Pilde si Minuni

de Dr. Beniamin Cocar (1955-2017)

I. INTRODUCERE

Dr. Luca, scriitorul a două cărți din Noul Testament, scrie în Fapte 1:1 despre ceea ce a „început să facă… și să învețe” Isus.

Pildele și Minunile vor acoperii o parte a ceea ce a învățat și făcut El.

Pildele sunt miracole în cuvinte, Miracolele sunt pilde în acțiune.

Miracolele ne învață despre forțele Creației; Pildele formele Creației.

El a folosit multe pilde pentru a învăța, și a făcut multe minuni.

Este important să analizăm pildele și să învățăm de la cel mai mare Învățător, căci pildele nu sunt ilustrările din predicarea lui Isus, ele sunt predicarea. Aproximativ 35% din spusele lui Hristos înregistrate sunt pilde. De asemenea, vom observa și câteva din minunile Lui pentru a crede pretențiile Sale că El ESTE Dumnezeu, Ioan 20:30-31.

Pildele și minunile nu sunt ceva unic la Isus, cu siguranță că el era Maestrul folosirii pildelor ca o modalitate de a învăța, și El a făcut mai multe minuni decât oricine altcineva.

Este necesar să studiem pildele deoarece, căci tot farmecul (Fiul Risipitor, Samariteanul Milostiv) și simplicitatea lor au avut de suferit o soartă de interpretare greșită în biserică, alături de cartea Apocalipsei.

Miracolele au reprezentat un canal al revelației lui Dumnezeu, însă în decursul istoriei, minunile au fost „explicate”, respinse, abuzate, etc. Este de o mare importanță pentru credincioșii din acest secol să aibă o pledoarie apologetică pentru minuni.

II. DEFINIȚIA UNEI PILDE

Definiția Școlii Duminicale: O povestire pământească cu un înțeles ceresc, sau o povestire cerească cu un înțeles pământesc.

Definiția Dicționarului: O povestire alegorică scurtă, desemnată să transmită un anumit adevăr sau o lecție morală.

Pilda ca metodă literară: aceasta poate fi înțeleasă ca o comparație extinsă. Comparația este exprimată și subiectul precum și lucrul comparat sunt explicate mai în detaliu, acestea fiind separate. (O comparație folosește în mod tipic cuvintele precum sau ca și.)

Desemnarea Biblică

În Vechiul Testament

____ mashal

1. Proverb, 1 Samuel 24:13, Ezechiel 18:2-3; Proverbe 1:1, 10:1

2. Pilda, 2 Samuel 12:1-4, 14:1-11; Isaia 5:1-7

3. Alegorie, Ezechiel 24:2-5, 17:2-10, 20:49-21:5

4. Zicătoare, satiră, ironie, cuvânt de batjocură, Habacuc 2:6; Numeri 21:27-30; Deuteronom 28:37; 1 Împărați 9:7

6. Discurs, Numeri 23:7, 18; 24:3, 15, 20, 21, 23

7. Ghicitoare, Psalmul 49:4; Proverbe 1:6

8. Înțelepciune etică, Iov 27:1, 29:1

O pildă din Vechiul Testament includea o varietate mult mai largă de concepte decât simplele povestiri care conțineau adevăruri morale sau spirituale.

În Noul Testament

παραβoλη parabolee

1. Proverb, Luca 4:23

2. Metaforă de vorbire figurativă, Marcu 7:14-17; Luca 5:36-38; Marcu 2:21-22; Matei 9:16-17

3. Ghicitoare, Marcu 3:23

4. Ilustrație, Marcu 13:28

5. Pilda, Matei 13:33

Verbul grecesc παραβαλλω înseamnă „a arunca sau a pune alături de ceva”. O pildă este ceva pus alături de altceva pentru scopul comparației.

Ce este o pildă?

1. Trebuie să fim conștienți de faptul că termenul ebraic/aramaic pentru pildă, și corespondentul său din greacă sunt termene extinse și pot fi folosite pentru orice de la un proverb până la o alegorie înflorită. Înțelesul extins al pildei se poate referi la orice vorbire neobișnuită sau izbitoare, orice spusă întunecată intenționată să stimuleze gândirea.

1. Pilda poate fi folosită în orice povestire cu două nivele de înțeles, literal și figurativ, care funcționează precum vorbirea religioasă și etică.

1. Pilda poate fi folosită tehnic în studiile moderne pentru a se face distincția dintre alte tipuri de povestiri precum comparația, povestirea exemplară și alegoria.

III. CLASIFICAREA PILDELOR

A. Lockyer a analizat peste 250 de pilde din Biblie!

1. Tărâmul spiritual

Pilde asociate cu cerul, iadul, heruvimi, îngeri

2. Fenomenul natural

Pilde conectate cu soarele, lumina, fulgerul, cutremurele, focul, norii, furtuna, ploaia

3. Natura animată

Pilde relatate de creaturi – cai, fiare, lei, vulturi, cămile, boi, oi, miei, lupi, asini, vulpi, porci, căini, capre, pești, păsări, șerpi.

Pilde ilustrate de plante și pomi, spini, ciulini, smochini, măsline, sicomor, migdal, struguri, crini, anason, mentă, viță, cedru, rug de chimion.

Pilde simbolizate de metale – aur, argint, alamă, fier, tinichea.

4. Viața umană. Seria de ilustrații parabolice este foarte largă.

Fizică – carnea, sângele, ochi, ureche, mâini, picioare, foame, sete, somn, boală, râs, plâns, moarte.

Domestică – case, felinare, scaune, mâncare, cuptor, gătit, pâine, sare, naștere, mame, soții, surori, frați, copii, serviciu, căsătorie, comori.

Pastorală – câmpuri, văi, păstori, oi, stăpâni, sol, sămânță, arătură, semănat, creștere, recoltă, vii.

Comercială – pescar, croitor, constructor, comerciant, talanți, bani, datorii.

Civilă – sclavie, robie, violență, judecată, pedeapsă, taxe.

Socială – căsătorie, ospitalitate, ospețe, călătorii, saluturi.

Religioasă – cort, templu, milostenii, post, rugăciune, sabat.

(Herbert Lockyer, All the Parables of the Bible Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1963, pp. 22-23).

B. Kistemaker spune că a categorisi pildele poate fi oarecum arbitrar și, în unele instanțe chiar forțată.

1. Pilde despre natura: semănătorul, sămânța care crește în secret, grâul și mărăcinii, smochinul fără rod, smochinul care înflorește.

2. Pilde despre muncă și plată: lucrătorii din vie, talantul, administratorul isteț.

3. Casatorii și ocazii festive/solemne: copiii care se joacă în piață, cele zece fecioare, cina cea de taină, banchetul de nuntă.

4. Pilde despre pierdut și găsit: oaia pierdută, moneda pierdută, fiul pierdut.

C. Blomberg

1. Pilde simple de trei puncte

2. Pilde complexe de trei puncte

3. Pilde de două puncte

4. Pilde de un punct

Pildele subdivizate în trei categorii:

1. asemănări

1. pilde de potriviri

1. povestiri cu exemple (Blomberg, “Interpreting the Parables,” p. 73)

Sunt pildele alegorii?

Pildele sunt comparații extinse, alegoriile sunt metafore extinse în formă narativă.

Sf. Augustin a oferit exemplul clasic de alegorizare cu interpretarea sa a pildei Samariteanului milostiv (Luca 10:30-37).

Pentru circa 19 secole această abordare a persistat. Voci periodice au făcut apel la o oprire. Chrysostom, Aquinas și Calvin sunt exemple notabile din perioade patristice, medievale și respectiv de reformă, însă ei nu au putut să evite în mod consistent alegoria în exegezele lor (Blomberg, p. 31).

O alegorie diferă de o pildă în aceea că o pildă păstrează în mod tipic povestirea distinctă de interpretarea sau aplicației ei, în timp ce alegorie împletește povestirea și înțelesul ei.

Alegoria = o deviză retorică aplicabilă multor genuri literare care oferă o dimensiune simbolică unui text.

