de Dr. Steven M. Baugh
Trebuie să realizăm că există o temă care străbate toate cărţile Bibliei, legând intrigile, personajele şi sub temele într-o mare dramă a răscumpărării.
Hermeneutica sau teoria interpretării textuale este unul dintre subiectele fierbinţi din studiile de azi ale Noului Testament. Mulţi sunt încurcaţi cu privire la întreaga chestiune, pentru că în definitiv se recunoaşte că abordarea hermeneutică a unuia are un efect semnificativ asupra rezultatelor concluziilor interpretărilor cuiva. Cu o generaţie înainte, Cornelius van Til a explicat aceasta în mod repetat: nu există „fapte brute,” spune el. Faptele sunt mute şi sunt interpretate întotdeauna în conformitate cu presupunerile cuiva, fie că acele presupuneri sunt înţelese în mod explicit, fie nu. Sarcina inaugurală a teologului creştin este să conformeze presupunerile cuiva, inclusiv hermeneutica cuiva, cu Biblia.
Ca o ilustraţie a felului în care presupunerile afectează faptele, să considerăm învierea lui Isus Hristos. Pentru Pavel, aceasta însemna inaugurarea unei ere noi în întregime a unei înnoiri cosmice, o nouă creaţie. Dar pentru un Epicurean învierea era un nonsens. Ei au adoptat teoria că toate lucrurile erau compuse din atomi în mişcare constantă, haotică, astfel că chiar dacă învierea lui Hristos a avut loc, ea nu a însemnat mai mult decât că unele grupuri de atomi au făcut o mişcare laterală de calea lor normală aşa cum o fac mulţi quark-eri. Aceasta explică fără îndoială de ce unii epicurieni au protestat atât de puternic faţă de înviere (Fapte 17:16-34).
Azi, reflectarea hermeneutică şi practica reflectă adesea nu punctul de vedere biblic, ci ordinea de zi a culturii noastre pluraliste, cu o valoare specială. În literatura ştiinţifică despre hermeneutică noi descoperim, de exemplu, hermeneutica structurală şi post-structurală, hermeneutica feministă, cât şi hermeneutica femeilor negre, hermeneutica lumii a treia, şi hermeneutica eliberării Marxiste (încă), şi o mulţime a altora.
În timp ce apreciem că unul trebuie să ia „două orizonturi” ale culturii biblice şi a culturii noastre în considerare în gruparea interpretă, unul se miră cat de subiectiv a devenit interesul special în hermeneutică. Suspiciunile noastre sunt confirmate într-una dintre perspectivele mai noi, hermeneutica numită „răspunsul cititorului” care afirmă, de fapt, că înţelesul legitim al oricărui text depinde de cititor. Humpty Dumpty (Hopa Mitică) a lui Lewis Carroll ar putea vorbi foarte bine pentru această poziţie: „Eu când folosesc un cuvânt,” a spus Humpty Dumpty cu un ton mai degrabă batjocoritor, „acesta înseamnă ceea ce eu aleg să înţeleg „nici mai mult nici mai puţin”” [Prin oglindă]. Humpty Dumpty ar putea spune acum bine, „Când eu citesc un „text.””
Prietenii noştri evanghelici sunt nedumeriţi cu privire la teoriile hermeneutice, văzute în special în lozincile, „unitate şi diversitate,” şi „unitate în diversitate,” şi aşa mai departe. Pentru unii oameni aceasta înseamnă să caute „miezul” esenţial al învăţăturii biblice inspirate care este înconjurată de o margine umplută în mod potenţial de tensiune. Totuşi, alţii văd legitim că Matei diferă de Luca sau Ioan în perspectiva teologică şi în preocupări fără a implica o contradicţie; mai degrabă, aceasta oferă pleonasmul „plinătatea” punctului de vedere.
Strălucitul teolog bătrân de la Princeton, Geerhardus Vos a anticipat multe aspecte ale discuţiilor hermeneutice de azi, în mod remarcabil, chestiuni cu privire la unitate şi diversitate. Perspectiva pe care el a dezvoltat-o, dusă mai departe de Herman Ridderbos, Richard Gaffin, Edmund Clowney şi alţii, este numită „teologia biblică,” sau abordarea „Istorică Răscumpărătoare.”
