de Rev. David Schley Schaff.
Lucrările exegetice ale lui Augustin sunt comentarii asupra Genezei (primele trei capitole), Psalmii, Evanghelia şi Prima Epistolă a lui Ioan, Predica de pe Munte, Epistolele către Romani şi Galateni, şi o Armonie a Evangheliilor. Multe dintre comentariile sale, ca cele ale lui Hrisostom, sunt omiletici expozitive predicate adunării sale la Hippo; toate sunt mai degrabă practice decât gramaticale şi critice. El a acoperit doar primele cinci versete din primul capitol din Romani, şi a găsit comentariile sale atât de elaborate, încât, de frica imenselor proporţii a unui comentariu asupra întregii Epistole, el s-a retras de la această sarcină. Alte scrieri ale lui Augustin abundă în citate din Scriptură şi în expuneri potrivite. Controversele sale cu Manichaeanii şi Donatiştii erau adaptate specific pentru a oferi cunoştinţa Bibliei, şi îndemânatice în folosirea lor.
Opiniile capacităţii lui Augustin ca exeget şi valoarea trudei sale în departamentul expunerii biblice legate au fost foarte diferite. Unele nu îl reprezintă pe el doar în cea mai slab punct al său în această capacitate, dar discreditarea exegezei sale ca inferioară este meritorie. Alţii i-au dat şi unii în prezent încă îi dau, un rang foarte înalt printre comentatorii principali din Biserica timpurie. Père Simon, aşa cum este citat de Arhiepiscopul Trench (Predica de pe Munte, p. 65), spune, „Cineva trebuie să citească o mare parte în scrierile exegetice ale Augustin pentru a lumina vre-un lucru care este bun” Reuss se exprimă pe sine astfel: „Adevărul este că exegeza sa a fost partea slabă a măreţului om” (Gesch. d. heil. Schriften N. T. p. 263). Farrar, în a sa Istoria interpretării (p. 24), declară comentariile sale a fi „ceva dureros dincolo de urmă,” şi în general micşorează valoarea scrierilor expozitive ale lui Augustin.
Pe de altă parte, studentul este izbit de o stimă profundă în care Augustin a fost ţinut ca un interpret al Scripturii din timpul Evului Mediu. Expunerea sa era privită ca cea mai înaltă autoritate, şi o zicală era comună, că, dacă cineva l-a avut pe Augustin de partea sa, era suficient (Si Augustinus. adest, sufficit ipse tibi). Atât de puternică era influenţa sa, încât Rupert din Deutz, în prefaţa la al său Comentariu asupra Sf. Ioan, a considerat necesar să afirme, în parte pentru justificarea efortului său, că, prin aripile de vultur al Episcopului din Hippo au umbrit Evanghelia, el nu a epuizat dreptul tuturor creştinilor de a mânui Evanghelia. Reformatorii îl citează pe Augustin mai frecvent decât orice Părinte, şi erau îndatorate în mare parte scrierilor sale, în special pentru viziunile lor cu privire la păcat şi har. Printre opiniile moderne potrivit lui un rang înalt în acest departament pot fi menţionate două. Rev. H. Browne, în prefaţa de la traducerea lucrării lui Augustin Omiletici din Sf. Ioan, în Librăria Oxford a Părinţilor (I. vi.), este într-un fel extravagant în lauda sa, când el spune, că, „ca un interpret al Cuvântului lui Dumnezeu, Sf. Augustin este recunoscut a sta la o înălţare pe care puţini au atins-o, nimeni nu a întrecut-o.” Arhiepiscopul Trench, în eseul despre Augustin ca un interpret al Scripturii, a prefixat la ediţia sa despre Predica de pe Munte, acordă laudă egală, şi vorbeşte în mod propriu despre „tactul şi dibăcia cu care el a descoperit altora bogăţiile care sunt conţinute de Cuvânt” (p. 133).
