Instrucţie pentru ignoranţi – Catehismul lui Bunyan (1675)
Î. (1) Câţi Dumnezei există?
R. Pentru Creştini există doar un Dumnezeu, Tatăl, din care fac parte toate lucrurile, la fel şi noi. 1 Co. viii. 6.
Î. (2) De ce Dumnezeul Creştinilor nu este şi Dumnezeul celor ce nu sunt Creştini?
R. El este creatorul şi salvatorul lor; însă ei nu l-au ales pe el să le fie Dumnezeu. Ac. xvii. 24. Ps. xxxvi. 6. Ju. x. 14.
Î. (3) Există atunci şi alţi Dumnezei înafară de cel al Creştinilor?
R. Nu există alt Dumnezeu adevărat decât EL; dar deoarece ei vor bunăvoinţa de care se bucură Creştinii, astfel nu l-au ales pe el, ci pe alţi zei ce le îndeplinesc poftele. in. viii. 44.
Î. (4) Care sunt zeii care îndeplinesc poftele oamenilor răi?
R. Diavolul, care este zeul acestei lumi; pântecele, acel zeu al lingăilor, beţivilor, ce sunt, în mare parte, zeii tinereţii. Job viii. 4. 2 Co. iv. 4. Phil. iii. 19. Ex. xxiii. 6. 1 Co. x. 7. 2 Ti. ii. 11. 1 in. v. 21.
Î. (5) Cine este un Creştin?
R. Cel ce este renăscut, o nouă făptură; cel ce şade la picioarele lui Isus pentru a-i asculta vorbele; cel ce are inima pură şi sfântă prin credinţă; ce este în Hristos. in. iii. 3,5,7. Ac. xi. 24. xv. 9; xxvi. 18. 2 Co. v. 17.
Î. (6) Cum faci diferenţa dintre Dumnezeul Creştinilor şi Dumnezeii celorlalţi oameni?
R. El este un Spirit. in. iv. 24.
Î. (7) Există şi alte spirite înafară de adevăratul Dumnezeu?
R. Da, există multe spirite. 1 in. iv. I.
Î. (8) Ce fel de spirite sunt ele?
R. Îngerii buni sunt spirite; îngerii răi sunt spirite; sufletele oamenilor sunt deasemenea spirite. He. i. 7, 14. 1 Ki. xxii. 21,22. Re. xvi. 13, 14. Ac. vii. 59. He. xii, 23.
Î. (9) Cum este atunci Dumnezeu diferenţiat de celelalte spirite?
R. Astfel: Nici un spirit nu este etern decât EL, nici un spirit nu este atotputernic decât EL, nici un spirit nu este de neînţeles şi de ne atins decât EL: EL este deasemenea milostiv, cel mai drept şi cel mai sfânt. De. xxxiii. 27. Ge. xvii. I. Ps. cxiv. 3. Mi. vii. 18. Job xxiv. 17. 1 Sa. ii. 2.
Î. (10) Este acest Dumnezeu, fiind spirit, cunoscut?
R. Da, prin lucrările sale de creaţie, prin înţelepciunea sa, prin judecăţile sale ce le-a executat şi prin cuvântul său.
Î. (11) Îl înţelegi prin lucrările sale de creaţie?
R. ‘Raiul declară slava lui Dumnezeu; iar cerul arată lucrarea sa.’ Ps. xix. 1. ‘Deoarece lucrurile invizibile ale sale sunt văzute bine încă de la crearea lumii, fiind înţelese prin lucrurile ce sunt făcute, chiar şi eterna sa putere şi divinitate.’ Ro. i. 20.
Î. (12) Îl proclamă şi aceste lucrări de înţelepciune?
R. Trebuie, întrucât prin înţelepciunea sa, toată creaţia este păstrată în armonie, iar asta în ciuda păcatului şi al diavolilor; deasemenea, dacă consideri că de la un înger la o vrabie, nimic nu cade la pământ fără înţelepciunea Tatălui nostru divin. Mat. x. 29.
Î. (13) Este cunoscut prin judecăţile sale?
R. ‘Domnul este cunoscut prin judecăţile sale pe care le-a executat; răul este oprit prin munca mâinilor sale.’ Ps. ix. 16.
Î. (14) Este cunoscut prin cuvântul său?
R. Da, în mod cert: deoarece prin acesta el şi-a arătat calităţile, decretele, promisiunile, cale sa de venerare, iar acum noi trebuie să-l binedispunem.
Î. (15) Din ce a făcut Dumnezeu lumea?
R. ‘Lucrurile ce se văd nu au fost făcute din lucrurile ce par.’ He. xi. 3.
Î. (16) Cât timp i-a luat să facă lumea?
R. ‘În şase zile, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, marea şi tot ce este în ele.’ Ex. xx. 11. ‘Iar în a şaptea zi, Dumnezeu a terminat munca ce a făcut-o.’ Ge. ii. 2.
Î. (17) Din ce l-a făcut Dumnezeu pe om?
R. ‘Dumnezeu l-a creat pe om din praful de pe jos, suflând asupra lui suflul vieţii; iar omeul a devenit un suflet viu.’ Ge. ii. 7.
Î. (18) De ce se spune că Dumnezeu a suflat asupra lui suflul vieţii; este sufletul omului de aceeaşi natură cu divinitatea?
R. Acest lucru nu învaţă că omul este de aceeaşi natură cu divinitatea, ci arată că nu este din acelaşi material ca şi corpul său, care este făcut din praf. Ge. xviii. 27.
Î. (19) Nu este sufletul atunci de aceeaşi natură cu divinitatea?
R. Nu, deoarece Dumnezeu nu poate păcătui, însă sufletul poate; Dumnezeu nu poate fi distrus în iad, însă sufletele păcătoşilor da. Eze. xviii. 4. Mat. x. 28.
Î. (20) Cum l-a făcut Dumnezeu pe om în ziua primei creaţii?
R. Dumnezeu l-a făcut pe om drept. Ec. vii. 29. ‘In the image of God created he him.’ Ge. I. 27.
Î. (21) L-a lăsat Dumnezeu pe om, după ce la creat, fără nici o regulă care să-l guverneze?
R. Nu: i-a dat o lege prin natura sa, şi i-a impus o învăţătură pozitivă, însă el a răspuns cu violenţă şi le-a încălcat pe amândouă. Ge. iii. 3, 6.
Î. (22) Care a fost răsplata acelei transgresiuni?
R. Moarte spirituală în ziua când a făcut-o, moarte temporară după, şi moarte veşnică mereu. Ge. ii. 17; iii. 19. Mat. xxv. 46.
Î. (23) Ce înseamnă să fi mort spiritual?
R. A fi respins de Dumnezeu, şi să trăieşti fără el pe lume prin ignoranţa ce există în om şi prin puterea păcatelor sale. Ep. iv. 18, 19.
Î. (24) Din ce cauză a apărut această respingere de la Dumnezeu?
R. Din cauza dragostei ce o au faţă de păcatele lor, prin refuzul de a veni la el, prin scuzele nefondate pentru păcatele lor şi prin ignorarea misterelor Evangheliei sale sfinte. Ep. ii. 2, 3, 11, 12; iv. 18, 19. Ro. i. 28.
Î. (25) Ce este moartea temporară?
R. A avea trupul şi sufletul separate în bucăţi, trupul întorcându-se în praful din care a fost făcut, iar sufletul la Dumnezeu, cel ce l-a dat. Ge. iii. 19. 1k. xii. 7.
Î. (26) Ce este moartea veşnică?
R. Ca trupul şi sufletul să fie separate pentru totdeauna de Dumnezeu, fiind aruncate în focul iadului. Lu. xiii. 27. Mar. ix. 43.
Î. (27) Ajung oamenii cu trupul şi sufletul în iad imediat după ce au murit?
R. Trupul aşteaptă în mormânt până la sunetul ultimei trompete; însă sufletul, dacă omul moare păcătos, ajunge din faţa lui Dumnezeu în iad, la fel ca într-o închisoare, să fie ţinut acolo până la ziua judecăţii. 1 Co. xv. 52. Is. xxiv. 22. Lu, xii. 20.
Î. (28) Noi venim pe lume drepţi la fel cum au fost şi primul nostru părinte?
R. Nu: el a venit pe lume fără păcate, fiind făcut astfel de către Dumnezeul cel Atotputernic, iar noi am venit pe lume păcătoşi, devenind astfel din pricina păcatului său.
Î. (29) Cum am apărut păcătoşi pe lume asta?
R. Noi suntem rodul unui lucru necurat, suntem spurcaţi prin formare, şi sunt prin natură copiii mâniei. Job xiv. 4. Ps. Ii. 5. Ep. ii. 3.
Î. (30) Poţi dovedi mai amănunţit acest lucru?
R. Da, se zice că: Printr-un singur om a venit păcatul, moartea, judecata şi condamnarea asupra tuturor oamenilor. Ro. v. 12-19.
Î. (31) Venim noi, astfel, păcătoşi pe lume?
R. Da, suntem păcătoşi încă din pântece, şi o luăm greşit încă de la naştere, spunând minciuni. Is. xlviii. 8. Ps. lviii. 3.
Î. (32) Dar cum a decăzut Adam cu noi, nu tot aşa s-a ridicat prin credinţă cu noi? deoarece el nu a avut descendenţi până când a avut promisiunea.
R. El a decăzut ca o persoană publică, însă a crezut în promisiune ca o singură persoană. Soarta lui Adam nu a salvat lumea, deşi păcatul lui Adam a răsturnat-o.
Î. (33) Dar nu zic unii că noi suntem păcătoşi prin imitare?
R. Da, ei singur fiind păcăliţi. Însă cuvântul lui Dumnezeu spune că noi suntem copiii mâniei prin natură, asta fiind, prin naştere şi generaţie.
Î. (34) Poţi aduce mai multe dovezi despre acest lucru?
R. Da: în ziua în care am fost născuţi, am fost stricaţi prin sânge, şi aruncaţi în ura propriei noastre persoane. Din nou, copiilor din vechime care s-au dedicat lui Dumnezeu, li s-a oferit un sacrificiu la vârsta de o lună, ce a fost înainte să fie păcătoţi prin imitaţie. Eze. xvi. 4-9. Nu. xviii. 14-16.
Î. (35) Poţi face ca asta să apară prin experienţă?
R. Da: primele lucruri ce înfloresc şi se depun în copii, îşi arată ignoranţa faţă de Dumnezeu, neascultarea părinţilor şi ura lor înăscută faţă de viaţa sfântă; înclinaţile lor duc la vanitate, în mod natural. De altfel copiii mici more, însă nu ar fi putut dacă nu ar fi fost socotiţi drept păcătoşi de către Dumnezeu; deoarece moartea este răsplata pentru păcat. Ro. vi. 23.
Î. (36) Ce este păcatul?
R. Este o transgresiune a legii. I Jn. iii. 4.
Î. (37) O transgresiune a cărei legi?
R. A legii naturii noastre şi a legii celor zece porunci, cum sunt ele scrise în Sfintele Scripturi. Ro. ii. 12-15. Ex. xx,
Î. (38) Când păcătuieşte cineva împotriva legii naturii?