O descriere totală a teologiei biblice şi a hermeneuticii sale nu este întotdeauna uşoară. Pentru că ea a suferit datorită caricaturii, este uşor să tragem concluzii pripite cu privire la aceasta. De exemplu, teologia biblică a fost egalată cu alegoria creştinatoare, precum era cea practicată timpuriu de Clement, Origen şi alţi părinţi Alexandrini. Ei au găsit un înţeles simbolic la aproape orice. „Balenele cele mari” create în Geneza 1:21, a spus Origen, reprezintă „gânduri necuviincioase şi lucruri dezgustătoare” încât noi ar trebui „să aducem” înaintea lui Dumnezeu pentru ca el să le acorde locul lor după soiul lor!
Motivul că teologia biblică suferă identitatea greşită cu alegoria este probabil obiceiul ei perseverent de a citi Biblia ca o carte despre Isus Hristos de la început la sfârşit. Astfel, un teolog biblic citind despre Adam în Grădina din Eden tinde să se gândească la Hristos în Grădina Gheţimani. Aceasta nu implică faptul că Adam era parabolă contrară unei figuri istorice. Chiar opusul, teologia biblică se opune ferm considerării figurilor istorice în mod mitic, de vreme ce teologia biblică este sprijinită pe faptul că răscumpărarea a fost realizată în istoria autentică. Cineva (nu îmi amintesc cine) a spus bine aceasta: „Faptul fără cuvânt este mut; cuvântul fără fapt este gol.”
Dar oare teologia biblică este garantată în citirea lui Hristos în Adam, şi invers? În mod aparent Pavel a gândit aşa când el îl egalează pe Hristos cu Ultimul Adam (1 Corinteni 15:45) şi Adam ca un „tip” al lui Hristos (Romani 5:14). Adam a stat ca şi cap al legământului primei creaţii, în timp ce Hristos este cap al unei creaţii noi (2 Corinteni 5:17; Efeseni 2:15). De aceea, dacă este ceva, teologia biblică este o hermeneutică a drumului spre Emaus: „Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El [Hristos].” (Luca 24:27; accentul adăugat). Teologia Biblică este Hristocentrică: „Moise a scris despre mine” (Ioan 5:46).
Cu toate acestea, până aici am putut identifica teologia biblică cu idei mai vechi despre tipologie şi atât despre aceasta. Ei bine, teologia biblică are elemente tipologice. Aşa cum am menţionat, Adam şi Hristos au o relaţie tip – antitip aşa cum explică Pavel în Romani 5:14. În altă parte el interpretează stânca de la Meriba ca un tip al lui Hristos. Ea era, spune el, o „stâncă spirituală” care l-a urmat pe Israel în pustie, „pentru că stânca era Hristos” (1 Corinteni 10:4).
Dar tipologia poate prezenta în mod tipic simbolurile Vechiului Testament ca imagini care au sens doar în era noastră, în timp ce în Vechiul Testament ele aveau o valoare diferită. Teologia biblică ar insista că tipurile Vechiului Testament au vorbit ca martori ai realităţilor care urmau să vină ale lui Hristos în zilele lor, ca şi în zilele noastre. Prin tipuri şi umbre „bătrânii au primit mărturia” a ceea ce urma în viitor (Evrei 11:2). Credinţa actorilor din revelaţia biblică a constituit, după cum putem parafraza, „în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei 11:1).
Deci de fapt ce este teologia biblică? Geerhardus Vos oferă cea mai bună definiţie: „Teologia biblică nu este altceva decât expoziţia progresului organic al revelaţiei supranaturale în continuitatea şi multiformitatea sa istorică.”1 Vos oferă o analogie ajutătoare pentru a explica „progresul organic.” Revelaţia lui Hristos în Biblie începe ca o ghindă care îşi trimite împuşcătura şi progresele ei spre „plinătatea timpului” când ea creşte ajungând un stejar matur. Ca o împuşcătură care creşte, copacul este un stejar; în mod similar, revelaţia lui Dumnezeu este întotdeauna adevărată, autentică şi unită în toate expresiile sale multiforme în timpul progresului ei istoric.
Revelaţia nu îşi pierde niciodată concentrarea ei de pe Hristos, deşi ca o revelaţie istorică progresivă, nu toate elementele revelaţiei au fost completate sau înţelese pe deplin în fazele ei timpurii. Petru exprimă acest fapt când spune că revelaţia dată prin profeţi prin „Duhul lui Hristos” care a mărturisit „în ei” nu a fost pe deplin înţeles de profeţii înşişi, chiar dacă „ei au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare.” (1 Petru 1:10-12). Cu toate acestea, ei au înţeles că exista o realitate viitoare care îşi aştepta împlinirea.
