Capitolul V – Secolul al XIV-lea. Wickliffe şi adepţii lui Lollard
O stea s-a ivit în întunericul secolului al paisprezecelea, aruncând lumina ei peste Britania şi continentul Europei
Era un moment foarte întunecat al acelei nopţi lungi de opresiune papală. În acel întuneric şi linişte împietrită, de la Avon până la Tibru, un sunet s-a auzit din Lutterworth; o lumină din inima Britaniei. Un loc memorabil este acel târguşor, care încă mai are biserica cea veche, dărăpănată. Lângă acest târguşor şi-a pus Richard al III-lea armura pentru bătălia de pe câmpia Bosworth. Lângă acest loc a căzut Wolsey, iar odată cu el şi puterea papistaşilor în Anglia. Tot acolo este memorabilul loc numit Naseby, unde Cromwell şi libertatea au triumfat în faţa învinsului despot Charles.
Lutterworth! Asocierile se adună în jurul său mai puternice, prin influenţa lor, decât încleştările armatelor sau căderile regilor. Glasul singuratic care a venit de acolo, lumina care a strălucit din acel loc în secolul al paisprezecelea, sunt simţite şi văzute încă – trebuie să aibă ecou şi flacără de-a lungul timpului şi veşniciei. Era vocea şi lumina adevărului – adevăr care odată zămislit, este nemuritor. Lanţurile nu îl pot lega; timpul nu îl poate slăbi. Acest adevăr are o natură eternă; eternitatea îi este străjer.1 John De Wickliffe, rector de Lutterworth, a fost instrumentul ales pentru vestirea acelui adevăr, pe care l-a cărat ca pe o făclie prin văile cele lumeşti ale umbrelor morţii.
Pe malurile râului Tee, în Yorkshire, se năştea în 1324 John Wickliffe. Împreună cu Bradwordine, Occam, Dunn şi Scotus, stelele epocii, el a trecut spre vârsta bărbăţiei în Universitatea Oxford. A intrat în rândul clerului, căpătând cele mai înalte onoruri în „Biserică”. Dar, precum Luther, Cuvântul lui Dumnezeu a găsit intrare în sufletul lui, iar în supunere faţă de învăţătura acestuia, el a înlăturat din inima lui păienjenişul şi învelişurile greşelii care o încătuşau şi otrăveau. Apoi, pas cu pas, a luptat pentru a ieşi la lumină, până când, bizuindu-se pe Biblie şi doar pe Biblie, el a adoptat o poziţie sublimă şi sfidătoare. Printre preceptele pe care le-a pledat el, era acela al bisericii care constă doar din credincioşi – cei izbăviţi; acela al botezului ca „semn al harului dinainte primit” şi, în consecinţă, trebuia administrat doar acelora care au practicat pentru a fi primit „harul.”
Walsingham spune: „Era în anul 1371, atunci când Dunn şi Wickliffe au citit blestematele convingeri ale berengerienilor [sectă a adepţilor teologului francez Berengar din Tours, secolul al XI-lea, care se opunea doctrinei transsubstanţierii, nota trad.] una dintre acestea fiind, neîndoielnic, negarea botezului pruncilor.”2 Thomas Walden, care era familiar cu scrierile sale, l-a denumit „unul dintre cele şapte capete care s-au ivit din văgăună, căci el a negat botezarea pruncilor, acea erezie a lollarzilor [Lollard sau Loller era o poreclă dată oamenilor din mediul neacademic, îndeosebi adepţilor lui Wickliffe, oameni care erau îmboldiţi de traducerea Bibliei în engleză, nota trad.] cărora le şi era mare conducător.” Mai apoi, Wickliffe, în al unsprezecelea capitol al lucrării sale Trialogues, aşa cum îl citează Danvers, afirmă: „credincioşii sunt singurii supuşi ai botezurilor.”
În aderarea sa la Biblie, ca singură regulă de credinţă şi practică; în negarea harului sau iertării dobândite la botezare; în respingerea botezului pruncilor şi susţinerea celui creştin; şi în definirea limpede dată bisericii ca şi adunare a credincioşilor botezaţi – Wickliffe era baptist. Printre eroii şi martirii baptişti trebuie trecut şi numele lui. Ca unul dintre ei, el a fost ocărât şi insultat în timpul vieţii, iar apoi, la patruzeci de ani după moartea sa liniştită, ţărâna i-a fost tulburată de duşmanii adevărului.