R. Când faci orice îţi dictează conştiinţa, este o transgresiune împotriva lui Dumnezeu sau a omului. Ru. ii. 14, 15.
Î. (39) Când păcătuim împotriva legii aşa cum e ea scrisă în cele zece porunci?
R. Când faci orice ele interzic, deşi ignori asta. Ps. xix. 12.
Î. (40) Câte căi există de a păcătui împotriva acestei legi?
R. Trei: prin gânduri păcătoase, prin cuvinte păcătoase şi deasemenea prin acţiuni păcătoase. Ro. vii. 7; ii. 6. Mat. v. 28; xii. 37.
Î. (41) Ce se întâmplă dacă păcătuim doar împotriva uneia dintre cele zece porunci?
R. Oricine păstrează toată legea, însă păcătuieşte la un moment dat, este vinovat de toate; ‘Deoarece cel ce a spus, Să nu preacurveşti, a zis deasemenea, Să nu ucizi. Acum, dacă nu preacurveşti, însă ucizi, devii un transgresor al legii.’ Ja. ii. 10, 11.
Î. (42) Unde îi va pedepsi Dumnezeu pe păcătoşi pentru păcatele lor?
R. Atât în lumea aceasta cât şi în cea ce va veni. Ge. iii. 24; iv. 10-12. Job xxi. 30.
Î. (43) Cum sunt oamenii pedepsiţi pentru păcat, în această lume?
R. Multe căi precum boală, pierderi, supărări, dezamăgiri şi altele de genu; câteodată Dumnezeu îi lasă să se adâncească în proprile pofte, în orbirea minţii şi împietrirea inimii; şi câteodată în iluzii puternice făcându-i să creadă minciuni, astfel fiind blestemaţi. Le. xxvi. 15, 16. Am. iv. 7, 10. Ro. i, 24, 28. Ex. iv. 2!; ix. 12-14. Zep. i. 17. Ro. xi. 7, 8. 2 Th. ii. 11, 12.
Î. (44) Cum vor fi păcătoşii pedepsiţi în lumea ce va veni?
R. Printr-un vierme ce nu va muri niciodată şi un foc ce nu va fi niciodată stins. Mar. ix. 44.
Î. (45) Încotro vor merge păcătoşii pentru a-şi primi pedeapsa?
R. ‘Păcătoşii vor ajunge în iad, la fel şi toate naţiunile ce îl uită pe Dumnezeu.’ Ps. ix. 7.
Î. (46) Ce este iadul?
R. Este un loc şi un stat foarte înfricoşător. Lu, xiii. 28; svi. 28. Ac. i. 25.
Î. (47) De ce este numit loc?
R. Deoarece în iad toţi cei condamnaţi vor fi ca într-o închisoare, în lanţurile întunericului pentru totdeauna. Lu. xii. 5, 58; xvi. 26. Jude 6.
Î. (48) Ce fel de loc este iadul?
R. Este un lac de foc, întunecat şi fără fund, destul de mare ca să-i cuprindă pe toţi cei ce au murit. Mat. xxii. 13. Ro. xx. 1, 15. Is. xxx. 35. Pr. xxvii. 20.
Î. (49) La ce te referi când spui că este un stat înfricoşător?
R. Mă refer la faptul că sunt mulţi cei ce sunt aruncaţi aici pentru a fi chinuiţi în cel mai înfricoşător mod, să aibă spiritul umplut de mânie şi revoltare arzătoare. Ro. ii. 9. He. x. 26, 27.
Î. (50) În ce părţi vor fi ei chinuiţi în cel mai înfricoşător mod?
R. În trup şi suflet; deoarece focul iadului se va aprinde asupra amândurora cu o intensitate de neimaginat. Mat. x. 28. Lu, xvi. 24. Ja. v. 3.
Î. (51) Cât de mult vor rămâne ei în această condiţie?
R. ‘Acestea vor continua întru pedeapsă veşnică’ Mat. xxv. 46. ‘Iar fumul suferinţelor lor se va ridica pentru totdeauna, iar ei nu se vor odihni nici ziua, nici noaptea.’ Re. xiv. II. Deoarece ei ‘vor fi pedepsiţi prin pieire veşnică de lângă Dumnezeu şi de la slava puterii sale.’ 2 Th. i. 9.
Î. (52) Dar de ce nu pot păcătoşii să fie pedepsiţi astfel în această lume, pentru ca noi să vedem asta şi să o credem?
R. Dacă păcătoşii ar fi fost răsplătiţi prin pedeapsă în această lume, acest lucru ar fi stricat toată rânduiala făcută de Dumnezeu între oameni. Cine ar fi putut îndura aici să vadă focurile iadului, să audă urletele şi să vadă lacrimile, poate chiar a unor pesoane condamnate ce le sunt apropiate, ca de exemplu părinţi sau copii? Astfel cum Tophet din vechime a fost fără oraş şi la fel cum spânzurătorile sunt construite fără oraşe; astfel Hristos a poruncit ca cei ce sunt pedepsiţi prin aceste chinuri, să fie duşi departe: ‘Duceţi-l departe’, a spus el (afară din lumea aceasta) ‘şi aruncaţi-l în întunericul de afară’, şi lăsaţi-l să fie pedepsit acolo, ‘acolo va plânge el şi va scrâşni din dinţi.’ Mat. xxii. 13. În plus, credinţa nu trebuie avută după ce te uiţi la iad şi văzând osândiţii chinuiţi în faţa ochilor, ci prin ‘ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.’ Ro. x. 17. Pentru că cel ce nu-i va crede pe Moise şi pe profeţi, nu va fi convins de nimeni ce se va întoarce din morţi, dacă va veni cineva în flăcări şi îl va convinge. Lu. xvi. 27-3 1.
Î. (53) Există graduri de chinuri în iad?
R. Da, deoarece Dumnezeu îi răsplăteşte pe fiecare conform acţiunilor lor. ‘Cei ce sunt răi, nu vor fi în relaţii bune cu el, iar răsplata venită din mâinile sale va fi dată lor.’ Is. iii. 11.
Î. (54) Cine au mai multe şanse să fie pedepsiţi, oamenii sau copii?
R. Pedeapsa din iad nu vine asupra păcătoşilor confom vârstei, ci conform păcatului; aşadar fie că sunt oameni sau copii, cu cât mai mare păcatul, cu atât de mare este pedeapsa; ‘Deoarece nu există respect între persoane şi Dumnezeu’ Ro. ii. Il.
Î. (55) Cum faci diferenţa între păcate mari şi mici?
R. Prin natura lor, şi prin circumstanţele lor.
Î. (56) Cum adică prin natura lor?
R. Adică atunci când sunt foarte grosolane. 2 Ch. xxxiii. 2. Eze. xvi. 42.
Î. (57) Ce fel de păcate sunt cele mai mari?
R. Preacurvirea, adulterul, crima, hoţia, înjurătura, minciuna, lăcomia, vrăjitoria, răzvrătirea, ereziile sau orice altceva la fel ca ele. I Co. vi. 9, 10. Ep. v. .3-6. Ccl. iii. 5, 6. Ga. v. 19-21. Re. xxi. 8.
Î. (58) Ce se înţelege prin circumstanţele păcatului?
R. Mă refer la lumină, cunoaştere, predicare Cuvântului, cunoaşterea evlaviei, purdenţă, etc.
Î. (59) Vor altera aceste lucruri păcatul?
R. Aceste lucruri legate de păcătoşi, vor face păcatele mici să fie mari, păcatele mai mari decât păcatele mari ce sunt comise în cea mai grosolană ignoranţă.
Î. (60) Cum dovedeşti asta?
R. Sodom şi Gomorrah s-au bălăcit în toate sau aproape toate transgresiunile grosolane mai sus menţionate: da, se spunea că sunt păcătoşi din naştere, ei trăind în asemenea păcate ce nu pot fi rostite fără să te cutremuri, şi totuşi Dumnezeu jură că Israel, biserica sa, a făcut lucruri mai grave decât ei, Eze. xvi. 48. , iar Domnul Isus deasemenea susţine prin ameninţarea sa: ‘Vă spun vouă, că voi fi mai tolerant pentru ţara Sodomului în ziua judecăţii decât voi fi cu voi.’ Mat. xi. 24. Lu. x. 12.
Î. (61) A fost acesta motivul doar din cauză că au avut unele atitudini pe care Sodom nu le avea?
R. Da, după cum apare, dacă citiţi cele trei capitole menţionate mai sus.
Î. (62) Când păcătuiesc împotriva luminii şi înţelepciunii?
R. Când păcătuieşti împotriva conştiinţei, când păcătuieşti împotriva unei legi cunoscute a lui Dumnezeu, când păcătuieşti împotriva sfaturilor şi descurajarea prietenilor, atunci păcătuieşti împotriva luminii şi înţelepciunii. Ro. i. 32.
Î. (63) Când păcătuiesc împotriva predicării cuvântului?
R. Când refuzi să-i asculţi pe slujitorii lui Dumnezeu, sau ascultându-i, refuzi să urmezi doctrina lor binefăcătoare. 2 Ch. xxxvi. 16. Je. xxv. 4-7; xxxv.15.
Î. (64) Când mai păcătuiesc împotriva predicării Cuvântului?
R. Când iei în derâdere, urăşti sau respingi slujitorii; deasemenea când minţi şi te cerţi, sau primeşti asemenea minciuni şi certuri; atunci tu păcătuieşti deasemenea împotriva predicării cuvântului, atunci când îi persecuţi pe cei ce-l predică sau care în mod secret se bucură să le vadă folosite. 2 Ch. xxx. 1, 10. Ro. iii. 8. Je. xx. 10. 1 Th. ii. 15, 16.
Î. (65) Cum poate cunoaşterea divină să-mi mărească păcatul?
R. Atunci când păcătuieşti împotriva sfaturilor, avertizărilor sau convingerile lor; deasemenea atunci când vieţile şi conversaţiile lor sunt o mustrare pentru tine, şi totuşi păcătuieşti. Aşa au păcătuit Ishmael, Esau, fiii lui Eli, Absalom şi Judas, ei au avut companie bună, sfaturi bune şi o viaţă bună înaintea lor prin cunoştiinţă divină, însă tot au păcătuit împotriva tuturor, iar judecata lor a fost mai mare. Ishmael a fost în est Ge. xxi. 10. Esau era urât, Ge. iv. 30. Fiii lui Eli au murit subit, Mal. i. 2. 1 Sa. ii. 25, 34; iv. 11. Absalom şi Judas au fost amândoi spânzuraţi. 2 Sa. xviii. Mat. xxvii.
Î. (66) Sunt păcatele intensificate astfel, distinse de alţii printr-un nume special?
R. Da; sunt numite răzvrătire şi sunt comparate cu păcatul vrăjitoriei 1 Sa. xv. 23. sunt numite păcate intenţionate He. x. 26. sunt numite mărăcini şi ghimpi, iar cei ce le aduc înainte sub blestemaţi, sfârşitul lor fiind prin ardere. vi. 7, 8.
