Capitolul IV – Secolul al XV-lea – Ţara Galilor, Boemia, Germania
Ţara Galilor
Valea Carleon este situată între Anglia şi partea muntoasă a Ţării Galilor, chiar la poalele munţilor. Timp de secole această zonă a fost un Piemont al Ţării Galilor. Alpii Galezi, Muntele Merthyn şi Tydfyl, trecătorile şi peşterile, au fost locuri de ascunziş pentru mieii lui Hristos. În valea aceasta, ca şi în alte locuri din Ţara Galilor, rânduielile lui Hristos fuseseră făcute tocmai din vremea apostolilor. De îndată ce Reforma a survenit în Anglia, răspândindu-se în Ţara Galilor, s-a deschis imediat şi comunicarea dintre adepţii ascunşi ai lui Hristos în fortăreţele naturale ale munţilor, cât şi pentru clerul instituţional trezit acum. Din cea din urmă categorie, trei oameni distinşi au adoptat sentimentele susţinute de acei eretici galezi, care pretindeau a fi urmaşi ai apostolilor. Numele lor erau Perry, Wroth şi Ebury. Aceştia au fost denumiţi, de atunci încolo, Reformatorii Baptişti, deoarece aparţineau Reformei şi se alăturaseră baptiştilor. Vom lăsa acum istoria baptiştilor galezi să prezinte faptele acestui caz:
„Nu este de mirare că Perry, Wroth şi Ebury, numiţi îndeobşte cei dintâi reformatori baptişti din Ţara Galilor, ar fi trebuit să aibă atât de mulţi adepţi deodată, dacă ţinem seamă de faptul că domeniul lucrării lor era Valea Carleon şi vecinătăţile ei. Deoarece erau oameni învăţaţi, aparţinând religiei stabilite prin lege, apoi în particular au părăsit religia instituţionalizată şi s-au alăturat sărmanilor baptişti, numele lor a ajuns să fie lăsat posterităţii, nu doar de către prietenii lor, ci şi de către duşmani, deoarece s-au făcut mai bine observaţi decât acei baptişti răzleţi de prin munţii principatului (Ţării Galilor). Dacă această denominaţie a existat în ţară din anul 63, şi încă atât de crunt persecutată, trebuie să fi fost, în timpurile despre care vorbim, ceva vârstnic. Însă oamenii care au părăsit instituţia papală au fost ţinta principală a furiei, îndeosebi pentru că oriunde se îndrepta această sectă erau vorbiţi de rău, dar şi recunoscuţi ca biserici baptiste. Valea Olchon, la rândul ei, este şi ea situată între munţi, aproape inaccesibili. Câte sute de ani a fost locuită ea de baptişti înainte de William Ebury, este imposibil de spus. Fapt indisputabil este acela că acolo erau deja baptişti, la momentul începerii Reformei; şi nici un om de pe pământ nu poate spune când anume s-a format biserica, cine a început să boteze aici, în acest mic Piemont. De unde veniseră aceşti baptişti? Se crede, în general, că erau cea mai veche biserică, cât de veche anume – nimeni nu poate spune. Ştim doar că, la separare, ei aveau un pastor pe nume Howell Vaughan, un soi destul de diferit de om faţă de Ebury, Wroth, Vavasor, Powell şi alţii, care proveneau din biserica instituţionalizată. Şi nu este deloc de mirare, căci ei erau în opoziţie cu Biserica Angliei şi probabil că duceau cu ei unele dintre lucrurile denaturate ale acesteia. Însă baptiştii munteni nu erau (protestanţi sau) opuşi ai bisericii instituţionalizate. Ştim că reformiştii erau o comunitate mixtă, însă Olcan nu a primit o astfel de practică.”1
Acestea sunt cele mai concluzive dovezi că William Tyndale, care a tradus Biblia în limba engleză, cât şi cele patru cărţi ale lui Moise în galeză, în 1536, era un baptist galez în acel ordin vădit, strict şi apostolic. El a trăit cea mai mare parte a vieţii în Gloucester, Anglia; însă Llewellyn Tyndale şi Hezekiah Tyndale erau membri ai Bisericii Baptiste din Abergavenny, sudul Ţării Galilor.2 Textul lui Mosheim este astfel pe deplin ilustrat de fapte. Baptiştii stăteau tăinuiţi în aproape toate ţările Europei, înainte de ivirea lui Calvin şi a lui Luther.