Toate bune şi frumoase, dar oare suntem noi justificaţi cu adevărat în adoptarea acestei perspective pentru orientarea noastră hermeneutică principală? Aceasta este o întrebare excelentă şi una care merită o discuţie mai deplină altă dată. Să fie suficient să spunem că majoritatea practicanţilor teologiei biblice întrebuinţează o serie largă de unelte tradiţionale în procesul interpretării biblice: analiza decorului istorico-cultural, studii în limbile originale, analiza discursului, atenţia la gen, etc. Toate acestea sunt întrebuinţate cu grijă.
Dar una dintre convingerile cheie ale lui Vos şi a tuturor celor care urmează este că trebuie să ne conformăm hermeneutica noastră la cea a Bibliei. Şi dacă Isus este prezentat Hristocentric, hermeneutica teologică biblică pe drumul spre Emaus şi în altă parte, atunci ea este normativă şi pentru noi. Orice altă hermeneutică este lipsită de ingredientul esenţial. În cele ce urmează, vom explora părţi din Galateni trei, un loc în care această hermeneutică teologică biblică este clară.
Deci, pentru început, Pavel introduce în Galateni 3:7 propoziţia pe care el o va dezvolta: „Înţelegeţi şi voi, deci, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă.” După această introducere, el îşi începe argumentul în versetul 8 cu o afirmaţie provocatoare: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.”
În continuare, nu ar trebui să neglijăm sublinierea că Pavel a acceptat autoritatea divină a Scripturii, de vreme ce el spune că Scriptura a fost cea care „prevedea” şi „a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună.” Această alternanţă a lui „Dumnezeu” şi „Scriptura” indică cel mai înalt punct de vedere despre inspiraţia şi autoritatea Scripturii de la început.
În al doilea rând, în Galateni 3:8, Pavel ne arată că programul lui Dumnezeu de a aduce neamurile în binecuvântările legământului său nu era decât un plan dezvoltat ad-hoc când Hristos a fost respins de contemporanii săi. Mai degrabă, planul lui Dumnezeu de a îndreptăţi neamurile prin credinţă era chiar temelia predicării sale a evangheliei către Avraam sub forma unei promisiuni. În această evanghelie predicată anterior, Avraam s-a uitat înainte la ziua lui Hristos şi s-a bucurat (Ioan 8:56), şi a perceput în acest fel că teritoriul moştenirii sale nu era Palestina, ci „cetatea a cărui arhitect şi creator este Dumnezeu” (Evrei 11:10).
Cu toate acestea, binecuvântarea pe care noi o moştenim nu este intrinsec diferită de binecuvântarea dată lui Avraam, pentru că noi o primim împreună cu el (Galateni 3:9). Deşi sfinţii Vechiului Testament nu au moştenit pe deplin ceea ce era promis totuşi, ei au avut o întâlnire autentică cu Hristos în descoperirea revelaţiei din ziua lor. Dar aceasta a avut întotdeauna o orientare viitoare, astfel că ei să nu „ajungă la desăvârşire fără noi” (Evrei 11:3940; 12:2223).
Ceea ce uneşte toate promisiunile biblice în Hristos, pentru că există o promisiune în legămintele multicolore (Efeseni 2:12), pentru că există un Fiu al lui Avraam căruia i s-au făcut toate promisiunile. Pavel subliniază mai târziu acest punct în Galateni 3:16: „Acum, făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei lui”. Nu zice: „Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „Şi seminţei tale” adică Hristos.”
Se poate părea la prima citire a lui Galateni 3:16 că Avraam avea o parte co-egală în promisiune cu Hristos, Sămânţa sa. Dar chiar Avraam se retrage în fundal când citim că promisiunea era încă neîmplinită „până când avea să vină „Sămânţa” căreia îi fusese făcută făgăduinţa” (Galateni 3:19). Chiar Avraam a primit ceea ce a fost promis doar prin venirea Seminţei, care este Promiţătorul, Făgăduinţa, şi Cel Promis! „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da” (2 Corinteni 1:20).
Astfel vedem că există o unitate în revelaţia Vechiului Testament; ea arăta spre Hristos, şi sfinţii înapoi, precum Avraam l-a văzut pe Hristos neclar şi de departe, dar cu adevărat. Revelaţia a progresat, dar în ea, sfântul Vechiului Testament a experimentat o întâlnire autentică cu Hristos, deşi o întâlnire profetică.
Cu toate acestea, Pavel purcede să arate cu îndrăzneală că revelaţia în ziua lui Avraam <deşi era bazată pe credinţă> era totuşi o revelaţie incompletă. El exprimă aceasta arătând faptul că promisiunea către Avraam aştepta Sămânţa căreia i-a fost trimisă în primul rând (Galateni 3:19). Şi această promisiune este acordată după prima sa venire pentru ca „făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos.” (Galateni 3:22).