Î. (67) Există şi alt lucruri ce pot transforma un păcat minor într-unul major?
R. Da; ca şi atunci când păcătuieşti împotriva judecăţii lui Dumnezeu. Ca de exemplu, vezi judecata lui Dumnezeu cum coboară asupra transgresiunilor lor, iar tu continui sa le accepţi nedreptăţile; la fel ca atunci când păcătuieşti împotriva răbdării, suferinţei şi uitării lui Dumnezeu, aceste lucru făcând păcatele minor într-unele majore. Da. v. 21-24. Ro. ii. 4,5.
Î. (68) I-a pedepsit Dumnezeu vreodată pe copii pentru păcatele împotriva sa?
R. Da; când a venit potopul, el a înecat toţi copiii ce erau în lumea veche; el i-a ars deasemenea pe toţi copiii care erau în Sodom; iar deoarece la un moment dat copiii din Bethel l-au batjocorit pe profetul ce se închina lui Dumnezeu, Dumnezeu a aruncat asupra lor două ursoaice, ce i-a sfâşiat pe patruzeci şi doi dintre e. 2 Ki. ii. 23, 24.
Î. (69) Vai! Ce trebuie să facem noi, copiii?
R. Ori continuaţi cu păcatele voastre sau vă amintiţi de Creatorul vostru din zilele tinereţilor voastre, înainte de venirea zilelor rele. Ec. xii. 1.
Î. (70) De ce ne batjocoreşti, legându-ne să continuăm păcatele noastre? Ar trebui să te rogi ca Dumnezeu să ne salveze.
R. Nu vă batjocoresc, după cum a făcut omul înţelept; în afară de asta, mă rog pentru voi şi vă doresc salvarea.
Î. (71) Cum ne batjocoreşte omul înţelept?
R. Astfel, Bucură-te, O tinere, în tinereţea ta; şi lasă-ţi inima să se te bucure în zilele tinereţii tale, şi mergi pe calea inimii tale, şi în viziunea ochilor tăi: dar să nu uiţi că pentru toate aceste lucruri vei fi judecat de Dumnezeu. Ec. xi. 9.
Î. (72) Ce fel de batjocură este aceasta?
R. Una ce este amestecată cu o mare seriozitate; ca şi cum ar trebui să spună, Păcătoşilor, continuaţi-vă păcatele dacă aveţi curaj; trăiţi în vanităţile voastre, iar Dumnezeu va avea timp să vă judece pentru ele.
Î. (73) Nu e ca atunci când tatăl meu îmi porunceşte, şi mă bate dacă nu ascult?
R. Ba da; sau după cum spunea Joshua: “Dacă pare a fi rău servindu-l pe Dumnezeu, alege ziua când îl serveşti”, păcătuieşte pe propria răspundere. J05. xxiv. 15.
Î. (74) Nu este mai bine să-l servesc pe Dumnezeu?
R. Ba da; deoarece cei ce îl servesc pe diavol trebuie să fie unde este el, iar cei ce îl servesc pe Dumnezeu şi pe Hristos, trebuie să fie unde se află ei. Jn. xii. 26. Mat. xxv. 41.
Î. (75) Când trebuie să-l servesc pe Dumnezeu?
R. Chiar acum: “Aminteşte-ţi ACUM de Creatorul tău;” ACUM tu ai Evanghelia în faţa ta, ACUM inima ta este slabă şi va fi frântă în curând.
Î. (76) Însă dacă îmi urmez cale încă puţin, voi avea destul timp?
R. Asta nu ţi-o pot promite, deoarece sunt puţine morminte în curtea bisericii; şi cine poate spune altceva înafară de faptul că viaţa ta tânără va fi scurtă; sau dacă vei trăi, poate ziua ta de bunăvoinţă v-a putea fi la fel de scurtă ca vârsta lui Ishmael: citeşte deasemenea Pr. i. 24-26.
Î. (77) Însă dacă rămân puţin mai mult înainte să mă întoc, aş putea avea un drept mai mare de a-l servi pe Dumnezeu decât am acum, nu e aşa?
R. Dacă rămâi mai mult, vei avea mai multe păcate şi probabil drepturi mai puţine; deoarece cu cât e păcătosul de mare, cu atât şi prostia sa. Pr. i. 22.
Î. (78) Dacă îl slujesc pe Dumnezeu câteodată, şi păcatele mele altă dată, ce se întâmplă atunci?
R. Niciun om nu poate sluji doi stăpâni. ‘Tu nu îl poţi sluji pe Dumnezeu şi păcatele tale.’ Mat. vi 24., ‘Fiule, dă-mi inima ta.’ Pr. xxiii. 26. Deasemenea sufletul şi trupul tău sunt ale lui; însă omului cu două minţi îi este interzis să gândească că va primi ceva de la Dumnezeu. I Cor. vi. 20. Ja. i. 7, 8.
Î. (79) Există mulţi copii asemeni mie, ce-l slujesc pe Dumnezeu?
R. Nu mulţi; însă unii fac asta, Samuel l-a slujit în copilărie. 1 Sa. iii. 1. Când Josiah a fost tânăr, el a început să-l caute pe Dumnezeu asemeni tatălui său, David. 2. Ch xxxiv. 3. Cât de bine a primit Domul Isus asta, văzând copiii mici fugind către el, plângând, Hosannah Fiului lui David? Mat. xxi. 15, 16.
Î. (80) Atunci înseamnă că nu voi avea prea mulţi tovarăşi dacă încep să-l slujesc pe Dumnezeu de tânăr, nu-i aşa?
R. ‘Poarta este dreaptă, iar calea ce a dat viaţă este încurcată, puţini fiind cei ce o găsesc.’ Mat. vii. 14. Şi totuşi unii tovarăşi vor avea. Dacid s-a considerat un tovarăş al tuturor celor ce iubesc dovezile lui Dumnezeu. Ps. cxix. 63. Toţi cei divin, deşi bătrâni, vor fi tovarăşii tăi; iar tu îi vei avea pe unul sau mai mulţi îngeri din cer şi pe slujitori. Mat. xviii. 10.
Î. (81) Voi fi urât de ceilalţi copii dacă încep să-l slujesc pe Dumnezeu de pe acum, nu-i aşa?
R. Dacă copiii vor fi atât de nepoliticoşi încât să-i batjocorească pe profeţii şi slujitorii lui Dumnezeu, nu e nici o minune că te vor batjocori şi pe tine; însă merită să fi batjocorit şi să înduri asta de dragul căutării şi obţinerii Raiului. 2 Ki. ii. 23, 24.
Î. (82) Cum trebuie să-l slujesc pe Dumnezeu? Nu ştiu cum să-l venerez.
R. Adevăraţii admiratori îl venerează pe Dumnezeu prin spirit şi adevăr. Jn. iv. 24. Phi. iii. 3.
Î. (83) Ce se înţelege prin venerarea lui prin spirit?
R. A-l venera prin spiritul lui Dumnezeu şi prin al meu; asta înseamnă să îl venerezi prin propria inimă şi prin Spiritul lui Dumnezeu, printr-o ascultare sinceră cu voia lui. Ro. i. 9; vi. 17. Ps. ci. 1-3.
Î. (84) Ce se înţelege prin venerarea lui prin adevăr?
R. Să facem tot ce e posibil pentru a-l venera conform cuvântului său, deoarece cuvântul său este adevărul, şi să facem asta fără reţineri. He. viii. 5. Job. xvii. 17. Ps. xxvi. 6; cviii. 19, 20. Trebuie să dedici tot, astfel îl vei venera pe Dumnezeu cum se cuvine, atunci când în inimă şi viaţă mergi conform cuvântului său.
Î. (85) Cum trebuie să-l venerez cu spiritul şi inima?
R. Trebuie mai întâi să ştii de el. ‘Iar tu, Solomon fiul meu’ a spus David, ‘să-l cunoşti pe Dumnezeul tatălui tău şi să-l slujeşti cu inima curată.’ I Ch. xxviii. 9. Mai întâi trebuie să-l cunoşti şi pe urmă să-l slujeşti cu inima curată.
Î. (86) Este uşor să-l cunoşti cu adevărat pe Dumnezeu?
R. Nu; Trebuie să-ţi doreşti cunoaşterea şi să-ţi ridici vocea pentru înţelegere. ‘Dacă o consideri ca fiind argint şi o cauţi ca pe o comoară ascunsă; atunci tu vei înţelege frica de Dumnezeu şi vei găsi cunoaşterea lui Dumnezeu.’ Pr. ii. 4, 5.
Î. (87) De ce e atât de dificil să obţii adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu?
R. Din cauza mândriei şi ignoranţei ce zace în noi şi din cauza căilor noastre greşite. Ps. x. 4. Ep. iv. 18, 19. Tit. i. 16.
Î. (88) Însă nu toţi spun că îl cunosc pe Dumnezeu?
R. Ba da; însă aşa zisa lor cunoştiinţă despre el variază la fel de mult ca feţele şi complexităţile lor, unii crezând că este una, iar alţii cred alta.
Î. (89) Îmi vei arăta cum variază ei în părerile despre el?
R. Da; Unii cred că este un Dumnezeu fără milă, care nu va face mici rău, nici bine. Zep. i. 12. Unii cred că este un Dumnezeu ignorant şi orb, care nu ştie şi nici nu vede printre nori. Job. Xxii. 13. Unii îl consideră ca fiind un Dumnezeu nedemn de bucurie, din cauza pierderilor din lume. Job. Xxi. 9-15. Mai mult, unii cred că este asemănător lor, că are puţină ură faţă de păcat şi puţină dragoste faţă de sfinţenie, ca şi ei. Ps. 1. 21.
Î. (90) Există mai multe opinii false despre Dumnezeu?
R. Da; Există încă trei opinii false despre Dumnezeu: 1. Unii cred că el este doar milostiv şi deloc just, astfel ei pot trăi cum poftesc. Ro. iii. 8. 2. Alţii cred că este just şi deloc milostiv, astfel ei cred că ori dacă păcătuiesc sau nu, e la fel. Je. Ii. 25. 3. Alţii cred că este atât just cât şi milostiv, însă cred şi că justiţia sa este în aşa feş încât ei pot scăpa cu bine prin faptele lor şi se pot salva prin proprile puteri. Job. Xl. 14. contrar acestor scripturi. Ha. 1. 13. Is. Xiv. 21.
Î. (91) Cum pot eu ştii când deţin adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu?
R. Când cunoaşterea ta despre el şi sfintele Scripturi sun la fel.
Î. (92) Scripturile! Nu derivă din Scripturi toate opinile false despre el?
R. Nu, deloc; este adevărat, oamenii dau vina pe scripturi pentru greşelile lor, atunci când întradevăr acestea curg din inimile lor. Ep. Inv. 18.
Î. (93) Cum pot eu, dacă nu înţeleg Biblia sfântă, să continui fără cunoaşterea lui Dumnezeu?