Însă Wickliffe nu era singur. Mii de oameni erau în jurul lui, îl urmau. Înfieraţi, arşi şi alungaţi de vânătoarea de oameni, aceşti adepţi ai lui Wickliffe, aceşti baptişti – erau răzleţiţi prin toată Anglia. Sir William Newbury spune, în lucrarea sa „Istoria Angliei”: „Erau atât de numeroşi, precum boabele de nisip ale mării.”
Aici şi atunci îi găsim pe aceşti oameni, în toiul secolului al patrusprezecelea. De unde proveneau aceşti baptişti? Îşi aveau aceeaşi sorginte ca Wickliffe? Să fi iscat „luceafărul” Reformei apariţia baptiştilor, a căror fiinţă nu fusese în prealabil? Să vedem. Milner, în a sa lucrare „Istoria creştinismului”, spune:
„Termenul „Lollard” era fixat asupra celor care practicau într-o mai mare măsură actele de pietate şi devotament, decât restul omenirii. Dintre aceştia, Walter Reynard, un olandez, a fost prins şi ars la Koln. El este acela pe care deja l-am numit Reynard Lollard, cu legătură către waldensieni, şi de la care se presupune că adepţii lui Wickliffe şi-au luat denumirea de lollarzi.”
Faptul că aceşti lollarzi erau baptişti, este evident. Negarea botezului copiilor am văzut-o deja ca fiind considerată atunci „marea erezie a lollarzilor.” În lista martirilor olandezi există consemnat un anume L. Clifford, care a fost desemnat drept Lollard, a mărturisit şi s-a căit, dând de înţeles că se leapădă de botezul pruncilor. Iar Fox, în lucrarea sa „Martyrology”, a extras din registrul Episcopului de Hereford, una dintre acuzaţiile de care erau găsiţi vinovaţi lollarzii: „că credinţa trebuie să preceadă botezul.”
Dintre aceşti baptişti provenea şi William Sawtre, primul nume în acea ilustră înşiruire a martirilor care au murit pentru libertatea sufletului în Britania; şi curând mai apoi, în ceas de miez de noapte, o sută dintre aceşti huliţi creştini s-au adunat pentru a se închina la Dumnezeu în crângurile din St. Giles, lângă Londra, sperând ca ora şi pustietatea locului să îi scutească de a fi văzuţi şi molestaţi; au fost însă descoperiţi şi ucişi de către rege şi o suită a curtenilor lui.
Printre lollarzi ara un om ilustru, cu titlu nobiliar, avere şi curaj. Acesta era Sir John Oldcastle, Conte de Cobham. El a fost prins şi adus spre judecată înainte episcopilor. I-a întâmpinat pe aceştia şi acuzaţiile lor cu îndrăzneală neînfricată. A lăudat şi pledat cu nobleţe pentru doctrinele care i-au distins pe baptişti în fiecare epocă. Onoare şi avansare în rang i se promiteau dacă s-ar fi lepădat de ele; dizgraţie, infamie şi moarte, dacă menţinea poziţia avută. El a ales să se numere printre cei dispreţuiţi, oropsiţi, baptişti de rând; şi să înfrunte ruşinea şi suferinţa, în loc să abandoneze sau trădeze preceptele nemuritoare care i-au inspirat.
Credinţa încrustată, credinţa din inimă, strălucitoare, fără vreo umbră, în adâncurile fiinţei omului, relevând adevărul etern al lucrului în care se crede – credinţa sprijinită pe piatra pe care sminteala unui univers prăbuşit nu o poate mişca – acesta este sufletul cu eroism adevărat. Nu a existat vreodată un erou fără aşa ceva. Târât în mijlocul batjocorilor, la Tyburn, pentru a fi spânzurat de talie şi apoi ars, cu posesiunile confiscate, cu familia împovărată, cu numele defăimat ca fiind malefic, Sir John Oldcastle nu s-a plâns vreodată. Aceasta a fost izbânda pe care el a repurtat-o asupra lumii, tocmai credinţa lui. În timp ce murea, şi-a avertizat familia să urmeze nimic altceva în afară de Scriptură; s-a rugat pentru vrăjmaşii săi şi a exclamat: „Mor în triumf!”
