Capitolul XV – Secolul I – Bisericile primare
Vom face acum o afirmaţie răspicată, deşi ea este aproape universal acceptată deja, anume că bisericile primare erau în fiecare trăsătură distinctă biserici baptiste. Afirmăm că în momentul plecării marelui Tertullian, trăsăturile lor baptiste încă nu erau estompate; şi că, deşi rătăcite în evoluţia Omului Păcatului, ele au păstrat acele trăsături intacte până în ziua de astăzi. Unde putem căuta o dovadă a acestui lucru? Cine ne va sluji ca martor? Să îi lăsăm pe baptişti să vorbească? Va fi acceptată mărturia lor? Nu; cu toată strădania, erudiţia şi candoarea lor, nu îi vom pune ca martori în acest caz. Să îi lăsăm să vorbească pe adepţii botezului infantil; pe prezbiterieni şi episcopalieni să mărturisească; şi dacă se poate găsi un juriu de oameni raţionali, care călăuziţi de semnalările lor, pot da un verdict contrar afirmaţiei noastre, vom lua la cunoştinţă că nu ne putem bizui pe ea pentru a o aşeza în istorie.
Botezau copiii acele biserici?
M. De la Roque:
„Bisericile primare nu botezau copii, iar învăţatul Grotius o dovedeşte, în adnotările sale la Evanghelie.”1
Salmasius şi Suicerus:
„În primele două secole, nimeni nu a fost botezat, exceptându-i pe cei instruiţi întru credinţă şi cunoscători ai doctrinelor lui Hristos, pe cel capabil să se poarte precum un credincios; datorită acestor cuvinte: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit.”2
Cercelleus:
„Botezarea copiilor, în primele două veacuri după Hristos, era necunoscută, însă în secolul al treilea a fost îngăduită de vreo câţiva. În secolul al cincilea şi în următoarele, a fost general acceptată. Obiceiul botezării pruncilor nu a început înainte de secolul al treilea după naşterea lui Hristos. În vremurile precedente, nu apare vreo urmă de aşa ceva, fiind un lucru introdus fără porunca lui Hristos.”3
Venema:
„Tertullian nu a menţionat nicăieri botezul infantil printre tradiţiile bisericii, nici măcar printre obiceiurile primite public şi îndeobşte respectate; însă lasă să se înţeleagă destul de clar că, pe vremea sa, era încă un lucru îndoielnic. Nu se poate afirma nimic cert privind obiceiul bisericii înainte de Tertullian, văzând că nicăieri nu este, nici măcar la cei mai vechi scriitori despre care am cunoştinţă, vreo menţionare clară a botezului infantil. Iustin Martirul, în cea de a doua apologie a sa, când descrie botezul, pomeneşte doar de acela al adulţilor. Eu conchid, ca atare, că botezul copiilor nu poate fi cert dovedit ca fiind practicat înainte de vremea lui Tertullian; şi că existau oameni în acea perioadă a sa care doreau ca pruncii să le fie botezaţi, îndeosebi cei care se temeau că vor muri nebotezaţi. Tertullian s-a opus, iar astfel el sugerează că botezul infantil începuse să predomine. Acestea sunt lucrurile care pot fi spuse cu oarecare certitudine, în privinţa vechimii botezului copiilor, după vremea apostolilor; căci mai mult de atât s-ar putea afirma fără temelii solide.”4
Episcopius:
„Botezul copiilor nu s-a considerat a fi un rit necesar, până când s-a hotărât astfel la Conciliul Milevitan, ţinut în anul 418.”5
Episcopul Taylor:
„Nu există vreo pretenţie privind tradiţia cum că bisericile din toate timpurile au botezat toţi pruncii din părinţi creştini. Este mai sigur că ele nu au făcut astfel mereu, decât că au făcut-o de la început. Sf. Ambrozie, Sf. Hierom şi Sf. Augustin au fost născuţi din părinţi creştini şi cu toate acestea, nu au fost botezaţi până la vârsta maturizării sau mai târziu.”6
Am putea înmulţi dovezile, cu fiecare cuvânt venit de la cei care erau, oricum, practicanţi ai botezului copiilor. Însă ne apropiem de mărturia celui mai mare istoric ecleziastic care a trăit vreodată, anume Neander:
„Botezul era făcut la început doar adulţilor, căci oamenii erau obişnuiţi să primească botezul şi credinţa în strânsă legătură. Avem toate motivele să nu deducem botezul infantil din instituţiile apostolice şi să recunoaşterea sa în acest sens, cum s-a făcut ceva mai târziu, ca o tradiţie apostolică, serveşte la confirmarea acestei ipoteze. Irineu este primul învăţător bisericesc la care găsim o aluzie la botezul pruncilor, iar modul lui de exprimare asupra acestui subiect ne conduce, în acelaşi timp, la desluşirea legăturii acestui botez cu esenţa conştiinţei creştine; el confirmă ideea profund creştină din care a apărut botezul infantil şi apoi recunoaşterea sa universală.”7
Există vreo posibilitate de tăgăduire a acestei mărturii? Nu este ea oare convingătoare, copleşitoare, prin faptul că bisericile, înainte de Tertullian, practicau un singur fel de botez, acela fiind botezul adulţilor? Până aici, aşadar, ei erau baptişti.
