Capitolul XIV – Secolul al II-lea – Tertulianiştii
Tertullian s-a născut în Cartagina, în ultima parte a secolului al doilea. Scrierile şi amintirea sa erau proaspete; iar bisericile care credeau şi practicau ca el, erau numeroase în vremea ivirii lui Novatian şi Novatus. Ei erau răzleţiţi prin toată Asia, Africa şi Europa.
Despre învăţătura, abilităţile şi cucernicia lui Tertullian chiar şi vechii istorici catolici vorbesc cu cei mai laudativi termeni. Scrisorile sale către Împăratul Romei şi apărarea luată creştinismului sunt monumentele sale de erudiţie şi geniu.
Aidoma novaţienilor şi donatiştilor, Tertullian a susţinut că inovaţiile şi corupţia schimbau rapid caracterul spiritual al bisericilor în organizaţii semi-iudaizate. El a pledat şi a protestat împotriva tendinţei acesteia crescânde şi, alături de o minoritate, s-a retras din sânul Bisericii Cartaginei. Această biserică minoritară a continuat să existe acolo, la fel ca altele similare în alte părţi, până la apariţia lui Novatus şi, în cele din urmă, a donatiştilor. Ei erau frecvent denumiţi tertullianişti, însă mai general, montanişti.
Pentru a afla principiile lor, trebuie să mergem la scrierile acestui om extraordinar. Neander ne spune:
„În ultimul an al secolului al doilea, Tertullian apare ca un oponent zelos al botezului infantil – o dovadă că practica această încă nu ajunsese să fie privită ca instituţie apostolică, căci altminteri, el cu greu s-ar fi aventurat să se exprime atât de vehement împotriva ei. Înţelegem, din argumentele sale contra botezului infantil, că el arată spre Matei 19:14. Tertullian sfătuieşte ca, ţinând seamă de importanţa acestei rânduieli şi de pregătirea necesară a fi făcută de către cei ce primesc botezul, acesta ar trebui mai degrabă să fie făcut mai târziu, decât prea devreme. „Să vină la botez cei care au crescut”, spune Tertullian, „să vină când au învăţat, când încă învaţă spre ce vin; să devină creştini când sunt capabili de aşa ceva.”1
Marele Neander, comentând aceste cuvinte, remarca:
„Tertullian vrea să spună, evident, că pruncii ar trebui să fie duşi spre Hristos prin instruire în creştinism, dar nu ar trebui să primească botezul până când, fiind suficient de învăţaţi, se vor conduce după convingerile personale şi după libera alegere, căutând-o în sinceritatea inimii lor.”2
Cu astfel de principii, unde ar fi Tertullian categorisit acum? Cum corupţia care submina poziţia bisericilor era în creştere, Tertullian le-a negat acestora pretenţia de a fi biserici creştine adevărate. El a pledat pentru o egalitate între prezbiteri sau înţelepţi faţă de aroganţa tot mai mare a pastorilor metropolitani. A pledat pentru puritatea bisericii şi respingerea oamenilor nerenăscuţi. El s-a alăturat sectei numeroase a montaniştilor şi, în cele din urmă, a afirmat împreună cu aceştia că o scufundare baptismală „se poate face doar prin noi, cei care ştim şi chemăm pe adevăratul Dumnezeu şi Hristos. Ereticii nu au acest Dumnezeu şi Hristos. Aceste cuvinte, prin urmare, nu sunt valabile pentru dânşii, iar cum ei nu rânduiesc cum se cuvine această botezare, botezul lor este ca şi cum nu ar fi.”
Astfel erau principiile tertullianiştilor din secolul al doilea. Nu erau ei oare baptişti?