Şi astfel el a primit coroana purtată de învingătorii cereşti. Mila sau regretul nu şi-au găsit locul în inimile ucigaşilor săi nelegiuiţi. „Era un anabaptist şi a meritat să moară ca un trădător”, a spus Parsons, clericul englez.3
„Nesatisfăcut cu moartea sa, clerul a îmboldit Parlamentul să emită statuturi noi împotriva lollarzilor.” [Spune Fox] „S-a legiuit, printre altele, că oricui va citi Scriptura în limba engleză, să i se ia pământurile, servitorii, bunurile şi viaţa, iar acel om să fie condamnat ca ereticii, să fie spânzurat pentru trădare împotriva regelui şi apoi ars pentru erezie împotriva lui Dumnezeu.”4
„De îndată ce acest act a intrat în vigoare, o persecuţie violentă s-a iscat împotriva lollarzilor.”5
Într-o veche istorie a baptiştilor galezi, sunt consemnate lucrările şi suferinţele unui mirean baptist inteligent, activ, care a trecut în Anglia din Ţara Galilor, în compania unui predicator. Numele lui este Walter Brute.6 Arestat şi adus înainte Episcopului de Hereford-shire, el şi-a încâlcit potrivnicii, prin cutezanţa şi dibăcia în Scriptură pe care le avea. În însemnările procesului său, scrise de Fox, există răspunsul lui scris către episcop:
„În numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, eu, Walter Brute, păcătos, mirean, soţ şi creştin, având sorgintea engleză, am fost acuzat de Episcopul de Hereford-shire că am comis greşeală în chestiuni de credinţă creştină, drept care mi se cere să dau un răspuns scris.
Dacă vreun om de orice rang sau din orice sectă, îmi va arăta că am greşit în scrierile sau vorbele mele, prin autoritatea sfintei Scripturi, sau a unui motiv probabil, eu voi primi bucuros acea informaţie a acelui om. Dar în privinţa vorbelor goale ale oricărui învăţător (cu excepţia lui Hristos, desigur), eu nu voi crede pe negândite, până ce acel om nu va fi capabil să îşi susţină vorbele prin adevărul trăit şi prin exemplul Cuvântului lui Dumnezeu.”
Astfel era tăgăduirea neînfricată a învăţăturilor episcopale şi bisericeşti, tăgăduire pe care baptiştii au cutezat să o arată cu secole înainte ca Luther să se nască şi care încă este caracteristica lor de căpătâi. Walter Brute a fost condamnat ca anabaptist.
Dar de ceilalţi zece mii de oameni care au suferit, dintre bieţii lollarzi, trebuie să trecem. La această oră încă există strălucitorul lor monument despre greutăţile îndurate pe malurile Tamisei – Turnul Lollards de la Lambert Pallace, Londra. Gândit drept un soi de palat pentru tortura lor, de către Episcopul de Canterbury, în anul 1414, încă stă acolo, martor al triumfului adevărului. El vorbeşte cu elocvenţă teribilă, dar profetică, despre viitorul baptiştilor.
Rămâne încă întrebarea – aceşti baptişti, lollarzi, adepţi ai lui Wickliffe – de unde proveneau ei? Să fi fost, oare, Wickliffe, părintele şi întemeietorul lor?
Trebuie însă reamintit că Wickliffe a fost denumit de către persecutorii lui „liderul lollarzilor.” Este evident faptul că mii dintre aceşti lollarzi l-au salutat ca pe un adevărat far călăuzitor, căruia Dumnezeu i-a dat lumină şi l-a trimis în mijlocul beznei. El le-a adoptat principiile şi a devenit unul de-al lor, este un lucru neîndoielnic. Însă de ce anume erau acei oameni porecliţi lollarzi? Aici Mosheim, cu care există o încuviinţare generală în rândul istoricilor, afirmă că „Walter, un olandez de o remarcabilă elocvenţă, faimos pentru scrierile lui, venit de la Mentz la Koln, a fost ars aici în 1322.”7 Fuller şi Perrin afirmă că el a venit în Anglia pe timpul domniei lui Edward al III-lea, „de la waldensieni, printre care fusese un mare pastor.” Faptul că numele acestui om era Walter Reynard este cât se poate de evident, iar „Lollard”, un termen peiorativ, i-a fost dat lui şi confraţilor săi pentru obiceiul lor de a cânta psalmi şi imnuri. Abbely spune că termenul este derivat din „loben”, „a lăuda” şi din „herr”, „Domn”. Însă, oricum ar fi, este fapt de netăgăduit că Walter Lollard, o lumină vie în bezna nopţii papale, după ce a trecut dintr-o ţară în alta, ridicându-şi glasul elocvent şi împrăştiind germenii adevărului peste câmpiile întâlnite, a ajuns şi în Anglia, pentru a aduna aici turma risipită a lui Hristos, iar apoi i-a insuflat viaţă şi tărie de martiriu, înainte ca John Wickliffe să se fi născut.