R. Numele său este manifestat prin cuvântul său: Scripturile sunt cele ce îl atestă. Jn. Xvii. 6-8. v. 39. Eele sunt capabile să-l facă pe omul lui Dumnezeu, perfect în toate lucrurile şi înţelept în salvarea prin credinţa în Isus Hristos. 2. Ti. Iii. 15,16.
Î. (94) Ce poate să facă cineva care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, pentru a dpbândi cunoaşterea?
R. Lasă-l să-şi dedice inima Scripturilor. Pr. Xxii. 17; xxiii. 12. ‘Ca o lumină ce străluceşte în întuneric’, chiar şi lumea asta, ‘până în zori, şi când ziua răsare în inima sa.’ 2 Pe. i. 19,20.
Î. (95) Cum voi ştii când am găsit prin Scripturi adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu?
R. Atunci când ai găsit deasemenea adevărata cunoaştere despre tine însuţi. Is. Vi. 5. Job. Xlii. 5.
Î. (96) Ce înseamnă pentru mine a mî cunoaşte?
R. Te cunoşti pe tine atunci când eşti în ochii tăi doar un păcătos mizerabil, rău şi poluat; atunci când nimic din ce faci, nu-i face plăcere lui Dumnezeu. Job xlii. 5. Eze. xx. 43, 44. Ro. vii. 24.
Confesarea păcatului
Î. (97) Mi-ai arătat că trebuie să-l cunosc pe Dumnezeu dacă vreau să-l venerez. Acum te întreb, cum trebuie să-l venerez?
R. Prin confesare. Ne. Ix. 1-3.
Î. (98) Ce trebuie să confesez?
R. Trebuie să confesezi toate transgresiunile tale. Ps. Xxxii. 5.
Î. (99) A fost aceasta calea divinităţii şi în străvechime?
R. Da; Nehemiah şi-a confesat păcatele. Ne. i. 6. David şi-a confesat păcatele. Ps. Xxxii. 5. Daniel şi-a confesat păcatele. Da. Ix. 4. Iar cei ce au fost botezaţi de Ioan în Iordan, şi-au confesat păcatele. Mat. in.
Î. (100) Ce păcate trebuie să confesez lui Dumnezeu?
R. Toate păcatele: deoarece Cel ce îţi ascunde păcatele nu prosperă, însă cel ce le confesează şi le uită va avea parte de milă. Pr. Xxviii. 13. 1.Jn. i. 9.
Î. (101) Ce fac dacă nu ştiu şi nici nu-mi amintesc păcatele?
R. Trebuie să cauţi şi să încerci căile Sfântului Duh al lui Dumnezeu. La. iii. 40. Ps. Lxxvii. 6.
Î. (102) Ce se întâmplă dacă nu caut aceste păcate?
R. Dacă tu nu le cauţi, atunci o va face Dumnezeu; dacă nu le cauţi şi nu le confesezi, Dumnezeu le va căuta şi te va acuza de ele, şi te va rupe în bucăţi din cauza lor. Ps. 1. 21,22.
Î. (103) Unde trebuie să încep pentru a-mi confesa păcatele?
R. Acolo unde a început Dumnezeu să ţi le arate. Observă atunci, acolo unde Dumnezeu a început pedeapsa pentru păcat şi acolo să începi cu confesarea păcatelor. Astfel a început David să se confeseze, astfel a început Daniel să se confeseze. 2 Sa. Xii. 7-14. Da. Ix. 3-9.
Î. (104) Ce trebuie să fac atunci când Dumnezeu mi-a arătat păcatul meu, pentru a face confesarea potrivită?
R. Trebuie să urmezi acea condamnare până când te va duce la originea şi fântâna păcatului, care este propria ta inimă. 1 Ki. viii. 33. Ps. iv. 5.
Î. (105) Este inima mea fântâna şi originea păcatului?
R. Da; deoarece din înăuntru, înafara inimii oamenilor, reies gândurile rele, adulterele, crimele, tâlhăriile, răutatea, înşelăciunea, ochiul rău, blasfemia, mândria, prostia. Toate aceste lucruri rele vin dinăuntru, pângărindu-l pe om. Mar. Vii. 21,23.
Î. (106) Când un om vede asta, ce va crede el despre sine?
R. Atunci nu doar va crede, ci şi va conclude, că este un lucru murdar, că inima sa l-a păcălit, că este disperat şi rău, că nu poate fi crezut sub nici o formă, că fiecare imaginaţie şi gând al inimii sale este rău. Is. lxiv. 6. Pr. xxviii. 26. Ge. vi. 5.
Î. (107) Mi-ai dat o descriere foarte rea a inimii, însă cum pot ştii dacă este după cum spui tu?
R. După text şi experienţă.
Î. (108) La ce te referi prin experienţă?
R. Păstrează-ţi ochii asupra inimii tale şi deasemenea asupra cuvântului lui Dumnezeu, şi vei vedea cu ochii tăi disperarea răului ce zace în inima ta, deoarece trebuie să ştii păcatul prin lege, că vei face un lucru, iar inima ta altul. Ro. vii. 7-10.
Î. (109) Pot astfel să-mi cunosc inima?
R. Da, o parte din ea, în special carnalitatea din mintea ta. Deoarece mintea trupească este duşmanul lui Dumnezeu; deoarece nu este conform legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate fi. Ro. viii. 7.
Î. (110) Poţi particulariza câteva lucruri în care răutatea inimii umane se arată?
R. Da; prin râvnirea secretă după păcat, deşi Cuvântul o interzice; prin indiferenţa faţă de salvare; prin uitarea datoriilor sfinte; prin uitarea lui Dumnezeu; prin ambiţia de a fi mai bun decât este; prin plăcerea de a păcătui fără a fi văzut de ceilalţi; prin întărirea împotriva ameninţărilor şi judecăţiilor lui Dumnezeu; prin înclinările disperate spre necredinţă, ateism şi altele ca ele. Pr. i. 24-26. Is. xliii. 22. Mal. i. 11, 13. Ju. iii. 7. Je. ii. 32. Ps. cvi. 21. Ho. ii. 13. Pr. xxx. 20. Je. ii. 25. Ro. i. 32; ii. 5. Zep. i. 11-13.
Î. (111) Poate fi făcut şi altceva pentru a obţine o confesare dreaptă a păcatului?
R. Da; Lasă condamnarea să se scufunde adânc în inimă, deoarece Dumnezeu vede mai multă răutate în tine decât poţi tu vedea. Dacă inima noastră ne condamnă, Dumnezeu este mai mare decât inima, el ştie toate lucrurile. I Jn. iii. 20.
Î. (112) Mai trebuie şi altceva făcut pentru o confesiune dreaptă a păcatului?
R. Da; În confesiile tale trebuie să amplifici şi să agravezi păcatul tău prin orice circumstanţe.
Î. (113) Cum pot face asta?
R. Prin luarea în considerare a păcatului pe care l-ai făcut împotriva luminii şi milei, împotriva răbdării şi interzicerii; deasemenea împotriva a câtor dintre proprile tale jurăminte, promisiuni şi angajamente ai păcătuit: aceste lucruri agravează păcatul. Ezr. Ix. 10-14.
Î. (114) De ce trebuie să-mi confesez păcatele lui Dumnezeu, dacă acesta le ştie deja?
R. O confesiune a păcatului este necesară din mai multe motive.
Î. (115) Îmi arăţi unele dintre aceste motive?
R. Da; unul este printr-o sinceră şi pură confesare a păcatului prin acceptarea lui Dumnezeu ca fiind Domnul tău Suveran şi că el are dreptul de a impune legi asupra ta. Ex. xx.
Î. (116) Poţi să-mi arăţi şi alt motiv?
R. Da; prin confesarea păcatului tău, accepţi judecata lui dreaptă ce este împotriva lui. Ps. ii. 3, 4.
Î. (117) Poţi să-mi arăţi şi alt motiv?
R. Da; prin confesarea păcatului, arăţi cât de puţin meriţi mila lui Dumnezeu.
Î. (118) Mai ai şi alt motiv ca eu să-mi confesez păcatele?
R. Da; Dacă faci asta, arăţi dacă inima ta iubeşte sau urăşte asta. Cel ce confesează păcatul său din inimă, este ca cel care a fost hoţ sau trădător în casa sa, este adus înainte pentru a fi pedepsit; însă cel ce uită să se confeseze este ca cel ce ascunde un hoţ sau un trădător de legile şi pacea Domnului nostru.
Î. (119) Mai dă-mi un motiv de ce trebuie să-mi confesez păcatele lui Dumnezeu.
R. Cel ce îşi confesează păcatul, se aruncă la picioarele milei lui Dumnezeu, condamnându-se şi aruncând la o parte dreptatea sa, astfel dovedind că nu poţi sta drept în faţa lui Dumnezeu, ci prin dreptatea altuia; este decizia lui Dumnezeu dacă sufletul tău va fi salvat. Ps. Ii. 1-3. 1 in. i. 9. Phi. iii. 6-8.
Î. (120) În ce stare trebuie să fie inima mea atunci când imi confesez păcatele?
R. Fă-o din inimă şi cât poţi de bine. Dacă te prefaci în asta, este abominabil; Dacă o faci cu jumătate de măsură este răutate; a o face fără înţelesul păcatului nu poate fi acceptabil. Şi a-l confesa cu gura şi a-l iubi cu inima este o minciună la adresa lui Dumnezeu şi o provocare la adresa slavei sale.
Î. (121) La ce te referi prin a te preface în această lucrare?
R. Atunci când oamenii se confesează şi nu ştiu ce înseamnă; sau dacă cred că ştiu, nu o conclud la fel de grav pe cât este; sau atunci când oamenii cer iertare de la Dumnezeum însă nu văd nevoia lor de iertare; acest om trebuie să fie cercetat amănunţit.
Î. (122) La ce te referi prin a face cu jumătăţi de măsură?
R. Atunci când oamenii se confesează, dar nu de tot ce trebuie; sau dacă se confesează de tot, dar vor să reducă efectul. Pr. xxviii. 13. Job. xxxi. 33. Sau când prin confesia lor, se întorc la Dumnezeu nu doar faţă de toate păcatele, ci de la un păcat la altul. Ja. iii. 12. Ei s-au întors, însă nu la cel mai înalt, nici unul neexaltându-l. He. vii. 16.
Î. (123) Ce înseamnă a confesa păcatul fără a ştii păcatul?
R. Să o faci din obicei sau tradiţie, atunci când nu există nicio vină asupra conştiinţei, acest lucru fiind inacceptabil.
Î. (124) Ce înseamnă a confesa cu gura şi a iubi cu inima?
R. Atunci când oamenii condamnă cu gura, dar refuză să îi dea drumul; Job. xx. 12, 13. Je. viii. 5. atunci când cu gura lor arată multă dragoste, dar inima lor râvneşte la păcat. Eze. xxxiii. 31.
Î. (125) Te întreb în ce stare a inimii trebuie să fiu eu, în confesiunea mea?
R. Ţi-am arătat cum nu trebuie să fi. Acum îţi voi arătat în ce stare a inimii vei fi în confesiunea ta a păcatului. Munceşte prin orice mijloace pentru a simţi răul ce se află în păcat.