Tertullian este denumit montanist. Aceşti montanişti se găseau în principal în Frigia. Despre aceşti oameni avem afirmaţii amare ale unui potrivnic care şi-a pus în joc tot talentul şi puterea pentru a corupe şi strica creştinismul. Eusebius spune:
„Există un anume sat în Misia, (o regiune a Frigiei), pe nume Ardaban, unde primul dintre toţi, un anume Montanus, convertit târziu, pe timpul lui Gratus, proconsul de Asia, a vădit o dorinţă nestăpânită de parvenire, de putere şi fiind deranjat şi nechibzuit de apucăturile lui, a devenit furios şi a publicat doctrine ciudate, potrivnice obiceiurilor tradiţiei străvechi. Au fost atraşi de ele câţiva frigieni, ca să nu mai punem la socoteală că acest spirit puternic şi orb i-a instruit ca să facă de ocară orice biserică aflată sub acest cer. Credincioşii din Asia au excomunicat, respins şi alungat această părere eretică despre bisericile lor.”3
Primul lucru izbitor pentru cititorul acestui paragraf este că bisericile, chiar şi în vremea lui Eusebius, erau separate şi independente – că făceau botezul prin scufundare este de netăgăduit. Introducerea ceremoniilor iudaice şi păgâne, în timpul lui Montanus, este consemnată de fiecare istoric; iar Neander, ca de altfel orice alt cărturar de încredere aproape, ne spune că la o jumătate de secol după această perioadă, „botezul infantil a fost introdus ca practică apostolică.” Concluzia care se impune de la sine pentru o minte imparţială este că toate bisericile, la vremea la care Eusebius scria cuvintele de mai sus, erau alcătuite din credincioşi botezaţi – ceea ce astăzi noi numim biserici baptiste. Însă ele şi-au pierdut treptat elementele spirituale şi pe cele evanghelice, depărtându-se de credinţa dată cândva sfinţilor. Abuzul suferit ulterior de Montanus şi Tertullian din partea acestui episcop Eusebius, care era afectat de arianism, dezvăluie spiritul care mâna tabăra iudaizatoare. Neander ne spune:
„Montanus a aparţinut categoriei de oameni pentru care cea mai mică scânteie de convertire aprinde o opoziţie neostoită faţă de întreaga lume. Ar trebui să ne amintim că el a trăit într-o ţară în care se aştepta ca biserica să se bucure, în cele din urmă, după teatrul suferinţelor ei, pământul însuşi, înainte de sfârşitul lumii – de un mileniu de domnie victorioasă.”
Faptul că ar fi putut exista unele extravaganţe legate de actele şi influenţele spirituale, în ceea ce îi priveşte pe tertullianişti, este posibil. Că Montanus şi acoliţii lui au fost reprezentaţi anapoda este cert.
„Dacă era obiceiul de a dobândi puterea acordată episcopilor din puterea de a lega şi dezlega, oferită lui Petru, montaniştii, Tertullian, pe de altă parte, susţineau că aceste lucruri se refereau doar la Petru personal şi la cei care, precum Petru, erau dăruiţi indirect de Sfântul Duh. Montanismul a înfiinţat o biserică a spiritului, constând în spiritales homines (oameni spirituali), în opoziţie cu părerea dominantă de exteriorizare a acestei instituţii.”
Tertullian spune:
„Biserica, în sensul ei propriu şi proeminent, este Sfântul Duh prin care trei sunt unul, iar apoi întreaga comunitate a celor care încuviinţează întru această credinţă. Opinia catolică se exprimă astfel în această privinţă: cum că ideea de biserică vine pe primul loc, iar tocmai prin această poziţie este apoi ea exteriorizată. Apoi influenţa Sfântului Duh. Montanismul, pe de altă parte, plasează Duhul Sfânt pe poziţia de frunte, considerând că biserica este doar derivată din el.”4
Exista un temei pentru care a avut loc prima mare separaţie de comunitatea lumească. Pe măsură ce lumina tot mai palidă care cândva strălucea în biserici se estompa, lăsând curând loc nopţii adânci, montaniştii s-au rupt de acea comunitate şi au proclamat adevăratele principii ale evangheliei, convertirea, credinţa, spiritualitatea – mai întâi, botezul şi abia apoi primirea ca membru. Minorităţile dizidente au fost excluse şi defăimate. Însă neabătute şi fără compromisuri, ele nu vor recunoaşte acele societăţi ca fiind biserici, iar ca urmare, rebotezau pe oricine venea de la ele.
Aceşti oameni erau baptişti, dacă nu îi botezau decât pe cei care se converteau, organizând biserici independente după principiile evangheliei. Îi găsim în Frigia şi Armenia, în Italia şi Africa, crescând în număr, până ce au fost striviţi de cruzimea imperială. Le găsim urmele paşilor printre Pirinei şi Alpi, unde au stat ascunşi, ieşind la lumină brusc, la Reforma lui Luther.
Astfel, prin întuneric, am luat urma dizidenţilor montanişti din Asia, în anul 190, care era în secolul apostolilor. Aici, în zonele rurale ale Asiei, care fusese martora ostenelii şi suferinţelor apostolilor şi unde învăţăturile lor fuseseră ţinute minte de cei ce vieţuiau acolo, care au ascultat predica lor şi le-a consemnat scrierile ca fiind inspirate de glasul lui Dumnezeu, aici găsim baptişti protestând împotriva fiecărei îndepărtări de la simplitatea şi spiritualitatea bisericilor apostolice. Aici aflăm de unde provin baptiştii.
Note de subsol:
[1] Neander, vol. I, pag. 352.
[2] Ut supra.
[3] Eusebius, I.s., cap. XIV.
[4] Neander, vol. I, pag. 518.
