Capitolul III – Secolul al XVI-lea – Reforma – Anglia
Un creştinism pur este întruparea glorioasă a libertăţii sufletului
Adaptat la nevoile spirituale şi aspiraţiile veşnice ale individului; întâlnindu-l pe acesta în întuneric, cu limpezimea descoperirii sale; întâlnindu-l cu slăbiciunea sa, prin puterea sa de transformare; întâlnindu-l pe om în deznădejde, cu consolare şi ca refugiu; venind în contact direct cu inima, lucind asupra ei pentru a arăta deplinul sens al păcătoşeniei şi răspunderii, insuflând în cele mai profunde adâncuri ale fiinţei răsuflarea vieţii şi speranţei – se ridică cu omul la comuniunea cu Veşnicul, la fel de responsabil şi liber întru închinarea la Dumnezeu, pe cât îngăduie instituţiile sau interferenţele omeneşti, ca şi când nimeni altcineva nu ar mai locui pământul, în afara sa. Creştinismul, necorupt, apasă asupra omului pentru relaţia personală a acestuia cu veşnicia, spunându-i „să lucreze pentru propria-i izbăvire” şi acest lucru face ca întreaga chestiune să fie între el şi Dumnezeul lui.
Astfel, vestirea creştinismului nu a fost către regi sau magistraţi; către o adunare de conducători sau o ierarhie de preoţi. Nu a ales o putere organizată drept oracol al său. Nu a aprobat vreo autoritate omenească în problemele spirituale. Reumple cu binecuvântări neţărmurite şi veşnice – cu tot ceea ce poate ridica şi înfrumuseţa o omenire decăzută; aruncând lumina adevărului peste ruina şi ispăşirea umană; dezvăluind viitorul şi desăvârşirea entităţii sale, aruncând străluciri mereu uimitoare peste grandoarea destinului său – creştinismul a fost şi este propriul său destăinuitor; propriul său oracol; asistând la focurile ridicătoare până la ceruri care ard pe altarul lui.
Trecând mai departe, fără vreo vorbă sau o privire de recunoaştere asupra rangurilor mărite de principi şi puteri, tronuri şi domnii, creştinismul îşi dezveleşte frumuseţea şi a şi-a şoptit mesajul de milostivire către cei nevoiaşi, dispreţuiţi, către săracii cucernici. A vizitat bojdeucile oamenilor, nu conclavurile de preoţi sau palatele regilor. De la crestele dealurilor, cu păstori, odele creştinismului s-au auzit mai întâi. În mijlocul sărăciei visătoare creştinismul şi-a găsit loc. Şi-a făcut auzit glasul pe străzi, pe câmpuri şi ogoare, în coliba pescarilor pe ţărmuri şi în locurile mari publice din oraşe. Netezind sau ignorând toate distincţiile artificiale, creştinismul plasează fiecare om pe o treaptă egală în faţa Creatorului lui – în aceeaşi măsură dependent, responsabil, prin urmare şi la fel de liber. Acesta este marele principiu conservator al societăţii omeneşti – libertatea sufletului, un principiu pe a cărui elemente creştinismul se concentrează şi pe care îl proclamă.
Unde, aşadar, să ne aşteptăm să fie respectat creştinismul, odată jefuit de formele sale pure, să mai ridice o frunte cu coroană de lauri şi să îşi ridice trofeele?
„Tu du-te unde a mai fost şi el, şi vezi
Strălucitorii paşi ai săi, dumnezeiţi
Şi simte răsuflări divine în văzduh
Ce-n glasuri mute spun că al Său duh a fost acolo.”
Adevărul înfloreşte acolo unde este libertate. Pe un câmp curat, luptând cu un singur braţ împotriva oştilor de greşeli şi păcate, victoria sa este asigurată.
Ei bine, când a înflorit acest adevăr cel mai mult? Să lăsăm răspunsul în seama unui inamic al baptiştilor:
„În vremuri de libertate generală, această opinie [a baptiştilor] a luat mare amploare.” (Wall, II, pag. 317).
Da, în vremuri de libertate generală a luat mare amploare; şi chiar sub răbufnirea cruntă şi tunetele feroce ale despotismului, deşi uneori ologită, nu a putut fi vreodată smulsă.