Adevărul cu siguranţă nu este cu cei care minimizează funcţiile lui Augustin în departamentul expoziţiei. Dacă îl comparăm pe el cu comentatorii antici sau moderni, el va cădea în spatele celui mai mare în unele aspecte; dar în profunzimea perspicacităţii în înţelesul textului, în cunoaşterea cuprinzătoare a întregilor Scripturi, în simplitatea scopului spiritual, el stă în primul rang. El este ca un colaborator al gândului teologic şi religios şi îşi declară eminenţa sa. Expoziţia este ceva mai mult decât comentariul textual şi lexicografic neîmpodobit: ea ţinteşte de asemenea către o percepţie spirituală a adevărului aşa cum este în Hristos, şi cere o capacitate de a extrage, pentru hrănirea spirituală a cititorului, forţele vitale ale Scripturii. În acest sens Augustin este eminent vrednic de studiat. Despre detaliile textuale, el dă doar minimul oricărei valori. Greşelile sale, apar din aparatul său filozofic zvelt şi reverenţa sa pentru LXX, sunt numeroase şi izbitoare. El rătăceşte adesea foarte departe de la înţelesul simplu al textului, în fantezii alegorice şi tipice, ca şi alţi Părinţi, şi mulţi dintre comentatorii Protestanţi mai bătrâni. El nu era pregătit şi nici nu a ţintit spre exegeza gramaticalo-istorică în sensul modern al cuvântului; dar el avea o pătrundere şi o adâncime extraordinară, o intuiţie spirituală, o cunoaştere neobişnuită a Scripturii ca întreg, şi o intenţie evlavioasă de a aduce adevărul pentru convingerea oamenilor, şi pentru a extinde împărăţia lui Hristos.
În privinţa echipamentului special al lui Augustin pentru lucrarea de exeget şi despre principiile sale exegetice, următoarele pot fi adăugate: – Echipamentul Exegetic.
- Augustin nu avea nici o cunoştinţă de ebraică (Mărturisiri, xi. 3; în această ediţie vol. i p. 164). Cunoaşterea sa a limbii greceşti era doar superficială, şi mult mai inferioară celei a lui Ieronim (vol. i. p. 9). El depindea aproape în întregime de versiunea latină veche imperfectă înainte de revizuirea ei de Ieronim, şi era la început chiar pornit împotriva acestei revizuiri, aşa-numită Vulgate. Dar ar trebui să fie amintit că doar doi dintre marii explicativi ai Bisericii antice erau familiari cu ebraica, – Origen şi Ieronim. Augustin a cunoscut doar câteva cuvinte ebraice. În tratatul despreDoctrina creştină(ii. 11, 16; această ediţie vol. ii. p. 540) el aduce cuvintele Amin şi Aleluia ca fiind lăsate netraduse datorită sfinţeniei formelor originale, şi cuvintele Racha şi Osana ca fiind netraductibile de vre-un echivalent latin. În Predica de pe Munte (i. 9, 23) el se referă din nou la Racha, şi apără originea sa ebraică împotriva celor care au derivat acesta din termenul grec r9a/koj (o cârpă).
Realizarea lingvistică a lui Augustin pare să fi inclus familiaritatea cu Punic (Predica de pe Munte, ii. 14, 47). Originea feniciană a poporului Nord African, locul unde s-a născut şi dioceza sa, oferă o explicaţie a acesteia.
- Pentru Vechiul Testament, Augustin a folosit în afară de versiunea latină, ocazional Septuagintul, şi a avut la îndemână versiunile lui Symmachus, Theodotion, şi Aquila (Quaest. În Numeri52). El a avut o reverenţă profundă pentru LXX, şi a fost înclinat să ofere încredere tradiţiei evreieşti pe care fiecare dintre traducători au limitat-o într-o celulă separată, şi comparând lucrarea lor, pe care ei au realizat-o fără comunicare unul cu celălalt, au găsit că versiunile lor mai multe că sunt de acord, cuvânt pentru cuvânt. El a susţinut că originalul a fost dat prin ei în greacă prin direcţia specială a Duhului Sfânt, şi într-o asemenea cale încât să fie cea mai potrivită pentru neamuri (Doctrina creştină, ii. 15, 22; această ediţie p. 542). El a afirmat că copiile latine trebuie să fie corectate de LXX, care era autoritară ca versiunea ebraică. O astfel de pretenţie pentru autoritatea traducerii greceşti va face cunoaşterea ebraicii aproape inutilă.