Scufundarea în apă
Poposim acum la argumentarea chestiunii scufundării. Pur şi simplu dorim să facem limpede un fapt. Îi întrebăm pe istorici, ce făceau bisericile din primul şi al doilea secol atunci când făceau rânduiala numită botez? Apelăm iar la cei mai faimoşi şi distinşi adepţi ai botezului infantil, pentru a ne răspunde – oameni care au practicat şi au făcut apologia stropirii baptismale, dar care totuşi nu au îndrăznit să strâmbe sau deformeze adevărul istoriei.
Neander scrie, în Istoria religiei creştine:
„Botezul era la început făcut prin scufundare: şi mulţi dintre însoţitorii Sfântului Pavel se referă la această formă de administrare. Scufundarea este simbolul morţii, a îngropării cu Hristos; ieşirea din apă este simbolul învierii cu Hristos; şi amândouă împreună, reprezintă a doua naştere, moartea omului vechi şi învierea spre o nouă viaţă. S-a făcut excepţie doar în cazul bolnavilor, căci era necesar, iar ei primeau botezul prin stropire cu apă.”
Mosheim, în Istoria ecleziastică, despre primul secol:
„Sacramentul botezului a fost administrat în acest secol fără adunări publice, în locuri alese şi pregătite în acest scop, fiind înfăptuit prin scufundarea întregului corp în cristelniţa de botez.
Taina botezului era făcut în public de două ori pe an, la sărbătorile Paştelui şi la Rusalii sau Duminica Rusaliilor, fie de către episcop, fie de preoţi, ca urmare a autorizării şi numirii de către el. Oamenii care urmau să fie botezaţi, după ce repetaseră crezul, mărturiseau că se leapădă de păcate şi îndeosebi de diavol şi de ispitele lui făţarnice, erau scufundaţi în apă şi primiţi în împărăţia lui Hristos printr-o invocare solemnă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, potrivit poruncii exprimate de Domnul nostru. După botez, ei primeau semnul crucii, erau miruiţi şi, prin rugăciuni cu împreunarea mâinilor, erau în mod solemn puşi la mila lui Dumnezeu şi dedicaţi slujirii Lui; mai apoi primeau lapte şi miere, lucru care sfârşea slujba. Motivele acestei slujbe deosebite coincid cu ce am spus în general cu privire la sorgintea şi cauzele ceremoniilor care au apărut, din timp în timp, în biserică.”
Istoria bisericii, de George Waddington, M.A.:
„Ceremonia scufundării (cea mai veche formă de botezare) a fost făcută în numele a trei persoane ale Treimii; se credea că acestea asistă prin ispăşirea păcatului originar şi întreaga renaştere a pruncului sau convertitului se face printr-o legătură de la pământ către împărăţia mântuirii.”
