumentul folosind porunca despre poftă, deoarece prezumtiv se poate argumenta că poftirea a stat la rădăcina păcatului lui Adam şi a Evei. Invidia este reprezentativă pentru idolatrie, aşadar, adică invidia este un act idolatru care înveşmântează inima omenească cu însăşi esenţa păcatului. Ca atare, în contextul mai larg al argumentării lui Pavel, legea nu este doar incapabilă de a mântui pe cineva, ci tocmai opusul este valabil – legea provoacă o complicitate întru păcat, exacerbând acest lucru efectiv. Ca rezultat, păcatul nu denaturează legea, însă o sabotează prin promovarea ţelurilor lui malefice, iar mai mult decât atât, Tora provoacă dorinţele lăuntrice omeneşti la păcătuire.[5]
Identitatea termenului εγο din acest pasaj a produs controverse intense în istoricul interpretării lui. Se reliefează trei interpretări principale. 1) Termenul se referă la experienţa lui Adam cu porunca lui Dumnezeu din Grădina Edenului. 2) Se referă la experienţa trăită de Israel la primirea Legii Mozaice. 3) Se referă la Pavel însuşi, ca exemplu pentru întreaga experienţă a trăirii omeneşti. Primele două poziţii interpretative sunt neconvingătoare şi exagerate, din punct de vedere teologic şi filosofic.[6] Fluenţa lui Pavel în argumentarea dintr-un context mai larg al pasajului din cartea Romanilor şi, totodată, scrierile sale, stabilesc acest fapt. Cea mai simplă şi firească interpretare este de preferat aici. Începând cu versetul acesta, 7:7, Pavel trece la persoana întâi singular, „eu”, de la precedentul pronume „noi”, pentru a evita să supere, se pare, pe cititorii evrei, pe cât posibil. La începutul capitolului, unde Pavel menţionează cunoaşterea legii de către evrei, el spune: „noi”, alăturându-li-se astfel, însă mai apoi, pare să îi lase deoparte, vorbind la persoana întâi, deşi este evident că îi implică în idee pe toţi cei care sunt sub puterea legii. El însuşi dă un exemplu al adevărului pe care îl propovăduia. În cele ce urmează, voi discuta mai detaliat identitatea acestui ego vehiculat în acest verset.
Puterea păcatului (verset 8-11)
Prezentarea păcatului (verset 8)
Produsul păcatului (verset 9)
Paradoxul Poruncii (verset 10)
Desfăşurarea păcatului (verset 11)
Versetul 8 – Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort.
În acest verset, Pavel declară încă o dată faptul că legea în sine nu este păcătoasă şi nu poate fi făcută răspunzătoare pentru păcat. Mai mult, aici, ca şi în versetele următoare, păcatul este personificat, fiind asemuit unei entităţi active, cu scop malefic, care caută să profite şi să manipuleze legea. Astfel, în loc să constituie un obstacol în calea păcatului, aşa cum învăţau rabinii, legea a fost manipulată prin păcat să genereze opusul ţelului pentru care a fost menită.[7]
αφορμην δε λαβουσα η αμαρτια δια της εντολης. Folosind termenul εντολης referindu-se la cea de a zecea poruncă, Pavel pare să ţină seamă de povestea din capitolul al treilea al Genezei.[8] Axioma argumentului lui Pavel pentru acest verset este separată de faptul că fără lege, păcatul este mort (νεκρα) (versetul 8b). Adică, păcatul nu are o putere covârşitoare activă fără de lege. Acest lucru nu înseamnă, totuşi, că nu exista păcat înainte de existenţa legii, deoarece păcatul s-a instaurat cu mult înainte ca legea să fie rânduită pe lume, prin Adam, iar apoi s-a răspândit prin toţi urmaşii săi (Romani 5:12). Chiar dacă păcatul a existat în lume înaintea legii, el nu încălca vreun precept.[9] Oamenii trăiau în păcat; oricum, faptele lor rele şi păcătoase au devenit încălcări doar atunci când legea a fost instituită (sau adăugată, potrivit Galateni 3:19). În această modalitate se poate spune că legea a devenit „putere a păcatului” (1 Corinteni 15:56) în viaţa omenească, căci a oferit αφορμην (literalmente, trambulină, adică prilej sau ocazie) pentru păcatul în sine. Pavel foloseşte aici o exprimare participială, αφορμην λαμβανειν, (a luat prilejul) pentru a arăta forţa activă, agresivă a păcatului acesta personificat. Ca atare, cu alte cuvinte, deşi păcatul a intrat în lume înaintea legii, el nu a fost imputat până la instaurarea legii (Romani 5:13).