Această veneraţie pentru LXX l-a condus pe Augustin să susţină, în exegeza sa a Vechiului Testament, toate erorile ei de traducere, care o viziune diferită, legată de o cunoştinţă a ebraicii, l-ar fi împiedicat în majoritatea cazurilor de a accepta. Chiar la greşelile ei clare şi palpabile el nu este ofensat. El acceptă traducerea, „Încă trei zile şi Ninive va fi doborâtă,” ca de o egală autoritate cu „patruzeci de zile” din original, pretinzând un înţeles special simbolic pentru amândouă.
- Pentru Noul Testament, Augustin a folosit unele traduceri latine sau traduceri mai vechi decât cea Vulgată. El declară că traducerile latine sunt fără număr (Doctrina creştinăii. 11, 16; această ediţie, vol. ii. p. 540). Existau deja în zilele sale „o diversitate nesfârşită” de lucrări în manuscrise latine. El a justificat pentru originalul grec pretenţia autorităţii finale, faţă de care copiile latine urmau să fie folosite. Precum exista o diversitate de texte printre copiile greceşti, el a întocmit regula, ca acele manuscrise să fie alese pentru comparaţie de studentul latin care au fost păstrate în bisericile cu o învăţătură şi o cercetare mai mare (Doctrina creştinăii. 15, 22; această ediţie, vol. ii. p. 543). Augustin nu citează rar citirile din greacă. În unele cazuri el face referire la pasaje unde există un conflict de text în autorităţile latine. El diferă destul de mult de Vulgata lui Ieronim, faţă de care el a oferit opoziţie, pe motivul că o nouă traducere ar putea tulbura credinţa unora. În aceste variaţii de construcţie şi limbaj el a fost uneori mai aproape de original decât Ieronim. Uneori el nu aproximează atât de aproape. Ca o chestiune de importanţă, şi pentru avantajul cititorului, diferenţele dintre textul lui Augustin şi Vulgate se va găsi, în toate cazurile importante, notate în această ediţie a Predicii de pe Munte.
Exemple ale îmbunătăţirii Vulgatei de către Augustin sunt omiterea expresiei, „şi în ciuda folosirii tale” (et calumniantibus vos, Matei 5:44), folosirea lui quotidianum panem („pâinea cea de toate zilele”) în loc de supersubstantialem, şi de inferas („aduce”) în loc de inducas („conduce”), în a patra şi a cincia cerere din Rugăciunea Domnului (Matei 6:11, 12). În legătură cu ultimul pasaj, totuşi trebuie să fie spus că el notează o diferenţă în manuscrisele latine, unele folosesc infero, altele induco; şi în timp ce el adoptă primul verb, el găseşte termenii echivalenţi în înţeles (Predica de pe Munte. ii. 9, 30).
- Comentariile textuale şi gramaticale ale lui Augustin sunt puţine la număr, dar nu se poate spune că lor le lipseşte din valoare. Câteva exemple vor fi suficiente pentru o judecată a meritului lor:-
În Armonia Evangheliilor (ii. 29, 67) scriind despre fiica lui Iair (Matei 9:29), el menţionează că unele manuscrise conţin scrierea „femeia” (mulier) pentru „domnişoara.” Comentând Matei 5:22, „cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii,” el include expresia „fără o cauză” (ei0kh=) fără măcar un indiciu a falsificării lui (Predica de pe Munte i. 9, 25); dar în Retractările (i. 19. 4) sale el face corectura, „Manuscrisele greci nu conţin sine causa.” Tischendorf, Westcott şi Hort, Vulgata şi Versiunea Engleză Revizuită, în acord cu manuscrisele cele mai vechi, omit expresia. El se referă la un conflict al textului grec şi latin din Matei 5:39 („oricui te loveşte peste obrazul drept”) şi urmează autoritatea greacă în omiterea adjectivului „drept” (Predica de pe Munte i. 19, 58). În Matei 6:4 el aruncă afară, pe baza autorităţii greceşti, adverbul palam („deschis”), care s-a găsit în multe traduceri latine (de asemenea se găseşte în Textus Receptus, dar nu în Vulgata, şi Sinaitic, B, D şi alte manuscrise). Comentând Matei 7:12, „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii,” etc., el se referă la adăugarea lui „bine” înainte de „lucruri” de latini şi insistă asupra ştergerii lui pe baza textului grecesc (Predica de pe Munte ii. 22, 74).