Alegorizarea = atribuirea unui text ascuns, înțelesuri adesea anacronistice pe care autorul nu le-ar fi intenționat vreodată

Alegorizația = expansiunea de alegorizare și împodobire a unui text care original a fost deja o alegorie într-o formă mai simplă (Hans-Josef Klauck in Blomberg, p. 44).

Din punct de vedere interpretativ, pildele și alegoriile diferă într-un punct major: într-o pildă există un centru, și detaliile sunt semnificative doar pe măsură ce se relatează față de centru; într-o alegorie există în general câteva puncte de comparație, nu neapărat centrate în jurul unei idei.

Pildele lui Isus sunt alegorii și ele sunt autentice. Ele sunt alegorii nu în faptul că fiecare detaliu din pilde stau pentru ceva, ci în faptul că cel puțin câteva detalii din fiecare pildă funcționează în mod metaforic pentru a indica spre un al doilea nivel de înțeles din povestire. În mod specific, pildele ilustrează diferite aspecte ale împărăției lui Dumnezeu (Blomberg, p. 133).

IV. SCOPUL PILDELOR

Matei 13:10 – Ucenicii s-au apropiat de El, și I-au zis: “De ce le vorbești în pilde?”

De la întrebarea ucenicilor, nenumărați cercetători au încercat să ofere cel mai bun posibil răspuns.

A. T. Robertson definește pilda în sensul etimologic larg, ca o comparație, și prin urmare descoperă că Domnul nostru a utilizat această metodă de la începutul lucrării Sale (Matei 5:13-16; 7:3-5, 17-19, 24-27) ca o deviză literară.

Alții au restrâns definiția pildei, și ei spun că Hristos nu a folosit deviza pildei la început, ci a introdus-o mai târziu în învățătura sa drept „misterele împărăției”, așa cum e înregistrat în Matei 13 și Marcu 4.

Kistemaker scrie că Isus a folosit pildele ca o deviză literară pentru a „comunica mesajul mântuirii într-o manieră clară și simplă” (Kistmaker, p. XVIII).

Robert Stein oferă trei motive pentru pildele lui Isus:

a. să tăinuiască învățăturile Sale de cei din afară, Marcu 4:10-12

b. să reveleze și să ilustreze mesajul Său urmașilor Săi cât și celor din afară

c. pentru a-i dezarma pe ascultătorii Săi (Robert Stein, “An Introduction to the Parables of Jesus, Philadelphia: The Westminster Press, 1981, pp. 33-35).

Pildele retrag lumina de cei care iubesc întunericul. Ele protejează adevărul pe care ei îl păstrează în racle de batjocoritori. Ele dezvăluie, pe de altă parte, pe căutătorii adevărului (Lockyer, p. 17).

Pildele ajută pe fiecare comunicator să-și transmită mesajul mult mai ușor:

– ele atrag, și când sunt pe deplin înțelese cu siguranță că sunt și amintite

– pildele ajută mult mintea și gândirea

– ele sunt un mare ajutor pentru memorie

– pildele stârnesc, sau emoționează afecțiunile, și trezesc conștiințele

– ele arestează și păstrează atenția

– pildele păstrează adevărul

Finis Dake oferă șapte motive benefice pentru folosirea pildelor:

1. Pentru a revela adevărul în formă interesantă și de a crea un mai mare interes, Matei 13:10-11, 16

2. Pentru a face de cunoscut adevăruri noi către ascultătorii interesați, Matei 13:11-12, 16-17

3. Pentru a face de cunoscut mistere prin comparație cu lucruri deja cunoscute, Matei 13:11

4. Pentru a ascunde adevărul de ascultătorii dezinteresați și rebeli cu inima, Matei 13:11-15

5. Pentru a adăuga adevărul acelora care-l iubesc și vreau mai mult din el, Matei 13:12

6. Pentru a lua de la cei care-l urăsc și nu-l doresc, Matei 13:12

7. Pentru a împlinii profeția, Matei 13:14, 16, 35 (Lockyer, p. 18)

Pildele „împărăției”, Matei 13, Marcu 4

Ar trebui observat că primele cinci din aceste pilde despre Împărăție (patru în Matei 13 și una în Marcu 4) au fost adresate în principal publicului general din Israel, nu ucenicilor.

Apoi, ar trebui să considerăm scopul declarat al acestor pilde despre „misterele împărăției cerurilor”.

Aici ar trebui să ne amintim faptul că folosirea obișnuită a unor astfel de comparații a fost intenționată să ajute în înțelegerea a ceva (Luca 6:39). Pildele despre misterele Împărăției, însă, nu au avut inițial această intenție. Din contra, ni se spune chiar de Domnul Însuși, scopul lor era să ascundă mai degrabă decât să descopere.

Ca răspuns la întrebarea ucenicilor despre motivul pentru care El vorbea mulțimilor în pilde, Domnul a explicat că „Pentru că… lor nu le este dat să cunoască misterele împărăției” (Matei 13:10-11).

Aceste pilde trebuiesc privite ca un judecător divin asupra națiunii lui Israel. Ei au refuzat anunțarea simplă a Împărăției, lor li se dă ceva ce nu pot pricepe, Isaia 6:9-10.

Pildele misterului Împărăției aveau de asemenea și un scop generos, Matei 13:51-52.

V. O SCURTĂ ISTORIE A INTERPRETĂRII PILDEI

S-a spus adesea că ignoranța istoriei sortește pe oameni să repete greșelile ei, căci o cunoștință din trecut ne descoperă greșelile pe care ar trebui să le evităm în viitor precum și succesele pe care ar trebui să le căutăm să le întrecem.

A. Perioada Părinților Bisericești Timpurii (până în 540 d. Hr.)

În timpul acestei perioade, metoda alegorică de interpretare a pildelor a fost predominantă.

a. Marcion (d. 160) este unul din exemplele cele mai timpurii de interpretare alegorică

b. Irineu (130-200)

c. Tertullian (160-200)

d. Clement de Alexandria (150-215)

e. Origen (184-254) – metoda de interpretare alegorică devine știință sub el; Origen a susținut că Scripturile dețineau un înțeles triplu:

(1) literal (precum trupul uman)

(2) moral, sau tropologic (precum sufletul uman)

(3) spiritual (precum spiritul uman, 1 Tesaloniceni 5:23)

f. Ambrozie din Milan (339-390)

g. Augustin de Hippo (354-430) – marele punct de alegorizație

h. Evul Mediu (540-1500)

Precum în secolele anterioare, teologii din evul mediu au aplicat metoda alegorică de interpretare a pildelor.

• Venerabilul Bede (673-735)
• Theophylactus (1050-1180)
• Bernard de Clairvaux (1090-1153)
• Bonaventure (1217-1274)
• Thomas Aquinas (1226-1274)

Scolasticii au adăugat al patrulea înțeles Scripturii, cel analogic. Ei țineau înțelesul literal și moral al lui Origen, înțelesul spiritual era numit simplu, alegoricul. Înțelesul analogic căuta înțelesul escatologic sau ceresc al textului.

C. Perioada Reformei și Post Reformei (1500-1888)

Deși Reforma a adus înțelesuri noi în felul de interpretarea a Scripturilor, metoda alegorică de interpretare a pildelor a dominat această perioadă.

a. Martin Luther (1483-1546) – a respins înțelesul împătrit al Scripturilor. Pentru el, Biblia avea un singur înțeles, sensul literal. (Teoria sa era bună, dar nu și practica sa)

b. John Calvin (1509-1564) – a protesta împotriva metodei alegorice de interpretare, și a fost nu doar un bun teoretician, ci și practician.

c. Lucrarea Arhiepiscopului R. C. Trench, „Note asupra Pildelor”, publicată în 1841, urmează metoda alegorică de interpretare a pildelor.