Î. (126) Ce rău este în păcat?
R. Niciun om cu limba sa nu poate exprima ce poate simţi inima în legătură cu răul păcatului; însă acest lucru ştiut, îl dezonorează pe Dumnezeu. Ro. ii. 23. Îi provoacă mânia. Ep. v. 5, 6. Condamnă sufletul. 2 Th. ii. 12.
Î. (127) Ce altceva mă sfătuieşti să fac în această mare lucrare?
R. Când confesăm păcatul, lacrimile, remuşcarea şi inima frântă ne cuprind. Je. 1. 4. Is. xxii. 12. Ps. Ii. 17. Je. xxxi. 19.
Î. (128) Ce altceva păţesc prin confesiunea păcatului?
R. Detestarea păcatului, cu oftări reale, ce exprimă că îl respingi din inimă. Job. xlii. 6. Eze. ix. 4. Je. xxxi. 9.
Î. (129) Este aici tot?
R. Nu; Tremură la cuvântul lui Dumnezeu; tremură la fiecare judecată, altfel te va cuprinde; tremură la fiecare promisiune, dacă nu vrei să o încalci; deoarece Dumnezeu spune: La acest om mă voi uita, chiar dacă este sărac şi slab cu duhul şi va tremura la cuvântul meu. Is. lxvi. 2. He. iv. 1, 2.
Î. (130) Ce se întâmplă dacă nu pot confesa păcatul?
R. Ţine cont de tăria inimii tale, stai aproape de cele mai bune predici, aminteşte-ţi că atârni deasupra iadului, prin firul slab al vieţii. Şi să ştii că Dumnezeu consideră un mare rău să nu-ţi pară rău de păcat. Is. lxiii. 17. Je. vi. 15; viii. 12.
Î. (131) Nu există nicio mulţumire către Dumnezeu prin confesiuni?
R. Ba da. Mulţumeşte-i că ţi-a dat timp ca să înţelegi păcatele tale; tu ai fi putut fi acum în iad: mulţumeşte-I deasemenea că te-a ascultat până acum şi că va avea milă după cum a promis. Je. xxi. 18-20.
Din credinţă în Hristos
Î. (132) Mă bucur că m-ai instruit despre această parte a venerării lui Dumnezeu. Spune-mi deasemenea cum pot să-l mai venerez?
R. Trebuie să crezi în cuvântul său.
Î. (133) Înseamnă asta a-l venera pe Dumnezeu?
R. Da; După cum numesc ei erezia, astfel îl voi venera şi eu pe Dumnezeul părinţilor mei, crezând toate lucrurile ce sunt scrise în lege şi în profeţii. Ac. xxiv. 14.
Î. (134) De ce credinţa este socotită drept o parte din venerarea lui Dumnezeu?
R. Deoarece fără credinţă este imposibil să-l satisfaci. He. xi. 6.
Î. (135) De ce nu e posibil să-l satisfaci şi fără credinţă?
R. Deoarece în orice venerare adevărată, un om trebuie să creadă că Dumnezeu este şi că-i răsplăteşte pe cei ce-l caută. Deasemenea cel ce îl venerează pe Dumnezeu, trebuie să creadă cuvântul său, altfel el nu poate să aibă frică, ci va profana într-o manieră superstiţioasă: Oricine nu are credinţă, păcătuieşte. Ro. xiv. 23.
Î. (136) Dar nu toată lumea crede cum ai spus tu?
R. Cel ce este născut din carne este carne: şi cel ce este născut din Spirit este Spirit. in. iii. 6. Şi din nou, copiii din carne nu sunt copiii lui Dumnezeu: ci copiii promisiunii sunt aleşi pentru sămânţă. Ro. ix. 8.
Î. (137) La ce te referi prin asta?
R. Tu trebuie să te naşti de două ori înainte să crezi cu adevărat o dată. Jn.
Î. (138) Poţi dovedi asta?
R. Deoarece a crede este un act creştin, şi niciunul nu e creştin adevărat decât cei ce sunt născuţi din nou. Şi mă refer la credinţă, credinţa în salvare.
Î. (139) Poţi dovedi asta?
R. Da. Cei ce cred în numele lui Hristos sunt cei născuţi nu din sânge, nici din dorinţa cărnii, nici din voinţa umană, ci din Dumnezeu. Jn. i. 13.
Î. (140) Ce este credinţa?
R. Este un act al unui suflet curat, ce are parte de mila lui Dumnezeu prin Hristos. Ac. xv. 11.
Î. (141) De ce îl numeşti un act al unui suflet curat?
R. Deoarece minţile lor sunt în aşa fel prin puterea Sfântului Duh. Ro. xv. 13.
Î. (142) Dacă un păcătos ca mine ar fi salvat de mânia ce va veni, cum trebuie eu să cred?
R. Prima întrebare ar trebui să fie: în cine să cred? Jn. ix. 35, 36.
Î. (143) În cine trebuie să cred?
R. În Domnul Isus Hristos. Ac. xvi. 31.
Î. (144) Cine este Isus Hristos ca să cred în el?
R. Este unicul fiu al lui Dumnezeu. Jn. iii. 16.
Î. (145) De ce trebuie să cred în el?
R. Deoarece este Mântuitorul lumii. 2 Pe. 1. 3. 1 Jn. iv. 14.
Î. (146) Cum este el Mântuitorul lumii?
R. Prin voia Tatălui: Deoarece Dumnezeu nu l-a trimis pe fiul său pentru a condamna, ci pentru a salva lumea. Jn. iii. 17. A
Î. (147) Cum a venit în lumea asta?
R. În trup uman, în care trup el a îndeplinit legea, a murit pentru păcatele noastre, a învins răul şi moartea şi a obţinut salvare veşnică pentru noi. Ga. iv. 4. Ro. x. 4; viii. 3. He. ii. 14, 15; vi. 20.
Î. (148) Nu există altă cale de a fi salvat înafară de a crede în Isus Hristos?
R. Nu există nimeni altcineva sub Rai, dat oamenilor, prin care să fim salvaţi; Ac. iv. 12. şi astfel cel ce nu crede, va fi blestemat. Mar. xvi. 16. Jn. iii. 18, 36.
Î. (149) Ce are Isus Hristos pentru a mă încuraja să-l primesc?
R. Dreptate infinită pentru a te justifica şi Spiritul fără măsură pentru a te sanctifica. Is. xiv. 24, 25. Da. ix. 24. Phi. iii. 7-9. Jn. iii. 34.
Î. (150) Este acest lucru făcut mie dacă îl primesc pe Hristos?
R. Da; dacă îl primeşti la fel cum ţi l-a dat Dumnezeu. Jn. iii. 16.
Î. (151) Cum mi l-a oferit Dumnezeu?
R. La fel cum un bogat dăruieşte ceva unui sărac, aşa trebuie să-l primeşti. Jn. vi. 32-35.
Î. (152) A făcut întradevăr modificări pentru păcat?
R. Că a făcut modificări pentru păcat, este evident, deoarece Dumnezeu, de dragul lui Hristos, te-a iertat. Şi este evident faptul că te-ar lăsa să accepţi aceasta, deoarece el ţi-a oferit-o ţie şi a jurat să-ţi dea cel mai mult beneficii, prin spirit, spre viaţă veşnică, dacă primeşti; da, şi te-a ameninţat cu blestem veşnic, dacă, după toate acestea, vei neglija această mare salvare. Ep. iv. 32. Ro. iii. 24. Mat. xxviii. 18-20. Ac. xiii. 32-39. He. vi. 17, 18; ii. 3. Mar. xvi. 16
Î. (153) Cum trebuie să fiu eu calificat înainte să îndrăznesc să cred în Hristos?
R. Recunoaşte-ţi păcatele şi mânia lui Dumnezeu abătută asupra lor, deoarece astfel eşti legat. Max. xi. 28.
Î. (154) A venit cineva vreodată astfel la Hristos?
R. David a venit astfel; Ps. Ii. 1-3 Pavel şi temnicierul au venit astfel; Ac. ix. 6; xvi. 30. deasemenea asasinii lui Hristos au venit astfel. Ac. ii. 37.
Î. (155) Nu pare rezonabil să fim buni pentru început?
R. A nu avea nevoie de doctor, însă sunt bolnavi; Hristos nu a venit să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la ispăşire. Mar. ii. 17.
Î. (156) Nu este, însă, calea cea mai bună ca cineva, dacă poate, să vindece mai întâi?
R. Este la fel ca şi cum un om bolnav ar spune: Nu este mai bine pentru mine să mă însănătoşesc înainte de a merge la doctor; sau cum un rănit ar putea spune: Când sunt vindecat, voi zace în pat.
Î. (157) Dar atunci când o biată creatură îşi vede răutatea, îi este frică să vină la Hristos, nu-i aşa?
R. Da; dar fără bază, deoarece el a spus: Spune-le celor ce au o inimă fricoasă, Fiţi puternici, nu vă temeţi: să la acest om mă voi uita eu, chiar şi la cel mai sărac şi slab de spirit, ce tremură la cuvântul meu. Is. xxxv. 4; lxvi. 2.
Î. (158) Ce încurajări ni se aduc nouă?
R. Progenitura a venit, iar tatăl său l-a acceptat, şi l-a sărutat. Lu. xx. Astfel el i-a primit pe Colesieni şi astfel toţi au fost salvaţi. Cob. ii. 13.
Î. (159) Îmi mai dai încă o încurajare?
R. Promisiunile sunt deşarte; păcătoşii, blasfemitorii au curajul de a veni la el cu speranţă la viaţă. Is. i. 18. Mar. iii. 23. Jn. vi. 37. Lu. xxiv. 42, 43. Ac. xiii. 26.
Î. (160) Vor fi salvaţi toţi cei ce cred?
R. Dacă cred după cum spun Scripturile, dacă Scripturile sunt îndeplinite prin credinţa lor. Jn. vii. 38. Ja. ii. 23.
Î. (161) La ce te referi prin asta?
R. Când credinţa, pe care omul a spus că o are, se dovedeşte a fi cea dreaptă prin acţiunile şi operaţiile sale în mintea bietului păcătos. Ja. ii. 19-23.
Î. (162) De ce, există mai multe tipuri de credinţă?
R. Da. Exstiă o credinţă ce va sta împreună cu inima la fel de puternică ca o piatră; o credinţă mai mică, ce a durat o vreme şi a dispărut din cauza tentaţiei. Lu. viii. 13.
Î. (163) Mai există şi alt fel de credinţă?
R. Da. Există credinţa că nu există mai multă viaţă în ea decât corpul unui om mort. Ja. ii. 26.
Î. (164) Mai există şo altă credinţă neprofitoare?
R. Da. Exsită credinţa în noi înşine, şi nu în slava specială a lui Dumnezeu. Ep. ii. 8.
Î. (165) Spune-mi dacă mai e încă una.
R. Există şi credinţă în înţelepciunea omului şi nu în puterea lui Dumnezeu. I Co. ii. 5.
Î. (166) Sunt acestea toate?