Este neîndoielnic faptul că acest Walter Lollard era baptist. El provenea din baptiştii waldensieni din Anglia, iar acolo a şi găsit baptişti, cei care ulterior aveau să fie denumiţi lollarzi. Iar aceşti baptişti englezi, care au întâmpinat bucuroşi sosirea acestui învăţător elocvent printre ei, pot fi regăsiţi la o dată chiar mai veche. Pe vremea când nobilii normanzi ai lui William Cuceritorul striveau spiritul, limba şi naţionalitatea englezilor; când o preoţie străină şi o limbă străină fuseseră impuse prin edicte crude asupra bieţilor saxoni – căci ei erau aceia care încă îndrăzneau să deţină ataşamentul lor nepieritor pentru adevărurile simple şi rânduielile creştinismului primitiv. În timpul domniilor lui William şi a fiului său, Rufus, saxonii erau supuşi insultelor şi persecuţiilor, fiind denunţaţi mereu de către episcopul papal importat, Lan francul, de Canterbury.8 Gasconia şi Guienne, domeniile ducelui de Normandia, erau ataşate Angliei, la vremea cuceririi. Interferenţele dintre acestea din urmă şi munţii Pirinei au devenit generale şi strânse. „În Gasconia, ereticii era la fel de numeroşi precum nisipurile mării” spune un bătrân călugăr şi istoric, Sir William Newbury. O comunitate a acestor baptişti se regăsea în Anglia secolului al zecelea, fiind astfel descrisă de Henry în a sa istorie a Marii Britanii, descrierea lui corespunzând cu cele ale lui Napier, Collier şi Lyttleton:
„O comunitate de vreo treizeci de bărbaţi şi femei a atras atenţia guvernului prin singularitatea practicilor şi convingerilor lor religioase. Ei au fost arestaţi şi aduşi în faţa Conciliului Clerical de la Oxford. Fiind interogaţi în privinţa religiei lor, învăţătorul lor, pe nume Gerard, un om învăţat, a spus în numele lor că ei sunt creştini şi cred în doctrinele apostolilor. După o anchetare ceva mai amănunţită, s-a găsit că ei negau câteva dintre doctrinele primite de biserică şi, refuzând să îşi abandoneze ereziile afurisite, au fost condamnaţi ca eretici incorigibili, fiind trimişi autorităţilor laice spre pedepsire. Regele (Henry al II-lea), instigat de cler, a poruncit ca acei oameni să fie înfieraţi cu fierul roşu pe frunte, biciuiţi pe străzile din Oxford, apoi cu hainele sfâşiate până la brâu, să fie goniţi pe câmpuri, fiindu-le interzis tuturor să le acorde adăpost sau ajutor de vreun fel, sub ameninţarea unor pedepse aspre. Această sentinţă crudă a fost executată cu mare rigoare şi, fiind toiul iernii, oamenii aceştia nefericiţi au fost încolţiţi de răceală şi înfometare.”
O consemnare ulterioară despre aceşti oameni şi tratamentul la care au fost supuşi este găsită în lista martirilor olandezi, „Oglinda Martirului”9 cum mai este ea numită; undeva pe la 1161, dându-se dovezi din belşug despre faptul că ei erau baptişti. Conducătorul lor a fost însemnat cu fierul roşu pe frunte şi bărbie, iar apoi, când au fost alungaţi sângerânzi şi dezbrăcaţi, în câmpurile hibernale pentru a muri, el şi-a înălţat glasul triumfător, cântând:
„Binecuvântaţi sunteţi când sunteţi urâţi,
Bătuţi şi prigoniţi” etc.
Dar nu au pierit cu toţii. Printre saxonii înfrânţi exista ură faţă de opresorii lor străini, regi şi preoţi, cât şi o compasiune pentru cei care aveau de suferit de pe urma cruzimii normande. Sămânţa aceasta a fost răspândită şi, o jumătate de secol mai târziu, Walter Lollard predica printre aceiaşi baptişti, waldensienii din Anglia.
Lollarzii, adepţii lui Wickliffe – pionierii Reformei care au suferit şi au luptat – i-am regăsit departe, în toiul întunericului Evului mediu, firavi, dar neînfricaţi; puţini, dar puternici; sărmani, dar tari – sublimi în suferinţele lor, triumfători în disperarea lor. Erau baptişti, fie că erau reprezentaţi de Wickliffe, de Lollard sau de Gerard. Nici puterea omenească, nici porţile iadului nu au putut izbândi asupra lor.
Însă de la lollarzi şi din Anglia, binecuvântată şi elevată de adevărurile preţuite de dânşii, să trecem mai departe în timp, marcând acest reper istoric ca bornă pe cărarea timpului.
Note de subsol:
[1] Bancroft.
[2] Neal, History of the Puritans (Istoria puritanilor).
[3] Dr. Thomas Fuller, Church History, (Istoria Bisericii), vol. II, pag. 488.