D. Era Modernă (1888 – prezent)

a. Adolf Julicher. Perioada modernă de interpretare a pildei a început cu publicarea primului său volum despre „Die Gleichnisreden Jesu” din 1888. Cu acest volum captivitatea alegorică se încheia odată pentru totdeauna. Julicher a demonstrat că pildele nu sunt alegorice, deși a mers prea departe prin a respinge elementele alegorice ale pildelor. El era un liberal, și în tot acest timp singurul lucru care l-a văzut în pilde era un adevăr moral general.

b. C. H. Dodd a publicat în 1936 „Pildele lui Isus”, și el a contribuit mai mult decât oricine la înțelegerea pildelor în contextul lor original, în originalul lor Sitz im Leben. Dar Dodd a interpretat pildele lui Isus cu înțelegerea că mesajul său consta din escatologia „realizată” (Escatologia „consistentă” argumentează pentru „toți cei din împărăția viitoare”, în tip ce escatologia „realizată” este toată acum și aici”).

c. Joachim Jeremias, a publicat în 1947 „Die Fleichnisse Jesu”. El a continuat în mod sistematic și în detaliu lucrarea lui C. H. Dodd.

VI. PRINCIPII DE INTERPRETARE A PILDELOR

Interpretarea pildelor nu este ușor, însă anumite principii ne vor ajuta să evităm erorile din trecut și să ajungem la o interpretare corectă.

Sarcina hermeneutică creată de pilde este unică. Aceasta are de a face cu faptul că atunci când ele au fost rostite în original, ele abia dacă aveau nevoie de interpretare. Ele aveau un caracter imediat pentru ascultătorii lor, parte în care era și efectul că multe dintre ele aveau abilitatea să „prindă” ascultătorul.

1. Pildele ar trebui să fie analizate în mod temeinic. Personajele, mișcarea povestirii, culmea sa, cuvintele sau ideile cheie ar trebui notate cu atenție.

2. Ascultați la pilde fără alte preconcepții în privința formei sau înțelesului lor. Același tip de analiză care este folosit în interpretarea pasajelor narative și expozitive ar trebui să fie folosit și în interpretarea pildelor.

3. Priviți la contextul imediat al pildelor. Determinați mediul general istoric și cultural al scriitorului și al audienței sale. Circumstanțele istorice generale trebuiesc determinate. Circumstanțele culturale și normele care adaugă înțeles pildelor ar trebui luate în socoteală. Nivelul de înțelegere spirituală al audienței trebuie discernut.

4. Găsirea punctelor de referință. În Luca 7:40-42, Isus îi spune lui Simon, Fariseul, povestirea despre cămătarul cu cei doi datornici. Simon nu putea să scape din vedere punctul lui Isus. Dumnezeu era cămătarul și prostituata era unul dintre datornici, iar Simon era celălalt. În fiecare pildă, punctele de referință ar trebui să fie identificate.

5. Notează felul cum pilda se potrivește în scopul și planul întregii cărți. În special pildele lui Isus care sunt găsite în Evanghelii, locația lor, și felul cum au fost ele modelate să se potrivească în scopul fiecărui scriitor de Evanghelie.

6. Determină pe cât de explicit posibil mesajul pildei. În pilda lui Natan către David (2 Samuel 12:1-14), mesajul a fost așa de clar încât David a tras concluzia corectă: acel om e vinovat! „Sigur”, i-a spus Natan, „tu ești acel om!”.

7. Caută punctul central al pildei, și oferă accentuarea semnificativă cu privire la detalii pe măsură ce se relatează față de ideea centrală. Detaliilor nu le trebuiesc date înțeles care este independent de învățătura principală a pildei.

(Chrysostom și Theophylact a argumentat că există doar un punct central în pildă, restul este ornament. Augustin, în timp ce se argumenta cu principiul lor, în practică, își extindea adesea interpretările sale chiar până la cele mai minuțioase fibre de narație. În secolul 17-18, Cocceius, părintele teologiei de legământ, și urmașii săi, a afirmat puternic că oricare parte a pildei este semnificativă.) Trench, „Notes on the Parables”, p. 15, 33.

VII. O TRECERE ÎN REVISTA A PILDELOR VECHIULUI TESTAMENT

Lockyer discută 69 de pilde ale Vechiului Testament în lucrarea sa „Toate Pildele Bibliei” („All Parables of the Bible”). El recunoaște, însă, că există doar cinci pasaje „care sunt învățate să reprezinte cea mai apropiată abordare față de Pildă, în sensul tehnic” (Lockyer, p. 27).

The Baker Bible Encyclopedia listează nouă pilde ale Vechiului Testament:

1. Pilda lui Natan către David despre mielușea, 2 Samuel 12:1-7

2. Pilda celor doi frați și răzbunătorul sângelui, 2 Samuel 14:1-24

3. Prizonierul care a scăpat, 1 Împărați 20:35-40

4. Via, Isaia 5:1-7

5. Vulturii și via, Ezechiel 17:2-10

6. Puii de leu, Ezechiel 19:2-9

7. Vița, Ezechiel 19:10-14

8. Focul din pădure, Ezechiel 20:45-49

9. Oala care fierbe, Ezechiel 24:3-5

În adiție, Judecători 9:7-15 înregistrează o fabulă a pomilor, și 2 Regi 14:9 conține fabula ciulinului și a cedrului. (O fabulă este o povestire în care plantele și animalele vorbesc și se comportă precum oamenii) (BBE, 2:1611). Așa cum am spus anterior, cuvântul evreiesc mashal stă pentru o varietate de devize literare, unul dintre ele fiind parabolee din LXX (traducerea grecească a Vechiului Testament). Vechiul Testament este bogat în folosirea de ilustrații parabolice. Jertfa lui Isaac aduce un astfel de exemplu. Comentând actul de ascultare a lui Avraam, scriitorul cărții Evrei spune că Avraam a primit pe Isaac într-o parabolee, într-o figură, Evrei 11:19. Versiunea engleză NASB traduce parabolee cu „tip”. E semnificativ să observăm că punerea lui Isaac pe altar era o reprezentare parabolică a morții, și eliberarea sa era o reprezentare parabolică a învierii. Nu cuvintele, ci acțiunile au revelat două mari adevăruri, moartea și învierea. Rostirile profetice ale lui Balaam sunt numite pilde, Numeri 22-24.

Pilda lui Natan, 2 Samuel 12:1-7

De ce pilda?

David a păcătuit cu Batșeba, el a încercat să-și acopere păcatul, și când acel plan a eșuat, el a adăugat crima la adulter. Doar Ioab și David știa de complot… pe de această parte, însă pe de altă parte Dumnezeu știa, și El a spus „secretul” lui Natan. Insensibilul și nesuspectul rege trebuia să fie adus la realitate, în cele din urmă, el era omul după inima lui Dumnezeu! Cum? Fără să-l acuze direct de adulter și crimă, ci prin folosirea pildei a doi oameni, proprietatea și acțiunile lor.

Rezultatele

Reacția lui David este normală, însă cât de înfuriat a fost în privința acelui om din acel oraș… încât Natan să poată aduce acuzația, „tu ești acel om!” Fără de pildă, profetul lui Dumnezeu putea să fie ucis, sau alungat din țară. David s-a pocăit și evidența se poate găsi în doi Psalmi care i-a scris după această experiență, Psalmul 32 și 51.

Pilda femeii din Tecoa, 2 Samuel 14:1-24

De ce pilda?

David era atât rege cât și părinte. Regele l-a văzut pe Absalom drept un criminal, însă tatăl din David pleda pentru întoarcerea lui Absalom. Dreptatea l-a constrâns pe rege către severitate. Ioab îl știa foarte bine pe David, și într-un fel îl controla. De data aceasta nu s-a putut duce direct la rege și să ceară întoarcerea lui Absalom (lui Ioab nu îi plăcea deloc de Absalom), însă îi cere ajutorul unei femei de la Tecoa. Ea a folosit o pildă.

Rezultatele

David înțelege limbajul pildei; mai mult, el știe cine e în spatele pildei, și înțelege ceea ce are de făcut. Absalon a fost rechemat la Ierusalim. O cerere directă din partea lui Ioab nu ar fi fost adecvată, însă pilda a funcționat.

