Capitolul VIII – Secolul al X-lea – Baptiştii din Italia – Paulicienii
Puncte de reper în sălbăticie, stâlpi de foc în pustiul nopţii au fost aceşti trei eroi ai adevărului – Henry, Peter de Bruis şi Arnold de Brescia. Mosheim spune: „Baptiştii nu greşesc în întregime când îşi afirmă descendenţa din waldensieni, petrobrussieni şi alte secte vechi.”
Aceste „secte vechi”, aşa cum am văzut, au primit de la duşmanii lor apelative provenite de la numele oamenilor de vază care le-au reprezentat sau au pierit în propovăduirea cauzei lor, Adevărul, care mereu supără. Creştinismul ţinteşte nimicirea şi ruinarea a orice îi este opus, în spirit sau practică. O astfel de misiune a fost cea a apostolilor. Firavi şi puţini cum au fost, au luat asupră-le invadarea puternicelor teritorii stăpânite de rău. Ei nu au îngăduit vreun compromis; au cerut şi au dat cu aceeaşi măsură. Nu au precupeţit nimic, nu au lenevit şi au fost surzi la cuvântul „retragere”; însă chiar şi pe câmpul de luptă, ei „au luptat bărbăteşte războiul Domnului.”
Aceeaşi energie neostoită şi curaj i-au caracterizat pe purtătorii de drapel ai baptiştilor evului întunecat, cât şi pe cei care s-au strâns în jurul lor şi au fost denumiţi după dânşii. Astfel, „ereticii” de pe văile Piemontului şi Alpilor au fost denumiţi „arnoldişti”. Acel Arnold era baptist, la fel ca Peter de Bruis, aşa cum au arătat declaraţiile susţinătorilor botezului infantil. Prin urmare, cei care le erau adepţi şi se numărau cu miile, erau neîndoielnic, tot baptişti. De unde provin ei?
Vom pătrunde acum prin cel mai intens întuneric care s-a lăsat vreodată în istoria omenirii. Prin acea obscuritate mistică, imaginile apar răspândite în învelişurile pompei ecleziastice; iar personajele par romantice, precum creaţiile vreunei plăsmuiri. Putem oare, în mijlocul unei asemenea pâcle şi întuneric, să găsim urmele paşilor celor tăinuiţi întru Dumnezeu? Suntem pe drumul cel bun şi îl vom urma negreşit, cu fidelitate.
Am văzut deja că în sudul Franţei erau mii de baptişti, în secolele al zecelea şi al unsprezecelea.
„În regiunea Albegeois din provinciile sudice ale Franţei,” [spune clasicul Gibbon] „paulicienii erau cel mai bine înrădăcinaţi. În practică sau cel puţin în teorie, sacramentele paulicienilor tindeau să înlăture toate obiectele de închinare vizibile; iar cuvintele evangheliei erau, după gândirea lor, botezul şi împărtăşania credincioşilor.”1
Acum să aflăm de la Mosheim despre credinţa acelor paulicieni:
„Ei susţineau, în general, potrivit propriilor lor mărturisiri, că întreaga religie consta în studiul practic al pietăţii şi într-un comportament faptic conformat legilor divine; şi priveau toate modurile exterioare de închinare cu cel mai profund dispreţ. Preceptele lor particulare pot fi reduse la câteva idei importante: 1. respingeau botezul şi, în mod deosebit, botezul copiilor, ca ceremonie ce nu era în vreo privinţă esenţială mântuirii. 2. Respingeau sfintele taine ale Împărtăşaniei Domnului, pentru aceleaşi motive. 3. Negau că bisericile erau binecuvântate cu o mai mare sfinţenie decât casele şi locuinţele de rând sau că erau mai nimerite pentru închinare la Dumnezeu decât vreun alt loc. 4. Afirmau că altarele nu trebuiau considerate sub nici o formă altceva decât bucăţi de piatră şi, ca atare, nevrednice de vreo venerare sau apreciere. 5. Ei dezaprobau folosirea tămâii şi mirului în slujbele religioase de orice natură. 6. Priveau folosirea clopotelor în biserici ca pe o superstiţie intolerabilă. 7. Negau că instituţia episcopilor, prezbiterilor, diaconilor şi a altor ranguri ecleziastice era o instituţie divină şi mergeau până într-acolo încât să susţină că ungerea prelaţilor într-o biserică era inutilă complet. 8. Afirmau că riturile funerare erau un efect al lăcomiei preoţeşti şi că era indiferent dacă morţii ar fi îngropaţi în jurul bisericii sau pe vreun câmp. 9. Priveau pedepsirea voluntară, denumită penitenţă, atât de practicată în acest veac, ca fiind nefolositoare şi absurdă. 10. Ei au negat că păcatele sufletelor răposate ar putea fi, în vreo oarecare măsură, ispăşite prin ţinerea slujbelor, distribuirea pomenilor la sărmani sau vreo penitenţă indirectă; şi prin urmare, tratau doctrina purgatoriului ca pe o fabulă ridicolă. 