Cu o ocazie, deşi foarte rar, el citează greaca, ca în Predica de pe Munte (nh\ th\n kau/xhsin, i. 17, 51; i9ma/tion, i. 19, 60), în confirmarea opiniilor sale a textului.
În alte dăţi el compară termeni greci şi latini cu înţelesuri sinonime sau înrudite. Unul dintre cele mai importante dintre acestea este pasajul (Cetatea lui Dumnezeu, x. 1; această ediţie vol. ii. p. 181) unde el trasează o distincţie clară dintre latrei/a, qrhskei/a, erse/beia, qeose/beia. Alte exemple ale felului avut în considerare sunt date de Trench (p. 20 sqq).
Este evident că echipamentul lui Augustin era imperfect din punctul de vedere al exegetului critic modern. Totuşi, ar fi greşit să spunem că el nu arată nici o preocupare despre întrebările textuale. Dar puterea sa exegetică arată în sine în alte feluri decât mica investigaţie textuală, – în comparaţie pătrunzătoare a Scripturii cu Scriptura, şi pătrunzând viziunea spirituală. La aceste calităţi el adaugă un scop pentru a fi complet, fără a precupeţi nici o durere pentru a dezvolta înţelesul deplin al pasajului avut în vedere. Discuţii mai exhaustive se pot găsi cu greu, pentru a lua un singur exemplu, decât cea din Matei 5:25, „Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău” (Predica de pe Munte xi. 31, unde, totuşi, viziunea mai puţin raţională este adoptată), sau cele spiritual satisfăcătoare decât discuţia despre gradaţia păcatului şi pedepsirea lui (Matei 5:21, 22; Predica de pe Munte ix. 22), şi „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei 7:1), sau mai caustic semnificativ decât folosirea cuvintelor Domnului nostru la nunta din Cana: „Femeie, ce am a face Eu cu tine?” (Ioan 2:4; Omiletica VIII.), sau mai elocvent a principiile măreţe susţinând justificarea evangheliştilor unui caracter istoric adevărat şi al independenţei unul de altul (cel puţin în detalii minore) decât discuţiile ca acelea despre diferenţele în detaliile minunii celor cinci pâini şi doi peşti, singura obişnuită dintre minunile din cea de-a patra Evanghelie (un fel de introducere la lucrări precum cea a lui Blunt, Coincidenţe neproiectate), şi relaţia acestei minuni faţă de minunea celor şapte pâini (Armonia, xlvi.). Principii Exegetice.
Augustin a aşezat într-un tratat separat un cod de principii exegetice. Cartea sa Doctrina creştină (vol. ii. din această serie) în cel mai timpuriu manual de hermeneutică biblică. În ciuda digresiunilor irelevante şi lungi, aceasta conţine multe sugestii de valoare, care au fost îmbunătăţite în tratate moderne cu privire la acest subiect.
- El accentuează erudiţia ebraică şi greacă ca un ajutor important pentru expunere, şi o condiţie esenţială a interpretării limbajului figurat al Scripturii (ii. 11, 16; 16, 23, această ediţie, pag. 539, 543).
- El îşi obişnuieşte interpretul său cu geografia sacră (ii. 29, 45, p. 549), istoria naturală (ii. 16, 24, p. 543; 29, 45, p. 549), muzica (ii. 16, 26, p. 544), cronologia (ii. 28, 42, p. 549) şi ştiinţa numerelor (ii. 16, 25, p. 543), ştiinţa naturală generală (ii. 29, 45, p. 549), istoria (ii. 28, 43, p. 549), dialectica (ii. 31, 48, p. 550), şi scrierile filozofilor antici (ii. 40, 60, p. 554). El a fost primul care a sugerat o lucrare care a fost realizată în dicţionarele noastre ale Bibliei. Potrivit subiectului el spune, „Ce au făcut unii oameni cu privire la toate cuvintele şi numele găsite în Scriptură, în ebraică, siriană, egipteană şi în alte limbi, luate şi interpretate separat aşa cum erau lăsate în Scriptură fără interpretare; şi ce a făcut Eusebiu cu privire la istoria trecutului… Cred că s-ar putea face cu privire la alte probleme… Pentru că avantajul confraţilor săi ar putea fi aranjat de un om competent în mai multe clase ale lor, şi să ofere o relatare a locurilor necunoscute, a animalelor şi a plantelor, a copacilor, a pietrelor şi metalelor, şi a altor specii de lucruri menţionate în Scriptură” (ii. 39, 59, p. 554). În vederea acestei sugestii înţelepte, este aproape de neînţeles că Augustin nu acordă nici o atenţie acestor subiecte în comentariile sale. Ieronim, pe de altă parte, este destul de bogat în aceste departamente.