Prizonierul care a scăpat, 1 Regi 20:35-40

De ce pilda?

Ahab a lăsat pe regele asirian, Ben-Hadad, să plece liber. Dumnezeu a dat acestui rege nelegiuit șanse bune împotriva dușmanilor săi, însă el nu s-a folosit de aceste oportunități. Majoritatea profeților nu mai erau în acele zile, singurul care mai era, probabil Mica, fiul lui Imlah, nu avea nici o dorință să meargă și să-l atace pe Ahab. O acțiune parabolică este cea mai adecvată deviză pentru a-i da o lecție lui Ahab. Încăpățânatul și nepocăitul rege avea nevoie de cineva care să-i penetreze inima.

Rezultatele

Ahab a înțeles punctul pildei. El era soldatul fără griji, și pilda a mers la inima lui. Ahab nu s-a pocăit, însă a înțeles și s-a afundat tot mai profund în neascultarea lui față de Dumnezeul lui Israel.

Pilda viței de vie, Isaia 5:1-7

De ce pilda?

Oamenii din Israel s-au depărta de la calea cea dreaptă a ascultării față de Dumnezeu. Profeții Vechiului Testament erau chemați de Dumnezeu să-i aducă pe oameni înapoi la Dumnezeu. Isaia era unul din cei mai buni profeți din toată era Vechiului Testament. El a slujit ca profet sub patru regi (Is. 1:1), și a murit sub domnia celui de-al cincilea. El avea acces la curtea regală, și pentru cea mai mare parte a vieții lui, a fost respectat de regi. Din primele versete ale cărții sale, Isaia aduce Cuvântul lui Dumnezeu cu energie și entuziasm. Pilda viei este folosită de Isaia pentru că majoritatea evreilor erau familiari cu vița de vie. Prin folosirea pildei, Isaia a descris situația reală a Israelului, plus pilda conține elementul profetic, viitorul lui Israel. Viitorul apropiat era sumbru. Protecția divină era înlăturată, și Asiria și Babilonul aveau să invadeze via. Viitorul distant aduce speranță; Dumnezeu va restaura pe poporul Său.

Rezultatele

Așa cum a spus Dumnezeu, Asiria invadase Împărăția de Nord (722 î. Hr.) și Babilonul invadase Iuda (606, 586 î. Hr.). Pilda lui Isaia se aseamănă cu pilda lui Isus despre gospodar (Matei 21:33). Națiunea lui Israel agoniza de-a lungul secolelor, și agonia nu e terminată, încă. Există însă speranță. Romani 11 spune că „rămășița” va fi mântuită.

Restul pildelor se găsesc în Ezechiel. Profetul vizionar din Râul Chebar, utilizează ilustrațiile parabolice în profeția sa serafică. Limbajul viu al lui Ezechiel aduce judecata lui Dumnezeu peste poporul nepocăit din Israel.

VIII. UN STUDIU AL PILDELOR NOULUI TESTAMENT

În Noul Testament cuvântul „pildă” nu apare în afara evangheliilor sinoptice, cu excepția lui Evrei 9:9 și 11:19, unde cuvântul este tradus prin „tip” sau „figură”.

Există 30 de pilde în Evanghelii în care termenul παραβoλη este explicit folosit.

1. Matei 9:16; Marcu 2:21; Luca 5:36
2. Matei 12:25-26; Marcu 3:23-26; Luca 11:17-18
3. Matei 13:3-9, 18-23; Marcu 4:2-9, 13-20; Luca 8:4-8, 11-15
4. Marcu 4:21-22; Luca 8:16-17
5. Marcu 4:24-25; Luca 8:18
6. Marcu 4:26-29
7. Matei 13:31-32; Marcu 4:30-32; Luca 13:18-19
8. Matei 15:10-11; Marcu 7:14-15
9. Matei 21:33-43; Marcu 12:1-11; Luca 20:9-17
10. Matei 24:32:33; Marcu 13:28-29; Luca 21:29-31
11. Matei 13:24-30, 36-43
12. Matei 13:33; Luca 13:20-21
13. Matei 13:44 inclus datorită lui Matei 13:34-35, 53
14. Matei 13:45-46
15. Matei 13:47-50
16. Matei 13:52
17. Matei 22:1-10; Luca 14:15-24
18. Matei 22:11-14
19. Matei 25:14-30; Luca 19:11-27
20. Luca 4:23
21. Luca 6:39; Matei 15:14
22. Luca 12:16-21
23. Luca 12:35-38
24. Luca 12:39; Matei 24:43-44; Luca 12:41
25. Luca 13:6-9
26. Luca 14:7-11
27. Luca 15:3-7; Matei 18:12-14
28. Luca 18:1-8
29. Luca 18:9-14
30. Luca 19:11-27

Există 17 povestiri care sunt în mod clar pilde, două asemănări extinse, și aproximativ 26 de „posibile” pilde.

1. Matei 25:14-30; Marcu 13:34-37; Luca 19:11-27
2. Matei 18:23-35
3. Matei 20:1-16
4. Matei 21:1-16
5. Matei 21:28-31
6. Matei 24:45-51; Luca 12:42-46
7. Matei 25:1-13; Luca 12:35-38
8. Luca 7:41-43
9. Luca 10:30-35
10. Luca 11:5-8
11. Luca 13:25-30
12. Luca 14:25-24
13. Luca 15:8-10; (Luca 15:3 παραβoλη)
14. Luca 15:11-32
15. Luca 16:1-8
16. Luca 16:19-31
17. Luca 17:7-10

1. Matei 7:24-27; Luca 6:47-49
2. Matei 11:16-19; Luca 7:31:35

(Pentru cele 26 “posibile” pilde, vezi Stein, pp. 25-26)

Majoritatea pildelor din Noul Testament se găsesc în Matei și Luca, ambele conținând pildele din Marcu cu excepția celei cu Sămânța care crește în secret (Marcu 4:26-29; 34). Matei a adunat opt pilde despre „Împărăție” în capitolul 13. Majoritatea celorlalte pilde din matei apar în capitolele 18 (Pilda oii pierdute și a Robului neiertător), 20 (Lucrătorii din Vie), 21 (Cei doi fii și Talanții). Luca are mai multe pilde decât oricare altă Evanghelie, și majoritatea dintre ele sunt adunate în capitolele 10-20. În majoritatea cazurilor pildele sunt grupate conform unei teme comune. Luca 12 conține spuse și pilde care se referă la încredere, îngrijorare, și socoteala finală. Capitolul 14 conține incidente, spuse, pilde cu privire la ospețe. Capitolul 15 e format din 3 pilde despre pierdere (Oaia, Moneda și Fiul Pierdut). Capitolul 16 e compus din pilde și spuse care tratează abuzul bogăției, și capitolul 18 începe cu două pilde care se referă la rugăciune (Judecătorul nedrept, Fariseul și Vameșul).

Numărul total de pilde este în dezbatere pentru că există un dezacord cu privire la faptul dacă anumite pasaje să fie numite pilde, însă de obicei undeva intre 60-65 este numărul dat pentru totalul pildelor înregistrate ale lui Isus.

Majoritatea pildelor lui Isus se relatează direct sau indirect cu Împărăția lui Dumnezeu (sau sinonime ale sale, „Împărăția Cerurilor”, în Matei).

Isus nu se referea la o entitate politică sau geografică peste care Dumnezeu era Rege, ci la Domnia lui Dumnezeu în împlinirea promisiunilor Vechiului Testament, faptul că Dumnezeu domnea în mod efectiv peste și pentru poporul Său.

Imediat ce și-a început lucrarea Sa pământească, El a anunțat „Împărăția”. „Pocăiți-vă căci Împărăția este aproape” era mesajul atât al lui Ioan Botezătorul cât și al lui Isus.