11. Considerau [slujba catolică de] căsătoria ca o instituţie dăunătoare şi de osândă absurdă, fără deosebire, în toate privinţele conjugale. 12. Priveau cu un soi de veneraţie şi închinare la apostoli şi martiri, aşa cum se cuvine, dar excludeau din această speţă pe sfinţi, care nu suferiseră moartea pentru cauza lui Hristos şi ale căror trupuri, în viziunea lor, nu erau mai presus de orice alt corp omenesc. 13. Declarau folosirea muzicii instrumentale în biserică, precum şi a corurilor religioase, ca fiind superstiţioase şi nelegiuiri. 14. Ei negau că crucea pe care a suferit Hristos era, în vreo privinţă, mai sfântă decât orice altă bucată de lemn, iar în consecinţă, refuzau să ofere în faţa ei cel mai mic act de închinare religioasă. 15. Nu doar că refuzau orice fel de închinare la imaginile (icoanele) lui Hristos şi ale sfinţilor, dar le şi voiau înlăturate din biserici. 16. Erau uluiţi faţă de subordonarea şi distincţiile ierarhice stabilite în rândul clerului şi de diferitele grade de autoritate conferite membrilor trupului sacru al bisericii. Dacă ţinem seamă de stare de corupţie a religiei din această ţară, îndeosebi în privinţa superstiţiilor care erau generalizate în relaţie cu ceremoniile făcute, eficienţa penitenţei, sanctitatea bisericilor, moaştelor şi icoanelor, nu e de mirare că mulţi oameni cu bun simţ şi cucernicie, fugind de la o extremă la alta, au căzut pradă opiniei acestor mistici, care aveau printre câteva absurdităţi şi unele lucruri plauzibile, iar altele chiar foarte raţionale.”2
Să nu uităm însă că aceasta era o descriere făcută de amarnicul lor potrivnic şi chiar el a modificat-o, explicând:
„Cel de-al unsprezecelea articol este cu greu credibil, cel puţin aşa cum este aici exprimat. Este mai rezonabil de crezut că aceşti mistici nu condamnau absolut deloc căsătoria.”3
Fără îndoială este însă faptul că ei au negat, aşa cum fac toţi protestanţii, că mariajul era un sacrament şi, despuindu-l de toate ceremoniile fantomatice ale papalităţii, apreciau că este un contract civil între părţi, în frică de Dumnezeu şi potrivit Cuvântului Său. Refuzarea împărtăşaniei Cinei Domnului poate fi socotită în acelaşi fel. Refuzau să se închine la aşa ceva, sau să admită că vorbele rostite de preot preschimbă pâinea în sufletul, trupul şi dumnezeirea lui Hristos. Acest lucru era, desigur, blasfemie pentru clerul Romei. Ei însă erau baptişti. Erau predecesori ai petrobrussienilor şi arnoldiştilor. Şi puteau fi număraţi cu miile. Gibbon spune:
„Ei discutau liber cu străini şi localnici, iar opiniile lor erau propagate în linişte în Roma şi regatele de dincolo de Alpi. S-a descoperit curând că multe mii de catolici, de fiecare rang şi sex, îmbrăţişaseră erezia maniheistă.”
Vom trece acum Alpii, urmărind calea pe care au călătorit acei baptişti. În ţinutul tradiţional al Italiei, sub umbra teribilă a Vaticanului, au trăit în fiecare epocă oameni pe fruntea cărora fiara nu şi-a pus niciodată pecetea, oameni pe ale căror spirite a strălucit lumina adevărului, puternică şi pură precum minunatul cer de acolo. Istoricul Gibbon spune:
„În epoca frământată a cruciadelor, unele scânteieri de curiozitate şi raţiune s-au ivit în lumea apuseană. Erezia din Bulgaria, secta pauliciană, a fost succesiv transplantată în sufletul Italiei şi în cel al Franţei. Viziunile gnostice au fost unite prin simplitatea evangheliei şi duşmanii clerului împăcaţi prin pasiune cu conştiinţa lor, cu dorinţa de libertate, cu practicarea cucerniciei.”
Aceştia erau aceiaşi oameni al căror crez fusese redat de Mosheim, oamenii cărora le-a aparţinut Arnold din Brescia, oamenii denumiţi maniheişti, paulicieni, catharieni, paterini şi anabaptişti. În Italia erau ei cunoscuţi drept paterini. Ei spuneau că o Biserică Creştină ar trebui să fie constituită din persoane care practicau credinţă şi că ea nu ar avea puterea de a stabili canoanele sau convingerile generale. Iar Grigore, scriind împotriva lor, spune:
„Botezul pe care îl aprobă catolicii este condamnat de paterini – botezul copiilor – lucru care este condamnat de paterinii aceştia.”