κατειργασατο εν εμοι πασαν επιθυμιαν. Aici, Pavel foloseşte verbul κατειργασατο (effect al muncii, rezultat, lucrare, obţinere) pentru a exprima rezultatul final al păcatului în viaţa omenească. Având în vedere elocinţa argumentării lui Pavel din capitolele precedente, încercând să arate că mântuirea este doar prin har dumnezeiesc, nu prin fapte supuse legii (εργος νομος). Pavel pare să exprime aici experienţa lui cu legea, înaintea convertirii sale. El se dă pe sine ca exemplu al trăirii omeneşti şi ca rezultat al legii. Experienţa sa este o mostră a experienţei omeneşti dinaintea convertirii, în general. Cu alte cuvinte, spune el, asta este ceea ce se întâmplă atunci când cineva se aşteaptă să fie mântuit (izbăvit) prin lege. Legea este slabă împotriva puterii păcatului şi poate fi manipulată de păcat, pentru obţinerea unui rău mai mare – legea devine atunci complicea păcatului, exacerbându-l efectiv. Astfel argumentează Pavel că legea nu poate să mântuiască şi, odată ce doar oamenii neconvertiţi au nevoie de izbăvire, Pavel se dă pe sine ca exemplu de om neconvertit sub lege. În fine, Pavel foloseşte porunca „să nu pofteşti” pentru a arăta rezultatul de pe urmă a manipulării legii acesteia de către păcat, şi anume – tot felul de pofte. Pavel nu îşi limitează argumentul doar la această poruncă, însă o foloseşte ca exemplu general pentru lege.
χωρις γαρ νομου αμαρτια νεκρα În contrast cu corolarul de la 1 Corinteni 15:56, unde se spune că „puterea păcatului este legea”, aici ambele substantive, „păcat” şi „lege” fiind incomparabile. Acest lucru arată intenţia lui Pavel de a extinde acelaşi efect asupra tuturor celorlalte forme ale legii. Porunca împotriva pizmei nu este singura avută aici în vedere. Orice poruncă o poate înlocui pe aceasta şi efectul ar fi acelaşi. Adjectivul grecesc νεκρα are înţelesul de lipsit de viaţă, inapt de a realiza ţelul.[10] Fără lege, păcatul nu îşi poate atinge scopul, neputând fi imputat, aşadar. Pavel nu spune că fără lege nu există păcat. Păcatul este păcat, cu sau fără lege. Oricum ar fi, legea este mijlocul legitim de imputare a păcatului.
Versetul 9 – Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit.
εγω δε εζων χωρις νομου ποτε Înţelesul acestui verset este determinat de ceea ce îl precede. Dacă păcatul este mort, (latent, zăcând în letargie, dar prezent), incapabil să îşi atingă scopul, atunci prin a fi viu înseamnă o stare de siguranţă prezumtivă, de fericire şi bună voie în viaţa lui Pavel. Aici, în versetul nouă, Pavel introduce pentru prima dată în epistolă, pronumele εγω şi apoi îl repetă de şase, şapte ori în restul capitolului acesta. Folosirea persoanei întâi singular cel mai probabil este deopotrivă cu caracter autobiografic [11] (adică Pavel se dă pe sine ca exemplu), dar totodată şi retoric, cu referire la Pavel şi la toţi credincioşii. Dându-se pe sine drept exemplu, Pavel vorbeşte însă cu un sens general, având în vedere situaţia omului înainte de darea legii. Caracterul existenţial al acestui pasaj biblic este evident şi el îmboldeşte spre o interpretare care ar spune că ceea ce este veridic pentru fiecare om, este veridic şi pentru Pavel (Dunn, Romans 1-8, 382; Dodd, 107; Dahl, Studies, 93; Kertelge, Romer 7, 107-108; Becker, Paul, 240-243; Theissen, Psyhological Aspects (Aspecte psihologice), 190-208; Segal, 362). Fiecare credincios poate adopta exprimarea apostolului din acest verset.