Matei ne oferă „Predica de pe Munte”, imediat după botezul lui Isus (cap. 3) și ispitirea (cap. 4). Materialul predicii este programul „împărăției”. Anunțarea Împărăției era susținută de lucrările miraculoase. Aceasta nu conținea vreo definiție formală a împărăției sau alte explicații. De la ascultătorii evrei se aștepta să cunoască ceea ce însemna împărăția. De fapt, Isus nu a sugerat niciodată că a Sa concepție despre Împărăție să difere de cea prezentată de profeții Vechiului Testament.

Regele era prezent printre oamenii din Israel, așa că realitatea Împărăției era „aproape”, era așa de aproape. La un punct, Isus a spus audienței Sale că Împărăția era printre ei. Stabilirea imediată a Împărăției pe pământ era neprevăzută ca urmare a atitudinii lui Israel față de Regele său Mesianic. Însă ei au respins Regele, așa că a fost respinsă și Împărăția.

Împărăția nu a fost niciodată stabilită în timpul vieții pământești a lui Isus. Ucenicii au oferit Împărăția pentru o vreme, însă la scurtă vreme au realizat faptul că Biserica, „εκκλησια” este poporul ales al lui Dumnezeu pe această eră.

În capitolul 13 din Matei, într-o serie nouă de pilde Isus expune forma misterioasă pe care o va asuma Împărăția în timpul interregnum.

Cele patru pilde din Matei 13, și cea din Marcu 4, au fost adresate în principal publicului general.

Aceste serii particulare de pilde nu sunt preocupate doar de „Împărăția lui Dumnezeu” sau de „cer”, ci mai specific de „misterele” acelei Împărății, Matei 13:11, Marcu 4:11, Luca 8:10.

Cuvântul grecesc „μυστηριov” apare pentru prima dată în Noul Testament, și singura dată în Evanghelii. Acesta se referă la ceea ce e ascuns și secret, ce poate fi cunoscut doar de către cei care sunt inițiați sau învățați în special. Cuvântul nu înseamnă neapărat ceva incomprehensibil pentru mintea umană, ci mai degrabă ceea ce a fost nedescoperit până acum.

„Misterul” este revelat ucenicilor în explicația lui Isus la pilda „neghinei din țărână”, Matei 13:36-43. Pilda vorbește despre semănarea unei semințe, o perioadă de creștere și o recoltă. Recolta este pusă în final la „sfârșitul veacului”, Matei 13:39. Perioada de semănat și creștere trebuie să fie această eră prezentă. Această eră va fi adusă la o încheiere când Fiul omului vine să își stabilească Împărăția Sa pe pământ prin intermediul unei judecate a recoltei. După interregnum, Împărăția avea să fie stabilită în deplin acord cu profeția Vechiului Testament.

IX. DEFINIȚIA UNUI MIRACOL

Biblia nu oferă definiția miracolelor. Aceasta doar le înregistrează și le transmite.

Augustin – Tot ceea ce apare și este dificil sau neobișnuit de presus de speranță și puterea acelora care se minunează.

Thomas Aquinas – Dumnezeu face ceva într-o ocazie împotriva modelului obișnuit de natură. Toate lucrările exprimă puterea lui Dumnezeu, însă cuvântul miracol sugerează totodată minunăția, adică având cauza sa ascunsă total de oricine. Cauza aceasta este Dumnezeu. Astfel lucrările pe care le face Dumnezeu ce depășesc orice cauză cunoscută nouă sunt miracolele.

A. H. Strong – Un eveniment palpabil pentru simțuri, produs dintr-un scop religios de factorul imediat al lui Dumnezeu; un eveniment care, deși nu contravine nici unei legi a naturii, legile naturii, dacă sunt pe deplin cunoscute, nu ar putea fi competente spre explicare fără acest factor imediat al lui Dumnezeu.

Charles Hodge – Un miracol poate fi definit a fi un eveniment, în lumea externă, adus de eficiența imediată, sau simpla voință liberă a lui Dumnezeu.

Millard Erickson – Acele lucrări supranaturale speciale ale providenței lui Dumnezeu care nu sunt explicabile pe baza modelelor obișnuite ale naturii.

Norman Geisler – Un miracol este o intervenție divină sau o întrerupere a cursului regulat al lumii care produce un eveniment cu scop însă neobișnuit care de altfel nu ar fi putut (sau nu putea) să se fi întâmplat. Lumea naturală este cea care e obișnuită, care observă, a evenimentelor predictibile. De aici, un miracol prin definiție nu poate fi prezis prin mijloace naturale.

Un miracol este o intruziune directă și imediată a puterii lui Dumnezeu în dimensiunea de timp, spațiu, masă.

Două idei diferite au apărut din aceste definiții:

1. Un miracol este o spărtură sau încălcare a legilor naturii.

2. Miracolele nu violează legile naturii, ci funcționează în cadrul acestora.

Legile naturii nu sunt un set uniform, imuabil de legi care nu pot fi rupte.

Uniformitarianismul afirmă că toate fenomenele geologice pot fi explicate ca rezultat al forțelor existente care au operat uniform de la originea pământului până în timpul prezent. Această teorie este incorectă deoarece Dumnezeu nu a ordonat dinainte forțelor existente în așa fel încât El să devină supus lor. Dumnezeu este omnipotent, El poate face orice care este în conformitate cu caracterul și scopul Său.

Miracolele ar trebui să fie considerate o modificare a legilor naturii, mai degrabă decât o încălcare a lor.

Scripturile se referă la evenimentele miraculoase ca fiind realizate prin puterea imediată a lui Dumnezeu. În Vechiul Testament minunile erau făcute de mâna lui Dumnezeu.

În Noul Testament Isus Hristos a făcut minuni printr-o atingere, sau un cuvânt rostit, „Voiesc, fii curățit” (Luca 5:13).

Apostolii nu au vindecat printr-o forță impersonală, ci în Numele lui Isus.

Un miracol exprimă natura lui Dumnezeu, fiind nu doar exemplu al puterii Sale, ci și manifestare a persoanei Sale.

Miracolele de judecată din Exod au spus lui Faraon despre cine era Yahweh, Dumnezeul evreilor.

X. DESEMNAREA BIBLICĂ A UNUI MIRACOL

Cuvântul „miracol” provine de la latinescul miraculum, care înseamnă o minune.

În Biblie există patru cuvinte, două cuvinte în ebraică și două în greacă care desemnează în mod comun cuvântul miracol:

__À (‘ot); ____ (mopet); σημειov (semeeion); τερας (teras).

__À este înțeles să însemne:

a. semn; este folosit ca o insignă militară, în special ceva care denota un trib particular, Numeri 2:2.

b. un memorial, o amintire a ceva din trecut; Sărbătoarea Azimilor slujea ca un semn de amintire pentru Israel despre plecarea lor din Egipt, Ex 13:9. (Gen 9:12-13; 17)

c. un semn a ceva din viitor; Isaia a folosit copiii săi ca semne a viitorului lui Israel, Isaia 8:18 (vezi Isaia 7:14)

d. un miracol, un semn al puterii divine, Deuteronom 4:34

Cuvântul ‘ot apare de opt ori în Vechiul Testament, și în majoritatea cazurilor se referă la semne miraculoase, Exod 7:3, Deuteronom 4:34; 6:22; 7:19; 26:8; Neemia 9:10; Is 20:3; 2 Regi 20:9; Judecători 6:17, etc.

____ (mopet) este un miracol sau minune. Acest substantiv masculin nu are nici o etimologie anumită. Nici un alt verb sau substantiv nu folosește aceleași litere rădăcină. Cu toate acestea, interpretarea lui mopet nu este de îndoit. Adesea este paralel cu ’ot, Exod 7:3; Deut 4:34, 6:22, 7:19, 13:1 șu, 26:8, 28:46, 29:2, 34:11; Neemia 9:10; Psalmul 135:9; Isaia 8:18, 20:3; Ieremia 32:20.

Judecățile și lucrările sunt paralele cu mopet în 1 Cronici 16:12; Psalmul 105:5.