Cave, în Creştinismul primar:
„Rânduiala ajungând până acolo, cei care urmau să fie botezaţi erau în întregime afundaţi, sau băgaţi sub apă, care era un obicei aproape constant şi universal în acele vremuri, obicei prin care ei făceau mai considerabile şi semnificative cele trei mari scopuri şi efecte ale botezului. Pentru că, aşa cum în botezare se află, într-un fel, trei fapte, adică băgarea omului în apă, ţinerea lui acolo câteva clipe şi ridicarea lui, tot aşa şi aceste lucruri reprezentau moartea lui Hristos, îngroparea Sa şi învierea; şi, în conformitate cu acestea, moartea noastră în privinţa păcatului, distrugerea puterii lui şi învierea către un nou fel de viaţă. Prin persoana afundată în apă era pe viu reprezentat trupul rob păcatelor cărnii, spălat de mizeria şi îmbâcsirea lor; prin zăbovirea sub apă, care era asemuită îngropării, se semnifica intrarea într-o stare de moarte sau caznă, aşa cum Hristos a rămas o vreme în starea sau sub puterea morţii. Ca atare, desper aceia care sunt botezaţi întru Hristos se poate spune că sunt „botezaţi întru moartea Sa, sunt îngropaţi cu El prin botezare întru moarte, vechiul om fiind crucificat cu El, trupul de păcat nimicit pentru a nu mai sluji păcatelor, căci acela ce e mort este eliberat de păcat”, aşa cum apostolul a lămurit limpede despre înţelesul acestui rit. Astfel, prin scufundarea sau ridicarea din apă, se semnifică intrarea botezatului într-un nou curs al vieţii, diferit de cel trăit până atunci, „precum Hristos s-a ridicat din morţi, întru slava Tatălui, aşa şi noi vom păşi într-o înnoire a vieţii.”
Episcopul Taylor (episcopalian):
„Obiceiul bisericilor străvechi nu era stropirea, ci scufundarea; pentru îndeplinirea în acest înţeles al cuvântului (botezare) din poruncă şi din exemplul binecuvântatului nostru Mântuitor. Acest lucru era socotit atât de sacru în aprecierea lor, încât ei au găsit de cuviinţă să nu îl primească în clerul lor pe acela care fusese la botez doar stropit cu apă, aşa cum aflăm din Epistola lui Cornelius către Fabius din Antiohia.”
Richard Baxter (prezbiterian):
„Este o mărturisire obişnuită a noastră către anabaptişti, aşa cum tălmacii noştri afirmă, că în vremea apostolilor, cei botezaţi erau scufundaţi în apă până deasupra capului şi acest lucru semnifica practicarea credinţei lor, atât ca credinţă în îngroparea, cât şi în învierea lui Hristos; şi chiar renunţarea lor actuală la cele lumeşti şi trupeşti, sau moartea păcatului şi viaţa întru Hristos, sau ridicarea către un nou fel de trai, sau îngroparea şi ridicarea cu Hristos, aşa cum a înfăţişat apostolul, (Coloseni 3 şi Romani 6), iar noi, chiar dacă credem legiuită nefolosirea botezului cu scufundare şi folosirea de mai puţină apă, presupunem că nu schimbă întrebuinţarea şi semnificaţia acestuia.”
Bossuet (episcop catolic):
„Botezul lui Ioan Botezătorul, care a servit ca pregătire pentru cel al lui Isus Hristos, a fost făcut prin afundare în apă. Când Isus Hristos a venit la Ioan, pentru a da botezului o mai mare şi frumoasă eficienţă la primirea lui, spune Scriptura, a mers la apa Iordanului, (Marcu 3:16, Marcu 1). Mai pe scurt, nu citim în Scriptură că botezul ar fi fost administrat altcumva; şi putem spune, prin actele conciliilor şi prin riturile străvechi, că pentru treisprezece veacuri, botezul a fost făcut astfel în întreaga biserică, atât de mult pe cât a fost posibil.”8
Dr. Whitby (episcopalian):
„Este afirmat limpede aici (Romani 6:4 şi Coloseni 2:12) că suntem îngropaţi cu Hristos la botez, fiind îngropaţi în apă; şi acest argument ne obligă la conformare cu moartea Sa, prin moartea faţă de păcat, asumată baptismal; şi această scufundare fiind respectată religios de toţi creştinii de treisprezece veacuri, cât şi încuviinţată de biserica noastră, iar schimbarea în botez prin stropire, chiar fără îngăduirea Părintelui acestei instituţii sau fără vreo împuternicire de la vreun conciliu al bisericii, fiind aceea pe care romaniştii încă îmboldeau pentru justificarea refuzului Său faţă de potirul laicităţii.”9
Dr. Wall (episcopal):