- El imprimă punctul de vedere că Scriptura este planificată pentru a avea mai multe interpretări decâtuna(Doctrina Hristologiei. iii. 27, 38; această ediţie p. 567). Augustin aplică constant acest canon (de exemplu, despre cerere, „Facă-se voia Ta,” Predica de pe Munte, ii. 7, 21-23). El a adoptat cele şapte reguli ale Donatistului Tichonius ca ajutând la o înţelegere mai adâncă a Cuvântului. Aceste reguli au legătură cu (1) Domnul şi trupul Său, (2) dubla despărţire a trupului Domnului, (3) promisiunile şi Legea, (4) specii şi gen, (5) timpuri, (6) recapitulare, (7) diavolul şi trupul său (Doctrina Hristologiei. iii. 30, 42, pag. 568-573). El explică şi ilustrează aceste legi pe larg, dar neagă că ele epuizează regulile pentru descoperirea adevărului ascuns al Scripturii.
- El laudă metoda de interpretare a pasajelor obscure prin lumina pasajelor care sunt înţelese, şi o preferă înainte de interpretarea prin raţiune (Doctrina Hristologiei. iii. 29, 39, p. 567).
- Spiritul şi scopul interpretului au o importanţă mai mare decât precizia verbală şi discernământul critic (o competenţă asupra căreia nu s-a insistat întotdeauna prea strict în aceste zile moderne ale comentatorilor şi a studiului biblic critic). Pentru a interpreta relatările Evangheliei lui Hristos trebuie să le înţelegi.1Chiar greşelile unui exeget, aranjate potrivit, pot confirma credinţa religioasă şi caracterul religios, şi în această măsură strădaniile sale sunt de lăudat, deşi el însuşi trebuie să fie corectat, ca să nu mai greşească din nou în acelaşi fel. „Dacă interpretarea greşită,” spune el, „tinde să construiască dragostea, care este scopul poruncii, interpretul se rătăceşte la fel ca un om care, din greşeală, părăseşte autostrada, dar totuşi ajunge, prin câmpuri, în acelaşi loc spre care conduce drumul” (Doctrina Hristologiei. i. 36, 41, ii. p. 533).
Faptul că Augustin a urmat canoanele sale de interpretare, este arătat de scrierile sale. El nu ezită să pună mai mult de o interpretare unui text (în special în Psalmi), şi nimeni nu a fost mai elaborat în compararea Scripturii cu Scriptura decât el. Dacă el a avut o familiaritate cu ebraica încât el o recomandă atât de puternic altora, el ar fi fost păzit de interpretările greşite care abundă în comentariile sale ale Vechiului Testament.
Folosirea alegoriei
Folosirea alegoriei de către Augustin l-a expus la o critică foarte aspră. Ce era practica tuturor, nu ar trebui să fie considerată o greşeală mortală la cineva. Nici unul dintre explicatorii antici nu a fost lipsit de aceasta. Unii dintre explicatorii moderni, cu excepţia lucrărilor lor sunt destinaţi doar ca un arsenal critic pentru student, sunt defectuoşi datorită absenţei totale a elementului alegoric.