[4] Fox, Acts and Monuments (Fapte şi monumente).
[5] Ibidem, Book of Martyrs, (Cartea martirilor), pag. 224.
[6] „În timp ce Domnul rânduia pentru nepieritorul Wickliffe netezirea drumului către Anglia, El şi-a amintit de Ţara Galilor în mila Sa iubitoare. Pionierul acestei cauze a Reformei în Ţara Galilor a fost Walter Brute, nativ al acelui principat, care fusese la Oxford, unde îl cunoscuse pe Wickliffe şi formase o prietenie strânsă cu el, apoi încuviinţaseră amândoi despre reformarea bisericii. Există o veche zicală, cum că cine se aseamănă, se adună, lucru care a fost confirmat în cazul lui Brute. Reflectând la condiţia demnă de milă a confraţilor săi, care erau prigoniţi într-o negură de ignoranţă, inima i s-a umplut de compasiune. A părăsit universitatea, încărcat de principii, întărit de îndrăzneală şi înflăcărat de zelul colegului său; şi pe deplin determinat să reziste amăgirilor şi mârşăviilor bisericii seculare, el a ajuns în locurile natale, unde curând s-a distins.” Fox spune că Walter Brute „era eminent în învăţătură, talente, cunoştinţe, zel şi har.”
„El a sunat neînfricat goarna lui Dumnezeu peste tot ţinutul, până când, după câţiva ani, uriaşul templu al Antihristului a început să se surpe, iar adunătura de închinători ai săi să tremure pentru siguranţa lor. Cum armele lui erau adevărul şi virtutea, iar cauza sa era cauza lui Dumnezeu, victoria avea să-i fie sigură, iar el a devenit curând unealta de izbăvire a prăzii din ghearele celui puternic, de a salva mulţi captivi ascultători ai legii. Obiectivitatea sa a devenit cunoscută, iar lucrările sale de iubire apreciate, găsind un număr mare de prieteni printre cei din clasele de sus sau de jos. Se poate presupune că, traversând ţara pentru a predica adevărul şi pentru a căuta oile rătăcite ale casei lui Adam, bisericile instituţionalizate erau închise pentru el; deoarece aflăm că el propovăduia din casă în cas şi în locurile importante de întâlnire sau prin alte părţi, conducând închinarea la Dumnezeu cu cea mai mare simplitate. El susţinea că botezul nu este condiţie obligatorie pentru mântuire; şi că trebuia făcut pentru adulţi, în urma convertirii. Şi căuta frecvente ocazia de a protesta împotriva doctrinelor şi disciplinei Bisericii instituţionalizate. Zelul lui pentru adevăr şi expunerea papalităţii au atras rapid ostilitatea clerului, luându-şi asupra sa pizma fiilor Bisericii. Atât de mare era importanţa dată lui şi cauza pentru care pleda, atât de minunată reforma pe care avea de gând să o producă, încât toate încercările judecătoriilor ecleziastice şi ale mai-marilor legii civile de a-i zădărnici progresul erau în van şi ineficiente. În cele din urmă, i s-a adresat o petiţie lui Richard al II-lea, regele Angliei, rugată fiind maiestatea sa să intervină în numele Bisericii, întru acuzarea ereziarhului Walter Brute, ale cărui spuse pământul nu le putea răbda. Insolenţa, opresiunea şi pretenţiile clerului au devenit destul de intolerabile pentru lorzi şi oamenii de seamă, a căror gândire de oameni de vază nu suporta ca fii lui Levi să îi depăşească în autoritate sau splendoare. Mulţi dintre oamenii de seamă l-au lăudat pe Brute, dând şah astfel clerului care nu avea alte principii decât cele ale interesului personal şi pizmei; şi cu bucurie au acţionat la primul prilej de a-şi pedepsi aspru puternicii rivali. Pe lângă acestea, Reforma a predominat atât de vast în rândul tuturor rangurilor, încât unii dintre marii nobili au fost reformişti cucernici, iar alţii au fost împinşi să o facă sub forţa opiniei publice.
„În anul 1391, regele, dorind să arate o favoare Bisericii, a emis o scrisoare pentru nobilimea Ţării Galilor, în care îi îndemna imperios să îl asiste pe dr. John Trevnant, Episcop de Hereford, în prinderea şi pedepsirea lui Walter Brute şi a acoliţilor lui.” . Evans, Martyn’s Letter (Scrisoarea lui Martyn).
[7] Istoria, pag. 356.
[8] Fuller, Istoria Ecleziastică, vol. I.
[9] Această carte rară se află la Colegiul Iezuit din St. Louis.