Boemia
O pădure adâncă, lungă pe trei sute de mile şi lată de două sute, era în zilele triumfului roman locuită de un trib de celţi, trib numit Boii, care fugise acolo pentru adăpost în faţa invaziei romane. De aici şi denumirea de Boemia, care cuprinde acum regiunile Sileziei şi Moraviei. La scurt timp după naşterea lui Hristos, Cezar descria Pădurea Hercinică astfel:
„Este o călătorie lungă de nouă zile. Începe la hotarele teritoriilor helvetilor, nemeţilor şi rauracilor (adică a zonelor Elveţiei, Basil şi Spires), ajungând de-a lungul Dunării până la graniţele cu dacii şi anarţii (adică Transilvania), întorcându-se de acolo de la râu spre stânga, ajungând către un număr de ţări neştiut. Nimeni nu va ajunge la capătul ei vreodată şi nu va şti întinderea ei exactă, deşi unii au călătorit peste şaizeci de zile prin ea.”
Aceasta era Pădurea Hercinică, Pădurea Neagră fiind pe atunci doar o parte a ei. Pavel ne spune că în adâncurile ei a propovăduit Evanghelia lui Hristos şi că triburile de acolo au fost vizitate de Titus.3 În această sălbăticie, erau baptişti înainte de apariţia lui Luther, ne spune Moishem. Mii de oameni dintre aceştia spuneau că se adăposteau acolo, în sălbăticie, de furia balaurului. Să fie oare adevărat? În anul 1519, cu şase ani înainte ca Luther să apară înainte Dietei de la Worms, o scrisoare i-a fost adresată lui Erasmus de Boemia, descriindu-i astfel pe aceşti oameni:
„Oamenii aceştia nu cred altceva despre papă, cardinali, episcopi şi alte soiuri de clerici decât că se poartă precum antihriştii. Ei îl numesc pe papă Fiara, uneori, iar alteori, desfrânata, cea pomenită în Apocalipsă. Proprii lor episcopi şi preoţi, se aleg dintre ei şi pentru ei, ignoranţi şi neînvăţaţi, cu soţii şi copii. Se salută unul pe altul cu frate şi soră. Nu au altă autoritate religioasă decât Scriptura, Vechiul şi Noul Testament. Îi dispreţuiesc pe toţi erudiţii, deopotrivă cei din vechime şi pe cei moderni, neluând aminte la doctrina lor. Preoţii lor, atunci când săvârşesc slujba (sau liturghia), o fac fără de veşminte preoţeşti; nu folosesc nici vreo rugăciune, nici nu fac chetă cu acest prilej, ci doar spun Rugăciunea Domnului, prin care consideră că sfinţesc pâinea care a fost dospită. Ei cred sau au puţine ori nimic dintre sfintele taine ale bisericii. Şi astfel se obişnuieşte în secta lor, ca fiecare să fie botezat din nou în apă obişnuită. Nu fac nici o binecuvântare cu sare sau cu apă; nici nu folosesc mir din untdelemn. Ei nu cred că există nimic divin în taina Euharistiei; doar că pâinea şi vinul sfinţie, prin unele semne oculte, înseamnă moartea lui Hristos; şi, ca atare, toţi cei care îngenunchează pentru ea sau venerează aşa ceva, sunt vinovaţi de idolatrie; că sfintele taine au fost rânduite de Hristos cu singurul scop de a ţine vie amintirea patimii sale, nu pentru a fi repetată şi ţinută de preoţi pentru ca oamenii să se holbeze la ea. Adică pentru Hristos Însuşi, care trebuie venerat şi la care trebuie să ne închinăm cu cinstirea de Latreia (termen grecesc, care subliniază forma de adorare lăuntrică, mai mult decât pe cea exterioară), care stă la dreapta lui Dumnezeu, aşa cum mărturiseşte Biserica Creştină în Crez. Rugăciunile către sfinţi, rugăciunile pentru morţi, ei le socotesc ca fiind zadarnice şi ridicole; aşijderea confesiunea către preot şi penitenţa dată de preot pentru păcate. Ajunurile şi zilele de post sunt, spun ei, o batjocură şi o mască a ipocriţilor.”