Septuaginta (LXX) prezintă cuvântul mopet cu teratra, minuni, minunății.

Primele apariții ale lui mopet în Vechiul Testament sunt în Exod 4:21; 7:3,9; 11:9-10. În aceste versete se referă la toiagul lui Moise schimbat într-un șarpe (7:9), precum și cele zece plăgi asupra egiptenilor (TWOT; Gesenius’ Lexicon).

σημειov este semnul sau marca de distincție prin care ceva este cunoscut, însemnat, un simbol, sau o indicare. Aceasta este totodată un semn care constă dintr-o minune sau miracol, un eveniment contrar cursului naturii. Acesta este folosit în Evanghelia lui Ioan de 17 ori: 2:11, 18, 23; 3:2; 4:48, 54; 6:2, 14, 26, 30; 7:31; 9:16; 10:47; 12:18, 37; 20:30.

τερας este un semn miraculos, o minunăție, un semn, sau o minune. Teras apare de multe ori în Septuaginta și de 16 ori în Noul Testament (de nouă ori în Fapte), exclusiv la plural și doar în combinație cu semeion.

XI. POSIBILITATEA MIRACOLELOR

Miracolele sunt obiectate în special pe baza faptului că ele implică o încălcare a legilor naturii.

Cei care le refuză au fost, sunt și întotdeauna vor fi în această lume. Odată cu ridicarea științei naturale din secolele 17 și 18, și imaginea corespunzătoare a naturii ca o mașină care operează conform legilor imuabile, ideea de miracole a fost adusă sub atacuri ascuțite din partea celor din afara bisericii, deși teologii ortodocși din interior au continuat să insiste că miracolele sunt parte a adevăratei credințe creștine.

Protestantismul Liberal a acceptat ideile Criticismului Biblic, și a respins ideile despre minuni ca fiind inutile pentru dovedirea Creștinismului.

Oameni precum Spinoza, Baur, Strauss au negat posibilitatea miracolelor, simplu, „ele nu au avut loc!” Darwin și toți urmașii săi au respins posibilitatea miracolelor; ei nu au văzut nevoia sau spațiul pentru ființele supranaturale capabile să afecteze cursul evenimentelor în tiparul evoluționar al gândirii.

Pentru unii, miracolele au fost, nu un ajutor spre credință, ci un obstacol, din moment ce ele nu sunt așa de contrar față de modelele obișnuite de întâmplare așa încât să apară foarte improbabile sau chiar incredibile.

Eseul lui David Hume despre „Miracole” a primit o atenție mai mare astăzi decât oricare altă carte sau eseu despre miracole. Hume spunea, „cazul miracolelor ar fi contestate ca opusul probabilităților”.

Există cel puțin trei păreri ale relației dintre miracole și legile naturale:

1. Prima concepție este că miracolele sunt de fapt manifestarea legilor naturale puțin cunoscute sau în fond necunoscute. Dacă am cunoaște și am înțelege pe deplin natura, am putea să înțelegem și chiar să prezicem aceste evenimente.

Câteva instanțe biblice par să se potrivească acestui model, de exemplu prinderea miraculoasă de paște din Luca 5. Miracolul a ajuns la cunoștința Sa cu privire la locul unde erau peștii. Însă sunt câteva probleme reale în privința acestei vederi, de exemplu, omul care s-a născut orb, Ioan 9.

2. A doua concepție este că miracolele rup legile naturii. Această părere a miracolelor are virtutea de aparență semnificativă a mai mult supranatural decât prima părere. Pe această bază unii resping posibilitatea miracolelor.

3. O a treia concepție este ideea că atunci când are loc un miracol, forțele naturale sunt opuse de forța supranaturală. Legile naturii nu sunt oprite. Ele își continuă procesele, însă forța naturală este introdusă, negând efectul legii naturale.

Nu ar trebui să fie nici o problemă când evenimentele decurg contrar cu ceea ce ar dicta legea naturală. Știința acestui secol e mult mai dezvoltată decât știința din secolul 19 pentru a recunoaște legile naturale drept „doar rapoarte statistice a ceea ce s-a întâmplat”. Dacă omul e deschis față de posibilitatea că există realitate și forță în afara sistemului naturii, atunci miracolele sunt o posibilitate (Millard Erickson, Christian Theology, pp. 406-409). Materialistul crede că legea naturală dictează acțiunea lui Dumnezeu, mișcarea materială explică fenomenul mintal. Materialiștii acceptă natura și materia drept bază pentru univers.

Cei care cred într-un Dumnezeu personal, activ, înțeleg că universul e susținut de puterea Sa, Coloseni 1:16.

Acceptarea lui Dumnezeu care a creat universul este un criteriu pentru a crede posibilitatea miracolelor. Cei care cred în Dumnezeul Bibliei, nu au nici o problemă reală în a accepta posibilitatea miracolelor, pentru ei miracolele sunt doar un alt nume pentru faptele mărețe ale lui Dumnezeu.

Posibilitatea miracolelor devine dublu de sigură pentru cei care văd în Hristos pe nimeni altul decât Dumnezeul imanent manifestat față de creaturi. Conform Scripturilor, acest Dumnezeu care a creat toate lucrurile, s-a manifestat pe Sine în trup, Ioan 1:14. EL și-a arătat puterea înfăptuitoare de minuni, făcând semne și minuni miraculoase în timp ce se afla pe pământ.

XII. PROBABILITATEA MIRACOLELOR

David Hume a argumentat faptul că un miracol este atât de contradictoriu față de toată experiența umană încât este mult mai rezonabil să crezi orice mărturie falsă decât să crezi că un miracol este adevărat. Teoria sa era că martorii la presupusele miracole nu sunt demni de încredere pentru că ele nu au fost verificabile. El spunea, „Nu sunt de găsit, în toată istoria, vreun miracol atestat de un număr suficient de oameni, de un bun simț neîndoielnic, educație, și învățați, încât să ne asigure împotriva întregii iluzii din ele; de o asemenea integritate încât să se pună pe ei înșiși dincolo de toată suspiciunea vreunui plan pentru a-i păcălii pe alți; … Toate lucrurile unde circumstanțele sunt necesare pentru a ne oferi o asigurare deplină în mărturia oamenilor” (Hume, Enquires Concerning Human Understanding and Concerning the Principles of Morals, Oxford: Clarendon Press, 1975, p. 86).

Argumentul lui Hume poate fi rezumat după cum urmează:

1. Miracolul prin definiție este o încălcare (sau excepție față de) a unei legi a naturii;

2. Dar legile naturii sunt construite pe cel mai mare grad de probabilitate;

3. De aici, un miracol prin definiție (ca o excepție) este bazat pe cel mai mic grad de probabilitate;

4. Acum omul înțelept ar trebui să-și bazeze întotdeauna crezul său pe cel mai mare grad de probabilitate;

5. Prin urmare, un om înțelept nu ar trebui să creadă niciodată în miracole.

Considerând verificarea mărturiei umane, propunerea lui Hume este dovedită a fi falsă din punct de vedere matematic și rațional.

Din punct de vedere rațional, mărturia umană este singurul mijloc prin care oamenii înțeleg istoria, sau orice din lume, pe care ei nu l-au experimentat personal.

Din punct de vedere matematic, e mult mai probabil ca legile naturii să fie încălcate decât să ai șase martori independenți care să fie de acord să mărturisească aceiași minciună.

Strong dovedește argumentul lui Hume drept fals, oferind trei motive:

1. Aceasta este de acuzat cu „petitio principii”, când faci din experiența personală măsura întregii experiențe umane. Același principiu ar face dovada oricărui fapt nou absolut de imposibil.

2. Aceasta implică o contradicție de sine, din moment ce caută să răstoarne credința noastră în mărturia umană prin aducerea a ceva contrar față de experiența generală a oamenilor, de care știm doar din mărturie.

3. E nevoie de credință într-o mirare mai mare decât cea din care ar vrea să scape (A. Strong, Systematic Theology, p. 127).