„Calea lor generală şi obişnuită (a creştinilor timpurii) era să boteze prin scufundare, sau afundarea în apă a persoanei, fie că era prunc, adult sau femeie. Acest lucru este atât de vădit şi clar în nenumărate pasaje, încât nu ai putea decât să simţi milă pentru strădaniile firave ale unor adepţi ai botezului infantil de a menţine contrariul, astfel încât ar trebui să ne dezicem şi să arătăm antipatie pentru batjocoririle profane pe care unii oameni le arată anabaptiştilor englezi, pentru simplu fapt că ei folosesc scufundarea. Era, după toate probabilităţile, calea prin care slăvitul nostru Mântuitor şi, totodată, cea mai folosită şi obişnuită cale prin care şi vechii creştini au primit botezul. Este o dorinţă mare de prudenţă şi onestitate în refuzul de a-i da unui potrivnic ceea ce este cu siguranţă adevărat şi poate fi dovedit astfel. Aşa ceva creează invidie pentru toţi ceilalţi, cum s-ar spune. Cât despre stropire, spun eu, ca şi dl. Blake, atunci când a apărut acest obicei în Anglia, „Să îl apere aceia care îl folosesc.” Ei (cei care sunt atraşi de prezbiterianism) sunt greu convinşi să se dezică de acel obicei scandalos de a avea copii botezaţi într-un bazin sau covată, într-o odaie, fiind greu convinşi să îi aducă la biserică, cu atât mai mult să fie afundaţi în apă, căci nu ar putea pricepe aşa ceva.”10
„În cazul bolii, slăbiciunii, nevolniciei, lipsei de apă sau cu alte prilejuri ieşite din comun, botezul prin stropire sau udare a feţei era, la cei din vechime, socotit ca fiind suficient. Franţa pare să fie prima ţară din lume în care botezul prin stropire a fost folosit în mod obişnuit la persoane sănătoase şi în mod public de administrare. Au fost câteva sinoade în unele dioceze din Franţa, în care s-a vorbit despre stropire, fără a se pomeni deloc afundarea în apă, ca fiind practica comună; însă pentru o slujbă sau liturghie a oricărei biserici, aceasta este,11 cred eu, prima din lume care recomandă în mod categoric stropirea cu apă; şi metoda stropirii, pare-se, a început abia pe la 1645, fiind folosită de foarte puţini. Trebuie să fi început în perioada de tulburări care a urmat după 1645. Apoi însă, a apărut Îndrumarul de închinare [The Directory for Public Worship, manual de îndrumare pentru închinare, emis de Parlamentul Scoţiei în 1645, nota trad.], care spune: „Botezul trebuie administrat nu în locuri private sau în mod privat, ci în locuri publice de închinare şi în faţa adunării enoriaşilor,” şi aşa mai departe. „Şi nu în locuri unde cristelniţele, ca pe vremea papismului, erau puse în necurăţenie sau aşezate după superstiţii.” Aşa se face că au transformat cristelniţa în bazin. Această adunare erudită nu ţinea minte ca cristelniţele de botez să fi fost mereu folosite de creştinii de la începuturi, cu mult înainte de începuturile papismului şi de când fuseseră construite bisericile; însă stropirea, ca obicei comun al botezării, a fost cu adevărat introdusă (în Franţa mai întâi, apoi în alte ţări papistaşe) în vremea papismului; şi astfel că toate ţările în care se afla puterea uzurpatoare a Papei sunt sau au fost, au avut şi eventual au renunţat la scufundarea pruncilor în cristelniţă; însă toate celelalte ţări ale lumi, care nu au fost sub autoritatea papală, încă folosesc acest botez; şi acele bazine, exceptând cazurile de strictă necesitate, nu au fost vreodată folosite de papistaşi sau de alţi creştini.”
„Ceea ce s-a spus despre acest obicei al turnării apei sau stropirii cu apă în rânduiala botezului este doar pentru a înţelege că s-a folosit doar în aceste ţări apusene ale Europei, în mod obişnuit, şi nicăieri altundeva.”12
Dl. John Wesley:
„Mary Welsh, în vârstă de unsprezece zile, a fost botezată potrivit obiceiului bisericii dintâi, cât şi a Bisericii Angliei, prin afundare în apă. Copilul era atunci bolnav, dar s-a înzdrăvenit din acel ceas.13 ‚Îngropat cu El’ face trimitere la modul străvechi al botezării prin scufundare.”14
Este nevoie să mai adăugăm ceva? Este necesar alt demers pentru a întări dincolo de orice dubiu faptul că bisericile secolului întâi şi al doilea era biserici baptiste, atât cât este botezul legat de acest subiect şi rânduielile lui? Dovezile care s-ar putea aduce ar umple un volum întreg; însă cel anterior este suficient pentru omul de bună credinţă. La fel de sigur, precum cerul de deasupra noastră, este faptul că bisericile primare scufundau în apă pe cei care li se alăturau şi că nu erau primiţi decât cei care erau credincioşi practicanţi. O altă caracteristică a bisericilor baptiste mai trebuie notată.