R. Nu. Mai este şi credinţa că totul e sfânt, însă nu merge deoarece nu este cea mai sfântă credinţă. 2 Pe. ii. 9. Jude 20
Î. (167) În sfârşit! Dacă există aşa de multe feluri de credinţă ce nu ajută la salvare, cât de uşor pot fi eu înşelat?
R. Este uşor întradevăr, şi astfel Duhul Sfânt ne atenţionează: Să nu fi înşelat. I Co. vi. 9. Nu lăsa niciun om să te înşele. Ep. v. 6. şi Dacă un om se crede a fi ceva când nu este, atunci se înşeală singur. Ga. vi. 3.
Î. (168) Însă nu există altă cale de a distinge adevărata credinţă de cea rea?
R. Ba da; şi asta prin felul ei.
Î. (169) La ce te referi prin felul ei?
R. Ar trebui să faci două întrebări din asta; prima, de ce apare credinţa, şi a doua, în ce manieră apare.
Î. (170) Bine atunci, de ce apare credinţa?
R. Se presupune că nu aveai acest cuvânt cândva; se presupune deasemenea că nu ai înţeles unde era; se presupune şi că a avut o cale de a veni. Ga. iii. 23-25.
Î. (171) Că am fost fără ea înainte, după cum ai spus, însă trebuie să o iau fără dovadă?
R. Îţi voi da o dovadă sau două: Dumnezeu i-a făcut pe toţi necredincioşi. Ro. xi. 32. Şi este spus: Credinţa vine. Ro. x. 17. Şi iar, Sfântul Duh a insinuat că noi suntem păcătoşi până la apariţia credinţei. Ga. iii. 23.
Î. (172) Însă nu poate credinţa să vină la un om fără ca el să se vadă pe el însuşi ca fiind primul în această condiţie?
R. Este calea normală a Domnului de a-I convinge pe oameni de condiţia lor tristă, înainte să le arate calea dreaptă a credinţei sau a lucrării de credinţă. Jn. xvi. 9-11. Ga. iii.23-25.
Î. (173) Cum ajungi la o concluzie atunci în cazul celor ce nu se văd niciodată pe ei înşişi tăcând prin necredinţă sub păcat şi blestemul lui Dumnezeu?
R. Nu îi voi judeca pe ei pentru viitor, Dumnezeu îi va converti înainte să moară; însă în prezent starea lor e mizerabilă: deoarece ei sunt închişi şi âinuâi prizonieri de lege, din cauza poftelor lor, şi a diavolului şi a necredinţei; aşadar ei nu pot dori nici măcar cu inima ca Dumnezeu să aibă milă de ei şi să-I scoată din lanţuri.
Î. (174) Atunci preferi mai bine ca un om să-ţi vadă propria condiţie prin natură decât să fie ignorant?
R. Mai bine de o mie de ori să o vadă în această lume decât să o vadă în focul iadului, deoarece el trebuie să o vadă acolo sau aici; acum dacă o vede aici, acest loc este de rugăciune; aici este predica cuvântului, ce este decretul lui Dumnezeu, pentru credinţă. În plus, aici Dumnezeu aplică promisiuni de milă celor părăsiţi, iar Hristos a declarat deasemenea că cei ce vin la el nu vor fi alungaţi. Jn. vi. 37.
Î. (175) Sunt convins că am fost odată fără credinţă şi deasemenea că nu o pot lua, însă te rog spune-mi calea.
R. Credinţa apare dacă o asculţi şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Ro. x. 17.
Î. (176) Cum prin ascultare?
R. Dumnezeu o combină cu Cuvântul atunci când intenţionează salvarea absolută a păcătosului. He. iv. 2. Ac. xiii. 48.
Î. (177) Şi cum aud oamenii credinţa combinată cu Cuvântul?
R. Ei aud Cuvântul, nu ca pe cuvântul omului, ci, după cum este adevărat, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, ce lucrează efectiv în cel ce crede. I Th. ii. 13
Î. (178) Spune-mi te rog, cum apare?
R. Apare prin dificultate, venind treptat.
Î. (179) Care sunt dificultăţile ce se opun venirii sale?
R. Simţirea nevredniciei, vina conştiinţei, motiv natural, necredinţă şi argumente create în iad, sugerate de diavol inimilor oamenilor. . Lu. v. 8. Mar. ix. 24. Is. vi. 5. Ro. iv. 18-21.
Î. (180) Cum apare credinţa treptat?
R. Poate că la început este ca un grăunte de sămânţă de muştar, mic şi slab. Mat. xvii. 20.
Î. (181) Poţi explica mai departe?
R. Credinţa, la început , poate că ar fi excelat în minciună doar la vedere, asta fiind, văzând unde justificarea şi salvarea sunt; după asta ar putea creşte mai sus, şi ar putea spune că ar putea fi, sau cine ar putea spune însă aş putea obţine această salvare? Din nou, ar putea urca încă un pas şi ar ajunge la o garanţie scurtă. He. xi. 13. Joel ii. 13, 14. Zep. ii. 3. Ps. xxx. 7.
Î. (182) Vine însă credinţa doar prin ascultare?
R. Este deobicei născută din cuvântul predicat, însă după ce este născută, creşte în diferite moduri. Creşte prin rugăciune. Lu. xvii. 5. Mar. ix. 24. Creşte prin sfat creştin. Ro. i. 12. Creşte prin citit. Ro. xvi. 25, 26. Creşte prin meditare. 1 Ti. iv. 12-16. Creşte prin reamintirea experienţelor trecute. Mat. xvi. 8, 9.
Î. (183) Ce ne învaţă aceste lucruri?
R. Ne învaţă că oamenii din această lume sunt foarte ignoranţi şi fără credinţă; ei nu ascultă, nici nu se roagă; nici nu citesc şi nici nu meditează de dragul credinţei.
Î. (184) Însă ai spus chiar şi acum că această credinţă a fost deosebită de ceea ce nu profita pentru salvare, la fel ca felul apariţiei sale, deci prin operarea sa: spune-mi care este operarea sa?
R. Face ca sufletul să vadă în lumina aceasta, că nu există dreptate în lume, care să salveze păcătosul. Is. lxiv. 6.
Î. (185) Cum dă sufletului această viziune?
R. Făcându-l să înţeleagă legea şi propria inabilitate de a o îndeplini. Ga. ii. 16.
Î. (186) Şi îi arată mereu sufletului unde este dreptatea?
R. Da. Arată că dreptatea este găsită doar în Domnul Isus Hristos, în ceea ce a făcut şi suferit în trup. Is. xiv. 24, 25. Phi. iii. 3-9.
Î. (187) Cum găseşte credinţa această dreptate în Hristos?
R. Prin cuvânt, ce este astfel chemat cuvântul credinţei, deoarece credinţa, prin asta, găsesşte suficientă dreptate în el. Ro. x. 6-9.
Î. (188) Cum altcumva operează în suflet?
R. Aplică această dreptate asupra păcătosului, ajutându-l deasemenea să o accepte. Ro. iii. 21, 22. 1 Co. i. 30. Ga. ii. 20.
Î. (189) Cum altcumva mai operează?
R. Prin această aplicare a lui Hristos, sufletul este grăbit la viaţă, spiritualiyat şi făcut drept. Pentru credinţa adevărată grăbită la viaţă, purifică şi sanctifică inima; l-a făcut pe omul care o are, în imaginea lui Isus Hristos. Col. ii, 12, 13. Ac. xv. 9. xxvi. 18. 2 Co. iii. 18.
Î. (190) Cum mai operează?
R. Îi oferă pace sufletului cu Dumnezeu, prin Isus Hristos. Ro. v. 1.
Î. (191) Bineînţeles că Hristos este foarte apreciat de cei ce au credinţă în el, nu-I aşa?
R. Da. Pentru cei ce cred, el este preţios, preţios în persoana sa, preţios în lucrările sale şi preţios în Cuvântul său. I Pe. ii. 7; i. 18, 19. 2 Pe, i. 3, 4.
Î. (192) Pot aceşti oameni, care au credinţa aceasta, să îndure ca Hristos să fie batjocorit?
R. Nu! Acest lucru este ca o sabie în oasele lor, o povară pe care nu o suportă. Ps. xlii. 10. Zep. iii. 19.
Î. (193) Ei nu merg la acei oameni pentru a vedea păcatul lor, nu-i aşa?
R. Da; şi deasemenea ei aleg mai degrabă să fie batjocoriţi decât să păcătuiască. He. xi. 24, 25.
Î. (194) Ei nu se roagă pentru a doua venire a sa?
R. Ba da; ei ar vrea să-l vadă în această parte a norilor, conversaţia lor fiind în Rai, acolo unde îl caută pe Mântuitor, Domnul Isus Hristos. Phi. iii. 20.
Î. (195) Trăiesc ei în această lume ca şi cum el ar veni acum?
R. Da; deoarece venirea lui va fi glorioasă şi înfricoşătoare, plină de milă şi judecată. Ziua Domnului va veni ca un hoţ în noapte; în care cerurile se vor deschide cu un sunet puternic, iar elementele se vor uni, pământul deasemenea şi lucrările din el vor arde. Văzând atunci că toate aceste lucruri vor fi dizolvate, ce fel de persoană vom fi noi în acea conversaţie sfântă. 2 Pe. iii. 10, 11.
Din Rugăciune
Î. (196) Mă bucur că mi-ai arătat că trebuie să-l slăvesc pe Dumnezeu prin confesiunea păcatului şi credinţa în Isus Hristos: Mai există şi alt lucru înafară de adevărata slăvire a lui Dumnezeu?
R. Da, câteva; Îţi voi spune doar de două.
Î. (197) Care sunt ele?
R. Rugăciunea şi abnegaţia.
Î. (198) Este rugăciunea o parte din slăvirea lui Dumnezeu?
R. Da; o mare parte din ea.
Î. (199) Cum poţi dovedi asta?
R. Hai să slăvim şi să ne închinăm: să îngenunchem înaintea lui Dumnezeu, creatorul nostru. Ps. xcv. 6.
Î. (200) Mai există o scriptură care dovedeşte asta?
R. Da; Apoi a venit ea şi l-a slăvit, spunând, Domane, ajută-mă! Mat. xv. 25.
Î. (201) Ce este rugăciunea?
R. O sinceră, sensibilă, afectuoasă transmitere a sufletului către Dumnezeu în numele lui Hristos, pentru ceea ce a promis Dumnezeu. Pr. xv. 8. Je. xxxi. 18, 19. Ps. xlii. 2-5. Jn. xiv. 13, 14. 1 Jn. v. 14.
Î. (202) Nu se roagă toată lumea?
R. Nu; Cei răi, prin mândria lor, nu îl caută pe Dumnezeu: Dumnezeu nu este în toate gândurile lor. Ps. x.4.
Î. (203) Ce se va întâmpla cu cei ce nu se roagă?
R. Ei nu îl slăvesc pe Dumnezeu, iar el îi va distruge; Aruncă furia (a spus profetul) asupra păgânilor, şi asupra famililor ce nu-ţi strigă numele. Je. x. 25. Ps. lxxix. 6.