Că mulțimile de oameni inteligenți și onești ar trebui să-și unească contrar tuturor intereselor lor în fabricarea liberă și persistentă, sub circumstanțele narate în înregistrarea Noului Testament, implică o schimbare în secvențele de natură cu mult mai incredibile decât miracolele lui Hristos și ale apostolilor Săi.

Credinciosul nu își bazează acceptarea sa a minunilor doar pe mărturia umană. Baza credinciosului pentru a crede minunile este Biblia. Doar Biblia este „insuflată de Dumnezeu”, și aceasta produce o mărturie infailibilă a lucrării lui Dumnezeu în lume.

XIII. SCOPUL MIRACOLELOR

Dumnezeu a folosit fapte mărețe, miracolele și providența pentru a revela puterea, natura și personalitatea Sa.

Erickson oferă trei scopuri pentru miracole:

• să glorifice pe Dumnezeu
• să stabilească baza supranaturală a revelației care le ocupă de obicei
• să întâmpine nevoile umane (Erickson, p. 409)

Beneficiarii și observatorii miracolelor biblice răspund în general prin glorificarea lui Dumnezeu.

Isus nu a făcut niciodată vreun miracol pentru scopul egoist de a-l afișa. Isus este adesea înfățișat ca fiind mișcat cu compasiune pentru cei în nevoi, cei cu răni care veneau la El.

Ioan scrie în Evanghelia sa că „lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și crezând, să aveți viața în Numele Lui”, Ioan 20:31.

Prin miracole Dumnezeu a dat lumii revelația specială verbală în Scriptură, și revelația Sa supremă faptică în Isus Hristos.

Miracolele au fost conectate cu economia răscumpărării, o răscumpărare pe care ei o prefigurează și simbolizează.

McClain a văzut miracolele ca o modalitate de pregătire a Împărăției Mediatoriale din istoria Vechiului Testament. Stabilirea unei împărății a lui Dumnezeu în istoria umană a fost ceva atât de nou și de important încât era necesar să semnalizeze importanța sa pe pământ prin intermediul faptelor supranaturale (Alva McClain, The Greatness of the Kingdom, p. 53).

Deuteronom 4:34 „Prin semne și minuni… și prin mari terori”, Dumnezeu a desemnat toate acestea pentru a duce credință în toate partidele implicate, Moise ca lider al împărăției Mediatoriale, copiii lui Israel ca națiune aleasă și Egiptul și celelalte națiuni păgâne.

Anunțarea Împărăției în Noul Testament era susținută de lucrări miraculoase. Miracolele au fost remarcabile atât pentru natura cât și pentru extinderea lor, și ele au început cu însăși lucrarea Regelui în Sine, Matei 15:30.

Matei 12:28 oferă răspunsul lui Isus cu privire la scopul miracolelor Sale, „Dacă eu scot demoni prin Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăția lui Dumnezeu a venit la voi”. Marile Lui miracole au fost așadar autentificarea divină a calității Sale de Mesia regal precum și imanența Împărăției care a anunțat-o El.

XIV. ACCEPTABILITATEA ȘI LIMITĂRILE MIRACOLELOR

Revelația lui Dumnezeu în faptele Sale a fost accesibilă acelora care le-au văzut, citit despre ele în înregistrarea din scriptură, sau au auzit de ele din tradițiile orale.

Miracolele, precum ar fi despărțirea Mării Roșii, au fost evenimente experimentate în lumea externă de relativ câțiva oameni, deși impactul a fost simțit mai mult de către egipteni, și alte națiuni. Chiar și mai puțini oameni au observat miracolele divine de vindecare ale lui Isus. Faima Sa a fost răspândită în jurul orașelor unde El a înfăptuit miracole, însă acest canal al revelației nu a fost accesibil multora, așa cum a fost și este și Biblia astăzi. Miracolele sunt limitate deoarece revelația care o duceau cu privire la Dumnezeu erau parțiale.

1. Lucrările lui Dumnezeu nu ne spuneam prea multe despre Sine așa cum ar crede cineva. Miracolele reprezentau canalul cel mai spectacular de revelație, însă era cel mai ineficient în termenii realizării în mare din revelația lui Dumnezeu.

2. Miracolele sunt limitate deoarece ele sunt ușor interpretate greșit. Conform cu Ioan 12:28-29, uni oameni au interpretat greșit însăși vocea lui Dumnezeu cu un tunet sau vocea unui înger. Oamenii din Listra au interpretat greșit miracolul lui Pavel și Barnaba ca fiind zei care s-au coborât la ei, Fapte 14:11.

3. Fiecare miracol avea nevoie de un interpret infailibil cu o interpretare sau comentariu autoritar divin, altfel sensul faptelor mărețe era pierdut. Simpli oameni din drum nu percepeau transmiterea revelației lui Dumnezeu în miracole. Potopul din Geneza avea nevoie de comentariile din Geneza 6:12 șu. pentru semnificație. Dacă n-ar fi fost informația din Geneza 9:12-17, importanța curcubeului ar fi fost pierdută. Același lucru poate fi spus despre despărțirea Mării Roșii, sau înfrângerea armatei lui Sanherib, 2 Regi 19:35-36; Isaia 37. Tranzacția infinit de morală a Crucii avea nevoie de apostoli și profeții Noului Testament pentru a o explica.

4. Miracolele sunt limitate și pentru că tradițiile orale au devenit distorsionate și corupte. O mulțime de povestiri despre „miracolele” lui Isus dinaintea lucrării Sale publice sunt propagate de așa numitele grupări creștine diferite.

XV. MIRACOLELE ȘI PROVIDENȚA ÎN CONTRAST

Providența este lucrarea binefăcătoare a suveranității lui Dumnezeu prin care toate evenimentele sunt direcționate și dispuse să aducă acele scopuri de slavă și bine pentru care a fost făcut universul.

Aceste evenimente includ acțiunile agenților liberi, care, în timp ce rămân liberi, personali și responsabili sunt totodată și acțiunile intenționate ale acestor agenți.

Providența cuprinde atât evenimentele naturale cât și cele personale, punându-le la olaltă în cadrul scopurilor lui Dumnezeu.

Providența este implicarea mediată a puterii lui Dumnezeu, intervenția Sa indirectă în ordinea naturală prin cauze secundare.

Providența este acțiunea continuă a lui Dumnezeu prin care El păstrează în existență creația care a adus-o la ființă și o ghidează spre scopurile Sale intenționate pentru aceasta.

Miracolele sunt intruziunea directă și imediată a lui Dumnezeu cu puterea Sa în șirul neîntrerupt timp-spațiu-masă.

Miracolele sunt izbitoare și neobișnuite.

Providentia ordinaria și providentia extraordinaria. În prima, Dumnezeu lucrează cauze secundare în acord strict cu legile naturii, deși El ar putea varia rezultatele prin diferite combinații. În ultima El lucrează imediat sau fără medierea cauzelor secundare în operarea lor ordinară. Miracolul este providența extraordinară.

Evrei 1:3 ne spune că „toate lucrurile sunt susținute prin providență”. Însă nu doar cursul general al naturii este susținut de providența lui Dumnezeu, ci și ordinea morală și consecințele sale logice: „Nu vă înșelați: “Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va și secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viața veșnică”, Galateni 6:7-8.

Este imperativ pentru credincioși să vadă slava lui Dumnezeu în lucrările regulate de providență precum și în cadru miraculosului. Miraculosul autentic din Creștinism nu este diminuat ci mai degrabă amplificat, prin recunoașterea credincioșiei providențiale a lui Dumnezeu în procesele regulate ale naturii.

Este important în privința miraculosului să nu permitem providenței să devină un factor dominant. Când a fost despărțită Marea Roșie, oamenii poate că au văzut rezultatele unui mare vânt. Totuși, faptul că a fost intervenția imediată a lui Dumnezeu în treburile omului dintr-o vreme particulară de nevoie era dovada unui miracol autentic care a avut loc.