Conducerea lor bisericească
Erau ele episcopale, prezbiteriene sau monarhice? Încă o dată, să lăsăm istoria să vorbească. Mosheim spune:
„Bisericile acelor vremuri de început erau în întregime independente una de alta; nici una dintre ele nu era supusă vreunei jurisdicţii străine, ci fiecare era condusă de propriile reguli şi legi. Căci, chiar dacă bisericile întemeiate de apostoli aveau această trăsătură particulară arătată aici, ele se consultau în cazuri dificile şi cu îndoieli, neavând însă autoritate judicioasă, nici vreo supremaţie una faţă de alta, nici măcar dreptul de a emite legi pentru ele. Nimic, din contră, nu este mai evident decât perfecta egalitate a acestor biserici primare. Având mărturie, din secolul al doilea, despre obiceiul ţinerii conciliilor care a început în Grecia, acesta s-a răspândit curând în celelalte provincii.”15
Această dovadă este concluzivă cum că nici episcopatul, nici prezbiterianismul nu erau cunoscute în primele biserici; conducerea lor era cea existentă acum printre baptişti. Însă mai departe, Gibbon, clasicul istoric al Romei, spune:
„Aşa era constituirea cumpătată şi egală prin care creştinii au fost conduşi pentru mai bine de o sută de ani după moartea apostolilor. Fiecare societate forma în sine o republică separată şi independentă, deşi cele mai distante dintre aceste mici stătuleţe menţineau relaţii mutuale prieteneşti, prin scrisori şi trimişi, dar lumea creştină încă nu era legată prin vreo autoritate supremă sau adunare legislativă. Către finele secolului al doilea, bisericile din Grecia şi Asia au adoptat instituţiile folositoare ale sinoadelor provinciale, care se presupunea în mod just a avea împrumutat modelul unui consiliu reprezentativ, după exemplele cunoscute din propria ţară, amfictionii, liga aheilor şi adunarea oraşelor ionice [grupări greceşti formate în jurul religiei, nota trad.].”
Facem aici un alt popas, pentru a revedea firul drumului nostru. Am aflat că, în prima parte a secolului al treilea, adică cu puţin peste o sută de ani de la moartea apostolilor, Tertullian şi montaniştii s-au rupt de taberele dominante ale bisericilor, pe temeiul inovaţiilor aduse de ele, a formalităţilor şi corupţiei care aproape că le estompau viaţa şi lumina. Am aflat că aceşti tertullianişti erau baptişti, că din bisericile înfiinţate de dânşii au apărut aceia persecutaţi şi ponegriţi în fiecare epocă, anabaptiştii. Aflăm acum, în lumina istoriei imparţiale consemnată de adepţii erudiţi ai botezului infantil, că înainte de schisma lui Tertullian şi a montaniştilor – adică înaintea secolului al treilea – nu se botezau decât adulţii. Facerea botezului era prin scufundare, pretutindeni; şi fiecare biserică era ca o mică republică independentă.
Aflăm tot acum, prin flacăra tremurândă şi pâlpâitoare a istoriei, reaprinsă de către erudiţi cărturari adepţi ai botezului copiilor, că înainte de schisma lui Tertullian şi a montaniştilor:
- Nu erau botezaţi decât credincioşii.
- Botezul era făcut prin afundare în apă şi,
- Fiecare biserică era ca o mică republică independentă, necunoscând decât conferinţe ecleziastice, sinoade, adunări generale sau concilii de autoritate şi, în consecinţă,
- Erau toate biserici baptiste pe atunci.
Pentru că, dacă botezul făcut doar credincioşilor convertiţi şi practicanţi, prin scufundare, cu o conducere bisericească independentă şi democratică, constituie biserici baptiste, atunci bisericile primare erau biserici baptiste.
Atunci, de unde oare proveneau aceşti baptişti?
Când învăţatul Mosheim, după ce a dat de urma originii fiecărei secte, a ajuns la anabaptişti sau menoniţi, acest cercetător minuţios a făcut o pauză şi a spus:
„Adevărata origine a acestei secte este ascunsă în adâncurile antichităţii; şi ca o consecinţă, este extrem de greu să fie văzută cu certitudine.”