Un astfel de timp de libertate generală a fost epoca glorioasă cunoscută drept Reforma Protestantă. Întunericul nopţii învăluise de mult în beznă şi tiranie o lume adormită. Brusc, ca o goarnă a lui Dumnezeu, oamenii de pretutindeni s-au trezit şi au luptat pentru a răsturna povara care îi strivea. Simultan, în Germania, Franţa, Elveţia, Anglia, Spania – pe cuprinsul Europei, oameni puternici s-au ivit, pledând pentru adevăr şi libertate. Însă istoria Reformei este cunoscută. Rezultatele ei sunt peste tot în jurul nostru. Episcopatul protestant, precum şi acea ramură numită metodism, prezbiterianismul cu toate subdiviziunile sale, precum şi luteranismul – toate biserici reformate sau protestante, sunt rezultatul revoluţiei măreţe şi deşteptătoare. Au reformat şi Biserica Romei. În ea fuseseră botezaţi aceşti oameni, materialele ei le-au folosit în noua formare.
Şi aceşti reformatori chiar au fost măreţi – aceşti fondatori ai bisericilor protestante actuale. De la călugărul din Wittenberg, din văile Alpilor, de pe câmpiile Franţei, notele libertăţii sufletului au răsunat nemijlocit. Aceste note au fost auzite pe piscurile munţilor, în adâncurile pădurilor, de miile de oameni adăpostiţi în obscuritate anostă, care au ieşit în faţă la apelul însufleţitor şi şi-au spus baptişti. Aşa este? Să îi lăsăm pe potrivnicii lor să decidă. Mosheim spune astfel:
„Adevărata sorginte a acelei secte care şi-a însuşit denominaţia anabaptiştilor, prin felul în care au administrat ritul botezului către cei care veneau în comunitatea lor, derivaţi din menoniţi, de la acel om faimos căruia îi datorează până astăzi mult din înzestrarea lor actuală, această sorginte fiind ascunsă în adâncurile antichităţii, iar drept rezultat, dificil de ştiut cu certitudine. Această incertitudine nu va părea surprinzătoare când se ţine seamă de faptul că această sectă a pornit deodată în câteva ţări, în acelaşi moment, sub conducători diferiţi, cu aptitudini diferite şi intenţii diferite,chiar în perioada când primele dispute ale reformiştilor cu pontifii romani atrăgeau atenţia lumii, atrăgând toate condeiele cărturarilor într-o manieră în care să înfăţişeze toate celelalte lucruri şi incidente ca şi cum ar fi fost chestiuni neînsemnate.”
„[Anabaptiştii] nu doar că se considerau a fi descendenţii waldensienilor, care fuseseră atât de crunt oprimaţi şi persecutaţi de către căpeteniile despotice din Biserica Romei, ci pretindeau, mai mult, că sunt cea mai pură mlădiţă a cinstiţilor care au suferit, fiind în mod egal opuşi tuturor principiilor de rebeliune, pe de o parte, şi tuturor sugestiilor de fanatism, pe de altă parte.”
„Se poate observa,” continuă Mosheim, „că ei nu sunt pe de-a întregul greşiţi atunci când îşi pretind descendenţa din waldensieni, petrobrusieni şi alte secte antice, care îndeobşte sunt considerate ca martore ale adevărului, în vremuri de întuneric generalizat şi superstiţii. Înainte de apariţia lui Luther şi Calvin, ei au stat ascunşi la locul lor în aproape toate ţările Europei, îndeosebi în Boemia, Moravia, Elveţia şi Germania, fiind vorba de multe persoane care aderaseră cu tenacitate la doctrine, fiind adevărata sursă a trăsăturilor care se regăsesc în doctrina religioasă şi disciplina anabaptiştilor.”1
Aceste cuvinte ale unui istoric, adept al botezului infantil, ne sunt redate în întregime, cu toate ce lasă ele să se înţeleagă.
Baptiştii „au apărut deodată, în câteva ţări, în acelaşi moment în timp – chiar în perioada în care reformiştii au atras atenţia lumii.” Ei nu provin din aceşti reformişti, căci au început în acelaşi timp şi, potrivit lui Mosheim, „ei nu au fost mulţumiţi cu reforma propusă de Luther. Ei priveau acea reformă ca fiind sub sublimul opiniilor lor şi, în consecinţă, au căutat o reformare mai desăvârşită; sau, pentru a exprima mai adecvat căutarea lor vizionară, au propus întemeierea unei biserici adevărate, pe de-a întregul spirituală şi cu adevărat divină.”2
Ei nu au apărut odată cu Menno Simon, deoarece atunci când el a participat întâia oară la adunările anabaptiste, spune Mosheim, era preot papistaş; „şi abia în 1536 el a aruncat masca şi a îmbrăţişat deschis comunitatea lor.”