Unde Scriptura în sine a condus calea, ca în cazul alegoriei lui Agar şi Sara (Galateni 4) şi în alte cazuri, scriitorul neinspirat va fi iertat dacă o urmăreşte. Totuşi, folosirea metodei alegorice, a fost dusă până la cel mai nerezonabil exces, atingând culmea sa în Comentariul lui Gregory asupra lui Iov. Faptul că scriitorul găseşte că patriarhul din Uz îl reprezintă pe Hristos, fiii săi clerul, cele trei fiice ale sale cele trei clase ale laicilor care se închină Trinităţii, prietenii săi ereticii, boii şi măgăriţele păgânii, etc. Extravaganţa frecventă a lui Augustin, avându-şi originea în abundenţa sa intelectuală şi Scripturală, nu poate fi lăudată; dar se fa descoperi că alegoria sa este adesea banală şi amestecate cu ea, unde ea este cea mai coruptă, sunt comentariile de competenţă rară şi bun simţ. În Vechiul Testament el se uită aproape la fiecare personaj şi eveniment ca simbolic despre Hristos şi instituţiile creştine. Dar, aşa cum spune bine Trench, „este într-adevăr mult mai bine să îl găseşti pe Hristos pretutindeni în Vechiul Testament decât să nu Îl găseşti nicăieri” (p. 54).
În efortul său de a afişa unitatea şi armonia întregii Scripturi (la care el a fost forţat de controversa cu Manichaeanii) el se încordează adesea după comparaţii; şi aceasta a ajuns atât de mult un obicei pentru el, încât, unde nu a avut nici un scop special de a câştiga, el este vinovat de acelaşi exces. Un exemplu printre multe este oferit în capitolele de deschidere din Predica de pe Munte (iv. 11), unde o comparaţie apropiată este instituită între Fericiri şi cele şapte acţiuni Spirituale din Isaia 11:2, 3. Elementul istoric nu este nicăieri negat, dar altceva este în mod constant provocat asupra lui, în special în Vechiul Testament.
O simplă ilustrare a interpretării alegorice a lui Augustin va fi suficientă. Întorcându-ne de la Psalmi, unde imaginaţia sa este în special roditoare alături de această linie, extrag una despre pilda celor cinci pâini şi doi peşti, aşa cum se găseşte în XXIV. Predică din Ioan. Cele cinci pâini înseamnă cele cinci Cărţi ale lui Moise. Ele nu sunt din grâu ci din orz, pentru că ele aparţin Vechiului Testament. Natura orzului este astfel că este greu să fi iritat, deoarece miezul este îmbrăcat într-o haină de păstaie care este adezivă şi este greu de desprins. Aşa este litera Vechiului Testament, învăluită într-un acoperământ de sacramente carnale. Tinerelul reprezintă poporul lui Israel, care, în copilăria sa a minţii, este dus dar nu mănâncă. Cei doi peşti semnifică persoanele Preotul şi Împăratul, care de aceea indică spre Hristos. Înmulţirea pâinilor semnifică expunerea în multe volume a celor cinci Cărţi ale lui Moise. Au fost hrăniţi cinci mii de oameni, pentru că ei erau sub Lege, care este desfăşurată în cinci cărţi. „Ei au stat pe iarbă;” adică, ei erau carnali la minte, şi se odihneau în lucruri carnale. „Fragmentele” sunt adevăruri de o importanţă ascunsă pe care oamenii nu le pot primi, şi care de aceea au fost încredinţate celor doisprezece apostoli.
Gustul excesiv pentru acest stil de interpretare, în care predicile şi scriitorii biblici de o mie de ani l-au descoperit, a fost sever mustrat de Reformatori. În special Luther şi-a rostit protestul său, pe baza faptului că imaginaţiile în care această metodă a fost competentă să conducă au avut o tendinţă zdruncine încrederea în adevărul literal al volumului sacru. El remarcă, „Augustin a spus frumos că o figură de stil nu dovedeşte nimic;” dar, probabil din consideraţia înaltă pe care el a avut-o faţă de marele teolog, el nu a condamnat exegeza sa alegorică.2
Oricât de mult s-ar fi deschis pe sine marele episcop african faţă de mustrarea unei ere mai critice şi mai mecanice în această privinţă şi în altele, exegeza sa va continua să fie admirată pentru diligenţa cu care textul sacru este scrutat, structura respectuoasă a inimii cu care el este abordat, şi comorile bogate ale adevărului spiritual cu care acesta aduce cititorului devotat şi binevoitor.