Fiecare cuvânt din această descriere îi indică pe baptişti. Două dintre aceste frăţii îl aşteptau pe Erasmus la Antwerp, pentru a-l saluta pentru declaraţiile lui răspicate privind adevărul. El a refuzat felicitările lor, reproşându-le faptul că ar fi anabaptişti.4 Luther şi reformiştii germani, salutaţi cu bucurie de aceşti oameni când au ieşit la lumină, s-au întors de la dânşii cu antipatie, iar ei s-au întors posomorâţi înapoi la ascunzişurile din adâncul pădurilor lor natale, pentru a le povesti confraţilor lor. „Ei ne sunt potrivnici din pricina numelui nostru – adică anabaptişti.”5 Oamenii aceştia au înţeles acuzaţia care le era adusă; ei se numeau pe sine baptişti. Însă ascunzişurile, preceptele şi numărul lor erau cunoscute. Rugăminţi, argumente sofiste şi ameninţări le-au fost adresate, în zadar însă, pentru a-i influenţa, perverti sau intimida. Ei s-au bizuit pe cuvântul lui Dumnezeu şi au fost fermi.
Distrugerea lor a fost plănuită şi executată cu brutalitate. S-o obţinut un edict de la împărat, pentru înlăturarea lor, iar protestanţii şi catolicii s-au alăturat pentru aplicarea lui. Cam patruzeci de mii de baptişti au fost proscrişi. Maiestatea sa, în edict, îşi exprimă uluirea faţă de numărul anabaptiştilor, cât şi oroarea faţă de principala lor greşeală, aceea de a nu se supune vreunei autorităţi omeneşti în privinţa religiei. Edictul a fost publicat cu doar trei săptămâni înainte de recoltă şi culesul viei, astfel încât aceşti bieţi oameni să nu poată să îşi valorifice munca. Pământurile le-au fost confiscate pentru împărat, iar ei au fost alungaţi şi împinşi spre cerşetorie. La trei săptămâni după proclamarea edictului, oricare dintre ei se va fi aflat între hotarele ţării urma să fie pedepsit cu moartea.6 Şi iată cum este descrisă această scenă:
„Era toamnă, aşteptarea şi mândria tuturor bărbaţilor cu familii. Raiul zâmbise la munca lor cinstită. Ogoarele le erau pline de porumb; iar soarele şi roua îmbunaseră fiecare clipă, pentru a da recoltei ultima lustruire. Ştiuleţii galbeni unduiau omagiu către stăpânii lor; iar vântul, şuierând printre tulpini şi strujenii roşietici, spunea în şoaptă Începeţi secerişul, recolta a sosit. Şi viţa lor de vie, încărcată, atârna printre cârcei, ca o pelerină deasupra ciorchinelor de struguri, aşa cum părinţii grijulii stau de veghe la odrasla lor dragă; însă toate au fost îngrădite de un edict imperial, iar moartea subită era prin preajmă. Fără a scoate vreun murmur care să rămână consemnat, în supunere solemnă şi tăcută faţă de puterea care guvernează universul şi face ca toate lucrurile să conlucreze laolaltă pentru binele creaţiilor Sale, oamenii aceia şi-au strâns bunurile şi au plecat. În câteva sute de căruţe şi-au pus copii nevinovaţi şi bolnavi, alăptaţi la sânul mamelor lor, iar părinţii lor slăbiţi au spus oricărui privitor că voiau doar o singură favoare, aceea a unui mormânt. Ajunşi la hotare, s-au răzleţit, unii spre Ungaria, alţii spre Transilvania, unii către Valahia, alţii către Polonia şi Saxonia – mai măreţi, mai curaţi în virtute decât Ferdinand, cu toate titlurile şi cinstirea lui.”
Vai mie! Ce pelerinaj trist a fost acela! Trist! Nu; a fost sublim. Şi când marşul triumfal la legiunilor cu stindarde, aureolate de victorii şi încununate de glorie, va fi fost dat uitării, amintirea acestor oameni, pelerinajul lor, lacrimile lor, liniştea lor sublimă şi încrezătoare, toate vor fi ţinute într-o nepieritoare aducere aminte. Baptiştii din Boemia, cei patruzeci de mii de oameni care au trimis mesageri să îi salute pe reformatorii germani în zorii Reformei; care au stat ascunşi în pădurile întunecate ale Dalmaţiei, „înainte de ivirea lui Calvin şi Luther.” De unde proveneau ei?