Ei nu au apărut nici din Roma. Nu primeau botezul de la preoţi, nici nu au încercat reformarea conducerii bisericii, forma cea coruptă.
De unde provin aceşti baptişti? Vorbele nedisimulate ale lui Mosheim, deja citate, răspund la această întrebare – „ei au stat ascunşi la locul lor în aproape toate ţările Europei, înainte de apariţia lui Luther şi Calvin.” Haideţi să ilustrăm această afirmaţie printr-o privire succintă asupra locurilor în care se aflau ei.
Anglia
În anul 1539, al treisprezecelea al domniei lui Henric al VIII-lea, a fost promulgat următorul decret:
„Acei care cad în greşeală, precum sacramentarienii, anabaptiştii, sau oricare alţii care vând cărţi cu astfel de convingeri în ele, odată aflaţi, vor fi găsiţi – atât cărţile cât şi cei care le au, şi vor fi găsiţi şi aduşi în faţa maiestăţii sale regale, sau a unui consiliu al său, pentru a fi pedepsiţi fără deosebire, chiar şi cu cea mai cruntă lege.”3
Acest lucru avea loc curând după ce legăturile care îl legau pe Henric de Roma fuseseră tăiate. Erau zorii reformei protestante în Anglia. Henric divorţase de Catharine, însurându-se cu Anne Boleyn. Efectele acestui conflict cu Roma i-au îmboldit pe baptişti să părăsească ascunzătorile şi, aşa cum spune Fox, vorbind de influenţa avută de Anne Boleyn asupra lui Henric, „aflăm că nu mai erau persecuţii sau suprimări în Biserica Angliei, poate doar în Registrele Londrei, unde se menţionează anumiţi anabaptişti, dintre care zece au fost condamnaţi la moarte în locuri diverse, la anul Domnului 1535; alţi zece s-au spăşit şi au fost iertaţi.”4
Aici, aşadar, au început baptiştii să iasă afară din ascunzişurile lor, la primii zori ai Reformei, atunci când Henric a rupt legăturile cu Papa, deoarece acesta nu i-ar fi acordat divorţul de Regina Catharine. Anul următor s-a convocat o adunare, iar unele probleme legate de divorţul regelui s-au dezbătut, camera inferioară a parlamentului prezentând camerei lorzilor o listă de erezii religioase care predominau în ţară, printre ele îndeosebi cea a anabaptiştilor. Printre acele chestiuni erau:
„1. Copiii trebuie să fie creştinaţi, deoarece sunt născuţi în păcatul originar, păcat de care trebuie să fie ispăşiţi, lucru care se poate face doar prin taina botezului.”
2. Acei copii sau oameni odată botezaţi, nu pot sau nu trebuie să mai fie botezaţi iar vreodată.
3. Să se caute a recunoaşte şi prinde pe toţi anabaptiştii, şi pe fiecare om cu păreri ce încuviinţează pe anabaptişti, pentru acele erezii dezgustătoare, şi să fie condamnaţi fără cruţare.”5
Adevărul, precum un foc arzând mistuitor pe altar, a trăit astfel tăcut în ascunzişuri, ori, aşa cum spunea persecutorul dr. Featly, care a scris împotriva baptiştilor în 1645, „dacă ar fi izbucnit în orice timpuri, ar fi fost iute dat deoparte. Dar mai târziu, această sectă a rebotezat sute de oameni, bărbaţi şi femei, laolaltă, la asfinţit, în pâraie şi unele braţe ale râului Tamisa.”6 Episcopul Burnett spune: „Ei se găseau în aproape fiecare oraş şi sat din Anglia. Durham afirmă, citat de către Wall, că „Erau încurajaţi şi creşterea lor mare se pune pe seama tolerării lor parţiale în problema religiei.”
Faptul afirmat de Mosheim este verificat astfel: baptiştii au stat ascunşi în aproape toate ţările Europei, înainte de apariţia lui Luther şi Calvin. Au stat în taină cu miile, în Anglia, ieşind la interval la primul sunet de libertate parţială.
De unde, atunci, provin baptiştii?
Note de subsol:
[1] Mosheim – Istoria anabaptiştilor, pag. 490-495.
[2] Mosheim – Istoria anabaptiştilor, pag. 492.
[3] Fox – Martiri, vol. II, pag. 440.
[4] Martirologia, pag. 56, Ediţia a II-a.
[5] Dr. Wall, vol. II, pag. 309.
[6] Ibidem Botezul infantil, Vol. II, pag. 356.