Ei erau baptişti. Aveau cincisprezece asociaţii în Italia. Şi în ceea ce priveşte principiile, virtuţile şi vechimea lor, să îl lăsăm pe Gibbon să vorbească:
„Paulicienii condamnau cu sinceritate amintirea şi convingerile sectei maniheiste, plângându-se de nedreptatea pe care o atrăsese numele invidiat al adepţilor simpli ai lui Pavel şi Hristos. Lucrurile care fuseseră transformate în superstiţii apăreau în ochii paulicienilor în goliciunea şi forma lor adevărată. Din lanţul ecleziastic, multe zale fuseseră rupte de aceşti reformatori; şi împotriva inovaţiilor disciplinei şi doctrinei ei erau păziţi ferm de obişnuinţă şi aversiune, cât şi de tăcerea lui Pavel şi a evangheliştilor. Ei se ataşaseră cu deosebit devotament de scrierile şi caracterul lui Pavel, pe care l-au şi preacinstit. În Evanghelia şi Epistolele lui Pavel, Constantin a studiat credinţa primilor creştini; şi oricare ar fi sorţii de izbândă, un cititor protestant va aplauda spiritul cercetător. În practică sau măcar în teorie, paulicienii tindeau să creadă despre sacramente că ar trebui să fie înlăturate toate obiectele vizibile de închinare; iar cuvintele evangheliei erau, după gândirea lor, botezul şi împărtăşania credincioşilor. O credinţă atât de simplă şi spirituală nu era adaptată spiritului acelor timpuri; iar creştinul raţional era ofensat de încălcarea religiei lui de către paulicieni.”4
Mosheim spune:
„Este evident faptul că ei respingeau botezul copiilor. Nu erau acuzaţi de vreo greşeală în privinţa botezului.”
Dr. Allix spune:
„Ei, cu maniheiştii, erau anabaptişti, sau tăgăduitori ai botezului infantil, fiind supuşi prin urmare deseori reproşurilor în această privinţă.”
Iar Milner ne spune:
„Ei erau pur şi simplu scripturali în folosirea sacramentelor; erau ortodocşi în privinţa doctrinei Treimii; nu cunoşteau alt Mijlocitor decât pe Domnul Isus Hristos.”
Faptul că aceşti paulicieni sau paterini erau baptişti este, prin mărturiile reunite ale istoriei profane sau ecleziastice, dincolo de orice dubiu. Ei bine, de unde proveneau ei? Gibbon continuă:
„Pe la mijlocul secolului al optulea, Constantin, supranumit Copronimul de către închinătorii la icoane, făcuse o expediţie în Armenia, găsind în oraşele Melitene şi Theodosiopolis un mare număr de paulicieni, eretici înrudiţi cu dânsul. Ca o favoare în pedeapsă, el i-a strămutat de pe malurile Eufratului la Constantinopol şi în Tracia; şi, prin această emigrare, doctrina lor a fost introdusă şi difuzată în Europa. Dacă sectarii din metropolă au fost curând amestecaţi cu gloata promiscuă, cei din zonele rurale au prins rădăcină adâncă într-un sol străin. Paulicienii din Tracia au rezistat furtunilor persecuţiilor, au menţinut o corespondenţă secretă cu fraţii lor armeni şi au dat ajutor şi alinare predicatorilor lor, care au solicitat, nu fără succes, credinţa fragedă a bulgarilor.”
Acei oameni au fost strămutaţi de pe malurile Eufratului la Constantinopol. Sub stindardul bizantin, ei au fost apoi duşi la „Roma, Milano şi în regatele de dincolo de Alpi.” În mijlocul provinciilor din sudul Franţei, se regăseau şi în secolul al doisprezecelea, sub conducerea lui Henry şi a lui Peter de Bruis. Din sudul Franţei, ei au trecut în Anglia şi în alte părţi ale Europei, „unde au dăinuit până la Reformă,” spune Gibbon. Şi iată cum este ilustrat textul lui Mosheim:
„Înainte de ivirea lui Luther şi Calvin, ei stăteau ascunşi în aproape toate ţările Europei, oameni care au aderat cu tenacitate la principiile baptiştilor moderni.”
Şi astfel, din bezna Evului Mediu am găsit cărarea pe care au trecut martorii lui Hristos şi i-am regăsit pe cei care, cu ataşament neprecupeţit, au aderat la principiile noastre, au fost membri ai bisericilor noastre tocmai până în secolul al optulea, în ţinuturile lucrării şi suferinţei apostolice. Paulicienii, calomniaţi, alungaţi ca răufăcătorii, au stat ca o bornă de hotar în decursul timpului şi acea cărare însângerată o vom urma în următoarea noastră cercetare: De unde proveneau baptiştii?
Note de subsol:
[1] Gibbon, Declin şi decădere, vol. V, pag. 388.
[2] Mosheim, pag. 258, 259.
[3] Mosheim, pag. 258, 259.
[4] Gibbon, Ro. Hist., cap. 54.