Î. (204) Însă vazând că Dumnezeu ştie ce vrem, de ce nu ne dă ce ne trebuie şi fără rugăciune?
R. Sfatul şi înţelepciunea sa l-au condus altfel. Astfel a spus Dumnezeu, eu voi fi în continuare întrebat de casa Israelului, pentru a o face pentru ei. Eze. xxxvi. 37.
Î. (205) De ce vrea Dumnezeu să ne rugăm?
R. Deoarece va fi acceptat de tine, că este deasupra ta, şi astfel tu vei veni la el la fel cum vin cei mici la cel măreţ. Aşa a venit Avraam la el. Ge. xvii. 27, 30.
Î. (206) Mai e şi alt motiv pentru care trebuie să mă rog?
R. Da. Deoarece prin rugăciune tu accepţi faptul că ajutorul nu depinde de tine. 2 Ch. xx. 6, 12.
Î. (207) Ce alt motiv mai ai ca eu să mă rog?
R. Prin rugăciune tu confesezi că ajutorul vine doar de la el. Ps. lxii. 1.
Î. (208) Ce alt motiv mai ai?
R. Prin rugăciune confesezi că nu poţi trăi fără slava şi mila sa. Mat. xiv. 30. He. iv. 16.
Î. (209) Sunt toţi ce se roagă auziţi de Dumnezeu?
R. Nu; Ei s-au uitat şi nu era nimeni de salvat; chiar şi la Dumnezeu, însă el le-a răspuns că nu. 2 Sa. xxii. 42.
Î. (210) Cu ce compară Dumnezeu rugăciunile la care nu răspunde?
R. Le compară cu lătratul unui câine. Ho. vii. 14.
Î. (211) Cine sunt cei cărora Dumnezeu nu le va răspunde la rugăciuni?
R. Cei ce cred că sunt auziţi când vorbesc mult, dar se repetă în zadar. Mat. vi. 7.
Î. (212) Mai sunt şi alţii refuzaţi de Dumnezeu?
R. Da; Sunt cei ce întreabă dar nu o fac, deoarece ce cer ei, vor folosi mai degrabă pentru poftele lor. Ja. iv. 3.
Î. (213) Mai sunt şi alţii refuzaţi?
R. Da; Dacă privesc nedreptatea din inima mea, Dumnezeu nu mă va asculta. Px. lxvi. 18.
Î. (214) Vederea păcatului din inima noastră este un obstacol atât de fatal rugăciunii?
R. Fiu al omului, a zis Dumnezeu, aceşti oameni şi-au ales idolii în inima lor, şi şi-au blocat viziunea; să-mi pese mie de ei? Îmi voi întoarce faţa împotriva acelui om şi-l voi face un semn şi un proverb. Şi îl voi tăia dintre oamenii mei. Eze. xiv. 3, 8.
Î. (215) Ale cui rugăciuni le va asculta Dumnezeu?
R. Rugăciunile celor săraci şi nevoiaşi. Ps. xxxiv. 6. Is. xli. 17.
Î. (216) La ce te referi prin săraci?
R. Cei ce sunt săraci cu duhul. Mat. V. 3.
Î. (217) Cine sunt cei săraci cu duhul?
R. Cei sensibili la nevoi şi necesitatea tuturor lucrurilor lui Dumnezeu; ce pregătesc un om pentru regatul cerurilor.
Î. (218) Ce lucruri sunt acestea?
R. Credinţă, speranţă, dragoste, bucurie, pace, o inimă nouă, Duhul Sfânt, sanctificare. Ja. ii. 5. 2 Th. ii. 16. Eze. xxxvi. 26, 27.
Î. (219) La ce te referi prin nevoiaşi?
R. Cei a căror suflete tind şi nu pot fi satisfăcute fără bucurie. Ps. lxiii. 1; cxix. 20.
Î. (220) Va auyi Dumnezeu rugăciunile acestora?
R. Da; deoarece el satisface sufletul ce tinde, şi umple foamea sufletului cu bunătate. Ps. cvii. 9.
Î. (221) Cum voi ştii că sunt unul dintre acei oameni cărora Dumnezeu le va da aceste lucruri?
R. Dacă vezi frumuseţe în ele, mai mult decât în toate celelalte lucruri. Ps. cx. 3.
Î. (222) Cum altcumva voi ştii dacă m-a auzit?
R Dacă le doreşti de dragul frumuseţii lor. Ps. xc. 14, 17
Î. (223) Cum altcumva voi ştii că le voi avea?
R. Când dorinţa după ele va fi nemărginită. Ro. viii. 26.
Î. (224) Cum altcumva voi ştii şi astfel să fiu încurajat să mă rog?
R. Când îl urmăreşti cu tărie pe Dumnezeu în toate decretele sale pentru a le obţine. Is. iv. 1, 3; lxiv. 5.
Î. (225) Cum altcumva mai pot ştii?
R. Când vei folosi cum trebuie puţinul pe care îl ai deja. Re. iii.8.
Î. (226) Sunt aici toate semnele bune că rugăciunile mele vor fi ascultate?
R. Nu; este încă unul fără de care nu vei obţine nimic.
Î. (227) Care este acela?
R. Trebuie să I te închini lui Dum,nezeu, numelui şi meritelor lui Isus Hristos, pentru care doar Dumnezeu ţi-a dat aceste lucruri. Dacă cerem ceva în numele său, el ne aude şi orice i-ar cere Tatălui în numele meu, a zis Hristos, îl voi face eu. Jn. xiv. 13, 14.
Î. (228) Răspunde Dumnezeu mereu?
R. Câteodată da, câteodată nu. Is. xxx. 19. Da. x. 12.
Î. (229) Nu este indiferenţa lui Dumnezeu un semn al mâniei sale?
R. Câteodată este, câteodată nu.
Î. (230) Când nu este un semn al mâniei sale?
R. Când nu ne-am depărtat de el prin păcat. Lu. xviii. 7.
Î. (231) Când este un semn al mâniei sale?
R. Când am omis să ne căim. Ho. v. 14, 15.
Î. (232) De ce este Dumnezeu indiferent la rugăciunile celor ce nu s-au îndepărtat prin păcat?
R. El iubeşte să le audă vocea, să le testeze credinţa, să le vadă importanţa şi sî observe cum cer binecuvântarea sa. Ga. ii. 14. Mat. xv. 22-28. Lu. xi. 5-8. Ge. xxxii. 25-28.
Î. (233) Însă nu este indiferenţa faţă de rugăciune o descurajare pentru a te ruga?
R. Deşi este, deoarece din cauza necredinţei noastre, nu este deoarece Dumnezeu este credincios. Aşadar oamenii trebuie mereu să se roage şi să nu se dea bătuţi. Lu. xvii. 1-8.
Din Abnegaţie
Î. (234) Mă bucur că mi-ai îndeplinit dorinţa până acum: însă mi-ai spus că există încă o parte de venerare a lui Dumnezeu; poţi să o repeţi?
R. Este abnegaţia.
Î. (235) Acum mi-o amintesc bine; spune-mi cum poţi dovedi că abnegaţia este numită parte a venerării lui Dumnezeu?
R. Se zice despre Avraam că atunci când s-a dus să-l ofere pe fiul său Isaac pe altar pentru ofrandă, ce era pentru el o mare abnegaţie, a luat acest act drept unul de venerare a lui Dumnezeu.
Î. (236) Vei fi satisfăcut să citeşti textul?
R. Da; Iar Avraam l-ea spus tinerilor: Staţi aici, iar eu şi băiatul vom merge să ne rugăm. Acest lucru a fost când vroia să-l ucidă pe Isaac. Ge. xxii. 5.
Î. (237) Ce este abnegaţia?
R. Este atunci când un om ignoră totul de dragul lui Isus Hristos.
Î. (238) Poţi dovedi asta prin scripturi?
R. Da; Oricare din voi ce uită de ce are, nu poate fi discipolul meu. Lu, xiv. 33.
Î. (239) Întradevăr acesta este un loc plin; îmi mai poţi spune unul?
R. Da; Ce lucruri am dobândit eu, acelea le-am considerat pierdute pentru Hritos. Da, fără îndoială, pot număra tiate lucrurile fără pierdere pentru excelenţa cunoaşterii lui Hristos, Domnul meu; pentru care am suferit pierderea tuturor lucrurilor, ca să-l câştig pe Hristos. Phi. iii. 7, 8.
Î. (240) Acestea două sunt întradevăr un răspuns suficient pentru întrebarea mea: însă vă rog acum să-mi daţi exemple particulare de abnegaţie ale lor.
R. Abel a negat vărsarea propriului sânge. Ge. iv. 8. Avraam a negat că a pierdut ţara şi casa tatălui. Ge. xii. 1-4. Moise a negat coroana şi regatul. He. xi. 24-27. Iosif a negat poftele trupeşti. Ge. xxxix. 7-9.
Î. (241) Însă aceşti oameni, fiecare a negat doar din unele lucruri, nu-I aşa?
R. L-ai văzut pe Abel că a pierdut tot, sângele său şi tot; Avraam a pierdut âara pentru viaţa din pustiu. Ge. xii. 13. La fel a plecat şi Moise de la coroană şi regat. He. xi. 27. Iosif şi-a negat nevasta. Ge. xxxix.10-15.
Î. (242) Vei discuta o mică particularitate a abnegaţiei?
R. Din toată inima.
Î. (243) În primul rând, în ce spirit trebuie această abnegaţie să fie îndeplinită?
R. Trebuie îndeplinită în spiritul credinţei, al dragostei şi al minţii. Altfel, dacă un om şi-ar vinde tot ce are şi ar da la săraci, iar trupul său ar fi ars, nu i-ar aduce nici un beneficiu. 1 Co. xiii. 1-3.
Î. (244) Cine poate greşi aici?
R. Cei ale căror abnegaţii nu sunt conform propunerilor Evangheliei.
Î. (245) Cine sunt ei?
R. Cei ce suferă prin agitaţie şi glorie în zadar; sau astfel, cei ce caută în suferinţele lor acceptarea oamenilor, mai mult decât slava lui Hristos, şi profită de aproapele lor.
Î. (246) Cine mai poate greşi aici?
R. Cei ce au planuri ca Ziba de a se disgraţia prin abnegaţia lor în afecţiunile celor drepţi şi de a se îmbogăţi. 2 Sa. xvi. 1-4.
Î. (247) Mai sunt şi alţii care greşesc?
R. Da. Cei ce neagă ca Fariseii, pentru a deveni mai drepţi decât ceilalţi în ochii lui Dumnezeu. Lu. xviii. 11, 12.
Î. (248) Cine mai e în pericol de a greşi?
R. Cei ce s-au pierdut în lucrările lor, cei ai căror abnegaţie a fost depăşită de dragostea de sine. Ga. iii. 4; vi. 9.
Î. (249) Să mai pun şi alte întrebări?
R. Cum doreşti.
Î. (250) Ce se întâmplă dacă un om promite că se va abnega mai târziu, şu nu acum; Nu este acest lucru un pas către această slăvire?