Nu s-a aşternut pe hârtie vreodată o afirmaţie mai adevărată. Întreg şuvoiul istoriei ecleziastice pe care l-a găsit el a căutat să îl găsească – până la izvorul principal din care provenea, a făcut să îi găsească acolo. În toiul scenelor de lucrare apostolică, în epocile curate ale bisericii, el a putut să le găsească existenţa, însă nu şi sorgintea. Mai departe de lumina istoriei el nu a putut trece. Sorgintea acestor oameni era ascunsă în acele adâncuri de nepătruns ale antichităţii. Ar putea fi găsită în Epistolele şi Faptele Apostolilor, cât şi în mărturiile lui Isus. Însă aici el nu ar mai căuta originea lor, aşa că a afirmat că ea este pierdută. Ea nu este ascunsă în acele adâncuri străvechi. Sorgintea lor stă într-o simplitate nemijlocită pe malurile Iordanului, în mijlocul scenelor petrecute de Rusalii, în oraşele Greciei, în timp ce Noul Testament aruncă un şuvoi de lumină istorică asupra întregului subiect. Aici, aşadar, este sorgintea noastră – de care suntem mândri – originea denominaţiei noastre – pentru care suntem recunoscători.
Pe malurile Iordanului, amestecaţi cu gloata cetăţenilor Ierusalimului şi cu mulţimile strânse de prin Iudeea, vestitorul lui Mesia a anunţat apariţia împărăţiei lui Isus – instituţia bisericii lui Hristos. Ultimul dintre profeţi şi primul dintre vestitorii evangheliei, precum steaua dimineţii, strălucitoare şi radioasă pe cerul zorilor, apoi estompându-se în norii şi splendoarea astrului zilei – la începuturile evangheliei lui Isus Hristos a apărut Ioan, botezând în pustietate. Acela a fost începutul.
Isus a stat în mijlocul mulţimii. Iată Mielul lui Dumnezeu! A exclamat vestitorul nemijlocit al împărăţiei. Şi apoi, în acele ape, sfinţite de o mie de asocieri sacre, Isus a fost botezat, în timp ce cerurile se deschideau pentru a lăsa loc glasului Tatălui şi simbolului uns al Sfântului Duh. Aşa a fost, acolo a fost sorgintea denominaţiei noastre. Nici învăţarea, nici mintea ingenioasă nu pot găsi un alt loc, nici o altă vreme.
Baptişti! Steagul care flutură deasupra voastră este numai acela al lui Isus; principiile care vă guvernează au numai autoritatea lui Isus; rânduielile care vă disting au doar exemplul lui Isus; iar întemeietorul bisericilor voastre este numai Isus. Lăsaţi să vă pătrundă devotamentul profund. Lăsaţi zelul neostoit să fie al vostru. Lăsaţi spiritul care a animat acele fapte de valoare şi rezistenţă al nobililor noştri strămoşi martiri să fie al vostru. Haideţi să mergem spre armonie şi să luptăm bărbăteşte, să purtăm neîncetat armura, iar curând cântecele îngerilor vor anunţa venirea unei noi ere, atunci când „regatele acestei lumi vor deveni regate ale Dumnezeului nostru şi al Hristosului Său, iar El va domni în vecii şi pururi.”
Note de subsol:
[1] În răspunsul lui Stennett către Russen, pag. 188.
[2] Epist. Ad Tustum Pacium. Thesaur. Eceles. sub voce Evrazis, tomul II, pag. 1136.
[3] Epistola către Bisericile din Calatia, versetul 27 (2). Adnotare la Romani 5:54.
[4] Hist. Eceles., tomul III, Secul. 11, § 108, 109.
[5] Institutul Teologic, 1.IV, C.XIV.
[6] Libertatea practicării, §V, pag. 84.
[7] Istoria, de Neander, vol. I, pag. 311.
[8] În dl. Stennett împotriva lui Russen, pag. 175-176.
[9] Notă la Romani 6:4.
[10] Istoria botezului infantil, partea a II-a, cap. II, pag. 462.
[11] Referitor la lucrarea lui Calvin, „Forma şi administrarea Sacramentelor.”
[12] Istoria botezului infantil, partea a II-a, cap. IX.
[13] Extras din Jurnalul dl. John Wesley, de la îmbarcarea sa către Georgia, pag. 10.
[14] Notele lui Wesley la Romani 6:4.
[15] Mosheim, secolul întâi, vezi XLV.