Germania
Luther, în lupta sa către lumină, a scris cu litere mari aceste cuvinte, la începutul carierei sale ca reformist:
„Termenul „botez” este grecesc, putând avea înţelesul de „afundare”, ca atunci când scufundăm ceva în întregime, fiind cu totul acoperit; şi deşi acest obicei este acum abandonat de mulţi, (căci ei nu scufundă copiii, ci doar toarnă puţină apă), ar trebui totuşi să îi scufunde în întregime, apoi să îi scoată imediat; etimologia cuvântului pare să ceară aşa ceva. Germanii denumesc botezul tauff, de la tieff, adâncime, semnificând faptul că a boteza înseamnă a afunda în adânc. Şi, într-adevăr, dacă ţinem seamă de menirea botezului, vom vedea că aceasta este cerinţa.”7
Apoi a mai spus:
„Dacă primţi sacramentele fără a avea credinţă, vă puneţi în mare dificultate, căci noi vom opune practicii voastre cuvintele lui Hristos: „Acela care crede şi se va boteza, se va mântui.”8
Nici nu este de mirare că din ascunzişurile lor au venit exilaţii, asupriţii, bieţii baptişti să îl salute ca pe un frate. Asta au făcut. Mosheim spune: „Spiritele epuizate ale acestor oameni, care au fost răzleţiţi prin multe ţări şi persecutaţi pretutindeni, au fost reînsufleţite când au aflat de ideile lui Luther. Atunci ei au vorbit cu deschidere şi eliberare.” Însă la câţiva ani după aceea, el a devenit duşmanul lor şi, nepunând la socoteală ceea ce spusese despre scufundare, i-a persecutat ca fiind rebotezători sau anabaptişti. Printre aceşti baptişti germani era un anume Munzer, la ale cărui eforturi nobile de a se rupe de sechelele sclaviei politice s-a răspuns cu atât de multe insulte şi minciuni. Însă Munzer era preot papistaş. El l-a urmat pe Luther în proiectele reformiste ale acestuia. D’Aubigne spune: „Thomas Munzer nu ducea lipsă de talent. Anumite scrieri mistice, pe care le citise în tinereţea sa, au dat o direcţie falsă gândurilor sale. Şi-a făcut prima apariţie la Zwickau; a părăsit Wittenbergul la întoarcerea lui Luther acolo; şi, nedorind să aibă un loc secundar în planul general, a devenit pastor în micul orăşel Alstadt.”9 El era pe atunci preot paroh reformist, dar abia după câţiva ani avea să fie cunoscut sau numit drept anabaptist. Astfel că înainte ca Munzer să se rupă de Roma şi să se alăture taberei politice angajate în Rebeliunea din Munster, Luther şi Erasmus, aidoma Papei, au denunţat şi persecutat mii de baptişti răsfiraţi pe cuprinsul Europei.
Putem vorbi despre Polonia; şi despre Elveţia putem vorbi, iar persecuţiile de acolo, la fel ca în aproape fiecare ţară a Europei.
Este oare susţinută afirmaţia istoricului, adept al botezului pruncilor? Să o repetăm: „Înaintea apariţiei lui Luther şi Calvin, existau ascunşi, în aproape toate ţările Europei, multe persoane care aderaseră nemijlocit la doctrinele anabaptiştilor.” Mii şi mii de oameni, pe povârnişurile munţilor, în mijlocul văilor adăpostite ale Alpilor, în pădurile adânci ale provinciei Iliric şi în vâlcelele ferite ale Angliei, erau baptişti. Făclia adevărului, care le lumina locurile de taină, dezvăluind întunecimea nopţii profunde care îi înconjura, pâlpâia neobservată în bojdeuca pustnicului şi, sub ochiul călăuzitor al lui Dumnezeu, îndrepta preoţii şi erudiţii către cuvântul Lui sfânt. Acea făclie, pe care acei baptişti au purtat-o fără preget şi pe care au dat-o din mână în mână de-a lungul potecii lor însângerate, a luminat lumea cu splendoarea care a izbucnit la Reformă! Iar aceasta a devenit o epocă, o piatră de hotar, în marşul martorilor lui Hristos. Dincolo de ea, înainte de ea, i-am regăsit pe aceşti martori, pe aceşti baptişti. Iar întrebarea survine din nou, de unde provin aceşti baptişti?
Note de subsol:
[1] „History Welsh Baptists” („Istoria baptiştilor galezi”), a lui Thomas. De asemenea, lucrarea omonimă a lui J. Dais, pag. 57.
[2] „History Welsh Baptists” de J. Dais, pag. 21.
[3] Romani 15:19,28; 2 Timotei 4:16.
[4] Adversarii nobis hunc titulum – adică Anabatistarum, Apud Lydium, din Cercetările lui Robinson, pag. 506.
[5] Răspunsul lui Erasmus se află în Camerarus de Ecel. Fratrum, pag. 525.
[6] Carafa, pag. 133, citat de Robinson în Cercetări.
[7] Luther, De Pedobaptism, pag. 75.
[8] Lucrările lui Luther, tomul VII.
[9] D’Aubigne, vol. III, pag. 548.