R. Nu, în nici un caz; omul acesta s-a abnegat acum deoarece inima lui este acum mai aproape de poftele sale şi de lume, decât de Dumnezeu şi Hristos.
Î. (251) Îmi poţi cita din scirptură pentru a înţelege?
R. Da; Esau nu a intenţionat să plece fără binecuvântare, el a intenţionat să o aibă mai târziu; însă Dumnezeu nu a aprobat această alegere, deoarece acesta a preferat poftele înaintea ei; şi astfel când a vrut-o, Dumnezeu nu i-a dat-o, ci l-a respins pe el şi lacrimile sale. Ge. xxv. 30-34. He. xii. 14-16.
Î. (252) Cum şi dacă un om poate spune asta, pot să mă abneg în multe lucruri, deşi el nu poate să se abnege deloc, nu este acesta un pas spre slăvirea lui Dumnezeu?
R. Nu, chiar deloc; deoarece acest om, ca şi Saul, va omorâ o parte şi va păstra o parte vie; regatul trebuie să-i fie luat deasemenea. 1 Sa. xv.
Î. (253) Cum poate un om să vrea să piardă totul înafară de viaţa sa?
R. Cel ce îşi va pierde viaţa de dragul meu, a zis Hristos, o va păstra în viaţa eternă. Mat. xvi. 25. Jn. xii. 25.
Î. (254) Cum poate un om să piardă totul din proprie iniţiativă, dar nu acum, iar Dumnezeu nu îl acceptă, ar putea fi el altfel acum?
R. Nu; deoarece adevăratul discipol trebuie să renunţe la el, să-şi ia crucea în spinare şi să-l urmeze pe Hristos. Lu. ix. 23.
Î. (255) Dacă un om a îndeplinit cu grijă, ca să nu dezonoreze evanghelia înaintea oamenilor, ar putea asta să fie numită abnegaţie?
R. Nu, dacă nu e potrivit la inimă; deşi omul s-a uitat la aparenţă, Dumnezeu s-a uitat la inimă. 1 Sa. xvi. 7.
Î. (256) Dar dacă mi-e frică, inima mă va înşela în această lucrare măreaţă, dacă apar lucrurile grele, nu există vreo cale de a afla dacă mă va înşela sau nu?
R. Îţi voi da câteva răspunsuri la această întrebare şi îţi voi arăta a cui inimă îl va trăda în această lucrare.
Î. (257) Mă vei ocroti atât de mult?
R. Da. Cel ce nu cunoaşte zilnic abnegaţia, este foarte puţin probabil să rămână discipol în continuare. Iuda nu s-a negat zilnic şi astfel a decăzut când a apărut tentaţia. Jn. xii. 6.
Î. (258) Îmi dai şi alt semn?
R. Da. Cel ce aprobă orice poftă secretă sub confesare, nu se abneagă în faţa lui Hristos.
Î. (259) Cine sunt cei ce aprobă poftele?
R. Cei ce le susţin, prin aparenţă, dietă sau altcumva. Ro. xiii. 12-14. Is. iii. 6-24. Am. vi. 3-6.
Î. (260) Cine mai face aşa?
R. Cei ce iartă păcate şi le păstrează ascunse ca să nu fie observate, la fel cum a făcut Saul. 1 Sa. xv. 18-22.
Î. (261) Cinr mai sunt aceia care admit poftele?
R. Cei ce se înfierbântă în favoarea poftelor. 2 Ti. iv. 3, 4. Is. xxx. 10.
Î. (262) Cine mai admite păcate?
R. Cei ce acceptă să meargă pe o cale imperfectă decât pe una sfântă a Cuvîntului lui Dumnezeu: sau astfel, cei ce fac greşelile unor oameni buni ca pe o încurajare pentru a ignora abnegaţia, mâncând păcatele la fel cum oamenii mănâncă pâine. Ho. iv. 7-9.
Î. (263) Îmi vei arăta cine poate îndeplini acceptabil această parte a slăvirii lui Dumnezeu?
R. Da; cel a cărui inimă este împotriva păcatului ca păcat, probabil că se va abnega. Ro. vii. 13, 14.
Î. (264) Cine altcineva?
R. Cel ce are simţul iertării păcatelor în inimă. 2 Co. v. 14.
Î. (265) Cine se mai poate abnega?
R. Cel ce are afecţiune pentru lucrurile de deasupra, decât cele pentru el. Col. iii. 1-5.
Î. (266) Cine se mai poate abnega de dragul lui Hristos?
R. Cel ce a văzut marea comoară a abnegaţiei, decât cea a căutării de sine. 2 Co. xii. 9-11. He. xi. 24-26.
Î. (267) Nu mai există şi alte semne legate de cel ce ar face această parte din slăvirea lui Dumnezeu acceptabilă?
R. Ba da; cel ce ia crucea în spinare zilnic şi face un exemplu din doctrina lui Hristos. . Lu. vi. 47, 48. Jn. xii. 25, 26.
Î. (268) Cum descoperi un astfel de om?
R. Îşi păstrează inima cu tărie şi ar muri mai degrabă decât să păcătuiască; învăţături rele îi frâng inima, nimic nefiindu-i mai drag decât slava lui Hristos. Pr. iv. 23. Nu. xi. 15. Phi. iii. 18. Ac. xx. 24.
Î. (269) Îmi poţi da un motiv al abnegaţiei?
R. Da; Domnul Isus Hristos s-a abnegat pentru tine; ce spui de asta?
Î. (270) Cum s-a abnegat Hristos pentru mine?
R. A lăsat baltă cerul pentru tine, a negat tot ce avea pe lumea asta pentru tine şi şi-a vărsat sângele său preţios pentru tine. Jn. vi. 38. Lu. ix. 58. 2 Co. viii. 9. Re. i. 5.
Î. (271) Îmi poţi da alt motiv pentru abnegaţie?
R. Da; Ce profit are un om dacă câştigă lumea şi îşi pierde sufletul. Mar. viii. 36.
Î. (272) De ce vrea Dumnezeu abnegaţie de la cei ce vor fi salvaţi?
R. Dumnezeu nu vrea abnegaţia ca pe o metodă de a obţine salvarea, ci ca pe o dovadă a adevăratei afecţiuni a omului pentru Dumnezeu şi Hristos.
Î. (273) Cum poate abnegaţia să fie o dovadă a afecşiunii unui om pentru Dumnezeu?
R. De dragul serviciului său, el lasă deoparte toate bucuriile din lume. Astfel el a dovedit afectiunile lui Avraam. Ge. xxii. 12. Astfel a dovedit afecţiunile lui Petru. Mat. iv. 18-22. Astfel a dovedit afecţiunea celor ce citesc evanghelia. Lu. ix. 57-63.
Î. (274) Ce motiv mai există ca Dumnezeu să necesite abnegaţia?
R. Abnegaţia este unul dintre caracterele distinctive prin care adevăraţii Creştini se manifestă faţă de ceilalţi: pentru cei şterşi, ce îl faltează pe Dumnezeu cu gurile lor, însă se caută pe ei cu inima; însă cei sinceri, pentru dragostea lor faţă de Hristos, lasă la o parte totul de dragul lui. Ps. lxxviii. 36, 37. Eze. xxxiii. 31, 32.
Î. (275) Există şi alt motiv pentru care Dumnezeu necesită abnegaţia de la cei ce profesează numeole său?
R. Da; deoarece prin abnegaţie, puterea şi sfinţenia adevărurilor lui Dumnezeu sunt manifestate către lume. Deoarece ei nu pot vedea decât prin abnegaţia poporului, că axistă asemenea putere, slavă şi sfinţenie în adevărul lui Dumnezeu. Da. iii. 16, 28. Phi. i. 12, 13.
Î. (276) Mai ai şi alt motiv pentru care Dumnezeu vrea abnegaţia?
R. Da; deoarece abnegaţia îl pregăteşte pe om, deşi nu pentru ispăşirea păcatelor, ci pentru slava, ce este pusă deasupra lui, în numele lui Hristos. 2 Co. iv. 8-10, 17. 2 Th. 1. 5, 6.
Î. (277) Înainte de a conclude, îmi mai dai câteva exemple ale severităţii mâinii lui Dumnezeu asupra profesanţilor ce nu se abneagă înaintea sa?
R. Da, bineînţeles; nevasta lui Lot a fost transformată în sare atunci când s-a întors să mai vadă o dată Sodomul, chiar dacă Dumnezeu a interzis acest lucru; aminteşte-ţi de nevasta lui Lot. Ge. xix. 17, 26. Lu. xvii. 31, 32.
Î. (278) Îmi mai poţi da un exemplu?
R. Da; Esau, din cauză că nu s-a abnegat de la carne, a pierdut binecuvântarea şi nu a mai primit-o niciodată. Ge. xxv. 32-34. He. xii. 16, 17. 1—il.
Î. (279) Mai ai şi alt exemplu?
R. Da; Iuda din cauză că nu s-a abnegat, l-a pierdut pe Isus, sufletul său şi Raiul; şi este un exemplu al mâniei lui Dumnezeu. Jn. xii. 5, 6. Lu. xxii. 3-6. Mat. xxvi. 14-16. Ac. 1. 25.
Î. (280) Îmi mai dai un exemplu, înainte de a conclude?
R. Da; Ananias şi nevasta sa Sapphira, din cauza abnegaţiei, au adus mânia lui Dumnezeu asupra lor, iar el i-a ucis, când stăteau printre apostoli. Ac. v.
Concluzia
Înainte de a termina acest discurs, aş vrea să enumăr aceste lucruri pe care să le iei în consideraţie şi să meditezi asupra lor.
I. Consideră, că văzând pe toată lumea prin natura lor sunt luaţi drept păcătoşi; nu contează dacă păcatele sunt mici sau mari, puţine sau multe, natura ta păcătoasă te-a plasat deja sub blestemul legii.
II. Consideră, că aşadar tu eşti deja umilit, ai păcate pentru care să te căieşti, blestem de care să fugi sau un suflet condamnat.
III. Consideră, că timpul nu stă pentru tine şi deasemenea după cum trece timpul, păcatul creşte; şi la sfârşitul timpului tău, şi completarea păcatului tău, te vor prinde într-un moment.
IV. În ultima ta zi în pat, întreabă-ţi inima dacă în această dimineaţă vei muri, dacă eşti pregătit să mori.
V. Să ştii că este un lucru trist să minţi un muribund şi să-ţi fie frică de moarte; a minţi un muribund şi să nu ştii unde mergi; a minţi un muribund şi să nu ştii dacă îngerii buni sau răi ar trebui să te conducă din lumea asta mizerabilă.
VI. Aminteşte-ţi des că a fi salvat este un lucru binecuvântat, a merge în Rai şi a fi ca îngerii şi a trăi cu Dumnezeu şi Hristos pentru eternitate.
VII. Consideră cât de dulce îţi va fi gustul salvării când te vezi în Rai, în timp ce alţii suferă în iad.
Domnul Isus Hristos fie cu spiritul tău.