ελθουσης δε της εντολης η αμαρτια ανεζησεν Accentul în acest verset nu se pune pe cuvântul „εγω”, ci pe conceptul de lege (adică legiuire, poruncă). Contrastul, ca atare, este între „fără de lege” (χωρις νομου) şi „a venit porunca” (ελθουσης δε της εντολης). Această lege i-a fost făcută cunoscută lui Pavel, un fariseu zelos, el gândind iniţial că păstrarea legii prin eforturi proprii şi prin cele ale discipolilor îl pot „mântui”. Însă când a căpătat, prin intermediul Sfântului Duh, înţelegerea poruncii, şi-a dat seama de condiţia lui reală, aceea de sclav al păcatului, cât şi de totala sa incapacitate de a păstra legea după standardele sfinte ale lui Dumnezeu. Interpretarea de mai sus pare să fie în concordanţă cu substanţa teologiei lui Pavel. Aşadar, ar trebui respinse ambele interpretări, cele care spun că Pavel fie se referea aici la vremea când era doar un copil, înainte de bar-mitzvah,[13] cât şi că ar fi o aluzie sofisticată la Adam, înainte de rânduirea poruncii.[14]
εγω δε απεθανον Deşi această expresie deschide versetul zece, în unele versiuni ale Bibliei, ne vom referi la conţinutul său deoarece este parte a unei propoziţii a versetului nouă. Limbajul de aici este puternic retoric, astfel că s-au iscat şi dificultăţi în interpretarea acestor versete. Ca fariseu pios, Pavel gândea că era viu spiritual prin intermediul legii, însă acum a murit, în sensul că a realizat pentru prima oară că era mort din punct de vedere duhovnicesc.[15] Legea nu poate da viaţa (spirituală) veşnică. Ca regulă generală, în acest verset, dar şi în altele ale pasajului, este important să ţinem cont de contextul argumentării lui Pavel, anume că legea nu poate să mântuiască. Fie că ne referim la viaţa lui Pavel, fie la viaţa creştinului în general, sau la darea legii pe Muntele Sinai, argumentul rămâne acelaşi (legea nu poate mântui).
Note de subsol
[1] Thomas R. Schreiner, Romans (Romani), Baker Exegetical Commentary on the New Testament (Comentariu exegetic Baker asupra Noului Testament), ed. Moises Silva, (Grand Rapids, Michigan, Baker Academic, 1998), 357
[2] Stanley K. Stowers, The Diatribe and Paul’s Letter to the Romans (Critici şi Epistola lui Pavel către Romani), Society of Biblical Literature Dissertation Series (Seria disertaţii a Societăţii de Literatură Biblică) , no. 57, ed. William Baird, Scholars Press, 1981, 148-149.
[3] Jocul de cuvine din pasajul următor a exprimat, de patru ori, repetarea păcatului, în timp ce “Eu” (sau “mie”) este repetat de cinci ori, motivul morţii noastre de patru ori, iar cel al vieţii – de trei ori. Vezi Robert Jewett, Romans (Romani), Hermeneia—A Critical and Historical Commentary on the Bible (Hermeneia – Comentariu critic şi istoric asupra Bibliei), ed. Eldon Jay Epp, Minneapolis, MN, Fortress Press, 2007, 440-441.
[4] Deşi aici este posibil să fie o referire la păcatul invidiei, comis în Grădina Eden de către Adam, când a încălcat porunca lui Dumnezeu.
[5] Thomas R. Schreiner, Romans (Romani), Baker Exegetical Commentary on the New Testament(Comentariu exegetic Baker asupra Noului Testament), ed. Moises Silva, Grand Rapids, Michigan, Baker Academic, 1998, 359.
[6] Pentru o mai detaliată privire asupra acestei discuţii, a se vedea Schreiner, Romans (Romani), 363-364.
[7] Robert Jewett, Romans (Romani), Hermeneia—A Critical and Historical Commentary on the Bible (Hermeneia – Comentariu critic şi istoric asupra Bibliei), ed. Eldon Jay Epp, Minneapolis, MN, Fortress Press, 2007, pag. 440-441, 449.
[8] C. E. B. Cranfield, Romans 1-8 (Romani 1-8), International Critical Commentary (Comentarii critice internaţionale), London, T. & T. Clark, 1975, 350.
[9] Joseph A. Fitzmyer, Romans: A new Translation with Introduction and Commentary, (Romani: O nouă traducere, cu introducere şi comentarii) The Anchor Bible, New York, Doubleday Dell Publishing Group, 1992, 467.
[10] Jewett, Romans (Romani), pag. 450.
[11] Autobiografic doar în sensul că Pavel se dă pe sine drept exemplu, pentru a-şi expune idea, ilustrând astfel învăţătura sa cum că legea nu poate izbăvi pe nimeni. Nu trebuie să ne depărtăm de idea de bază pentru care el aduce toate acestea în discuţie.
[12] A se vedea informaţiile bibliografice de la sfârşitul seriei.
[13] Ce relaţie are această interpretare cu argumentul lui Pavel despre mântuirea prin har? Este mai curând o idee suplimentară în contextual general, cum că legea nu poate să mântuiască.
[14] Această interpretare presupune o schimbare întortocheată a rolurilor, care nu este explicit susţinută de text şi de contextual mai larg al cărţii discutate.
[15] Schreiner, Romans (Romani), pag. 363-364. Interpretări similare sunt oferite de MacArthur, Dunn, Cranfield, şi Gundry, printre alţii.