Doctrina providenței oferă un zăgaz împotriva a trei erori majore:

1. Deism. Deiștii îl concep pe Dumnezeu ca fiind detașat de lucrările prezente din univers, din moment ce El l-a creat și l-a lăsat să opereze ca o mașină. Providența afirmă implicarea personală a lui Dumnezeu în fiecare întorsură a lucrărilor umane, și susținerea Sa constantă a tuturor proceselor naturale.

2. Fatalism. Fatalismul îl de-personalizează pe om. Providența personalizează natură, dar fatalismul nu dă voie la nici o libertate personală pentru om.

3. Șansa. Providența afirmă caracterul direcțional și plin de scop al istoriei, așa ea poartă de grijă unei lumi căzute; Matei 5:45; 10:29-30; Romani 8:28.

XVI. ÎNFĂPTUITORII DE MIRACOLE ȘI MESAJUL LOR

Miracolele autentifică pe cei care le fac și mesajul lor. Dumnezeu oferă crezare oamenilor care au înfăptuit miraculosul prin puterea Sa. Fapte 3:1-4:22 prezintă pe dușmanii apostolilor „care nu putea spune nimic împotriva acesteia…” însă ei au spus, „că un miracol notabil a fost făcut de ei care a fost arătat înaintea tuturor care locuiesc în Ierusalim, și noi nu-l putem nega”.

Moise a fost autentificat ca un lider și bărbat al lui Dumnezeu prin miracolele ce lea făcut înaintea lui Faraon și a poporului. El a acționat în puterea lui Dumnezeu, prin urmare Moise și mesajul său pot fi considerate autentice.

Miracolele din era apostolică aveau să autentifice adevărul Creștinismului. Miracolele sunt un element absolut de esențial în Creștinism, Fapte 4:30.

XVII. MIRACOLELE DIN BIBLIE

Majoritatea miracolelor înregistrate în Biblie se includ în trei mari epoci:

1. Miracolele din Exod

Rugul aprins, cele zece plăgi din Egipt, despărțirea Mării Roșii, apele de la Mara făcute dulci, apa din stâncă, mâna, prepelițele, toiagul lui Aaron, trecerea Iordanului, căderea Ierihonului, bătălia lui Ghedeon

2. Miracolele din timpul lucrării lui Ilie și Elisei

Nici o ploaie pentru 3 ani jumătate, hrănirea profetului de către corbi, vasul cu făină și cel de ulei de la Sarepta, învierea fiului văduvei, foc din cer, ploaie după secetă, victorie asupra sirienilor, despărțirea Râului Iordan de amândoi bărbați, uleiul văduvei, învierea fiului sunamitei, moartea din urcior, vindecarea lui Naaman, plutirea toporului, Samaria eliberată de patru leproși, orbirea sirienilor, cele 20 de pâini de orz care au hrănit 100 de oameni, învierea omului care a atins oasele lui Elisei.

3. Miracolele din timpul lui Isus și a lucrării apostolilor Săi

Acestea trei au fost perioadele cu cele mai multe apariții de miracole. Cea mai mare epocă de miracole dintre toate înregistrate în istorie a fost cea din timpul lucrării lui Isus.

Miracolele nu sunt limitate la aceste trei epoci, ele pot fi găsite în toată Biblia. Nașterea lui Isaac, cei trei bărbați în cuptorul încins, Daniel în groapa cu lei, nașterea lui Ioan Botezătorul, etc.

Majoritatea miracolelor din Biblie au avut loc în vremuri de mare depresie spirituală.

Miracolele Bibliei sunt împărțite în patru categorii:

1. Puterea lui Dumnezeu asupra naturii, Exod 14; Matei 14:22-32

2. Puterea lui Dumnezeu asupra bolii, Matei 14:36

3. Puterea lui Dumnezeu asupra morții, Ioan 11:17-47

4. Puterea lui Dumnezeu asupra demonilor, Marcu 1:21-28; Luca 4:21-38

Miracolele din Evanghelia lui Ioan

1. Nunta din Cana, Ioan 2:1-11

2. Vindecarea fiului nobilului, 2:46-54

3. Vindecarea de la Betezda, 5:1-17

*** Hrănirea celor cinci mii, 6:1-15

4. Isus umblă pe apă, 6:15-25

5. Vindecarea omului născut orb, 9:1-41

6. Învierea lui Lazăr, 11:1-45

ÎNVIEREA LUI ISUS HRISTOS, 20:1-29

XVIII. DEZBATEREA DESPRE MIRACOLE

Chestiunea cu privire la miracole astăzi este tulburătoare pentru credința multora. În biserica antică partida Montanistă a insistat asupra faptului că miracolele și profețiile predictive trebuie să fie daruri perpetue.

Isus a indicat faptul că miracolele nu au loc cu oricare regularitate uniformă, Luca 4:25-27. De fapt, dacă miracolele erau întâmplări regulate ele ar fi încetat să fie privite ca miracole.

Când sunt menționate miracolele, oamenii au început imediat să se fortifice pentru bătălie.

Sunt cei care resping miraculosul din Geneza 1-11. Alții nu cred în miraculosul de după era apostolică. Unii se așteaptă ca Dumnezeu să facă miracole în viețile lor astăzi.

Din istoria Bibliei, și istoria din vremurile Bibliei, faptele stau în picioare că Dumnezeu nu a ales să se reveleze pe Sine prin miracole demonstrative tot timpul. Din contra, au existat perioade lungi în istorie, chiar în timpul Bibliei, când Dumnezeu nu a folosit miracolele în tratarea Sa cu oamenii.

Pe măsură ce oamenii au studiat înregistrarea miracolelor din Cartea Fapte, în contrast cu situația din zilele din prezent, întrebările apăreau natural rațiunii pentru această schimbare ascuțită și izbitoare.

Există câțiva oameni care argumentează că astfel de minuni sunt încă prezente în viața comunității creștine. Unii din aceștia sunt sinceri, fără îndoială, în determinarea lor de a vedea ceea ce vor să vadă.

Apoi, mai sunt acei care admit în mod realistic absența prezentă a elementului miraculos care era predominant în timpul erei apostolice. Însă, argumentează ei, aceasta se datorează declinului din spiritualitatea oamenilor Domnului; și o trezire a credinței apostolice ar aduce înapoi era corespondentă a miracolelor apostolice. La aceasta se poate răspunde că au fost multe treziri spirituale mari, și mulți lideri spirituali din ultima istorie a Bisericii. Însă nu au fost treziri cu miracole publice mari.

Alții au argumentat că scopul miracolelor din era apostolică era să autentifice adevărul Creștinismului; că s-a făcut aceasta o dată și s-a înregistrat lucrul inspirat, nu mai rămâne nici un alt scop care să fie atins și prin urmare miracolele publice au încetat.

A treia poziție este bine acceptată de mulți ca un răspuns valid la întrebarea miracolelor de astăzi. Miracolele au autentificat revelația divină, însă ele au oferit și alinare pentru problema și nevoile umane disperate. Și aceste nevoi nu au încetat odată cu cartea Faptele Apostolilor.

La vremea stabilirii împărăției teocratice a lui Dumnezeu la Sinai, majoritatea miracolelor erau prezente pentru a da acreditare lui Moise ca lider al împărăției. În Evanghelii, când Regele era prezent, și El a anunțat împărăția Sa, miracolele erau din nou prezente. Continuarea lor în cartea Fapte trebuie să fie explicată în același fel; există semne ale împărăției, date în principal ca o mărturie pentru națiunea lui Israel, pentru care într-un sens specific acea împărăție aparținea prin legământ divin, și la pocăința căreia depindea stabilirea sa iminentă pe pământ.

Miracolele pe care Dumnezeu le-a ales să le facă astăzi sunt diferite în caracter, în general învăluite de devizele providențiale ale lui Dumnezeu, și este aproape imposibil să detectăm miracole cu certitudine.

Miracolele au fost un mijloc și nu un scop în ele însele. Dacă regenerarea se califică a fi un miracol biblic, este singurul miracol care se face în mod regulat astăzi.