Aceasta explică cum poate spune Pavel în versetul 23, „Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită.” Şi în caz că pierdem punctul evident că această credinţă specifică era iminentă sub Moise, el continuă în versetul 24, „Astfel, legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul [paidagogos] acesta.”
Acum, Pavel nu intenţionează deloc să spună că nimeni înainte de Hristos nu a avut credinţă, nici că ei au fost justificaţi prin ţinerea legii atunci, ci prin credinţă. El arată că revelaţia care se dezvoltă organic a lui Dumnezeu nu a fost completă până când a venit Hristos, într-adevăr ea încă aşteaptă împlinirea la a Doua Venire, acel eveniment încă remarcabil.
Diferenţa dintre credinţa anterior Venirii şi cea posterior Venirii este atât de dramatică în intensitatea, claritatea şi plinătatea ei, încât Pavel o exprimă ca şi când ar fi viitoare în erele anterioare. Amintiţi-vă, evanghelia predicată lui Avraam era o anticipare a predicării apostolice. Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam cu noi în minte (Romani 4:22-24), „care am gustat din puterile veacurilor viitoare” (Evrei 6:5). Credinţa noastră este calitativ nouă pentru că noi trăim în „aceste zile din urmă” (Evrei 1:2; conform 1 Corinteni 10:11; Iacov 5:3; 1 Petru 1:20; 1 Ioan 2:18; Iuda 18), la care profeţii din vechime şi chiar îngerii au dorit să privească (1 Petru 1:12).
Pavel învăluie discuţia sa din Galateni trei prin întoarcerea la chestiunea principală: noi suntem fiii lui Avraam prin credinţă. El conchide, „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos [ucenici], sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Galateni 3:29). Stai puţin! Eu credeam că există doar o sămânţă „Care este Hristos,” vă amintiţi? Ah, da, spune Pavel, dar în acea sămânţă prin care toate promisiunile lui Dumnezeu se intersectează, oamenii care sunt uniţi în Hristos prin credinţă devin de asemenea fii şi sămânţă şi moştenitori! Aceasta este unirea cu Hristos în toată slava ei: „şi trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20, conform Coloseni 3:3-4).
Pentru a conchide, am descris hermeneutica teologică biblică ca o abordare Hristocentrică faţă de Biblie pe care o găsim ca o poruncă pentru noi a lui Hristos pe drumul spre Emaus, şi a lui Pavel în Galateni trei. Şi deşi nu am folosit până acum termenul, teologia biblică este o recunoaştere că escatologia <sau învăţătura biblică a ultimelor lucruri> este centrală în întregul curs al istoriei răscumpărării. Aşa cum se exprimă Vos, „Escatologia este anterioară soteriologiei.” Aceasta nu este decât un alt fel de a exprima caracterul profetic al promisiunii făcute lui Avraam, ca în Galateni 3:18. Promisiunea care va veni a fost experimentată mai înainte de vreme de Avraam; ea a fost o binecuvântare escatologică aruncată înapoi în istoria răscumpărării.
Dar noi, care trăim de această parte a învierii lui Hristos, trăim la „plinătatea vremii” (Galateni 4:4). Deşi această eră nu se va împlini până la a Doua Venire, noi trăim într-o eră „semi – escatologică” (pentru a folosi termenul lui Vos). Astfel noi am primit un „avans” şi „primele roade” din moştenirea promisă, Duhul Sfânt (Galateni 3:14; Efeseni 1:14; 2 Corinteni 1:22, 5:5; Romani 8:23). Noi credem că această perspectivă este cea mai logică din întreaga Scriptură, pentru că în Hristos „toate lucrurile stau împreună,” deopotrivă în creaţia veche şi în creaţia nouă (Coloseni 1:15-20).
Note
- G. Vos, “The Idea of Biblical Theology As a Science and As a Theological Disciple,” („Ideea teologiei biblice ca o ştiinţă şi ca o disciplină teologică”) Redemptive History and Biblical Interpretation (Istoria răscumpărării şi interpretarea biblică) (R. Gaffin, ed.; Phillipsburg, NJ: P&R, 1980), 15.
Dr. Steven M. Baugh (Ph.D., University of California, Irvine) este profesor asociat în Noul Testament la Seminarul Teologic Westminster din California, şi autorul A New Testament Greek Primer (Abecedarul grec al Noului Testament) (Phillipsburg, NJ: Presbiterian şi Reformat, 1995).
